La 13 decembrie 1933, profesorul Petre Sergescu redactează un memoriu adresat Decanatului Facultăţii de Ştiinţe din Cluj (condusă atunci de Victor Stanciu). Memoriul se dorea a fi un act de solidarizare cu profesorul Dan Rădulescu, titularul Catedrei de chimie din cadrul Facultăţii de Ştiinţe:
În urma unui act de guvernământ colegul nostru Dan Rădulescu se găseşte arestat de patru zile, fără să ştim precis vina care i se impută. Telegrama oficială a Rectorului, cerând lămuriri, a rămas fără răspuns, ceea ce constituie o desconsiderare a instituţiei noastre.
Membrii altor organizaţiuni (generalii de la Cultul Patriei, prof. Forţu), însuşi şeful moral al Gardei de Fier, Nichifor Crainic, au fost lăsaţi în pace, deşi au agitat mai mult decât cred eu că a agitat colegul nostru. Dar ei aparţin de corpuri care se apără în mod solidar, care interesează opinia publică. Noi, profesorii, începem să decădem total ca prestigiu, autoritatea Universităţii se reduce către zero, opinia publică e indiferentă sau chiar duşmănoasă la tot ce face corpul universitar. În bună parte, acest rezultat se datoreşte lipsei complete de solidaritate a universitarilor. Ea explică şi arestarea fără indicarea nici unui motiv a unui profesor universitar.
În aceste condiţii, aventura colegului nostru poate să se întâmple oricăruia din noi. Trebuie să ne schimbăm nefasta lipsă de solidaritate de până acum, dacă vrem ca Universitatea să-şi redobândească aureola pierdută azi.
În urma acestor consideraţii, îmi permit, Domnule Decan, să Vă rog să binevoiţi a chibzui prin ce mijloace s-ar putea ieşi din situaţia umilitoare ce s-a creat. Ne mândrim că suntem „corpul cel mai select“ al ţării. Atunci suntem în faţa dilemei: colegul nostru are o vină grea şi noi, „corp select“, o putem înţelege dacă ni se explică în câteva cuvinte, din deferenţă pentru Universitate. Sau colegul nostru nu are vină aşa de grea ca să motiveze arestarea şi în acest caz „corpul nostru select“ a fost tratat fără absolut nici o consideraţie.
Personal, sunt adânc mâhnit de agonia valorilor culturale la noi, ale cărei semne încep prin pierderea prestigiului învăţaţilor.1
Intervenţiile autorităţii universitare clujene pe lângă Ministerul de Interne pentru o „eliberare imediată a colegului nostru“ au rămas caduce. În schimb, actul arestării profesorului Rădulescu în data de 9 decembrie 1933 coincide cu un act normativ al guvernului liberal I. G. Duca de scoatere în afara legii a mişcării legionare. Aceasta din urmă, supusă unor prelungite campanii de obstrucţionare a prezenţei la alegeri, renunţase la titulaturile electorale de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Garda de Fier, cu scopul de a eluda măsurile legislative. Pentru alegerile din decembrie 1933 înscrierea mişcării legionare pe listele electorale s-a făcut sub numele de Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu. Din acest motiv, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 s-a decis scoaterea în afara legii a mişcării legionare, pentru că „prin programul şi prin acţiunea sa din ultimul timp, această grupare urmăreşte, pe de o parte, schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi, pe de altă parte, întronarea unui regim social şi politic contrar celui statornicit atât prin Constituţie, cât şi prin Tratatele de pace“. Conform observaţiei istoricului Armin Heinen, „termenul a fost în aşa fel ales, încât Legiunea nu mai putea propune candidaţi sub un alt nume de listă“.
Până în 29 decembrie s-ar fi operat un număr de 1700 de arestări pe teritoriul întregii ţări , ceea ce ar confirma că şi profesorul clujean Dan Rădulescu a fost arestat probabil pentru simpatiile sale legionare. De altfel, prin corozivele luări de poziţie din anii anteriori, Dan Rădulescu devenise o voce stridentă: era nemulţumit de sistemul educaţiei superioare, de organizarea statală şi vitupera vehement împotriva celor care încheiau afaceri oneroase pe bani publici.
Un profesor împotriva sistemului?
În 1927, Dan Rădulescu publică Degradarea universităţilor şi primejdia ei, o broşură care, după propria-i mărturisire, fusese publicată sub formă de articole în ziarul Cuvântul. Tirada sa nu a reuşit să scandalizeze şi să coalizeze elita intelectuală împotriva unui marasm social care transforma universităţile în „depozite de farsori şi neisprăviţi, cloaca de scurgere a rataţilor politici, colţul de refugiu în opoziţie a ariviştilor diverselor partide. […] Un proces ireversibil de huliganizare al întregii ţări, de la vlădică la opincă se accentuează pe zi ce trece sub ochii noştri“. Şi, în ciuda tuturor reproşurilor care îi aminteau că tineretul era doar o masă crescută în „incultură şi oportunism gălăgios“ şi condusă de A. C. Cuza la „marea operă a spargerii geamurilor ovreilor şi a poetizării crimelor de drept comun“ , Dan Rădulescu se dedică întru totul cauzei tineretului. Părea a fi opţiunea unui universitar care chiar credea că misiunea universităţii era aceea de a „forma elementele conducătoare ale ţării, creierul de mâine al ei“. Implicit „calitatea producţiei universităţilor condiţionează şi determină conducerea, mersul şi viaţa întregului organism de stat“. Degradarea morală a societăţii era consecinţa degradării morale a universităţii şi a universitarilor, iar imixtiunea politicului şi deprinderile oportuniste ar fi transformat studenţimea într-o pletoră ce bate necontenit la porţile bugetului. Apelul pentru „salvarea, asigurarea şi regenerarea universităţilor“ era adresat deopotrivă „colegilor care văd primejdia şi cred de datoria lor să o stăvilească şi înlăture“ şi „tuturor intelectualilor care vor să ajute la realizarea ţintei noastre fie prin propagandă şi propuneri de realizare, fie prin strângere de material documentar privitor la abuzurile crescânde şi dezorganizarea treptată a universi-
tăţilor“.
Efortul său nu a reuşit să solidarizeze universitarii. Poate şi din acest motiv îşi va îndrepta atenţia mai ales înspre studenţime. Astfel, la invitaţia Cercului de Studii Carnegie – secţia Cluj, Rădulescu va susţine cinci conferinţe în cadrul cărora a abordat problema tineretului, a „bolilor democraţiei parlamentare moderne“ şi „a învăţămintelor fordismului, ale fascismului şi ale socialismului“. Seria sa de conferinţe (susţinută în cadrul Universităţii din Cluj, în cursul anilor 1932-’33), prin care „s-a văzut că atac finanţa mare şi politicianismul nostru“ , va fi întreruptă, fiind acuzat că „aceste lecţiuni cuprind o propagandă comunistă. Confuzia a prins în spiritele tinere. Din cauza spiritelor agitate, am fost nevoit să întrerup ciclul“. În ciuda acestui inconvenient, Dan Rădulescu reuşeşte să publice într-un singur volum, Pentru voi, tineretul…, toate cele şapte „lecţiuni elementare de politică pozitivă în problema tineretului“. Într-un stat în care „opera instituţiilor de învăţământ mediu şi superior de azi este aproape numai să creeze şomeri intelectuali“, autorul găseşte sursa răului în însăşi structura statului român. Printre soluţiile propuse se regăseau idei ca etatizarea sistemului bancar sau crearea unui mecanism al monopolurilor de stat. Cât despre educaţie, „tineretul e chemat, atât în propriul său interes imediat, cât şi în interesul de viaţă al naţiunii întregi, să facă o operă pe care numai el e în stare s-o realizeze: opera de educaţie şi instrucţie civică, rapidă şi eficace, a marilor mase electorale, pentru a apăra statul de prăbuşire, pentru a asigura soarta tineretului, precum şi dăinuirea statului naţional liber“.
Utilizarea aceluiaşi jargon politic ca şi legionarii nu a însemnat neapărat că profesorul de chimie de la Universitatea din Cluj ar fi fost în mod implicit adeptul ideilor acestei mişcări. Dimpotrivă. Altfel spus, deşi guvernul punea în aplicare o măsură menită să combată influenţa mişcării legionare, probabil că a găsit un prilej potrivit să se „ocupe“ şi de cei cu simpatii stângiste, chiar comuniste. Măsurile represive se generalizează la 30 decembrie 1933, la o zi după asasinarea premierului I. G. Duca. Atunci se decide instaurarea stării de asediu în mai multe oraşe din ţară pentru şase luni, ulterior termenul fiind prelungit sine die.
Dar atât memoriul lui Petre Sergescu, cât şi problemele abordate de Dan Rădulescu (dincolo de balastul ideologic) evidenţiau o situaţie explozivă. În primul rând, ar fi vorba de un sistem „văduvit“ de capacitatea de a-şi crea singur anticorpii: dacă, într-adevăr, Rădulescu era comunist sau legionar şi prin această calitate ar fi dăunat universităţii şi societăţii deopotrivă, atunci corpul academic trebuia să fie primul care să ia o astfel de decizie. De aici şi constatarea primului simptom: lipsa de solidaritate a universitarilor. Iar starea de provizorat, în care oricine putea să cadă pradă abuzurilor statului, era prelungită printr-un fapt inedit: o lege a învăţământului superior universitar în vigoare încă din aprilie 1932, dar fără un regulament de aplicare a acesteia (regulamentul va fi publicat abia la 11 decembrie în Monitorul oficial, dovedindu-se un mecanism de estompare a autonomiei universitare, atât prin crearea Consiliului Interuniversitar, cât şi prin limitările impuse activităţilor studenţeşti).
Control „ideologic“ al corpului academic
Anii ’30 reprezintă o perioadă a crizei, ale cărei efecte economice au fost interpretate în cheie „socială“ sau „naţională“. Oricum ar fi fost interpretate, a găsi un debuşeu ideologic frustrărilor populaţiei devenea o acţiune facilă. Iar cei care puteau să facă acest lucru erau chiar profesorii universitari, cel puţin din două motive majore. În primul rând, aveau capacitatea intelectuală de a realiza o diagnoză socială, politică şi economică, care se putea transforma în fundament al unui mesaj ideologic. În al doilea rând, erau în contact direct cu un public-ţintă în căutare de soluţii, de lideri şi de acţiune: studenţimea.
O cauză esenţială a căderii înspre extremismul politic a unora dintre profesorii universitari ar putea fi chiar prezenţa partidelor politice în universitate. Iar la Cluj extremismul politic nu a însemnat numai legionarism. Oraşul de lângă Feleac avea o bogată tradiţie social-democrată moştenită din timpul dualismului austro-ungar. Era, totodată, un oraş cu o importantă pondere muncitorească. De fapt, socialismul putea fi, pentru numeroasele etnii ale Clujului, singurul limbaj comun. Caracterizându-l pe Belu Zilber, Stelian Tănase ajunge la concluzia că mulţi dintre adepţii din România ai ideilor comuniste erau persoane „bine situate social“: „români, evrei, maghiari, educaţi, cu averi, plasaţi confortabil în ierarhia socială. Ideea că aceşti comunişti proveneau exclusiv din rândul minorităţilor etnice sau erau doar nişte lumpenproletari e în bună parte falsă“. Iar principalele motive ale revigorării mişcării comuniste din România au fost criza economică şi proliferarea extremismului de dreapta. Entuziasmul socialist şi chiar comunist „s-a reluat la sfârşitul anilor ’20, [când] au apărut criza din 1929-1933 şi pericolul nazist, care i-a mobilizat din nou pe cei născuţi odată cu secolul“.
În această categorie intră şi Tudor Bugnariu. Licenţiat în sociologie, psihologie şi filozofie al Universităţii din Cluj, Bugnariu fusese simultan şi preparator la Institutul de Psihologie Experimentală (până în luna mai 1932). Urmează o scurtă perioadă de cătănie, reîntorcându-se tot la universitatea clujeană, dar într-un post de asistent universitar. Conform propriilor mărturisiri, în anul universitar 1932-1933 începe să întreprindă „primele acţiuni antifasciste în rândurile cadrelor universitare tinere“.
Anul universitar 1932-1933 nu începuse de multă vreme în momentul în care mi-am luat în primire postul de asistent. Întrucât aveam experienţa de preparator, m-am adaptat repede noii munci, deşi ea se deosebea de aceea pe care o făcusem până atunci în cadrul Institutului de Psihologie. Sarcina de asistent la o catedră (nu la un institut) nu era grea. Pe atunci, seminariilor li se dădea o mai mare importanţă decât în primii ani după Reforma învăţământului din 1949 şi, de aceea, profesorii ţineau să conducă ei înşişi seminariile. Rostul asistentului era să le pregătească din punct de vedere tehnic şi să-l asiste pe profesor.
Iată-l deci asistent al profesorului Drăganu (unchiul său) şi al lui Gheorghe Bogdan-Duică: „Obligaţiile mele la profesorul Bogdan-Duică erau şi mai puţin copleşitoare, cu atât mai mult că, fiind deputat, nu-şi ţinea seminariile cu regularitatea cu care le ţinea unchiul meu“.
Tânărul asistent reuşeşte să închege un grup al „tinerilor universitari progresişti“. Primul cu care intră în legătură a fost Coriolan Drăgulescu, preparator la Facultatea de Ştiinţe. „Ceea ce ne lega, fireşte, erau ideile noastre comune, activitatea dusă în comun împotriva huliganilor din Universitate şi solidaritatea în aspiraţiile de libertate socială pe care le profesam.“ Centrul de greutate al grupului pare să fi fost Ilie Murgulescu, şi el asistent la Facultatea de Ştiinţe, „o personalitate, care se situa în mod firesc în fruntea tinerilor universitari de stânga“. Cu un doctorat în chimie obţinut în Germania, acesta se întorsese de acolo chiar în perioada în care lupta de putere din Republica de la Weimar se dădea între nazişti şi socialişti: „Era mult mai bine informat despre situaţia din Germania, decât era [Mihai] Beniuc, care se întorsese şi el dintr-o vacanţă, din Hamburg. Apoi, avea şi cunoştinţe de marxism, ceea ce Beniuc nu avea deloc“. Ultimul membru notabil al acestei grupări ar fi fost Eugen Pop, doctorand în drept, ironizat de Ilie Murgulescu că ar fi fost „în serviciul chestorului Poliţiei, […] în perioada în care era preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept. Balicul însă nu se supăra şi răbda cu stoicism ironiile lui Murgulescu“.
Imboldul acestei grupări pare să fi venit din afară. Perioada 1932-1933 era marcată de o criză economică ce se răsfrângea şi în plan politic. „Mitul îndreptării situaţiei prin aducerea în ţară a lui Carol se spulberase“, la fel se întâmplase şi cu „prestigiul“ lui Maniu:
Nemulţumirea continua să crească, grevele se ţineau lanţ, ţărănimea începea să se împotrivească execuţiilor silite. Contradicţiile sociale se adânceau văzând cu ochii, iar cercurile reacţionare, pentru a împiedica mişcarea revendicativă a maselor, nu se mai mulţumeau cu folosirea organelor represive împotriva lor, ci recurgeau la organizarea şi finanţarea bandelor fasciste.
Într-o primă fază, activitatea „progresistă“ s-a derulat în cadrul „Cercului universitar de studii sociale şi politice“, înfiinţat de profesorul de sociologie Virgil Bărbat. Conducerea va fi preluată apoi de Coriolan Drăgulescu, care reuşeşte să direcţioneze activitatea cercului spre problemele sociale şi politice. În acest sens, în toamna anului 1932 Drăgulescu îl invită pe „şeful său, profesorul Dan Rădulescu, să ţină o serie de conferinţe“:
Primele conferinţe ale Profesorului Dan Rădulescu au provocat discuţii interesante şi orientate în spirit progresist. Aflând de aceste conferinţe, care nu mai aveau caracterul academic al celora dinainte, au început să participe un număr tot mai mare de legionari, în frunte cu unul dintre şefii lor clujeni, Bănică, cu intenţia de a tulbura şedinţele. Ca replică, ne-am organizat şi noi un sistem de ordine, cu ajutorul studenţilor democraţi. […] După o perioadă am constatat că profesorul virează tot mai mult spre dreapta şi, în cele din urmă, ajunse la susţinerea unor puncte de vedere contrare celor susţinute în primele sale conferinţe, spre marea satisfacţie a legionarilor. […] Cum se explică orientarea spre dreapta a lui Dan Rădulescu? Ne-am apropiat de el ştiindu-l democrat. Mai ştiam că este francmason şi bun prieten cu Sadoveanu, şi el francmason. După primele conferinţe, legionarii au început să-l ameninţe, să facă presiuni asupra lui, între altele şi prin copiii săi, Marta, fostă colegă cu sora mea Zoe, şi Fluor, care deveniseră între timp simpatizanţi ai legionarilor.
În urma acestui eşec, grupul socialist de la Universitatea din Cluj va înfiinţa o nouă organizaţie, Curentul Vremii, cu orientare explicit antifascistă. La sfârşitul anului academic 1932-1933 Bugnariu părăseşte universitatea, alunecând tot mai mult spre extrema stângă. În toamna anului 1933, se implică în organizarea Comitetului Regional Antifascist de la Cluj, prilej cu care îl cunoaşte pe Petre Constantinescu-Iaşi. Nedorind totuşi să transforme acest comitet într-o anexă a PCdR-ului, Bugnariu încearcă să convingă şi alţi universitari tineri să gireze intelectual această mişcare: „Ştiam […] că Daicoviciu şi Petrovici îşi manifestaseră simpatia faţă de socialişti în anii studenţiei, participând la acţiunile culturale ale Partidului social-democrat, pentru care şi fuseseră excluşi din organizaţia studenţească Petru Maior“.
Noua grupare intelectuală cu idei de stânga a fost Alte Zări. În articolul-program al acestei publicaţii se afirma necesitatea luptei antifasciste. Pentru redactorii revistei Alte zări, „răcnetul fascist […] e reacţiunea instinctului de conservare al unui sistem biologic ori social aflător în preajma prăbuşirii. Sistemul economic actual nu-şi mai poate hrăni masele şi, prin urmare, şi-a îndeplinit misiunea“ , pregătind astfel terenul pentru instaurarea unui altfel de regim politic şi social. Ziarul va fi interzis la sfârşitul anului, odată cu asasinarea premierului liberal I. G. Duca. Bugnariu simte că nu a reuşit să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Privise ziarul ca un prilej pentru a-i demasca „pe aceia care patronaseră nepedepsiţi pe criminalii fascişti“. În această categorie e inclus şi rectorul Ştefănescu-Goangă, cel care s-ar fi opus sistematic autorizării de conferinţe antifasciste în universitate. Ceea ce îi reproşa rectorului era atitudinea duplicitară. Interpelat de studenţi de ce totuşi tolerează manifestările politice ale studenţimii naţionaliste în universitate, rectorul ar fi afirmat că, de fapt, legionarii „nu fac politică; ei fac naţionalism“.
O istorie necunoscută, totuşi o poveste captivantă
Revenind la profesorul Dan Rădulescu, Tudor Bugnariu preciza că un rol esenţial în deturnarea spre dreapta a profesorului l-au avut copiii săi, Marta şi Fluor.
Marta D. Rădulescu, absolventă a Liceului „Regina Maria“ din Cluj (1931), devine o adevărată vedetă a spaţiului literar prin publicarea unui roman în care îşi povesteşte viaţa de liceu. Ceea ce astăzi am numi un roman nonficţional, Clasa a şaptea a fost un adevărat bestseller la începutul anilor ’30, un roman tipărit în trei ediţii de grupul editorial Adevărul din Bucureşti. Succesul cărţii s-a datorat mai ales faptului că Marta Rădulescu nu s-a ferit să utilizeze în naraţiunea sa numele real al actanţilor, în special pe cel al profesoarelor liceului clujean. Iar cum multe dintre aceste profesoare erau soţii ale universitarilor clujeni, nu puţini au fost cei care au văzut în romanul Martei Rădulescu un mecanism insidios utilizat de tatăl său pentru a se răzbuna pe colegii săi. Atitudinea vehementă a profesorului de chimie împotriva funcţionării şi organizării universităţilor, şi în special a celei clujene, era de notorietate. Totuşi, Ion Clopoţel, persoană cu simpatii socialiste şi redactor al revistei Societatea de mâine, nu era
de părerea celor care vor să prezinte cartea ca un act de răzbunare pentru mărunte şicane profesorale. […] Volumul este un memento împotriva absurdităţii programului încărcat, inasimilabil, un protest împotriva lejerităţii cu care se fac unele lecţiuni şi se iau anume atitudini comode. […] Şcoala face progrese continue. În România Mare instituţia cea mai organizată în mod modern, cu toate lacunele, este şcoala. Dacă se denunţă părţi slabe să nu fie cu supărare. Ele să stimuleze la îndreptare.
Cât despre talentul literar al Martei, „dacă acelaşi spirit critic se perfecţionează, vom avea surprize literare“.
Iar Marta nu s-a oprit aici. Încurajată de o critică favorabilă, care îi aprecia curajul de a spune lucrurilor pe nume, Marta Rădulescu publică apoi Sunt studentă!, însemnări legate de viaţa universitară clujeană la începutul anilor ’30, unele pline de umor. Drept exemplu, pentru Marta înscrierea la facultate nu ar urmări neapărat construirea unei cariere: „Să presupunem că iau o diplomă. Ce fac cu ea?“, e întrebarea ei ironică. La răspunsul unui inspector şcolar care îi aminteşte că „cu situaţia lui tat-tău, cu ajutorul meu…“, tânăra studentă încheie sardonic: „Aha! Asta-i seriozitatea. Mulţumesc!“
Aflăm tot de la ea că studenţii din anul pregătitor erau numiţi balici, „un fel de sinonim al fuchs-ului nemţesc“. Iarăşi, din însemnările ei ar reieşi că studentele purtau o beretă roşie, pe care se ataşa un simbol specific fiecărei facultăţi: la Drept – o balanţă, la Ştiinţe – o bufniţă cu ghearele pe carte, la Litere – o flacără aprinsă, iar la Medicină – o lanţetă. În fine, un moment important este cel al grevei studenţilor împotriva creşterii taxelor universitare. Probabil e vorba de greva care a izbucnit la Cluj în luna octombrie a anului 1932, relatată pe larg de presa locală. Manifestaţie virulentă, prea puţin organizată, îndreptată mai ales împotriva profesorilor care percep taxe nejustificat de mari şi care, pe deasupra, obligă studenţii să cumpere „cărţile lor scumpe şi proaste“. Din naraţiunea Martei Rădulescu, se pare că agitatorii nu uită să reitereze prezenţa pericolului comunist, fiind „informaţi că s-au strecurat agenţi provocatori printre noi. […] Domnilor, comuniştii sunt printre noi. Răspândesc manifeste subversive, ca să ne compromită. Sunt francmasoni. Jos cu ei!“ Apoi, grupul grevist, ieşind din universitate, întâlneşte în stradă „un grup compact, masiv de studenţi, [ce] stă nemişcat […], în ordine, având în fruntea lor un domn înalt, bărbos, ciudat îmbrăcat. Acesta face un gest larg, teatral. Automat, braţele celorlalţi se ridică drept răspuns“. După descrierea fizică, probabil e vorba de liderul legionarilor clujeni, Dobre Bănică.
Cartea se încheie cu descrierea şedinţei unei celule comuniste din Cluj. Invitată să asiste la o astfel de întâlnire de una dintre prietenele sale, Marta mărturiseşte că e timorată de această vizită, mai ales că ea e mai apropiată de „drumurile lui Zelea Codreanu“. Iniţiatoarea ei ţine totuşi să o liniştească: „Extremele se ating. Cel puţin ca ţinte morale… când sunt sincere. […] Fiecare din noi vrea dreptate în felul lui, dar aceeaşi dreptate. Ne deosebim numai ca mijloace. De ce ne-am urî? Ori ei, ori noi – tot o facem. […] Se naşte o lume nouă şi se cască prăpăstii pentru cea veche. Să scrii ce-ai văzut“.
În Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu, Marta D. Rădulescu este prezentată ca o tânără scriitoare de succes la public, care ar fi urmat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a o absolvi. În schimb, însemnările din perioada studenţiei par a reprezenta evenimente derulate în Cluj. Dacă ne referim la episodul grevei, în care studenţii decid să se îndrepte spre Lupoaică, sau la momentul înscrierii, când este ajutată în derularea formalităţilor birocratice de un tânăr asistent al tatălui ei – trimiterea este evidentă spre Cluj. Totuşi, înscrisă la facultate în 1931, Marta nu figurează în niciuna dintre listele licenţiaţilor în litere publicate în Anuarul Universităţii „Ferdinand I“ din Cluj de-a lungul anilor ’30.
Asta nu a împiedicat-o să se lanseze şi într-o carieră publicistică. E vorba, de fapt, de o răfuială personală cu tot ce e în jurul ei. Revista mea trebuia să fie „un organ de luptă împotriva unei stări de spirit şi a unor anumite stări de lucruri din literatura noastră“. Mai exact, Marta se dezlănţuie împotriva cenzurii practicate de grupul editorial Adevărul. Astfel, în manuscrisul Sunt studentă!, Marta ar fi scris că în timpul grevei de la universitate studenţimea ar fi scandat „Jos francmasonii! Jos jidanii!“, editura preferând să păstreze pentru bunul de tipar doar prima parte a scandărilor. Motiv suficient pentru tânăra scriitoare să vadă în acest gest o cenzură a „presei evreieşti“. E de-a dreptul redundant să spunem că orientarea acestei reviste era explicit legionară. Numerele din vara anului 1935 descriu pe larg, în reportaje scrise şi fotografice, realizările tineretului naţionalist din tabăra de muncă de la Chintău – Cluj. Într-unul dintre aceste reportaje este descris succesul de care s-ar fi bucurat taberele de muncă în rândul populaţiei. Dar mai puţin în rândul elitei, „o generaţie egoistă şi îmbuibată, generaţie care n-a cunoscut nici jertfa şi nici lupta pentru vreun ideal. […] Aici e prăpastia dintre cele două generaţii: în nesimţirea şi egoismul generaţiei bătrâne şi în cultul minciunii“.
Revista devine o portavoce a naţionalismului legionar, iar printre vârfurile de lance îl întâlnim pe „progresistul“ profesor Dan Rădulescu. Într-un articol sentenţios formulat, acesta concluziona: „Şi acum suntem la răspântie. Să alegem: Sinuciderea unui neam în comunism, pierderea independenţei credinţei strămoşeşti şi a fiinţei etnice sau salvarea lor? La dreapta sau la stânga?“
Epilog: aventura familiei Rădulescu ca subiect de roman
Poate că familia Rădulescu nu a fost singura familie contaminată de morbul naţionalist în anii ’30. Dar poate că a fost singura a cărei aventură politică a fost transpusă într-un roman chiar în anii ’30. În 1934, Nicolae Crevedia publică Buruieni de dragoste, un roman cu o valoare stilistică modestă, dar a cărui acţiune seamănă izbitor cu ceea ce am scris mai sus. De fapt, sub pseudonime uşor de depistat, Crevedia descrie universul familiei Rădulescu, cu prietenii sau inimiciţii, tabieturi sau vanităţi, preocupări sau fobii.
Astfel, profesorul Dan Rădulescu devine Barbu Marinescu, profesor universitar la Institutul Agronomic din Iaşi. Drept urmare, fiul profesorului de chimie – pe numele său real Fluor – poartă numele de Grâu(şor). Marta este întruchipată de Sanda Marinescu, absolventă a Liceului „Principesa Ileana“ din Iaşi, autoare a cărţilor de succes Fete în recreaţie şi Grevă la Universitate şi fondatoare a Revistei revistelor. În fine, pentru că e francmason, Barbu Marinescu e prieten bun cu francmasonul Mihail Zăboveanu.
Intriga romanului: îndrăgostit de Sanda, naratorul – Trestieru, tânăr asistent universitar la Litere în Bucureşti şi jurnalist – află de la diferiţi localnici ieşeni că adevăratul autor al cărţilor Sandei Marinescu ar fi chiar tatăl ei. Motivul? „Bărbaţii câtorva dintre profesoarele vizate-n cartea ei sunt toţi profesori universitari. Mâncături de provincie, ştiţi dumneavoastră.“
Barbu Marinescu apare în discuţie ca un bun cunoscător al ideilor sociologice din epocă, adversar al ideilor de economie dirijată, dar adept al fordismului. La fel, e un aspru critic al ideii de şcoală contemplativă:
Astăzi am rămas mai mult la discuţie cu profesorul. A venit vorba despre învăţământul nostru şi felul cum e conceput. Barbu Marinescu, în ce priveşte educaţia şi instrucţiunea şcolară, are concepţii americane. Deşi cunoscător al umanităţilor, totuşi, ca om de ştiinţă pozitivă, nu mai concepe ca ele şi clasicismul în genere să mai fie de-acum baza învăţământului nostru. „Dragul meu băiat – îmi spune dânsul – ce păcat că ştim pe Virgiliu pe dinafară şi nu ştim totuşi să ne spălăm dinţii. Eu prefer un fermier canadian care crapă de sănătate şi voie bună, în locul unui doctor de-al nostru plin de mătreaţă, care cunoaşte sanscrita şi toate complicaţiile aoristului grecesc.
Implicarea lui în problemele tineretului este şi ea prezentată, reliefându-se orientarea sa democratică:
Astăzi, la ora 6 seara, Barbu Marinescu a ţinut o conferinţă la Universitate. Conferinţa face parte dintr-un ciclu de patru, pe care urmează să le dezvolte, sub auspiciile Institutului Carnegie şi sub titlul general Pentru tineretul românesc. A vorbit despre Dictatură. Vederile Profesorului sunt democratice. Cu un serios aparat de informaţii, parcelat pe fişe, după cea mai bună manieră dăscălească, a reuşit să combată frumos regimurile de mână forte. În problemele de politică şi sociologie se trădează numaidecât că e un autodidact.
Concluzia romanului e clară: „Şi, gândind mai serios, am găsit că Profesorul a ales o cale ingenioasă ca să poată critica metehnele învăţământului românesc: şi-a ales un pseudonim de fată, chiar al fiicei lui. […] Dacă volumele ar fi apărut pe numele lui Barbu Marinescu, n-ar fi avut, cu siguranţă, nici un ecou. Altă impresie au făcut când şcoala era «văzută de o elevă», după cum îşi intitulase foiletonul un confrate din critică“. Naratorul – un om de dreapta convins – pare dezamăgit să descopere proteismul profesorului Marinescu şi lipsa de substanţă a tinerei Sanda, de care era deja îndrăgostit.
Ce le-a adus viitorul? Fiind toţi naţionalişti – convinşi sau oportunişti –, ar fi trebuit ca statul legionar să reprezinte zenitul vieţii lor. Profesorul Dan Rădulescu, deja bătrân (născut în 1884), se pensionează în anul 1941. Între timp, fiul său, Fluor, reuşise să obţină doctoratul în chimie în 1939. Iar Marta publică în 1940 ultimul său roman, Străinii, prima parte a unui ciclu neterminat, intitulat Ferentarii. Cât despre Crevedia, drept răsplată pentru serviciile sale naţionaliste, în 1940 îl găsim ataşat al statului român la Sofia, funcţie în care rămâne până în 1946. O poveste încâlcită peste care s-a aşternut liniştea istoriei.
Note 1. SJAN Cluj, Fond Universitatea Cluj. Facultatea de Ştiinţe, dosar 258/1933-1934, f. 10.
2. Ibidem, f. 12.
3. Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 286 bis, 9 decembrie 1933.
4. Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail – mişcare socială şi organizaţie politică (o contribuţie la problema fascismului internaţional), ediţia a doua, Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 234.
5. Ibidem, p. 235.
6. În memoriile sale, publicate postum (dar în timpul regimului comunist), nu apare nicio referire la acest episod din viaţa sa. În schimb, Rădulescu enumeră mai degrabă cercetările ştiinţifice derulate în această perioadă: „Duceam o muncă istovitoare, dar eram fericit. Laboratoarele erau un model de organizare, eleganţă şi curăţenie: mesele şi podeaua de parchet străluceau, iar în această ambianţă totul era la punct sub raport ştiinţific“. Vezi Dan Rădulescu, Memorii (şaizeci şi cinci de ani de activitate ştiinţifică şi culturală între 1902 şi 1967), ed. George Ostrogovich, Cluj-Napoca: Dacia, 1979, p. 261.
7. Dan Rădulescu, Degradarea universităţilor şi primejdia ei, Bucure
