Grigore Vieru:http://www.caietesilvane.ro…
Februarie 2009
Am aflat cu mare durere că a încetat din viaţă Grigore VIERU. Am plâns şi voi rămâne trist multă vreme pentru că l-am iubit şi admirat enorm. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am reuşit să vorbesc de câteva ori cu Maestrul Grigore VIERU şi să realizez un interviu de excepţie cu acest OM minunat. Poetul basarabean s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererata, fostul judeţ Hotin, într-o familie de plugari români. Are o bogată fişă biografică. A scris numeroase cărţi şi este printre cei mai de seamă poeţi şi scriitori contemporani,o mândrie în plus că este român. În 12 septembrie, fratele meu Eugen îşi aniversează ziua de naştere. La această dată în 1994 am fost împreună cu fiul meu Cătălin la Bucureşti pentru cunoaşterea capitalei ţării noastre. Atunci l-am zărit, pe stradă, pentru câteva minute pe poetul Grigore VIERU şi nu l-am mai lăsat să plece din sufletul meu. Această imagine m-a urmărit ani şi ani şi abia în anul 2007 s-a produs minunea pentru mine, şi anume. întâlnirea de suflet cu minunatul Om Grigore VIERU. Deşi bolnav, domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu care m-a emoţionat profund. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această discuţie cu un mare artist al neamului românesc.
Adalbert GYURIS: Când a început pasiunea pentru scris şi de unde izvorăşte dragostea pentru poezie?
Grigore VIERU: Sunt născut în 1935 în Basarabia, azi Republica Moldova, într-un sat de pe malul stang al Prutului. Eram o familie nevoiaşă, în fundul grădinii parinteşti nu aveam un gard propriu-zis, gardul era sarma ghimpată… Cu acest gard ne-a „ajutat” puterea sovietică în 1945… În copilăria mea de după război, cărţi româneşti n-am avut. Este adevărat că existau un fel de cărţi traduse, cum ar fi cea despre Pavlik Morozov. N-aţi auzit despre Pavlik Morozov? Aflaţi că era un pionier cu cravată roşie la gât care denunţase KGB-ului proprii părinţi. În baza unor asemenea cărţi a fost educată generaţia mea în copilărie şi adolescenţă. Pionierii de pe malul Prutului mai aveau o misiune: să supravegheze „sfânta” graniţă, ca nu cumva din partea dreaptă a Prutului să se strecoare la noi vreun „spion” român. Pionier eram şi eu, bineînţeles. Aveam un ochean cu un ochi spart pe care mi-l lăsase un ofiţer al armatei sovietice, armata care trecuse şi prin satul nostru în drum spre România. Stăteam, după război, pitit între salcii cu ocheanul îndreptat spre partea dreaptă a Prutului în aşteptarea spionului… Voiam să devin şi eu un erou, un Pavlik Morozov. N-a mai venit nici un spion. „Spionii” au trecut Prutul cu mult mai târziu: prin anii ’80 ai secolului trecut, în vremea perestroikăi lui Gorbaciov, să-i dea Dumnezeu sănătate. Acei „spioni” se numesc Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Florin Piersic – mari artişti pe care românii basarabeni îi întâmpinau şi-i întâmpină şi azi cu lacrimi de bucurie în ochi. Mai târziu, mai exact în 1967, deci în plin totalitarism sovietic, am scris şi publicat despre acel blestemat ochean un poem care suna astfel:
„Când eram mic, / Cineva îmi dădu un ochean. / Cu el / Toate / Eu le măream. / Măream fărâma de azimă / În 1947 / Până când / Puteam să rup din ea / Jumătate. / Măream şi aduceam / Valurile Prutului / Până când / Mă temeam să intru în ele. / Măream pe „cartinci” / Oameni cu mustăţi, / Până când câmpia umplându-se ca de spice / De mustaţa lor. / Măream vorbele / Până când veneau / Ca un clopot bisericesc. / Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie / Auzeam cum respiră spionii… / Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea jucărie veche. / Azi dimineaţă / Am sfărâmat ocheanul”.
M-am mirat mai apoi cum şi prin ce minune apăruse în acele vremuri un asemenea poem şi mai ales din care strat al fiinţei mele a putut să răsară un asemenea poem, crescând eu însumi pe un pămant cu totul sterp spiritualiceşte şi fiind eu însumi educat în copilărie, în adolescenţă şi chiar în prima tinereţe în spiritul urii faţă de tot ce este românesc. Dragostea mea de poezie cred că vine din copilărie. Cărţile româneşti lipseau într-adevăr cu desăvârşire. Dar nu lipsea folclorul poetic românesc care în Basarabia s-a păstrat pe cale orală. Rudele mele mai apropiate şi mai îndepărtate ştiau să stăpânească bine nu numai coarnele plugului, ci şi vioara şi celelalte instrumente populare: naiul, ţambalul, acordeonul, trompeta. Şi, bineînţeles, versul popular. Nu vă cunosc personal, iubite confrate Adalbert Gyuris, dar am impresia că vă ştiu de două mii de ani. Mă bucur că vă interesează scrisul meu. Mai cu seamă că în prezent traversez o perioadă de vreme plină de încercări. Din scurta biografie ce mi-aţi trimis am aflat că sunteţi născut în 1953 şi că aţi copilărit împreună cu părinţii într-o comună din România, fiind din 1997 stabilit în Germania. Ştiind româna, cred că aţi cunoscut folclorul poetic românesc care, în opinia mea, este ca plasticitate, prospeţime metaforică şi profunzime poate fără egal pe mapamond. Să dăm două exemple:
„Doamne, Doamne, tot zic Doamne, /
Dumnezeu pare că doarme /
Cu capul pe-o mânăstire /
Şi de nimeni n-are ştire”.
Sau:
„Nu credeam eu c-oi ajunge /
Când voi cânta, sâ pot plânge”.
Nu vă aminteşte oare acest distih de celebrul distih al neasemuitului Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”? Apropierea lui Eminescu de aceste două versuri populare este doar o supoziţie a mea. Dar poeme ca Ce te legeni… sau La mijloc… vin direct din creaţia populară. În general, foarte mulţi mari sau geniali creatori s-au inspirat în anumite lucrări din folclor – Creangă, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Enescu, Brancuşi, iar în zilele noastre, compozitorul Tudor Chiriac, basarabean stabilit de câţiva ani la Iaşi, a cărui lucrare muzicală Mioriţa este achiziţionată de postul naţional de radio din Japonia. Eu cred că dacă Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: „Folclorul poetic românesc” şi „Biblia”. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.
A.G.: A fost greu să scrieţi româneşte printre străini?
G.V.: Mi-a fost şi uşor şi greu. Uşor pentru că eu nu am învăţat româna din cărţi, cu dicţionarul în mână, ci din gura mamei, care era analfabetă, dar vorbele ei musteau de frumuseţe lingvistică românească. Astfel vorbeau toate mamele noastre până a fi „moldovenizată” limba română în Basarabia. Verişorul meu Dumitru Blajinu – poate cel mai de seamă lăutar basarabean pe care l-a urmat apoi Nicolae Botgros, la fel de celebru şi el -, fiind întrebat cu mai mulţi ani în urmă care e diferenţa între muzica populară moldovenească şi cea română, a dat un răspuns foarte exact: „Muzica moldovenească din Basarabia este muzica română stricată”. Dumnealui se referea, bineînţeles, la muzica „moldovenească” falsificată, contrafăcută. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre limba „moldovenească”, despre cea schilodită, bineînţeles. Cu mai mulţi ani în urmă, eu definisem într-un interviu limba „moldovenească” astfel: „Limba moldovenească – armata a 15-a de ocupaţie”. Sintagma a fost preluată de regretatul Mitropolit de Ardealului, Antonie Plamadeală, român basarabean şi el, şi una dintre cele mai de seamă personalităţi teologice ale României, dar şi victimă a regimului comunist. Greu mi-a fost sub aspect ideologic. După ce, în 1970, mi-a fost hăcuit întregul tiraj al unei cărţulii pentru copii, („Trei iezi”), din cauza unei poezioare pentru copii în care se descoperise Tricolorul românesc, poezia mea era citită cu lupa de către cenzură. Totuşi, reuşisem să public şi în continuare, în imagini mai mult sau mai puţin cifrate, poeme care erau în totală contradicţie cu exigenţele ideologice ale vremii respective. După o vizită în România, am scris şi publicat următorul poem:
„De-acum aş putea /
Şi fără picioare trăi, /
Da, fără de ele – /
La cine vroiam să ajung /
Am ajuns. /
Şi fără de ochi, /
Da, fără de ei, /
Aş putea să trăiesc – /
Pe cine vroiam să văd /
Am văzut. /
Şi fără de mâini /
Aş putea să trăiesc, /
Da, fără de ele – /
Pe cine vroiam să cuprind /
Am cuprins. /
De-acum şi singur, iubito, /
Ca o pată de sânge pe lespezi, /
Ca o stea ce cade-n neant, /
Ca un vultur pe munţi, /
Da, singur aş putea să trăiesc.
Să ştiti, însă, că mai greu mi-a fost şi-mi este să scriu printre cozile noastre de topor. După numele de botez şi de familie – Adalbert Gyuris – păreţi să fiţi de origine germană sau maghiară. Nu cred că în limba germană sau maghiară există expresia „coadă de topor” sau „să moară capra vecinului”, acestea sunt ziceri curat româneşti. Domnia voastră, cunoscând româna şi scriind româneşte, bineînţeles că ştiţi sensul expresiei „coadă de topor” şi nu este exclus chiar să fi simţit cruzimea ei pe propria piele, simţind totodată şi blajinătatea şi ospitalitatea proverbială a poporului român. Ei bine, tocmai cozile noastre de topor m-au turnat în 1970 (iată încă o dovadă că suntem şi noi români!), tocmai ele mi-au provocat în 2006 un infarct miocardic extins, iar în 2007 – un altul, extins şi el. Din cauza acestor cozi de topor, iată, aproape de 2 ani de zile poposesc prin spitale şi sanatorii. Cea mai zoioasă, cea mai obraznică şi cea mai agresivă coadă se numeşte Mihai Conţiu. Ea atacă zilnic în cotidianul aşa-zis independent „Moldova suverană” tot ce mişcă-n ţara asta: rîul, ramul… Am mai spus-o şi în alte dăţi: personal, nu mă deranjează atât muchia, cât coada toporului. Dacă nu ar fi coada, muchia ar fi neputincioasă. Deşi se zice că trăim în democraţie şi libertate, simt încă vâjâind pe langă urechile mele sau chiar lovindu-mă în tâmple pietrele roşii… Să vă spun o întâmplare legată de aceste pietre. Eram prin anii ’80, secolul trecut, la nunta fiicei unui mare scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, nunta care se celebra în satul mirelui. Nuntaşi ca la moldoveni – la vreo 400 de invitaţi, din care cauză nunta se juca în căminul cultural, ce avea o sală festivă mai încăpătoare. Bucate, tot ca la moldoveni, etajate pe masă, iar vinul curgea gârlă. Era cald înlăuntru. Ieşisem cu Spiridon în curtea căminului să ne răcorim puţin. Un nuntaş, în vîrstă, un ţăran din acel sat, ieşise şi el afară pentru nişte treburi mai delicate… Se dăduse în spatele monumentului conducătorului proletariatului, stropindu-l… „E-e, moşule, chiar aici…” – i-am replicat noi. Moşul ne-a raspuns filosofic: „E-e, o chiatră, ce vreţi…”. Piatra, vâjâind aproape zilnic din cotidianul „Moldova Suverană” pe langă urechile mele, este „chiatra” pe care o stropea acel înţelept nuntaş. Ea ţinteşte nu numai în mine, ci şi în Nicolae Dabija, mai ales în el, în Mihai Cimpoi, în Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Mihai Moraraş, Gheorghe Budeanu, în ex-miniştrii Ion Ungureanu şi Ion Costaş, în istoricii Alexandru Moşanu, Ion Buga, Anatol Petrencu, Anton Moraru, în Dorin Chirtoacă, noul primar al Capitalei, în politicienii Mihai Ghimpu şi Vitalia Pavlicenco şi în atâtea alte personalităţi de cultură sau politice de la noi.
A:G.: Cum a fost întâlnirea cu România?
G.V.: Am trecut pentru prima oara Prutul în 1973 ca membru al unei delegaţii oficiale formate din scriitori ruşi de la Moscova. M-a propus pentru această călătorie oficială unul dintre cei mai de seamă poeţi ruşi pentru copii, Jukov Akim, care mă tradusese în ruseşte. Să ştiţi că printre scriitorii ruşi erau unele personalităţi nobile care ne înţelegeau suferinţele şi chiar ne şi ajutau. Întâlnirea cu România a fost tulburătoare. Era ca şi cum mi-aş fi văzut pentru prima oara părinţii. Citeam toate denumirile de străzi şi de magazine ca pe nişte poeme. Mă ţineam pe străzi de copii de drag de vorba lor – îmi părea că nu vorbesc, ci cântă. Eram mirat ca un copil că pretutindeni se vorbeşte româneşte. Prin librarii nu mai alegeam cărţile, cumpăram totul deodată crezând că a doua zi nu le mai găsesc, iar la Mânăstirile din Moldova şi Bucovina zvonul clopotelor îmi părea o miere care putea fi întinsă pe pâine. Era basmul pe care l-am trăit abia la 38 de ani.
A.G.: Credeţi că poetul poate remodela lumea şi apoi să o retransmită celor ce iubesc poezia?
G.V.: Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă, deşi de două mii de ani Biblia, ca expresie a celei mai tulburătoare poezii, o tot remodelează. Poezia, însă, ne dă o speranţă că lumea poate fi reformată. Ne hrănim de-o veşnicie din această speranţă.
A.G.: În acest sens poetul poate fi un ales?
G.V.: Alesul cui? Alesul lui Dumnezeu? Alesul împăratului? Alesul vremii? Alesul poporului? Poetul este alesul harului său. În istorie aproape că nu există vreun artist care să fie alesul tuturor: şi al lui Dumnezeu, şi al împăratului, şi al poporului.
A.G.: Cum este recepţionată poezia azi în Moldova?
G.V.: În Republica Moldova încă se mai citeşte poezie. Deşi nu are o educaţie poetică profundă şi îndelungă, cititorul basarabean este înzestrat cu mult bun-simţ şi cu destulă intuiţie: el respinge extremele poetice care sunt banalitatea pe de o parte şi ermetismul pe de altă parte. Întotdeauna mi-a fost frică de acest extraordinar cititor. O frică respectuoasă şi rodnică.
A.G.: Care este cea mai mare recompensă cu care aţi fost răsplătit până acum?
G.V.: Nu există o mai mare recompensă pentru un poet decât respectul şi dragostea pentru osteneala sa poetică. Iertaţi-mi, vă rog, nemodestia, dar eu nu m-am aflat niciodată în criză vizavi de aceste valori populare. Cărţile mele s-au tras întotdeauna şi se trag şi azi, în sărăcia materială în care ne zbatem, în mari tiraje. Şi întotdeauna au fost solicitate – şi cele pentru copii şi cele pentru maturi. Trăind numai din scris, am fost, din păcate, până mai ieri destul de sărac, deşi am trudit în sudoarea frunţii şi am adus statului destui bani. Nu mi-a fost ruşine de sărăcie. Să le fie ruşine celora care n-au ştiut sau n-au vrut să-mi răsplăteasca, material, munca celor 50 de ani de istovitoare trudă: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la debutul editorial.
A.G.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul?
G.V.: Patriotismul nostru se deosebeşte radical de patriotismul altor popoare. Patriotismul nostru înseamnă apărarea permanentă a Limbii Române, a Bisericii strămoşeşti şi a Istoriei românilor – valori aflate necontenit în mare primejdie.
A.G.: Credeţi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei din Moldova?
G.V.: Se cam deosebesc. Românii din România stabiliţi, bunăoară, în Grecia visează să ajungă cu traiul la Paris ori la New-York. Românii basarabeni visează să ajungă în România de peste Prut – poate că anume acest vis a ţinut vie flacăra spiritualităţii româneşti a unei Basarabii supusă zilnic dezrădăcinării ei în decurs de aproape 200 de ani de înstrăinare forţată. Patriotismul nostru nu este o slăbiciune sentimentală, ci o datorie bărbătească.
A.G.: Maestre, vă mulţumesc respectuos pentru acest interviu de mare sensibilitate şi emotie. Toţi cei care v-au atacat vor fi de mult daţi uitării pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi. Domnule Vieru, vă îmbrăţişez cu mult drag, vă stimez şi vă iubesc ca pe cineva din familia mea.
A consemnat, Adalbert GYURIS
Sursa:http://www.caietesilvane.ro…
*
Text recomandat de Florin Șerban
Februarie 2009
Am aflat cu mare durere că a încetat din viaţă Grigore VIERU. Am plâns şi voi rămâne trist multă vreme pentru că l-am iubit şi admirat enorm. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am reuşit să vorbesc de câteva ori cu Maestrul Grigore VIERU şi să realizez un interviu de excepţie cu acest OM minunat. Poetul basarabean s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererata, fostul judeţ Hotin, într-o familie de plugari români. Are o bogată fişă biografică. A scris numeroase cărţi şi este printre cei mai de seamă poeţi şi scriitori contemporani,o mândrie în plus că este român. În 12 septembrie, fratele meu Eugen îşi aniversează ziua de naştere. La această dată în 1994 am fost împreună cu fiul meu Cătălin la Bucureşti pentru cunoaşterea capitalei ţării noastre. Atunci l-am zărit, pe stradă, pentru câteva minute pe poetul Grigore VIERU şi nu l-am mai lăsat să plece din sufletul meu. Această imagine m-a urmărit ani şi ani şi abia în anul 2007 s-a produs minunea pentru mine, şi anume. întâlnirea de suflet cu minunatul Om Grigore VIERU. Deşi bolnav, domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu care m-a emoţionat profund. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această discuţie cu un mare artist al neamului românesc.
Adalbert GYURIS: Când a început pasiunea pentru scris şi de unde izvorăşte dragostea pentru poezie?
Grigore VIERU: Sunt născut în 1935 în Basarabia, azi Republica Moldova, într-un sat de pe malul stang al Prutului. Eram o familie nevoiaşă, în fundul grădinii parinteşti nu aveam un gard propriu-zis, gardul era sarma ghimpată… Cu acest gard ne-a „ajutat” puterea sovietică în 1945… În copilăria mea de după război, cărţi româneşti n-am avut. Este adevărat că existau un fel de cărţi traduse, cum ar fi cea despre Pavlik Morozov. N-aţi auzit despre Pavlik Morozov? Aflaţi că era un pionier cu cravată roşie la gât care denunţase KGB-ului proprii părinţi. În baza unor asemenea cărţi a fost educată generaţia mea în copilărie şi adolescenţă. Pionierii de pe malul Prutului mai aveau o misiune: să supravegheze „sfânta” graniţă, ca nu cumva din partea dreaptă a Prutului să se strecoare la noi vreun „spion” român. Pionier eram şi eu, bineînţeles. Aveam un ochean cu un ochi spart pe care mi-l lăsase un ofiţer al armatei sovietice, armata care trecuse şi prin satul nostru în drum spre România. Stăteam, după război, pitit între salcii cu ocheanul îndreptat spre partea dreaptă a Prutului în aşteptarea spionului… Voiam să devin şi eu un erou, un Pavlik Morozov. N-a mai venit nici un spion. „Spionii” au trecut Prutul cu mult mai târziu: prin anii ’80 ai secolului trecut, în vremea perestroikăi lui Gorbaciov, să-i dea Dumnezeu sănătate. Acei „spioni” se numesc Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Florin Piersic – mari artişti pe care românii basarabeni îi întâmpinau şi-i întâmpină şi azi cu lacrimi de bucurie în ochi. Mai târziu, mai exact în 1967, deci în plin totalitarism sovietic, am scris şi publicat despre acel blestemat ochean un poem care suna astfel:
„Când eram mic, / Cineva îmi dădu un ochean. / Cu el / Toate / Eu le măream. / Măream fărâma de azimă / În 1947 / Până când / Puteam să rup din ea / Jumătate. / Măream şi aduceam / Valurile Prutului / Până când / Mă temeam să intru în ele. / Măream pe „cartinci” / Oameni cu mustăţi, / Până când câmpia umplându-se ca de spice / De mustaţa lor. / Măream vorbele / Până când veneau / Ca un clopot bisericesc. / Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie / Auzeam cum respiră spionii… / Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea jucărie veche. / Azi dimineaţă / Am sfărâmat ocheanul”.
M-am mirat mai apoi cum şi prin ce minune apăruse în acele vremuri un asemenea poem şi mai ales din care strat al fiinţei mele a putut să răsară un asemenea poem, crescând eu însumi pe un pămant cu totul sterp spiritualiceşte şi fiind eu însumi educat în copilărie, în adolescenţă şi chiar în prima tinereţe în spiritul urii faţă de tot ce este românesc. Dragostea mea de poezie cred că vine din copilărie. Cărţile româneşti lipseau într-adevăr cu desăvârşire. Dar nu lipsea folclorul poetic românesc care în Basarabia s-a păstrat pe cale orală. Rudele mele mai apropiate şi mai îndepărtate ştiau să stăpânească bine nu numai coarnele plugului, ci şi vioara şi celelalte instrumente populare: naiul, ţambalul, acordeonul, trompeta. Şi, bineînţeles, versul popular. Nu vă cunosc personal, iubite confrate Adalbert Gyuris, dar am impresia că vă ştiu de două mii de ani. Mă bucur că vă interesează scrisul meu. Mai cu seamă că în prezent traversez o perioadă de vreme plină de încercări. Din scurta biografie ce mi-aţi trimis am aflat că sunteţi născut în 1953 şi că aţi copilărit împreună cu părinţii într-o comună din România, fiind din 1997 stabilit în Germania. Ştiind româna, cred că aţi cunoscut folclorul poetic românesc care, în opinia mea, este ca plasticitate, prospeţime metaforică şi profunzime poate fără egal pe mapamond. Să dăm două exemple:
„Doamne, Doamne, tot zic Doamne, /
Dumnezeu pare că doarme /
Cu capul pe-o mânăstire /
Şi de nimeni n-are ştire”.
Sau:
„Nu credeam eu c-oi ajunge /
Când voi cânta, sâ pot plânge”.
Nu vă aminteşte oare acest distih de celebrul distih al neasemuitului Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”? Apropierea lui Eminescu de aceste două versuri populare este doar o supoziţie a mea. Dar poeme ca Ce te legeni… sau La mijloc… vin direct din creaţia populară. În general, foarte mulţi mari sau geniali creatori s-au inspirat în anumite lucrări din folclor – Creangă, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Enescu, Brancuşi, iar în zilele noastre, compozitorul Tudor Chiriac, basarabean stabilit de câţiva ani la Iaşi, a cărui lucrare muzicală Mioriţa este achiziţionată de postul naţional de radio din Japonia. Eu cred că dacă Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: „Folclorul poetic românesc” şi „Biblia”. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.
A.G.: A fost greu să scrieţi româneşte printre străini?
G.V.: Mi-a fost şi uşor şi greu. Uşor pentru că eu nu am învăţat româna din cărţi, cu dicţionarul în mână, ci din gura mamei, care era analfabetă, dar vorbele ei musteau de frumuseţe lingvistică românească. Astfel vorbeau toate mamele noastre până a fi „moldovenizată” limba română în Basarabia. Verişorul meu Dumitru Blajinu – poate cel mai de seamă lăutar basarabean pe care l-a urmat apoi Nicolae Botgros, la fel de celebru şi el -, fiind întrebat cu mai mulţi ani în urmă care e diferenţa între muzica populară moldovenească şi cea română, a dat un răspuns foarte exact: „Muzica moldovenească din Basarabia este muzica română stricată”. Dumnealui se referea, bineînţeles, la muzica „moldovenească” falsificată, contrafăcută. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre limba „moldovenească”, despre cea schilodită, bineînţeles. Cu mai mulţi ani în urmă, eu definisem într-un interviu limba „moldovenească” astfel: „Limba moldovenească – armata a 15-a de ocupaţie”. Sintagma a fost preluată de regretatul Mitropolit de Ardealului, Antonie Plamadeală, român basarabean şi el, şi una dintre cele mai de seamă personalităţi teologice ale României, dar şi victimă a regimului comunist. Greu mi-a fost sub aspect ideologic. După ce, în 1970, mi-a fost hăcuit întregul tiraj al unei cărţulii pentru copii, („Trei iezi”), din cauza unei poezioare pentru copii în care se descoperise Tricolorul românesc, poezia mea era citită cu lupa de către cenzură. Totuşi, reuşisem să public şi în continuare, în imagini mai mult sau mai puţin cifrate, poeme care erau în totală contradicţie cu exigenţele ideologice ale vremii respective. După o vizită în România, am scris şi publicat următorul poem:
„De-acum aş putea /
Şi fără picioare trăi, /
Da, fără de ele – /
La cine vroiam să ajung /
Am ajuns. /
Şi fără de ochi, /
Da, fără de ei, /
Aş putea să trăiesc – /
Pe cine vroiam să văd /
Am văzut. /
Şi fără de mâini /
Aş putea să trăiesc, /
Da, fără de ele – /
Pe cine vroiam să cuprind /
Am cuprins. /
De-acum şi singur, iubito, /
Ca o pată de sânge pe lespezi, /
Ca o stea ce cade-n neant, /
Ca un vultur pe munţi, /
Da, singur aş putea să trăiesc.
Să ştiti, însă, că mai greu mi-a fost şi-mi este să scriu printre cozile noastre de topor. După numele de botez şi de familie – Adalbert Gyuris – păreţi să fiţi de origine germană sau maghiară. Nu cred că în limba germană sau maghiară există expresia „coadă de topor” sau „să moară capra vecinului”, acestea sunt ziceri curat româneşti. Domnia voastră, cunoscând româna şi scriind româneşte, bineînţeles că ştiţi sensul expresiei „coadă de topor” şi nu este exclus chiar să fi simţit cruzimea ei pe propria piele, simţind totodată şi blajinătatea şi ospitalitatea proverbială a poporului român. Ei bine, tocmai cozile noastre de topor m-au turnat în 1970 (iată încă o dovadă că suntem şi noi români!), tocmai ele mi-au provocat în 2006 un infarct miocardic extins, iar în 2007 – un altul, extins şi el. Din cauza acestor cozi de topor, iată, aproape de 2 ani de zile poposesc prin spitale şi sanatorii. Cea mai zoioasă, cea mai obraznică şi cea mai agresivă coadă se numeşte Mihai Conţiu. Ea atacă zilnic în cotidianul aşa-zis independent „Moldova suverană” tot ce mişcă-n ţara asta: rîul, ramul… Am mai spus-o şi în alte dăţi: personal, nu mă deranjează atât muchia, cât coada toporului. Dacă nu ar fi coada, muchia ar fi neputincioasă. Deşi se zice că trăim în democraţie şi libertate, simt încă vâjâind pe langă urechile mele sau chiar lovindu-mă în tâmple pietrele roşii… Să vă spun o întâmplare legată de aceste pietre. Eram prin anii ’80, secolul trecut, la nunta fiicei unui mare scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, nunta care se celebra în satul mirelui. Nuntaşi ca la moldoveni – la vreo 400 de invitaţi, din care cauză nunta se juca în căminul cultural, ce avea o sală festivă mai încăpătoare. Bucate, tot ca la moldoveni, etajate pe masă, iar vinul curgea gârlă. Era cald înlăuntru. Ieşisem cu Spiridon în curtea căminului să ne răcorim puţin. Un nuntaş, în vîrstă, un ţăran din acel sat, ieşise şi el afară pentru nişte treburi mai delicate… Se dăduse în spatele monumentului conducătorului proletariatului, stropindu-l… „E-e, moşule, chiar aici…” – i-am replicat noi. Moşul ne-a raspuns filosofic: „E-e, o chiatră, ce vreţi…”. Piatra, vâjâind aproape zilnic din cotidianul „Moldova Suverană” pe langă urechile mele, este „chiatra” pe care o stropea acel înţelept nuntaş. Ea ţinteşte nu numai în mine, ci şi în Nicolae Dabija, mai ales în el, în Mihai Cimpoi, în Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Mihai Moraraş, Gheorghe Budeanu, în ex-miniştrii Ion Ungureanu şi Ion Costaş, în istoricii Alexandru Moşanu, Ion Buga, Anatol Petrencu, Anton Moraru, în Dorin Chirtoacă, noul primar al Capitalei, în politicienii Mihai Ghimpu şi Vitalia Pavlicenco şi în atâtea alte personalităţi de cultură sau politice de la noi.
A:G.: Cum a fost întâlnirea cu România?
G.V.: Am trecut pentru prima oara Prutul în 1973 ca membru al unei delegaţii oficiale formate din scriitori ruşi de la Moscova. M-a propus pentru această călătorie oficială unul dintre cei mai de seamă poeţi ruşi pentru copii, Jukov Akim, care mă tradusese în ruseşte. Să ştiţi că printre scriitorii ruşi erau unele personalităţi nobile care ne înţelegeau suferinţele şi chiar ne şi ajutau. Întâlnirea cu România a fost tulburătoare. Era ca şi cum mi-aş fi văzut pentru prima oara părinţii. Citeam toate denumirile de străzi şi de magazine ca pe nişte poeme. Mă ţineam pe străzi de copii de drag de vorba lor – îmi părea că nu vorbesc, ci cântă. Eram mirat ca un copil că pretutindeni se vorbeşte româneşte. Prin librarii nu mai alegeam cărţile, cumpăram totul deodată crezând că a doua zi nu le mai găsesc, iar la Mânăstirile din Moldova şi Bucovina zvonul clopotelor îmi părea o miere care putea fi întinsă pe pâine. Era basmul pe care l-am trăit abia la 38 de ani.
A.G.: Credeţi că poetul poate remodela lumea şi apoi să o retransmită celor ce iubesc poezia?
G.V.: Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă, deşi de două mii de ani Biblia, ca expresie a celei mai tulburătoare poezii, o tot remodelează. Poezia, însă, ne dă o speranţă că lumea poate fi reformată. Ne hrănim de-o veşnicie din această speranţă.
A.G.: În acest sens poetul poate fi un ales?
G.V.: Alesul cui? Alesul lui Dumnezeu? Alesul împăratului? Alesul vremii? Alesul poporului? Poetul este alesul harului său. În istorie aproape că nu există vreun artist care să fie alesul tuturor: şi al lui Dumnezeu, şi al împăratului, şi al poporului.
A.G.: Cum este recepţionată poezia azi în Moldova?
G.V.: În Republica Moldova încă se mai citeşte poezie. Deşi nu are o educaţie poetică profundă şi îndelungă, cititorul basarabean este înzestrat cu mult bun-simţ şi cu destulă intuiţie: el respinge extremele poetice care sunt banalitatea pe de o parte şi ermetismul pe de altă parte. Întotdeauna mi-a fost frică de acest extraordinar cititor. O frică respectuoasă şi rodnică.
A.G.: Care este cea mai mare recompensă cu care aţi fost răsplătit până acum?
G.V.: Nu există o mai mare recompensă pentru un poet decât respectul şi dragostea pentru osteneala sa poetică. Iertaţi-mi, vă rog, nemodestia, dar eu nu m-am aflat niciodată în criză vizavi de aceste valori populare. Cărţile mele s-au tras întotdeauna şi se trag şi azi, în sărăcia materială în care ne zbatem, în mari tiraje. Şi întotdeauna au fost solicitate – şi cele pentru copii şi cele pentru maturi. Trăind numai din scris, am fost, din păcate, până mai ieri destul de sărac, deşi am trudit în sudoarea frunţii şi am adus statului destui bani. Nu mi-a fost ruşine de sărăcie. Să le fie ruşine celora care n-au ştiut sau n-au vrut să-mi răsplăteasca, material, munca celor 50 de ani de istovitoare trudă: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la debutul editorial.
A.G.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul?
G.V.: Patriotismul nostru se deosebeşte radical de patriotismul altor popoare. Patriotismul nostru înseamnă apărarea permanentă a Limbii Române, a Bisericii strămoşeşti şi a Istoriei românilor – valori aflate necontenit în mare primejdie.
A.G.: Credeţi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei din Moldova?
G.V.: Se cam deosebesc. Românii din România stabiliţi, bunăoară, în Grecia visează să ajungă cu traiul la Paris ori la New-York. Românii basarabeni visează să ajungă în România de peste Prut – poate că anume acest vis a ţinut vie flacăra spiritualităţii româneşti a unei Basarabii supusă zilnic dezrădăcinării ei în decurs de aproape 200 de ani de înstrăinare forţată. Patriotismul nostru nu este o slăbiciune sentimentală, ci o datorie bărbătească.
A.G.: Maestre, vă mulţumesc respectuos pentru acest interviu de mare sensibilitate şi emotie. Toţi cei care v-au atacat vor fi de mult daţi uitării pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi. Domnule Vieru, vă îmbrăţişez cu mult drag, vă stimez şi vă iubesc ca pe cineva din familia mea.
A consemnat, Adalbert GYURIS
Sursa:http://www.caietesilvane.ro…
*
Text recomandat de Florin Șerban