Narcis Dorin Ioan - „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”

Cărțile mele de nopți albe, pe care  le-am  savurat fără a deosebi noaptea de zi,   sunt cele care mi-au dezvăluit istoria adevărată a neamului meu, istoria românilor. O astfel de carte este și volumul „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”,  semnat de Narcis Dorin Ion, recent apărut la Editura RAO. „Istoria românilor” este brand-ul „dinastiei istoricilor Giurescu”. În istoriografia românească, academicianul Constantin C. Giurescu și fiul său, Dinu C. Giurescu, sunt inițiatorii unui amplu proiect de abordare a Istoriei României, ca Istoria Românilor. Ce semnifică inovația? Evidențierea genului proxim, Patria, care există dintotdeauna și a diferenței specifice, Țara românilor, adică dintre spațiul zămislirii neamului și spațiul dintre fruntariile unei tări ciuntite și ale unui neam risipit în cele patru zări. Diferența de la 30 de milioane de români  ai Patriei, la câte milioane ne va minți, că mai suntem locuitori ai Țării,  Institutul Național de Statistică, în încercarea comandată politic, de a ascunde ritmul accelerat de  depopulare a României. Ultimul străjer al „Istoriei Românilor”, Dinu C. Giurescu a urcat la Dumnezeu, întru veșnicia neamului său, la 24 aprilie 2018.
Înainte de a trece „River Styx”-ul, când nu mai putea scrie și nici vederea nu-l mai ajuta,  magistrul a făcut un ultim efort, cel de istorisitor oral a unor momente din viața  sa, care  să-l prezinte posterității așa cum a fost, raportându-se cu înțelepciunea senectuții, la o epocă din istoria românilor în care spița Giureștilor (Constantin Giurescu  1875-1918, Constantin C. Giurescu 1901-1977 și Dinu C. Giurescu 1927-2018) „nu doar că au scris istorie, ci au și făcut istorie”[1]. Coborâtor dintr-o familie de „oameni ai pămîntului, care aveau această disciplină a agriculturii, a lucrului bine făcut”[2], atestată documentar din secolul al XVIII-lea, „istoricul singuratic” mărturisește că acea disciplină a devenit și metoda prin care bunicul și tatăl și-au impus rigoarea în cercetare, pentru a lucra metodic, nu la întâmplare, nu cu frânturi de surse și abordări fanteziste, cum astăzi procedează demitizatorii absurzi ai   istoriei, pe care au transformat-o în „cenușăreasa” materiilor școlare, „sădindu-se ideea că nicicând românii nu au fost buni la ceva”[3].
Dinu C. Giurescu, asemeni tatălui său,  C.C. Giurescu, fost rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos și ministru al Propagandei în guvernul Frontului Renașterii Naționale, deși a a fost ostracizat, întrând în viața publică abia în anul 1968, ca  profesor la Universitatea de Artă, Secția Istoria și Teoria Artei-Muzeografie, unde a activat până la stabilirea în S.U.A., în anul 1988, nu are nimic din vehemența contestatarilor regimului comunist, ducând mai departe crezul pe care părintele său și l-a exprimat față de Petru Groza, după eliberarea din închisoarea de la Sighet și din colonia de la Măzăreni: „Domnule Președinte, sunt istoric, am trecut printr-o revoluție, meseria mea este să înțeleg ce a avut loc”[4].  La întrebarea dacă poate fi demonizată întreaga perioadă comunistă, Dinu C. Giurescu răspunde: „Nu ! Asta ar fi o mare prostie. În comparație cu ce se întâmplă acum, perioada comunistă apare bine”[5]. Urmează apoi logica faptelor pe care istoricul și-a întemeiat concluzia.
Până la angajarea, în anul 1955, ca  ghid la Muzeul Național de Artă al României, urmată de angajarea sa, de către Mircea Malița, la Oficiul de Studii şi Documentare al Ministerului  Afacerilor Externe (1 aprilie 1964), primind şi cursul de istorie a diplomației, Dinu C. Giurescu a lucrat pe diverse şantiere ale Companiei de drumuri „Sovromconstrucții”, inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a promovat „normator șef”. Din cele relatate despre rolul și importanța muncii normatorilor, transpare ideea că dacă astăzi, după trei decenii de reconstrucție pseudocapitalistă a României, nu reușim să ieșim la liman, ci, dimpotrivă, stă să ne înghită mlaștina în care am intrat, causa causorum este că nimeni nu mai muncește normat, fiindcă ne lipsesc normatorii, iar concluzia istoricului este trasă cu bisturiul în viu: „Romînia este acum o țară fără cârmă, fără motor. […] ni se spune că avem o creștere economică de 5-6%, una dintre cele mai rapide din Europa, și noi nu avem bani!”[6].
Rememorarea cu un autentic talent literar a propriei vieți de către  marele istoric oferă cititorului atmosfera din vremea generațiilor de aur ale neamului, a unor mari familii de gospodari ai țării. Dragostea de țară și pasiunea pentru istoria românilor i-a fost insuflată de școală și de familie, îndeosebi bunicul matern, academicianul Simion Mehedinți, fondatorul școlii naționale de geografie și geopolitician. Acesta. într-o manieră unică, de neuitat, deschizându-i copilului de 10 ani primul său atlas istorico-geografic şi trecând cu mâna peste Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea i-a spus că statele vecine, Rusia, Ungaria și Bulgaria vor să ia românilor acele pământuri. Iar, în acele timpuri, educația din școală prin istorie era pentru apărarea pământului strămoșesc[7]. Ca dascăl la Facultatea de istorie, după ce a revenit din America, în anul 1990, examenele cu Dinu C. Giurescu se susțineau cu cărțile în față, asistentul său crezând că aplică o metodă didactică deprinsă în Statele Unite. Acolo nu era așa, spune magistrul, dar pe mine mă interesa dacă știu studenții să extragă esențialul, raționamentul și capacitatea lor  de a expune. Cine nu învăța, nu știa  să se folosească de carte [8].
Volumul oferă și o fabuloasă călătorie în timp, ca cititor nu poți să nu te transpui în atmosfera perioadei de aur a epocii interbelice, dominate de oameni politici, în primul rând erudiți și nu în ultimul rând „pe banii lor”. Reprezentanți de marcă ai lumii academice, considerau că au datoria să facă politică, dar pe banii lor și în folosul obștei alegătorior. Mai mult, era rânduiala ca deputații sau senatorii să candideze îndeobște în județele unde aveau proprietăți și puteau fi exemple de gospodari respectabili[9]. Când Dinu C. Giurescu a relatat unor parlamentari de azi  cum erau fianțate campaniile electorale în perioada interbelică, cineva i-a replicat „Voi erați bogați!” Numai mama, Maria-Simona Giurescu, administratorul averii familiei, ştia cum se duceau pe apa politicii veniturile aduse de podgoria din Odobești, fără ca politica să pună ceva la masa unde trei copii erau chemați în fiecare zi, parcă ritualic, cu bătăi de gong. Dinu, cel mai măricel, striga „Gongu’! Gongu’!”, de unde i s-a tras și porecla în familie. Tatăl,  C.C. Giurescu a câștigat trei mandate în opoziție, dar  „[…]mama considera că banii noştri se irosesc aiurea pentru cariera politică a tatei, pentru că el cheltuia cu politica”[10].
- Despre actualul președinte, ni se reconfirmă: „ Cred că alegerea lui Iohannis a venit din afară. La noi cine a numărat voturile acela a decis turul II, cum a fost și în cazul lui Băsescu”[18].
Despre implicarea părintelui său în politică aflăm că acesta era un apropiat al ministrului Afacerilor Străine, Ică Antonescu, la solicitarea căruia a pregătit, încă din anii războiului, documente care aveau să fie folosite de Gheorghe Tătărăscu în bătălia pentru Transilvania, dusă la Conferința de pace de la Paris.  Atlasul „Spaţiul istoric şi etnic românesc”, înainte de a fi editat în anul 1942, a fost inițial folosit de Ion Antonescu, în încercarea de a-l convinge pe Hitler de nelegitimitatea pretențiilor teritoriale ale vecinilor revizioniști. De asemenea, C.C. Giurescu a fost trimis la Istambul pentru contacte cu Aliații. După reabilitare, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu -Dej și Nicolae Ceaușescu au văzut în profesorul C.C. Giurescu un bun ambasador cultural pentru Franța, Statele Unite și Marea Britanie, în astfel de misiuni culturale fiind trimiși Emil Codurachi, Mihai Berza, Andrei Oțetea, Constantin Daicoviciu. „Cărturarii s-au simțit în elementul lor în aceste misiuni culturale. Tata a avut o mare mulțumire în ultimii ani ai vieții, care au fost foarte rodnici pentru el”[19].
În a doua jumătate a anilor ‘80, Dinu C. Giurescu devine unul dintre simbolurile luptei pentru salvarea patrimoniului arhitectural în fața tăvălugului sistematizării urbane. Administrația S.U.A., prin subsecretarul de stat John Whitehead, primit de Nicolae Ceaușescu, a dorit să cunoască și opinia istoricului specializat asupra situației patrimoniului. O lună mai tîrziu, în martie 1988, profesorul Giurescu se stabilește în S.U.A, unde a publicat „The Razing of Romania’s Past” (ediția românească „Distrugerea trecutului României”, București, Editura Museion, 1994”).
 Mărturia istoricului singuratic estompează drama sa existențială. Ajuns în America, nu-și găsește locul,  chemarea pământului strămoşesc este atât de sfâșietoare, încât în primele luni ale anului 1990 revine în țară, fără a fi urmat familie, care s-a putut adapta și integra cu  succes modului de viață american. Două luni pe an le petrecea cu familia, cheltuielie de deplasare fiindu-i asigurate de o fundație din S.U.A., la a cărei sponsorizare a renunțat imediat ce a aflat că este implicată în separarea provinciei Kosovo de Serbia.
Cu referire la viitorul României ca stat al românilor, ni se atrage atenția că România este sub semnul întrebării pentru că nu mai are atu-uri care să-i permită să reziste[20]. Interesante, de-a dreptul incitante sunt portretizările făcute unora dintre istoricii zilelor noastre (Florin Constantiniu, Lucian Boia, Neagu Djuvara), iar cele aproape 100 de fotografii din albumul de familie sunt ca o mașină a timpului, cu care călătorim fascinați prin secolele de istorie a dinastiei Giureştilor.
Realizare  de excepție a Editurii RAO,  convorbirile  istoricului Narcis Dorin Ion cu academicianul Dinu C. Giurescu, reunite în volumul „Mărturia unui istoric singuratic”, excelent precuvântat de academicienii Ioan-Aurel Pop și Răzvan Teodorescu se anunță a fi un eveniment editorial prestigios, pe care Biblioteca Academiei Române îl va găzdui, marți 12 februarie 2019, ora 13.00 în Aula „Ion Heliade Rădulescu”.