Se va cânta imnul Ungariei la Şumuleu Ciuc? Dimensiunile vizitei Papei Francisc în România
Autor Dan Dungaciu 4054 vizualizări
Vizita Papei Francis în România (31 mai-2 iunie 2019) este un eveniment cu reverberaţii multiple. Vom puncta mai jos principalele elemente care marchează acest moment excepţional şi cu potenţial major pentru România şi regiune. Din păcate, nu doar în sens pozitiv. Pentru a nu plonja brusc în zona de risc a vizitei, vom începe prin a-i reliefa semnificaţia şi potenţialul indiscutabil.
Nivelul strategic. Ratarea evadării din Est
Orice moment de acest gen se împlineşte dacă devine parte a unei strategii mai ample. Vizita liderului catolic, şef de stat şi de biserică, ar fi putut căpăta o semnificaţie mai consistentă pentru România dacă era realizată în cadrul unui proiect/viziuni pe care o putem numi evadarea din Est. Nu e vorba despre geografie, ci de simbolistică (geo)politică. Evadarea din Est a României ar fi însemnat, demarată la timp, o detaşare de tendinţele politice din Est ilustrate de Ungaria sau Polonia (nu singulare la scara continentului, evident, dar orice lucru care se petrece în Est capătă contururi mai întunecate şi tonalităţi mai dure). O ieşire din Est, cu el cu tot, evident, pentru că tot ortodocşi, latini şi răsăriteni am fi rămas. E vorba însă de geografie (politică) simbolică şi de o detaşare a României de actori astăzi prost prizaţi. Prin comparaţie, România ar fi putut deveni un reper şi un pivot în regiune. Într-o asemenea naraţiune/paradigmă, vizita papei ar fi căpătat valenţe excepţionale. Ar fi fost confirmarea unui proiect demult asumat, ilustrarea unei consecvenţe, fluturarea unui steag evident pentru toată lumea. Din pricina ratării evadării din Est, vizita are acum are doar valenţe de element inedit, eventual de punct pozitiv al unei tabere politice oricum valorizată pozitiv în Occident.
Nivelul eclezial (biserica). De ce România nu poate fi Bulgaria
Biserica Ortodoxă Română are o particularitate unică în patrimoniul ortodox: este o biserică latină. Asta o evidenţiază şi o plasează într-o postură de mijloc, de echilibru, între blocul „slav“ (Moscova) şi cel „grec“ (Constantinopol). E o poziţie, deopotrivă, avantajoasă şi complicată, care o obligă să se mişte precaut şi inteligent. Faptul că România este prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Papă nu a scăpat nimănui, aşa cum şi faptul că această vizită se petrece nu va trece neobservat.
Patru sunt elementele care trebuie precizate:
1. Biserica Ortodoxă Română, prin dimensiunea latinităţii ei, este mai aproape, fatal, nu doar de spaţiul Occidental, dar şi de Biserica Catolică, într-o măsură incomparabil mai mare decât suratele ei ortodoxe din regiune. Latinitatea (re)devine, inclusiv în perspectiva evoluţiilor regionale, un element esenţial în orice proiecţie strategică a României;
2. România are în Italia peste un milion de credincioşi, care aşteaptă încă o recunoaştere completă a Bisericii lor. Episcopia românească acţionează legal în peninsulă, dar nu se bucură încă de toate prerogativele conferite de legislaţia italiană de profil - negocierile sunt în curs;
3. Colaborarea academică/culturală între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Română este una specială în peisajul religios; tineri români studiază la Roma prin schimb de burse la universităţi catolice de mare tradiţie şi prestigiu, şi reciproc;
4. Dată fiind tensiunea încă prezentă în lumea ortodoxă, BOR are, prin legătură cu Biserica Catolică şi cu Vaticanul, un canal de comunicare esenţial, dincolo de triunghiulaţia complicată şi tot mai tensionată Moscova-Bucureşti-Constantinopol. O relaţie cu Vaticanul şi Biserica Catolică este un atu indiscutabil inclusiv în perspectiva unor complicaţii care pot să apară în interiorul lumii ortodoxe, perturbată, pe termen scurt, de episodul autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Dimensiunea axiologică. Bisericile catolice şi politica
Vizita Papei va ridica problema cu evidentă incidenţă politică. În 2015, când criza migraţiei afecta major continentul european, cele mai dure voci împotriva fenomenului s-au ridicat din rândul naţiunilor catolice din Europa Centrală: Ungaria, Polonia, Cehia sau Slovacia. Nu doar politicienii, dar şi adunările episcopale catolice au susţinut acelaşi mesaj, dublându-le discursul sau susţinându-l tacit, şi asta în pofida învăţăturilor Suveranului Pontif pentru care atitudinea faţă de imigranţi devenea un test suprem pentru „iubirea aproapelui“. Şi Papa a tăcut, nu a apostrofat pe nimeni. Cum se explică acest aparent paradox? Se explică simplu, dacă am elimina două exagerări care perturbă vederea. Prima ţine de influenţa Papei asupra Bisericilor Catolice, a doua de influenţa bisericilor creştine asupra politicii naţionale. Influenţa Papei asupra bisericilor catolice este restrânsă de însăşi viziunea actualului Papă care, în numele subsidiarităţii, consideră că gestionarea chestiunilor imediate care ţin de bisericile naţionale trebuie să aparţină episcopilor şi adunărilor episcopale, prin ideea de el accentuată a „bisericii sinodale“. Deci, dincolo de influenţa majoră în ceea ce priveşte unitatea bisericii sau chestiuni dogmatice, influenţa Papei asupra politicilor/atitudinilor naţionale este redusă, sau oricum mediată prin intermediul adunărilor episcopale. A doua exagerare ţine de influenţa bisericilor (catolice sau ortodoxe) asupra politicului. Este o naivitate, un exces şi o eroare pe care o comit mulţi. Niciunde în Est această influenţă nu a existat la cotele presupuse, nici măcar în catolica Polonie, ţară care din 1995 l-a debarcat pe preşedintele Walesa şi l-a votat, de două ori, preşedinte pe un personaj precum Aleksander Kwaśniewski, care nu că nu era catolic, dar nu era nici măcar botezat! În perioada 1995-2005, cea a marii transformări a Poloniei, Biserica Catolică nu a avut, practic, nicio influenţă politică semnificativă. Astăzi are, dar mai degrabă pe filon naţional, decât religios. Bisericile nu fac politica statelor din Est, aşa cum nu o fac niciunde. Influenţa lor este, cum spuneam, mediată, intrând mai degrabă ca parte componentă a naraţiunii naţionale, decât a naraţiunii religioase propriu-zise. Acela este cel mai adesea filonul care leagă bisericile de politic. De aici şi explicaţia că adunările episcopale catolice din regiune au fost, aproape fără excepţie, de parte liderilor politici locali şi împotriva Papei atunci când s-a pus problema migraţiei. Dincolo de asta, rămâne un lucru trebuie subliniat. Indiferent de reacţia sau atitudinea episcopilor catolici din statele din Europa Centrală, Papa Francisc întrupează ideea deschiderii totală faţă de imigranţi, în opoziţie vădită şi explicită cu anumiţi lideri ai regiunii. Şi prin asta facem legătura cu ultima dimensiune a vizitei Suveranului Pontif, cea care prezintă cele mai mari riscuri: dimensiunea naţională, respectiv al relaţiei dintre România şi Ungaria.
Nivelul naţional/regional al vizitei Papei Francisc în România
Din perspectiva naţională, simbolistica maximă a acestei vizite ar fi fost atinsă probabil în anul 2018. Se ştie că era preconizată o asemenea vizită, cel puţin aşa acredita agenda papei la vremea respectivă. Partea maghiară s-a opus, inclusiv pe motivul că o vizită a Papei în România în Centenar ar reprezenta un afront adus Ungariei. Sigur, nu opoziţia Budapestei a constituit raţiunea principală de amânare a vizitei, dar atitudinea trebuie consemnată. Dincolo de asta, pe dimensiunea naţională dosarul e cel mai complicat. Pentru că intervine aici un vector – cel maghiar – care are, şi în raport cu vizita şi în raport cu România, un proiect relativ coerent, indiferent de gradul său de realism. Acest proiect se numeşte co-suveranizarea Transilvaniei, având ca primă etapă desuveranizarea României pe anumite componente strategice (nu intrăm în detalii, dar desuveranizarea este o strategie rusească de negociere „diplomatică“ în fostul URSS). Tot efortul depus de guvernul maghiar în ultimii ani pivotează în jurul acestui obiectiv care capătă, treptat, alura unui proiect strategic. De la refuzul prezenţei diplomaţilor unguri la sărbătoarea naţională a României până la numirea unui reprezentat al premierului Orban care să se ocupe explicit de autonomia teritorială, culminând cu asumarea la nivele de Minister de Externe a situaţiei maghiarilor din Transilvania – toate acestea conturează acest obiectiv. Un singur exemplu ilustrativ: cazul Kelemen Hunor, cetăţean român care a primit interdicţie de intrare în Ucraina. Deşi a intrat cu paşaport românesc, Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta s-a activat brusc şi, aparent, isteric. Gestul a fost fără precedent. E ca şi cum MAE român s-ar fi sesizat din oficiu dacă, de pildă, un cetăţean moldovean ar fi avut un diferend la frontieră cu autorităţile spaniole, încercând să intre în ţară cu paşaport moldovenesc. Cum ar fi fost percepută atunci o eventuală reacţie a României? Evident, absurdă, ridicolă, incorectă şi neprofesionistă. Dar este exact ce a făcut Budapesta, depăşind încă o linie roşie în relaţia cu România! O linie roşie nesancţionată – nici aceasta! – de autorităţile politice de la Bucureşti. De ce a făcut asta? Simplu. Nu din isterie sau neprofesionalism. Ci pentru că asemenea „stil“ diplomatic este expresia evidentă a acestei dorinţe de cosuveranizare a Transilvaniei, pe ideea că tot ce se petrece cu maghiarii de aici intră automat (chiar dacă abuziv!) în portofoliul instituţiilor de la Budapesta. În această atmosferă, ne putem lesne imagina că inclusiv vizita Papei în România (şi nu doar în Transilvania, cum titrează obsesiv presa din Ungaria) ar putea să fie folosită în acest scop. Şi asta în ciuda faptului că nu s-ar găsi astăzi, decât cu greu, inamici „ideologici“ mai incompatibili decât Suveranul Pontif şi liderul Viktor Orban (flancat de episcopii maghiari). Miza este însă mai mare, şi oportunitatea imensă a „vizitei Suveranului Pontif la ungurii din Transilvania în prezenţa preşedintelui Ungariei“ – după cum va suna mesajul presei ungureşti după vizită - nu poate fi ratată. Că Ungaria s-a opus din răsputeri ca vizita Suveranului Pontif să nu se producă în 2018 este de notorietate şi nu mai insistăm asupra unei chestiuni deja discutate. Astăzi, dacă tot se petrece, se va încerca preluarea ei în proiectul de politică externă maghiar, incomparabil mai articulat şi mai coerent – chiar dacă aberant şi nerealist – decât cel românesc. De aici şi riscurile vizitei. A avertizat asupra lor, pentru prima dată, un teolog american.
Un teolog american acuză
Pe 19 aprilie, un teolog american, Marc Roscoe Loustau, publică în revista iezuiţilor din Statele Unite al Americii un articol care, pentru prima dată, trage cortina de pe vizita Papei Francisc în România. Reflectorul este pus pe trei lucruri fundamentale: contrastul vădit între mesajul Papei Francisc şi cel al premierului Viktor Orban apropo de chestiunea migraţiei; posibila instrumentalizare a vizitei Papei la Şumuleu Ciuc de către forţele populiste de dreapta, cele maghiare, prin interpretarea prezenţei Papei ca un gir (inclusiv folosirea faptului că Papa nu va da mesaje „politice“ împotriva lor); riscul deturnării caracterului vizitei de către extremismul maghiar care, oricum, a confiscat naţionalist un eveniment religios cum este pelerinajul de la Şumuleul Ciuc. Marc Roscoe Loustan a ridicat bolovanul de pe muşuroi. Bun cunoscător al regiunii, vorbitor de limbă maghiară, a scris avertismentul pentru că ştie ce spune. Între 2009 şi 2013 a făcut cercetări antropologice la Şumuleu Ciuc, a cântat chiar în corul bisericii şi a văzut, de la firul ierbii, evoluţiile. „În direct“ a văzut cum, la Şumuleu Ciuc, se cânta imnul Ungariei după aproape fiecare slujbă religioasă. Asta dincolo de faptul că pelerinajul de acolo este oricum excepţional în peisajul religios mondial, fiind unicul în care se poate sluji într-o singură limbă, respectiv limba maghiară. O spune explicit în articolul citat de noi şi de aici reacţiile publice pe care le-a stârnit.
Iezuiţii maghiari reacţionează
Revenim la ceea ce am mai spus în acest text legat de adeziunea pe care preoţii catolici din Ungaria au manifestat-o şi o manifestă faţă de guvernarea lui Viktor Orban, inclusiv când mesajele acesteia intră în contradicţie cu mesajele şefului Bisericii Catolice. Din această perspectivă, ceea ce a urmat nu e deloc surprinzător. Iezuiţii maghiari scriu o replică apăsată la articolul teologului american prin care protestează împotriva celor care vor să folosească „vizita Papei în Transilvania“ pentru a „transmite mesaje politice“.
Trei chestiuni trebuie consemnate apropo de replică:
1. reacţia promptă a iezuiţilor maghiari este ilustrativă pentru ce am spus mai sus, respectiv alinierea episcopilor catolici mai degrabă la poziţia lui Viktor Orban decât la poziţia Papei Francisc. Apostrofările „politice“ la adresa regimului Orban ale teologului american au atins un punct nevralgic;
2. tăcerea absolută la referinţele explicite ale lui Marc Roscoe Loustau, esenţiale în economia articolului, faţă de riscul de instrumentalizarea naţionalistă a vizitei Papei, inclusiv chestiunea intonării imnului naţional al Ungariei, despre care în replica iezuiţilor maghiari nu se comentează niciun cuvinţel;
3. ocultarea oricărei referinţa la vizita Papei Francisc „în România“, în tot textul referinţele sunt strict la „vizita în Transilvania“, „creştinii din Transilvania“ etc.
Dincolo de replică în sine, mai trebuie remarcată o „coincidenţă“. Şeful iezuiţilor din Ungaria, cei care au trimis replica, este Elemér Vizí, născut în... România, într-un sat de lângă Miercurea Ciuc. Un ungur din Transilvania este deci liderul iezuiţilor maghiari care trimit o replică unui teolog american care avertizează asupra derapajelor naţionaliste de la Şumuleu Ciuc, fără să pomenească însă niciun cuvânt despre asta şi nici despre faptul că Papa Francisc vine, de fapt, în vizită în România, nu în Transilvania. Cazul lui Elemér Vizí nu este însă singular. Primatul Bisericii Catolice Ungare este Péter Erdő, care are şi el rădăcini secuieşti, bunicii săi fiind secui din România care s-au mutat în Ungaria după primul război mondial. Memoria familiei este vie şi pregnantă: blazonul de cardinal al lui Péter Erdő are semnele Ţinutului Secuiesc, respectiv soarele şi luna pe fundal albastru. Iarăşi coincidenţă: întrebat de presă într-un interviu recent despre atitudinea Bisericii Catolice faţă de chestiunea migraţiei, primatul a răspuns mai degrabă politic, sugerând că „iubirea faţă de aproapele“ ar fi şi ea o chestiunea care trebuie circumscrisă contextului.
Pentru cine bat clopotele? În loc de concluzii
1. Dincolo de faptul că astăzi în România orice proiect de politică externă este canibalizat de o bătălie internă intrată într-o spirală a violenţei fără sfârşit, vizita Suveranului Pontif este, de fiecare dată un eveniment şi o oportunitate pentru România, pe multiple dimensiuni (politice, ecleziale etc.);
2. Vizita Papei Francisc în România a fost de multă vreme o problemă pentru Budapesta, care a încercat să o împiedice, mai ales când aceasta fusese preconizată în 2018;
3. Astăzi, când vizita Papei Francisc se petrece, se ridică întrebarea cum va fi aceasta valorificată, dincolo de reperele pastorale. Căci dacă România nu a reuşit în ultimii ani să îşi contureze un proiect strategic în regiune, Ungaria are un proiect. E greu de presupus că nu se va încerca instrumentalizarea vizitei şi transformarea acesteia într-un eveniment propagandistic pe triunghiul Papa-maghiari-Transilvania;
4. Excesele sunt posibile, date fiind antecedentele Şumuleului Ciuc consemnate deja de teologul american: intonarea imnului Ungariei după slujba religioasă ar deveni, în contextul prezenţei Papei, a preşedintelui Ungariei şi a camerelor de televiziune care vor prelua vizita pentru zeci de milioane de telespectatori, mai mult decât o iresponsabilitate;
5. Papa Francisc va evita, cu siguranţă, orice gir asupra situaţiei politice de la Budapesta, chiar în pofida prezenţei preşedintelui Ungariei la Şumuleu Ciuc. Rămâne însă ispita vizibilităţii evenimentului, de aici şi riscul ca provocările ungureşti să fie prezente. Însă reversul medaliei este altul: cei care vor să se joace cu focul trebui să înţeleagă că un asemenea gest ar face chestiune maghiară atât de vizibilă şi de pregnantă, încât nici măcar politicienii de la Bucureşti, maeştrii, până acum, în evitarea atingerii subiectului, indiferent de gesturile Budapestei, vor trebui să şi-o asume, chiar în pofida lor şi a calculelor lor politice de moment. Deturnarea vizitei Papei Francisc şi instrumentalizarea ei naţionalistă ar putea deveni o veritabilă declaraţie de război politic.
*Dan Dungaciu este membru în Conciliul de Experţi LARICS.
Sursă. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/se-va-canta-imnul-ungariei-la-sumuleu-ciuc-dimensiunile-vizitei-papei-francisc-in-romania
Autor Dan Dungaciu 4054 vizualizări
Vizita Papei Francis în România (31 mai-2 iunie 2019) este un eveniment cu reverberaţii multiple. Vom puncta mai jos principalele elemente care marchează acest moment excepţional şi cu potenţial major pentru România şi regiune. Din păcate, nu doar în sens pozitiv. Pentru a nu plonja brusc în zona de risc a vizitei, vom începe prin a-i reliefa semnificaţia şi potenţialul indiscutabil.
Nivelul strategic. Ratarea evadării din Est
Orice moment de acest gen se împlineşte dacă devine parte a unei strategii mai ample. Vizita liderului catolic, şef de stat şi de biserică, ar fi putut căpăta o semnificaţie mai consistentă pentru România dacă era realizată în cadrul unui proiect/viziuni pe care o putem numi evadarea din Est. Nu e vorba despre geografie, ci de simbolistică (geo)politică. Evadarea din Est a României ar fi însemnat, demarată la timp, o detaşare de tendinţele politice din Est ilustrate de Ungaria sau Polonia (nu singulare la scara continentului, evident, dar orice lucru care se petrece în Est capătă contururi mai întunecate şi tonalităţi mai dure). O ieşire din Est, cu el cu tot, evident, pentru că tot ortodocşi, latini şi răsăriteni am fi rămas. E vorba însă de geografie (politică) simbolică şi de o detaşare a României de actori astăzi prost prizaţi. Prin comparaţie, România ar fi putut deveni un reper şi un pivot în regiune. Într-o asemenea naraţiune/paradigmă, vizita papei ar fi căpătat valenţe excepţionale. Ar fi fost confirmarea unui proiect demult asumat, ilustrarea unei consecvenţe, fluturarea unui steag evident pentru toată lumea. Din pricina ratării evadării din Est, vizita are acum are doar valenţe de element inedit, eventual de punct pozitiv al unei tabere politice oricum valorizată pozitiv în Occident.
Nivelul eclezial (biserica). De ce România nu poate fi Bulgaria
Biserica Ortodoxă Română are o particularitate unică în patrimoniul ortodox: este o biserică latină. Asta o evidenţiază şi o plasează într-o postură de mijloc, de echilibru, între blocul „slav“ (Moscova) şi cel „grec“ (Constantinopol). E o poziţie, deopotrivă, avantajoasă şi complicată, care o obligă să se mişte precaut şi inteligent. Faptul că România este prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Papă nu a scăpat nimănui, aşa cum şi faptul că această vizită se petrece nu va trece neobservat.
Patru sunt elementele care trebuie precizate:
1. Biserica Ortodoxă Română, prin dimensiunea latinităţii ei, este mai aproape, fatal, nu doar de spaţiul Occidental, dar şi de Biserica Catolică, într-o măsură incomparabil mai mare decât suratele ei ortodoxe din regiune. Latinitatea (re)devine, inclusiv în perspectiva evoluţiilor regionale, un element esenţial în orice proiecţie strategică a României;
2. România are în Italia peste un milion de credincioşi, care aşteaptă încă o recunoaştere completă a Bisericii lor. Episcopia românească acţionează legal în peninsulă, dar nu se bucură încă de toate prerogativele conferite de legislaţia italiană de profil - negocierile sunt în curs;
3. Colaborarea academică/culturală între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Română este una specială în peisajul religios; tineri români studiază la Roma prin schimb de burse la universităţi catolice de mare tradiţie şi prestigiu, şi reciproc;
4. Dată fiind tensiunea încă prezentă în lumea ortodoxă, BOR are, prin legătură cu Biserica Catolică şi cu Vaticanul, un canal de comunicare esenţial, dincolo de triunghiulaţia complicată şi tot mai tensionată Moscova-Bucureşti-Constantinopol. O relaţie cu Vaticanul şi Biserica Catolică este un atu indiscutabil inclusiv în perspectiva unor complicaţii care pot să apară în interiorul lumii ortodoxe, perturbată, pe termen scurt, de episodul autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Dimensiunea axiologică. Bisericile catolice şi politica
Vizita Papei va ridica problema cu evidentă incidenţă politică. În 2015, când criza migraţiei afecta major continentul european, cele mai dure voci împotriva fenomenului s-au ridicat din rândul naţiunilor catolice din Europa Centrală: Ungaria, Polonia, Cehia sau Slovacia. Nu doar politicienii, dar şi adunările episcopale catolice au susţinut acelaşi mesaj, dublându-le discursul sau susţinându-l tacit, şi asta în pofida învăţăturilor Suveranului Pontif pentru care atitudinea faţă de imigranţi devenea un test suprem pentru „iubirea aproapelui“. Şi Papa a tăcut, nu a apostrofat pe nimeni. Cum se explică acest aparent paradox? Se explică simplu, dacă am elimina două exagerări care perturbă vederea. Prima ţine de influenţa Papei asupra Bisericilor Catolice, a doua de influenţa bisericilor creştine asupra politicii naţionale. Influenţa Papei asupra bisericilor catolice este restrânsă de însăşi viziunea actualului Papă care, în numele subsidiarităţii, consideră că gestionarea chestiunilor imediate care ţin de bisericile naţionale trebuie să aparţină episcopilor şi adunărilor episcopale, prin ideea de el accentuată a „bisericii sinodale“. Deci, dincolo de influenţa majoră în ceea ce priveşte unitatea bisericii sau chestiuni dogmatice, influenţa Papei asupra politicilor/atitudinilor naţionale este redusă, sau oricum mediată prin intermediul adunărilor episcopale. A doua exagerare ţine de influenţa bisericilor (catolice sau ortodoxe) asupra politicului. Este o naivitate, un exces şi o eroare pe care o comit mulţi. Niciunde în Est această influenţă nu a existat la cotele presupuse, nici măcar în catolica Polonie, ţară care din 1995 l-a debarcat pe preşedintele Walesa şi l-a votat, de două ori, preşedinte pe un personaj precum Aleksander Kwaśniewski, care nu că nu era catolic, dar nu era nici măcar botezat! În perioada 1995-2005, cea a marii transformări a Poloniei, Biserica Catolică nu a avut, practic, nicio influenţă politică semnificativă. Astăzi are, dar mai degrabă pe filon naţional, decât religios. Bisericile nu fac politica statelor din Est, aşa cum nu o fac niciunde. Influenţa lor este, cum spuneam, mediată, intrând mai degrabă ca parte componentă a naraţiunii naţionale, decât a naraţiunii religioase propriu-zise. Acela este cel mai adesea filonul care leagă bisericile de politic. De aici şi explicaţia că adunările episcopale catolice din regiune au fost, aproape fără excepţie, de parte liderilor politici locali şi împotriva Papei atunci când s-a pus problema migraţiei. Dincolo de asta, rămâne un lucru trebuie subliniat. Indiferent de reacţia sau atitudinea episcopilor catolici din statele din Europa Centrală, Papa Francisc întrupează ideea deschiderii totală faţă de imigranţi, în opoziţie vădită şi explicită cu anumiţi lideri ai regiunii. Şi prin asta facem legătura cu ultima dimensiune a vizitei Suveranului Pontif, cea care prezintă cele mai mari riscuri: dimensiunea naţională, respectiv al relaţiei dintre România şi Ungaria.
Nivelul naţional/regional al vizitei Papei Francisc în România
Din perspectiva naţională, simbolistica maximă a acestei vizite ar fi fost atinsă probabil în anul 2018. Se ştie că era preconizată o asemenea vizită, cel puţin aşa acredita agenda papei la vremea respectivă. Partea maghiară s-a opus, inclusiv pe motivul că o vizită a Papei în România în Centenar ar reprezenta un afront adus Ungariei. Sigur, nu opoziţia Budapestei a constituit raţiunea principală de amânare a vizitei, dar atitudinea trebuie consemnată. Dincolo de asta, pe dimensiunea naţională dosarul e cel mai complicat. Pentru că intervine aici un vector – cel maghiar – care are, şi în raport cu vizita şi în raport cu România, un proiect relativ coerent, indiferent de gradul său de realism. Acest proiect se numeşte co-suveranizarea Transilvaniei, având ca primă etapă desuveranizarea României pe anumite componente strategice (nu intrăm în detalii, dar desuveranizarea este o strategie rusească de negociere „diplomatică“ în fostul URSS). Tot efortul depus de guvernul maghiar în ultimii ani pivotează în jurul acestui obiectiv care capătă, treptat, alura unui proiect strategic. De la refuzul prezenţei diplomaţilor unguri la sărbătoarea naţională a României până la numirea unui reprezentat al premierului Orban care să se ocupe explicit de autonomia teritorială, culminând cu asumarea la nivele de Minister de Externe a situaţiei maghiarilor din Transilvania – toate acestea conturează acest obiectiv. Un singur exemplu ilustrativ: cazul Kelemen Hunor, cetăţean român care a primit interdicţie de intrare în Ucraina. Deşi a intrat cu paşaport românesc, Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta s-a activat brusc şi, aparent, isteric. Gestul a fost fără precedent. E ca şi cum MAE român s-ar fi sesizat din oficiu dacă, de pildă, un cetăţean moldovean ar fi avut un diferend la frontieră cu autorităţile spaniole, încercând să intre în ţară cu paşaport moldovenesc. Cum ar fi fost percepută atunci o eventuală reacţie a României? Evident, absurdă, ridicolă, incorectă şi neprofesionistă. Dar este exact ce a făcut Budapesta, depăşind încă o linie roşie în relaţia cu România! O linie roşie nesancţionată – nici aceasta! – de autorităţile politice de la Bucureşti. De ce a făcut asta? Simplu. Nu din isterie sau neprofesionalism. Ci pentru că asemenea „stil“ diplomatic este expresia evidentă a acestei dorinţe de cosuveranizare a Transilvaniei, pe ideea că tot ce se petrece cu maghiarii de aici intră automat (chiar dacă abuziv!) în portofoliul instituţiilor de la Budapesta. În această atmosferă, ne putem lesne imagina că inclusiv vizita Papei în România (şi nu doar în Transilvania, cum titrează obsesiv presa din Ungaria) ar putea să fie folosită în acest scop. Şi asta în ciuda faptului că nu s-ar găsi astăzi, decât cu greu, inamici „ideologici“ mai incompatibili decât Suveranul Pontif şi liderul Viktor Orban (flancat de episcopii maghiari). Miza este însă mai mare, şi oportunitatea imensă a „vizitei Suveranului Pontif la ungurii din Transilvania în prezenţa preşedintelui Ungariei“ – după cum va suna mesajul presei ungureşti după vizită - nu poate fi ratată. Că Ungaria s-a opus din răsputeri ca vizita Suveranului Pontif să nu se producă în 2018 este de notorietate şi nu mai insistăm asupra unei chestiuni deja discutate. Astăzi, dacă tot se petrece, se va încerca preluarea ei în proiectul de politică externă maghiar, incomparabil mai articulat şi mai coerent – chiar dacă aberant şi nerealist – decât cel românesc. De aici şi riscurile vizitei. A avertizat asupra lor, pentru prima dată, un teolog american.
Un teolog american acuză
Pe 19 aprilie, un teolog american, Marc Roscoe Loustau, publică în revista iezuiţilor din Statele Unite al Americii un articol care, pentru prima dată, trage cortina de pe vizita Papei Francisc în România. Reflectorul este pus pe trei lucruri fundamentale: contrastul vădit între mesajul Papei Francisc şi cel al premierului Viktor Orban apropo de chestiunea migraţiei; posibila instrumentalizare a vizitei Papei la Şumuleu Ciuc de către forţele populiste de dreapta, cele maghiare, prin interpretarea prezenţei Papei ca un gir (inclusiv folosirea faptului că Papa nu va da mesaje „politice“ împotriva lor); riscul deturnării caracterului vizitei de către extremismul maghiar care, oricum, a confiscat naţionalist un eveniment religios cum este pelerinajul de la Şumuleul Ciuc. Marc Roscoe Loustan a ridicat bolovanul de pe muşuroi. Bun cunoscător al regiunii, vorbitor de limbă maghiară, a scris avertismentul pentru că ştie ce spune. Între 2009 şi 2013 a făcut cercetări antropologice la Şumuleu Ciuc, a cântat chiar în corul bisericii şi a văzut, de la firul ierbii, evoluţiile. „În direct“ a văzut cum, la Şumuleu Ciuc, se cânta imnul Ungariei după aproape fiecare slujbă religioasă. Asta dincolo de faptul că pelerinajul de acolo este oricum excepţional în peisajul religios mondial, fiind unicul în care se poate sluji într-o singură limbă, respectiv limba maghiară. O spune explicit în articolul citat de noi şi de aici reacţiile publice pe care le-a stârnit.
Iezuiţii maghiari reacţionează
Revenim la ceea ce am mai spus în acest text legat de adeziunea pe care preoţii catolici din Ungaria au manifestat-o şi o manifestă faţă de guvernarea lui Viktor Orban, inclusiv când mesajele acesteia intră în contradicţie cu mesajele şefului Bisericii Catolice. Din această perspectivă, ceea ce a urmat nu e deloc surprinzător. Iezuiţii maghiari scriu o replică apăsată la articolul teologului american prin care protestează împotriva celor care vor să folosească „vizita Papei în Transilvania“ pentru a „transmite mesaje politice“.
Trei chestiuni trebuie consemnate apropo de replică:
1. reacţia promptă a iezuiţilor maghiari este ilustrativă pentru ce am spus mai sus, respectiv alinierea episcopilor catolici mai degrabă la poziţia lui Viktor Orban decât la poziţia Papei Francisc. Apostrofările „politice“ la adresa regimului Orban ale teologului american au atins un punct nevralgic;
2. tăcerea absolută la referinţele explicite ale lui Marc Roscoe Loustau, esenţiale în economia articolului, faţă de riscul de instrumentalizarea naţionalistă a vizitei Papei, inclusiv chestiunea intonării imnului naţional al Ungariei, despre care în replica iezuiţilor maghiari nu se comentează niciun cuvinţel;
3. ocultarea oricărei referinţa la vizita Papei Francisc „în România“, în tot textul referinţele sunt strict la „vizita în Transilvania“, „creştinii din Transilvania“ etc.
Dincolo de replică în sine, mai trebuie remarcată o „coincidenţă“. Şeful iezuiţilor din Ungaria, cei care au trimis replica, este Elemér Vizí, născut în... România, într-un sat de lângă Miercurea Ciuc. Un ungur din Transilvania este deci liderul iezuiţilor maghiari care trimit o replică unui teolog american care avertizează asupra derapajelor naţionaliste de la Şumuleu Ciuc, fără să pomenească însă niciun cuvânt despre asta şi nici despre faptul că Papa Francisc vine, de fapt, în vizită în România, nu în Transilvania. Cazul lui Elemér Vizí nu este însă singular. Primatul Bisericii Catolice Ungare este Péter Erdő, care are şi el rădăcini secuieşti, bunicii săi fiind secui din România care s-au mutat în Ungaria după primul război mondial. Memoria familiei este vie şi pregnantă: blazonul de cardinal al lui Péter Erdő are semnele Ţinutului Secuiesc, respectiv soarele şi luna pe fundal albastru. Iarăşi coincidenţă: întrebat de presă într-un interviu recent despre atitudinea Bisericii Catolice faţă de chestiunea migraţiei, primatul a răspuns mai degrabă politic, sugerând că „iubirea faţă de aproapele“ ar fi şi ea o chestiunea care trebuie circumscrisă contextului.
Pentru cine bat clopotele? În loc de concluzii
1. Dincolo de faptul că astăzi în România orice proiect de politică externă este canibalizat de o bătălie internă intrată într-o spirală a violenţei fără sfârşit, vizita Suveranului Pontif este, de fiecare dată un eveniment şi o oportunitate pentru România, pe multiple dimensiuni (politice, ecleziale etc.);
2. Vizita Papei Francisc în România a fost de multă vreme o problemă pentru Budapesta, care a încercat să o împiedice, mai ales când aceasta fusese preconizată în 2018;
3. Astăzi, când vizita Papei Francisc se petrece, se ridică întrebarea cum va fi aceasta valorificată, dincolo de reperele pastorale. Căci dacă România nu a reuşit în ultimii ani să îşi contureze un proiect strategic în regiune, Ungaria are un proiect. E greu de presupus că nu se va încerca instrumentalizarea vizitei şi transformarea acesteia într-un eveniment propagandistic pe triunghiul Papa-maghiari-Transilvania;
4. Excesele sunt posibile, date fiind antecedentele Şumuleului Ciuc consemnate deja de teologul american: intonarea imnului Ungariei după slujba religioasă ar deveni, în contextul prezenţei Papei, a preşedintelui Ungariei şi a camerelor de televiziune care vor prelua vizita pentru zeci de milioane de telespectatori, mai mult decât o iresponsabilitate;
5. Papa Francisc va evita, cu siguranţă, orice gir asupra situaţiei politice de la Budapesta, chiar în pofida prezenţei preşedintelui Ungariei la Şumuleu Ciuc. Rămâne însă ispita vizibilităţii evenimentului, de aici şi riscul ca provocările ungureşti să fie prezente. Însă reversul medaliei este altul: cei care vor să se joace cu focul trebui să înţeleagă că un asemenea gest ar face chestiune maghiară atât de vizibilă şi de pregnantă, încât nici măcar politicienii de la Bucureşti, maeştrii, până acum, în evitarea atingerii subiectului, indiferent de gesturile Budapestei, vor trebui să şi-o asume, chiar în pofida lor şi a calculelor lor politice de moment. Deturnarea vizitei Papei Francisc şi instrumentalizarea ei naţionalistă ar putea deveni o veritabilă declaraţie de război politic.
*Dan Dungaciu este membru în Conciliul de Experţi LARICS.
Sursă. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/se-va-canta-imnul-ungariei-la-sumuleu-ciuc-dimensiunile-vizitei-papei-francisc-in-romania