ÎNTREBUINȚAREA LIMBII SLAVONE (SLAVE BISERICEȘTI) LA ROMÂNI
ȘI CAUZELE (POSIBILE) ALE ABANDONĂRII EI
MATEI CAZACU*
Matei.cazaco@bbox.fr
Când s-a scris prima oară în românește, și de ce ? Iată o întrebare pe care istoricii și-o pun de peste un secol fără să ajungă la un rezultat acceptat de toată lumea din lipsă de dovezi convingătoare, de documente și alte mărturii cu dată precisă (cu excepția scrisorii lui Neacșu din Câmpulung). În domeniul religios, întrebarea este când a fost înlocuită slavona cu româna în liturghie și, în general, în cult, iar apoi în cultură. Maestrul meu, Șerban Papacostea, a adus, cel dintâi, dovada irefutabilă că în spațiul românesc primele cărți sfinte au fost traduse din slavonă în Moldova. Dovada este o scrisoare a eruditului german Nicolaus Pflüger care, la 11 martie 1532, scria că : „un oarecare doctor din Moldova, om în vârstă, care nu vorbește nemțește, ci latina și polona, a venit la Wittenberg ca să-l vadă și să-l asculte pe Martin Luther, vrând să îngrijească de tipărirea celor patru Evanghelii și a < Epistolelor > lui Pavel în limba română, polonă și germană, ca și cum la universitatea din Cracovia nu ar fi atâția doctori învățați. Mă mir totuși că un doctor bătrân s-a lăsat ademenit de acel seducător < Luther > ca să se lase chemat de așa departe, din țara lui până la Wittenberg ».
Avem deci de a face cu un doctor moldovean, român de origine, probabil un fost student al Universității din Cracovia, care dispunea, la 1532, de traducerea românească a Tetraevanghelului și a Apostolului, două cărți fundamentale pentru săvârșirea liturghiei pe românește. Din păcate, nu cunoaștem urmările și rezultatele acestei inițiative care precede cu peste două decenii pe cea a diaconului Coresi. Dar „doctorul moldovean » (desigur în Teologie) nu era singurul care se preocupa de aceste traduceri și/sau de publicarea lor, o dovadă că este vorba de un fenomen pan-românesc.
Lingviștii ‒ în special Ion Gheție și Alexandru Mareș ‒ au stabilit, la rândul lor, că în spațiul românesc au existat trei centre principale de traduceri ale cărților slavone cel mai târziu în prima jumătate a secolului al XVI-lea : Moldova (centru cunoscut : mănăstirea Putna) ; Hunedoara-Banat (centru cunoscut : Orăștie) ; Transilvania de sud-est (centru cunoscut : Brașov) cu prelungiri în Țara Românească.
În aceste zone, și în special în cele transilvănene și bănățene, exista în acea vreme o puternică clasă de cneji și nobili români (Hunedoara-Banat-Hațeg), alături de o burghezie comercială și industrială de același neam predominantă atât în sud-vestul țării (Caransebeș, etc.) cât și în sud-estul Transilvaniei (Brașov și Țara Bârsei) și, desigur, în Moldova.
Întreg spațiul românesc adoptase, la o dată plasată între secolele X și XII, slavona ca limbă sacră, înlocuind latina care ne-a lăsat primul și cel mai vechi strat al terminologiei creștine databil începând cu secolele IV-V. Slavonismul cultural a venit în principal din sud, pe linia Dunării unde ființau episcopatele bizantine iar apoi bulgărești de la Dristor, Vidin, Belgrad (878), Branicevo (879-880), Sirmium și altele. După desființarea primului țarat bulgar și ocupația bizantină (971/1018-1186), o arhiepiscopie a Bulgariei cu sediul la Ohrida a avut în obediența ei și un episcopat al românilor cu sediul la Vranje, pe Morava de sud, care și-a continuat activitatea și după 1018. Au existat însă și episcopi și episcopii pe teritoriul românesc, cum au fost cel din „țara » (terra) cneazului Bela-Bâlea de la Beiuș sau, poate, din Hațeg (menționat la 1205 dar, desigur, mult mai vechi), „pseudo-episcopii » de la 1234 din episcopia cumanilor (sudul Moldovei sau Țara Bârsei), în fine arhiepiscopul și episcopii menționați în diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 rezidând în Oltenia. Se adaugă și cele, posibile, de la Dăbâca, Biharea, Alba Iulia și Dibiscos (Tibiscos).
Alături de episcopi — și chorepiscopi — mănăstirile, atât cele din țară cât și cele de la Athos și Constantinopol (Studion), unde viețuiau călugări slavi, au fost considerate drept adevăratele focare ale culturii slavone din țările ortodoxe sud-slave dar și din Rusia. Aceasta mai ales după reforma patriarhului Eftimie de Târnovo și a mitropolitului Kiprian de Kiev de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor ; este cazul țărilor române unde marile fundații domnești datează din acea vreme.
Dacă episcopatele și mănăstirile au fost principalele centre de depozitare, de copiere și de difuzare ale culturii slavone, rolul de mediatori între Biserică și popor revenea preoților de mir, popilor de la sate și orașe, „clerul alb » cum era numit în Rusia spre deosebire de „clerul negru » al călugărilor. Aceasta era adevărat nu numai la noi, ci în toată Europa medievală unde populația rurală atingea peste 90 la sută din total. Această populație analfabetă ignora slavona și greaca koinè în Răsărit, dar și latina în Occident, mai ales în spațiul german. Pentru ea, liturghia („Biserica în rugăciune », după expresia lui F. Rapp) era în primul rând solemnitate și spectacol, cântări și coregrafie. La rândul lor, preoții ridicați din rândul poporului, deci imensa majoritate, erau departe de a cunoaște limbile sacre și de a săvârși sfintele taine în toată complexitatea lor. Educarea și instruirea preoților de mir a constituit, fără îndoială, principala problemă internă a Bisericilor creștine până la crearea primelor seminare în vremea Contrareformei (sau a Reformei catolice), începând cu reformele Carolingienilor sub impulsul sfântului Bonifaciu, iar mai apoi al lui Alcuin. În Occident, semnalul de alarmă este tras de sfântul Bonifaciu (675-754) care organizează concilii france în 742-748 și se plânge amar papii Zaharia de necunoașterea limbii latine care împiedica administrarea fără cusur a sacramentelor.
Pepin cel Scurt și Carol cel Mare joacă un rol fundamental în ceea ce s-a numit renașterea religioasă și culturală carolingiană, acțiune ilustrată de capitularele și conciliile care adoptă metoda autoritară, ierarhică și pedagogică, pentru reformarea clerului secular. Sinoadele diocezane convocate anual de episcopi permit verificarea cunoștințelor clericilor în administrarea sacramentelor, a cunoștințelor de doctrină, verificarea moralităţii și cunoașterea/posesiunea cărților liturgice. Legislația lui Carol cel Mare în aceste domenii este foarte amănunțită și se reflectă în capitularul Admonitio generalis (789) și altele din anii 803-805.
Statutele sinodale din deceniile următoare ilustrează situația din diferite dioceze : revin mereu numeroase canoane asupra liturghiei, sanctificarea sărbătorilor, viața spirituală a preoților și formarea clericilor, predica și încadrarea/controlul creștinilor. Se stabilește și durata studiilor necesare pentru a deveni preot : cinci ani citeț, patru ani subdiacon, cinci ani diacon. Candidații trebuie să învețe să scrie și să citească, limba latină, cântul religios și diversele ritualuri. Nu este vorba însă de o formație în sens școlar, ci mai degrabă de învățarea prin repetiție, așa cum se practica și în lumea ortodoxă.
Odată instalat, preotul este numit pe viață și are următoarele obligații fundamentale : să predice, să cunoască rugăciunile pe de rost și să le comenteze, să fie proprietarul unui Omiliar (Cazanie) și să-l prezinte, la cerere, episcopului, să țină slujba în fiecare zi.
În sfârșit, se punea problema unei liturghii unice ce lipsea până la reforma lui Pepin cel Scurt care înlocuiește cantus gallicus cu cantus romanus și adoptă ordo psallendi roman. Pentru celebrarea slujbelor era nevoie de un Typikon (compilat de Alcuin), un Evangheliar și un Apostol (corectat tot de Alcuin), o Psaltire și un Omiliar (compilat de Alcuin), extrase din Biblie, etc.
Și totuși, în ciuda unei noi reforme – gregoriană –, clerul de mir este judecat cu asprime de contemporani, în speță de clerici savanți, calugări sau canonici, aceștia din urmă membri ai unei instituții datând din 755 și reorganizată în 817, când este promulgată la Aix-la-Chapelle regula De institutione canonicorum care grupează clerul unei catedrale episcopale.
În ceea ce privește clerul secular, întâlnim numeroase cazuri de preoți de mir incapabili să înțeleagă o frază latină, cărora, în disperare de cauză, li se cere un singur lucru în privința direcției spirituale a credincioșilor : să fie în stare să deosebească un păcat de o faptă bună. Comportamentul lor este aspru condamnat : beție, dans, vânătoare, jocuri de noroc, haine fistichii, arme, bijuterii, simonie și concubinaj, păcate în continuă creștere numerică în secolele XIV-XV. În ajunul Reformei lui Luther, episcopul de Basel, Christoff von Huttenheim, cerea preoților din dioceza sa „să nu-și frizeze părul cu fierul, să nu facă comerț în biserică, să nu facă tapaj în public, să nu țină debite de băuturi, să se abțină de la comerțul cu cai, să nu cumpere bunuri furate ».
Aceleași lipsuri se constată și în ce privește formația lor intelectuală : la începutul secolului al XVI-lea, între o treime și jumătate din preoții diocezani erau foști studenți la universitățile occidentale. Însă durata studiilor marii majorități era doar de unu până la doi ani, se opriseră deci la artele liberale și foarte puțini urmau teologia. Iar aceștia din urmă aveau ambiții mari și integrau de obicei clerul episcopal sau ocupau funcții importante în stat. Nu ei se ocupau de sufletul poporului, ci „bieții clerici » (les pauvres clercs).
„Călugării cerșetori au contribuit, într-o oarecare măsură, la discreditarea clerului de mir » (Jean Delumeau), o constatare care ne aduce pe terenul românesc cu adaosul că lor li se vor adăuga mai târziu iezuiții și misionarii de la Propaganda Fide. O primă și foarte virulentă critică pe această temă o întâlnim la franciscanul Bartolomeu de Alverna care la 1380 tratează de „falși preoți » (falsi sacerdotes) pe români și pe slavii din Bulgaria răsăriteană și Bosnia. Implicat în botezarea cu forța a locuitorilor de la Vidin în 1365-1366, Bartolomeu de Alverna încearcă să justifice al doilea botez (incompatibil cu doctrina creștină) prin faptul că preoții de aici nu-l administrau după ritul catolic (deși subzistau resturi ale ceremoniei catolice din vremea unirii cu Roma (1204-1235) a celui de-al doilea Țarat bulgar, cf. Gerhard Podskalski), că nu utilizează vin pentru împărtășanie și sfântul mir de la Constantinopol. Conștient că abuzurile din 1365-1366 exasperaseră populația care a masacrat patru franciscani câțiva ani mai târziu, Bartolomeu de Alverna se ascunde îndărătul mărturiei împăratului Ioan al V-lea Paleologul (preoții slavi nu urmează nici ritul grec, nici pe cel latin – dar Biserica bulgară era în ruptură canonică cu Constantinopolul) și a unui grup de călugări greci expulzați de la Athos și prezenți în Banat („isti non sunt sacerdotes, sed canes ») – despre care am emis ipoteza că e vorba de Nicodim de la Tismana și ucenicii săi).
Buni sau răi, acești preoți erau acceptați și respectați de credincioși, o constatare pe care o face și papa Grigore al XI-lea la 1372 când scrie că locuitorii „circa metas regni Hungariae versus Tartaros », deși convertiți la catolicism și neavând „antistitem (= episcop), nec proprios sacerdotes », nu sunt mulțumiți de preoții unguri „aut diversitate linguarum, aut morum, vel ex aliis causis » și că, prin urmare, să li se trimită preoți care vorbesc limba lor. În 1456, când Ioan de Capistrano predica cruciada și îndemna pe Iancu de Hunedoara să izgonească pe preoții ortodocși și pe nobilii recalcitranți și să le ardă bisericile, el constata că „românii se puteau converti foarte greu, fiindcă pseudo-preoții lor îi dăscăleau într-una cu rătăcirile lor, iar aceștia, la rândul lor, luau învățătură de la prea răul și vicleanul bărbat Ioan de Caffa, pseudo-episcop cu supremă autoritate în popor » .
În același an, un călugăr catolic îl informa pe Ioan de Capistrano că românii din părțile Hunedoarei și Deva „mai bine ar intra în foc » decât să primească botezul catolic. Cauza era protopopul ortodox de Hunedoara care, „cu predicile sale cele ca fierul roșu », îi îndemna să-și păstreze credința strămoșească. Un secol mai târziu, Dieta Transilvaniei întrunită la Turda în iunie 1568 constata că „sunt încă foarte mulți români în țară care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă de popii lor cei vechi ».
Câțiva ani mai târziu, iezuitul Antonio Possevino făcea următoarea constatare valabilă pentru toți românii și care avea să devină un leit-motiv în scrierile misionarilor catolici : „este uimitor cât au fost de îndărătnici până acum (românii din Transilvania), împreună cu cei din Țara Românească și din Moldova, în schisma lor și în ritul grecesc… Ei slujesc liturghia în limba rasciană sau sârbă în care spun că a tradus-o sfântul Ieronim. Și preoții lor, care se numesc popi, așa cum se obișnuiește în Rusia și Moscovia, nu înțeleg nici măcar ceea ce citesc, deoarece de cum au cunoștința buchilor sunt ridicați la preoție. Ceremoniile și cuvintele liturghiei sunt aproape ca la catolici. Păzesc foarte mult posturile și sărbătorile ».
Aceste mărturii sunt concordante și vădesc atașamentul credincioșilor pentru preoții lor care, cu toate păcatele lor, își îndeplineau sacerdoțiul pe măsura nevoilor enoriașilor, așa cum procedau, am văzut mai sus, și clericii din Occident. O misiune fundamentală, admirabil definită de preotul istoric Nicolae M. Popescu :
„Adevăr este că stepena preoției române este tot atât de veche cât și poporul român. Când strămoșii noștri au început să gângurească românește prin veacul al șaptelea, preotul era printre ei, căci primiseră cuvântul Scripturii înainte de Dioclețian tiranul (284-305, † 313), ce-i mucenicea la Durostorum-Silistra și pe tot malul Dunării creștine. Preotul le citea Sânta Scriptură în biserică, învățându-i să se roage și să se închine la sânta cruce. De la preot știau că trebue să ajuneze de Crăciun, să cânte Cărinde, să se veselească în Cârnelegi și să postească în Păresimi, așteptând dornici Floriile primăvăratice și Paștele vesele, când primeau Cuminecarea. După Cărindarul preotului, strămoșii noștri aveau sărbători cu ținere : Sântămăria, Sânmedru, Sânnicoară, Sângiorz, Sânpietru. Preotul boteza pe prunci, binecuvânta cununia tinerilor și citea comândul celor răposați, turnându-le vin-paos la mormânt ».
Întrebarea pe care și-au pus-o toți specialiștii care au studiat problema este și rămâne : cum au putut preoții de mir, ignoranți de latină (în Occident), de koinè la Bizanț și de slavonă în lumea ortodoxă slavă și română, cum au putut deci să creștineze și să păstorească turma credincioșilor vreme de cinci secole în cazul românilor ? Pentru lumea catolică au fost depistate trei categorii principale de „auxiliari ai cuvântului » utilizați de clerul de mir pentru a depăși handicapul necunoașterii și neînțelegerii textelor sacre : 1) Predicile în limbile vernaculare ; 2) Cărțile de pietate de genul Vieților sfinților (comparate de un specialist cu primele portrete în pictură), culegeri de aforisme și proverbe de genul Albina, Floarea darurilor, cărți apocrife, etc. ; şi 3) Imaginile pioase — icoanele și frescele bisericilor („cărțile laicilor analfabeți„) , Biblia „săracilor » — ilustrată, etc. Așa s-a conturat „creștinismul popular », amestec de practici și tradiții străvechi, multe anterioare creștinismului, fenomen numit și „creștinism cosmic ».
Nu putem acum să intrăm în detalii, dar câteva considerații vor fi suficiente. Importanța predicilor în limba poporului este subliniată de toate sursele și este dovedită de marele număr de Omiliare (Cazanii) – obligatorii pentru preoți din vremea lui Carol cel Mare – un autor vorbește despre „enorma masă de omiliarii păstrate până astăzi » (F. Rapp), din care o bună parte erau opera călugărilor dominicani și franciscani. Aceiași situație se regăsește și în spațiul ortodox.
Lectura vieților sfinților a contribuit și ea decisiv la creștinarea deplină a societăților europene la sfârșitul Evului Mediu ; Jean Delumeau credea chiar că răspândirea cultului sfinților – exemple de viață și de virtuți creștine – amenința să pună în umbră însăși figura lui Hristos și că astfel „politeismul era pe cale să renască ». O consecință a acestui fenomen a fost transformarea radicală a onomasticii la sfârșitul Evului Mediu care vede abandonarea numelor păgâne tradiționale înlocuite acum cu nume de sfinți considerați protectori ai copilului, ai satelor (a se vedea numele de sate conținând un nume de sfânt — Sânpetru, etc.), ai breslelor, ai militarilor, etc. -, cei mai numeroși fiind Ion (proteja de trăsnet și foc) și Maria („avocata omenirii » la Judecata de Apoi, patroana breslei avocaţilor și a retorilor, ca și sfântul Ioan), al cărei cult se va dezvolta apoi grație Contrareformei, apoi Gheorghe, Dumitru, Nicolae.
În sfîrșit, imaginea este „cartea săracului », „Biblia celor săraci » (Eustache Deschamps, mort la 1406) ; pentru mama lui Francois Villon, care nu știa să citească, lumea de apoi era asemănătoare picturilor din biserici : „Paradis peint où sont harpes et luth, / Et un enfer où damnés sont bouillis ». Umanistul francez Henri Estienne spunea că în vremea lui (sec. al XVI-lea) nu se mai știa dacă predicile erau traducerea în limbaj a frescelor din biserici sau dacă frescele erau ilustrarea predicilor. Cea mai bună dovadă a acestei popularități o găsim în spațiul românesc în pictura de la Trei Ierarhi admirată de Evlia Celebi la 1660-1661. După ce admiră înfățișarea iadului cu numeroase figuri și personalități suferind chinuri groaznice, călătorul turc îl întreabă pe preot de ce toate acestea sunt zugrăvite. Iar preotul îi răspunde :
„Jur, aga, că poporul nostru este neștiutor când îi ținem predici de pe amvoanele noastre și-l sfătuim, el nu înțelege cuvintele noastre. Noi nu-l putem face să înțeleagă vorbele noastre printr-un limbaj simbolic, cum fac șeicii voștri. De aceea noi punem să se facă chipurile tuturor acestora și, când predicăm, îi arătăm : „raiul este așa, iadul este așa, purgatoriul este așa, rebelii sunt așa ». Precizând apoi că nu era vorba de închinare la idoli, ci doar de înfățișarea lor, ca și a ctitorilor.
Lectura acestui text permite o înțelegere mai bună a cauzelor apariției picturii exterioare moldovenești sub Ștefan cel Mare (să fi fost teama de sfîrșitul lumii la anul 7000, deci 1492 ?) și Petru Rareș, imagini contemporane cu Giudizio universale al lui Luca Signorelli din catedrala de la Orvieto (1504).
Caracterul general al creștinismului românesc medieval poate fi deci comparat cu cel al catolicismului dinaintea Reformei : cultul sfinților, convingerea că mântuirea se obține prin fapte bune și, în sfârșit, „uitarea » (ignorarea, necunoașterea) Bibliei (Francis Rapp). Și așa a rămas multă vreme, respingând cele trei postulate fundamentale ale Reformei protestante : justificarea prin credință (doar credința mântuiește, nu faptele bune), sacerdoțiul universal (dreptul la liberul examen al Scripturilor pentru oricine) și infaibilitatea Bibliei.
Această societate, deși în mare parte formată din laici analfabeți, este complet creștinată, la fel ca cea din Europa occidentală a secolelor XIV-XV când, scrie Georges Duby, „mesajul evanghelic încetează să mai fie apanajul rarelor elite pentru a pătrunde adânc în conștiința populară ». Ea produce noi elite care știu să citească – în special urbane, dar și nobiliare –, care se pasionează pentru scris, oricare ar fi el, de la manuscris la cartea tipărită, marea invenție a secolului al XV-lea.
*
La acestea se mai adaugă constatarea tulburătoare a lui Radu Constantinescu anume că Liturghierele și Trebnicele, texte „fără de care pur și simplu nu poate fi concepută existența unei biserici de mir » lipsesc cu desăvârșire din lista manuscriselor slavone românești și de origine sud-slavă din secolele XIII și XIV care au circulat la noi, cunoscute și conservate până astăzi. El ajunge la concluzia „absenței unei categorii clericale seculare de cultură slavă în țările române înaintea veacului al XV-lea », cu alte cuvinte inexistența unui „cler de mir cunoscător al liturghiei de limbă slavă la noi înaintea secolului al XV-lea ». Liturghia slavonă ar fi fost deci apanajul exclusiv ( ?) al mediului mănăstiresc și episcopal, o concluzie adoptată de unii specialiști și pentru Rusia, Bulgaria și Serbia.
Concluzia acestui specialist este exagerată și nu poate fi acceptată ca atare : Liturghierele și Trebnicele sunt cărțile cele mai utilizate, deci cele care se degradează cel mai mult și cel mai repede, și dispariția lor trebuie comparată cu pierderea sau distrugerea a numeroase ediții tipărite în Occident de cărți de cult observată de specialiști (Henri-Jean Martin). În 1972, când scria aceste rânduri revoluționare, Radu Constantinescu nu studiase încă cele peste o mie de manuscrise slave din bibliotecile străine, în special din Rusia, unde tot el a descoperit (dovadă Repertoriul publicat în 1986) Slujebnice, Evangheliare, Trebnice, Apostol, Psaltiri, Stihirare, Trioade etc. din secolele XII-XIV originare din Banat, Moldova și Țara Românească.
Ceea ce este sigur, este că marea cotitură datează din secolul al XVI-lea și că ea este opera acelorași oameni ai Bisericii care beneficiază tot mai mult, ei și întreaga comunitate, de învățătură în școli locale și universități străine, la Viena pentru transilvăneni și bănățeni (174 din Brașov între 1377 și 1530 ; 173 de la Sibiu, 62 de la Cluj, 57 de la Sighișoara, 52 de la Timișoara, 40 de la Cenad, 32 de la Lipova, 11 de la Caransebeș, etc.) ; la Cracovia pentru moldoveni (printre care și bătrânul doctor de la 1532) și maramureșeni (81 moldoveni dela Bacău, Bârlad, Iași, Suceava, Roman, Tutova, Trotuș) plus 123 transilvăneni între 1493 și 1537, dintre care 9 de la Timișoara, 4 de la Hunedoara și Lipova etc. ; 142 transilvăneni la Wittenberg între 1522 și 1613, alții la Praga, Bologna, Padova etc. Desigur numărul românilor era mai mic decât cel al sașilor și al ungurilor, dar el a crescut în urma convertirii la catolicism a unora dintre ei în număr nedeterminat în Banat și Transilvania.
Astfel, crește numărul știutorilor de carte, al elitelor nobiliare și burgheze foarte active și îmbogățite prin comerț și industrie, a căror sete de lectură și de opere religioase în vremea marilor controverse teologice este satisfăcută prin apariția și difuzarea tiparului. Un calcul dovedește că 75 % din cărțile tipărite între 1445 și 1520 aveau un conținut religios (45 % până la 1500) cu 156 de ediții complete ale Bibliei și celorlalte cărți sfinte (124 ediții ale Bibliei latine până la 1500). În aceeași perioadă sunt difuzate 22 de versiuni germane ale Bibliei (1466-1520), italiene, olandeze, franceze, catalane, cehe, poloneze, slavone. Alături de ele, 37 de ediții ale Psalmilor în limba germană, 19 italiene, 17 neerlandeze, 16 franceze, 8 diverse ; plus 137 ediții ale Apostolului (Actele apostolilor și Epistolele) și Evangheliilor, etc. Având în vedere că tirajele erau între 250 și 1600 de exemplare, ajungem la rezultatul că până la Reforma protestantă circulau în Europa 6600 exemplare ale Bibliei germane, 13500 în alte limbi, peste 120000 de psaltiri, 100000 exemplare din Noul Testament, etc. Pentru comparație, Biblia lui Luther avea 4000 de exemplare în prima ediție.
Dar nu numai atât ! Henri-Jean Martin a precizat că „Paralel cu textele sacre și infinit mai numeroase, cărțile indispensabile pentru celebrarea cultului și rugăciunilor clericilor și laicilor sunt imposibil de calculat în mod exact, deoarece în acest domeniu observăm cea mai mare proporție de ediții dispărute (vezi mai sus). În orice caz, o enormă cantitate de breviare și missel… și mai numeroase cărțile de rugăciuni… ».
Prin urmare, nu numai Reforma protestantă a încurajat traducerea și editarea cărților sfinte în limbile vernaculare, ci același lucru a fost tolerat și uneori încurajat de Biserica catolică. Să nu uităm că teoria celor trei limbi sacre a fost abandonată oficial de papa Ioan al VIII-lea la 880 (bula „Industriae tuae ») și reiterată în mai multe rânduri. Iar tipăriturile lui Swiatopolk (Veit) Fiol de la Cracovia (cinci cărți de slujbă din 1491 încolo), de la Veneția și Cetinje nu puteau ocoli țările române, și același lucru a trebuit să se întâmple cu cărțile în germană și italiană. Traducerea lor în românește nu mai poate fi interpretată, cel puțin pentru primele texte ‒ cele din prima jumătate a secolului al XVI-lea ‒ ca rezultatul unei „influențe », ci ca manifestarea pe românește, în spațiul românesc, a aceleiași pietăți, a aceleiași sete de lectură și cunoaștere a cărților sfinte care se produsese în întreaga Europă la sfârșitul secolului al XV-lea. Slavona nu putea oferi opere valabile, deoarece traducerile din grecește erau greoaie și pline de greșeli, iar recursul la originalele grecești era mult mai greu decât la versiunile germane și ungurești în Transilvania, poloneze și ungurești în Moldova, unde husiții traduseseră Biblia pe ungurește la Trotuș încă din 1466. Din momentul în care apar numele traducătorilor, copiștilor și editorilor de cărți românești, atât ortodocși cât și calvini, observăm că ei sunt preoți, diaconi și „dascăli », deci profesori : diaconul Coresi, popa Bratu din Brașov la 1559-1560, preoții Iane și Mihai din Şcheii Brașovului la 1569, Stefan Herce predicator calvin din Caransebeș, Efrem Zăcan, „dascăl de dăscălie » tot de acolo, Moise Peștișel predicator calvin de la Lugoj, Archirie protopop de Hunedoara la 1582 (Palia de la Orăștie), popa Grigorie din Măhaci între 1583-1619, popa Ion Românul din Sânpetru (Hunedoara). Or fi fost și călugări printre ei ‒ de exemplu tipografii lui Coresi ‒ dar marea lor majoritate provin din lumea clerului de mir și a „dăscălimii », adică acei oameni pe care îi disprețuiau călugării și misionarii catolici care, fie zis, disprețuiau și pe preoții de mir din Franța și Italia contemporane. Și e păcat că Biserica Ortodoxă Română, condusă de călugări din rândurile cărora se recrutau de regulă episcopii și mitropoliții, nu a urmat exemplul Contrareformei care a creat, în urma Conciliului de la Trento, primele seminare în lumea europeană, și chiar al mitropolitului Petru Movilă, mulțumindu-se să se lamenteze, secole de-a rândul, până la mitropolitul Veniamin Costachi, alt corifeu al Moldovei și demn urmaș al lui Varlaam și Dosoftei, de „ignoranța » popilor dela țară.
Abstract
The replacement of Church Slavonic and the adoption of the vernacular language by the Romanian Orthodox Church and later by the princely chancelleries of Wallachia and Moldavia is still a controversial question. The Slavonic, adopted by the Romanians in the Xth-XIIth centuries, was not understood by the common people and even by many priests, a situation similar to that of the Latin in the Catholic Church. Despite that, the priests (pop) used, as in the Western world, the sermons, the piety books (especially the Lives of the saints) and the images — especially the church paintings — to deliver the Christian doctrine. The invention of the printing and the interest for reading in their maternal language of the bourgeois and noblemen contributed to the translation and diffusion of the sacred books in Romanian in the XVIth century, a process parallel and contemporary, but not totally dependent of the Reformation and the Counter (Catholic)-Reformation.
↧
MATEI CAZACU*ÎNTREBUINȚAREA LIMBII SLAVONE (SLAVE BISERICEȘTI) LA ROMÂNI ȘI CAUZELE (POSIBILE) ALE ABANDONĂRII EI
↧