Primul text de pe site lui Ion COJA, în 2007
Doctrină naţionalistă
Așa a fost începutul site-ului
Textul cu care a debutat site-ul nostru
Publicat de Ion Coja| Doctrină naţionalistă
nota
redacției : acesta este textul cu care a debutat site-ul nostru. Îmi
face plăcere să reproduc și cele trei comentarii care au făcut safteaua.
De atunci s-au strâns circa 3500 de articole și 65.000 de comentarii.
Nu-mi vine să cred…
Mai
exact, după Panou Control al site-ului, sunt 3782 de articole și 63.371
de comentarii. Mai aflu că Akismet m-a protejat de 372.826 de
comentarii spam. Nu prea pricep ce înseamnă asta, cine este Akismet… Nu
cumva m-a protejat mai mult decât era nevoie?!
Mă
bucur să constat, să-mi aduc aminte, că site-ul nostru are un naș – sau
o moașă, în persoana dlui MARCEL BOUROȘ. Ne onorează, ne bucură etc…
*
Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea
Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 21.06.2007 | 4 comentarii
La
sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din
Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o
persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele
precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care
cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre
Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am
primit-o din partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de
colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate
da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli
pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual
conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de
a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al
poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi
represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii
’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult
pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea
ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.
– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.
–
Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva
să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la
Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă
cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc
astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
Aşadar, pe puncte:
1.
Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l
cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om.
Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu
Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi
alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în
fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din
urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului
profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă –
după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru
dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea
este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te
însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul
din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui
Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel
şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
2.
Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru
că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl.
Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini
imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea,
vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate
să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce
face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am
temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor
aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe
urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de
câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai
de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti
deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional,
iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte
puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare
mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea
bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu
Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe
mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai
mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…
Nu
insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a
nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci
m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi
imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.
3.
După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci
când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“,
texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile
Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la
reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în
judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z., binecunoscuţi
ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am
mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că
s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
4.
În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga
Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am
fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii.
Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final
Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României
pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau
atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi
ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez
propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii,
eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă
înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru
Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel
de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie
Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui
securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.
5.
Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş
grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă
de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am
fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un
apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din
pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o
locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc
cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu
mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi
gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul
tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am
revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie
sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…
6.
Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar
înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor
texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am
scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la
vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:
a.
În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la
Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000
de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că
Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea
Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte
supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă
şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat
„tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om
de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile
confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare
valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul
meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva
luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş,
care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele
confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus
că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie
să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra
soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost
civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare,
memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au
confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai
300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini
ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea
Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“
După
1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care
participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi
la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel
acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea,
confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu
l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la
Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare.
Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie
publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare
rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…
b.
În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi
îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică,
satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni
deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că
Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe
Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu
chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup
numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu
schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea
Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de
calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre
anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a
urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să
reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât
de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către
ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna
ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de
colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă
priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui
memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit
pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost
uşor!
c.
În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra
activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să
derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar
l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan
editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici
măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel
Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi
acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel
Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul
tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…
Cum
spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman,
Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am
dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul
principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi
colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum
m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre
Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în
discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu.
Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem
corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.
7.
Mă amuza să ridic în adunările generale de partid chestiuni de
principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României
socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai
răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):
–
aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un
fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai
văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan
de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai
mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care
dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în
lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă
înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu
nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia
că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul
ţării şi am cerut să fie dată jos…
–
în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt
ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această
practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste
convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria
literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă)
înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat
că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în
contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care
suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…
–
culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la
Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o
lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca
atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o
aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când
am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe
marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns
că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care
aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte
săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am
ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu
mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde
este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe
pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o
poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum
cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă
supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să
vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să
nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca
dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat,
că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea
asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă
anume, înseamnă că e pretutindeni…“
Nu
insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic
prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai
sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un
ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient
de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună
apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai
pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii
partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii
erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau
parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în
Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama
că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a
statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă
Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu,
Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii
Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu
autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate
(sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile
cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi
destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al
Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară.
Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă
Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziuaşi m-a luat cam
aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol
pe care l-am citit în România literarăvreodată!… Dar îmi place că eşti
şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce
era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo
zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl
publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul
de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr
„R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist,
dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel
articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în
paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din
Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi
discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi,
probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă
privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de
1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost
anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia
mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am
ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi
dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le
mulţumesc.
Colonelul
de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva
rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva
intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu,
Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă
din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa
acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul
microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era
sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general,
dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica
Moscovei, nu a Washingtonului.
În
zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis
cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se
întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de
Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei
care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă,
ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară –
absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional,
sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am
aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu
domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la
München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al
unor frustraţi.
De
aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să
intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de
„emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că
invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de
aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“
încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face
străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o
auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice,
lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“
prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!
Ideea
aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale
Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în
contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura
va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am
fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din
Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi
de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii,
inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la
Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă,
anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev
privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză
este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în
1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai
joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste
de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de
azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.
Aş
mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus
nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis,
transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai
suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu
apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:
În
1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce
aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de
câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut
să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu
este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână
un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o
altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G.
Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi
dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar
am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la
documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un
coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A
cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am
avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o
vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea
cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut
dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…
După
1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de
ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se
dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în
ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod
logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre
legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de
rară printre cei mai intelectuali dintre noi.
În
1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din
M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am
transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a
generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă
huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au
fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă
linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros.
Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând
seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a
înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.
Mai
zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă
avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii
despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au
vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu
mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce
am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o
asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea
că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar
trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“
„Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea.
„Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat
nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul
de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor,
dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi
dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct
proporţional cu suprafaţa Ţării!…“
Aşa
s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile
Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de
unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se
face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească
este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea
a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a
aflat!
*
*
Iată și cele trei comentarii, care au fost de bun augur! Patria recunoscătoare!
Şerban Popa •
Să
nu mi-o luaţi, vă rog în nume de rău, domnule profesor, dar citind „Eu,
Petre Ţuţea şi Securitatea,” mi-am adus aminte de unele din păţaniile
mele de dinainte de 1989.
Spre deosebire de dumneavoastră, eu mi-am plătit cotizaţia la sindicat.
Ceea ce am refuzat să plătesc au fost părţile sociale.
Atunci
când secretarul de partid de la institut (lucram la ISPH) m-a chemat
să-mi ceară socoteală i-am răapuns că nu pot să plătesc pentru ceva
pentru care sunt proprietar, producător şi beneficiar.
A rămas mască.
Atât a putut să mă apostrofeze (că nu era prima nefăcută pe care o făceam) : De ce nu vrei să intri şi tu în rânduri ?
Iar
eu i-am răspuns cu un tupeu total (dar după ce-am ieşit a trebuit să mă
ţin puţin de perete că începuseră să-mi tremure picioarele) : Eu sunt
în rânduri tovarăşe Budu (aşa îl chema). Alţii nu sunt.
Ceea
ce era un fel de avertisment să nu-i mai lase pe alţii să fure din
materialele scumpe cu care se lucra acolo. Eu făceam pe vremea aceea
machete de prezentare pentru ceauşescu, machete care încorporau
materiale deosebit de rare şi de scumpe.
Nu ştiu cine, sau dacă altcineva a plătit în locul meu cei câţiva zeci de lei în fiecare lună.
Cu învăţământul politic a fost o altă fază.
Eu nefiind membru de partid făceam învăţământul politic la sindicat.
Numai
că, de fiecare dată când îmi venea rândul legam tema la zi de marile
probleme filosofice. Problema cunoaşterii, a dialecticii, a
primordialităţii materiei faţă de spirit etc.
Pe vremea aceea aveam timp să citesc, cu doar două ore de televizor pe zi.
Rezultatul
a fost acela că, din astfel de intervenţii, reieşea de fiecare dată –
fără ca să fie nevoie de nici un efort vizibil – cât de tâmpite erau de
fapt lecţiile la care eram siliţi să fim prezenţi şi cât de interesante
ar fi putut, totuşi, să fie.
Până la urmă însă, „cursanţii” au prins oarece drag de giumbuşlucurile mele, pentru că nimeni, niciodată, nu m-a tras de mânecă
Avatar
Mircea O. •
Părerile mele nu corespund întotdeauna celor formulate de dvs. în post, dar materialul este aşezat şi implicit instructiv.
Avatar
T. Bucur •
Mda! Am citit cu interes.
*
Nota
redacției – Așadar, ideea de a deschide acest site mi-a dat-o domnul
Marcel Bouroș. Acest site care a devenit o parte importantă din „opera”
mea. Și din viața mea. Îmi face plăcere să mă simt dator la oameni ca
domnul Marcel Bouroș! Tot binele întregii familii Marcel Bouroș.