Contracararea antiromânismului
Necesitatea unei acţiuni sistematice şi tenace de propagandă în străinătate noi abia în timpul din urmă am început s-o simţim şi s-o înţelegem. Înainte de război şi în timpul războiului, guvernele noastre – spre deosebire de guvernele aliaţilor noştri occidentali şi ale vecinilor noştri cehoslovaci, iugoslavi şi chiar bulgari – n-au făcut nimic în această direcţiune. Acţiunea de propagandă românească în Franţa, Italia, Anglia şi America în cursul războiului a fost dusă în întregime de iniţiativele particulare. Abia în preajma şi în decursul Conferinţei de Pace s-a urmat o activitate de informaţii mai susţinută şi mai coordonată. Acţiunea noastră politică şi militară a obţinut, prin tratatele de la Paris, o satisfacţie aproape deplină a revendicărilor noastre naţionale. Opinia publică mondială în 1919 şi 1920 ne-a fost hotărât favorabilă. În privinţa frontierelor româneşti dispoziţiile tratatelor au fost aprobate de către toţi făuritorii opiniei publice anglosaxone, franceze şi italiene. În această atitudine îşi aveau însă partea lor atât obligaţiile contractuale luate faţă de România cât şi simpatia firească faţă de un aliat greu încercat în lupta pentru înfrângerea inamicului comun. Urma deci ca, printr-o acţiune serioasă, metodică şi neîntreruptă, noi nu numai să păstrăm cald interesul opiniei publice occidentale faţă de aspiraţiile noastre, ci totodată să-i punem la dispoziţie toate argumentele obiective, ştiinţifice, pentru susţinerea acestor aspiraţii, clădind astfel o credinţă neclătinată în dreptatea măsurilor cuprinse în tratate. Această acţiune – care în fond este continuarea, cu alte arme, a războiului – ne-a lipsit. Încă în mai 1919 – eram atunci ofiţer, însărcinat cu servicii speciale de legătură între răposatul I. I. C. Brătianu şi delegaţiile engleză şi americană – am arătat, într-o lungă conversaţie şi apoi într-un memoriu adresat răposatului I. I. C. Brătianu, pe atunci prim ministru şi cap al delegaţiei noastre la Conferinţa de Pace, necesitatea unei organizări temeinice a propagandei, preconizând felul cum această organizare ar putea fi făcută. Marele om de stat a recunoscut utilitatea, dar nu şi necesitatea unei astfel de organizaţii; a rămas ca planul să fie luat în consideraţie când evenimentele se vor fi potolit. În martie 1921, văzând acţiunea pe care începeau s-o desfăşoare în Occident ungurii, am insistat din nou în această chestiune pe lângă d. Octavian Goga, pe atunci ministru al Cultelor, şi pe lângă răposatul Take Ionescu, pe atunci ministru al Afacerilor Străine, prezentându-le câte un memoriu amănunţit. Frământările politice n-au permis însă nici de data aceasta înfăptuirea proiectului. 1 ANIC, fond Vasile Stoica, dosar I/90, f. 36-50. Pentru a atrage atenţiunea opiniei publice – în special a celei din Transilvania – asupra necesităţii unei astfel de acţiuni, am publicat, în ianuarie 1922, utilizând memoriile mele precedente, chiar un studiu în organul oficial al „Astrei”, revista „Transilvania” din Sibiu. În fine, în 1922, tot în urma unor lungi discuţiuni cu mine, regretatul I.G. Duca, pe atunci ministru de Externe, a hotărât înfiinţarea unui fel de „direcţiune a presei”, din care apoi, cu modificări succesive, s-a dezvoltat actuala „direcţiune a presei şi propagandei”.
II
Ungurii încă înainte de Marele Război [1914-1918] şi-au dat seama de importanţa propagandei în Occident. Activitatea lor n-a încetat nici în decursul războiului; în Anglia şi în Statele Unite au fost numeroşi aceia care au considerat Ungaria o victimă a politicii agresive germane şi care până în preajma Conferinţei de Pace s-au opus ideii de a dezmembra acest stat. După Conferinţa de Pace, ungurii au pornit imediat lupta contra tratatului de la Trianon. Au dus această luptă până astăzi nu numai cu o rară vigoare, dar şi cu o excepţională metodă şi persistenţă. După ce în primii ani au căutat să dezvinovăţească poporul unguresc de participarea sa la război în cadrul Puterilor Centrale, de la 1923 încoace s-au năzuit să arate că tratatul de la Trianon este o monstruozitate şi că modificarea frontierelor impuse Ungariei de acest tratat este o stringentă necesitate a păcii mondiale. Pentru atingerea scopului urmărit, guvernele ungureşti, susţinute în această operă de toate organizaţiile naţionaliste, au luat o serie de măsuri importante: Au organizat un excelent serviciu de presă pentru străinătate şi, prin membrii legaţiilor şi prin agenţi speciali, au intrat în legătură cu conducerea şi redacţiile tuturor ziarelor importante din Occident, câştigându-le şi influenţându-le. Au organizat o centrală a propagandei, care pe de o parte dirijează organizaţiile revizioniste din Ungaria, pe de altă pate crează şi dirijează un şir întreg de asociaţii „pentru revizuirea tratatului de la Trianon”, „pentru pacea în Europa Centrală”, „pentru autodeterminarea ungurilor”, în marile centre intelectuale şi politice ale statelor occidentale. Au întemeiat încă din 1921 pe lângă universităţile mai importante din Europa
instituţii de „cercetări ştiinţifice” cu privire la filologia, istoria, geografia şi literatura ungară – în Viena „Ungarisches Institut”, în Berlin „Ungarisches Institut”, în Roma „Collegium Hungaricum”, în Paris „Institut d’Études Hongroises” –, punându-le la
dispoziţie bibliotecile şi materialul documentar necesar în sensul dorit de aspiraţiile ungureşti şi făcând din aceste instituţii instrumente de legătură între universităţile străine şi universităţile şi cercurile ştiinţifice şi politice ale Ungariei şi de difuzare a ideilor conducătoare ale politicii ungare. Au creat şi susţinut catedre de limba şi literatura maghiară la principalele
universităţi europene.
Prin legaţii şi prin agenţi speciali de presă şi propagandă au mijlocit ca universităţile şi societăţile de ştiinţă şi de cercetări sociale din ţările occidentale, din ţările nordice şi din Statele Unite să invite adesea pe profesorii universitari şi pe
savanţii unguri distinşi sau pe bărbaţii politici de vază să ţină conferinţe studenţilor, publicului mare sau chiar unor cercuri politice. Au mobilizat în această acţiune atât biserica romano-catolică ungară cât şi bisericile protestante: biserica romano-catolică, în frunte cu cardinalul Seredi (bărbat cu mare vază la Curia Papală), acţionează la Vatican, în cercurile calvine din Franţa, Elveţia, Olanda, Marea Britanie şi America, cea unitară între puţinii dar influenţii ei coreligionari din Marea Britanie şi America, iar cea luterană în Germania şi în ţările scandinave. Au organizat în fiecare an în centrele de opinie publică expoziţii nu numai de artă ungurească, ci şi de material documentar, pentru a demonstra nedreptatea ce s-a făcut Ungariei şi imposibilitatea de a menţine tratatul de la Trianon. Au publicat – în afară de pamfletele de caracter efemer, cărora lumea nu le mai dă atenţie – un număr important de volume, care susţin, cu metode ştiinţifice şi cu mare aparat de argumentare, teza ungurească despre necesitatea revizuirii radicale a frontierelor create prin tratatul de la Trianon. Publică, cu o tenace regularitate, în afară de un mare număr de reviste şi foi de propagandă de valoare minoră, revistele: „Revue de Hongrie”, „Nouvelle Revue de Hongrie”, „The Hungarian Nation” şi „Archivum Europae Centro-Orientalis” în Budapesta, „Ungarische Jahrbuecher” în Berlin (de la 1921), „Corvina” în Roma (de la 1921), „Revue d’Etudes Hongroises” în Paris (de la 1922), „Hungarian Quarterly” în Londra, care, toate, sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi cultural, şi care, prin conţinutul lor, scris parte de savanţi şi literaţi unguri, parte de străini, constituie o colecţie de material documentar, pentru susţinerea revendicărilor ungureşti, aşa de bogată încât, şi numai frunzărind-o, cititorul occidental rămâne impresionat. Au căutat – în special prin invitaţii la excursii de plăcere sau la vânătoare în Ungaria – şi au reuşit să câştige simpatia şi colaborarea multor personalităţi cu autoritate din viaţa gazetărească literară sau politică a ţărilor occidentale, în lupta lor contra tratatului de la Trianon, unii dintre aceştia scriind chiar cărţi întregi în favoarea tezei ungureşti. Au confecţionat o serie de filme cinematografice excelente, unele arătând progresul şi importanţa Ungariei, marea greşeală ce s-a făcut smulgând din corpul ei unele provincii şi necesitatea urgentă de a reconstitui vechea „Ungarie milenară”, altele utilizând subiecte şi vederi frumoase ungureşti, alese anume pentru a câştiga simpatia publicului occidental. În acţiunea lor de propagandă pentru schimbarea frontierelor, ungurii caută totodată să demonstreze inferioritatea culturală, socială, artistică şi etică a cehoslovacilor, a iugoslavilor şi mai ales a noastră. Lupta este dusă în primul rând contra noastră, pe de o parte, deoarece noi, stăpâni ai Transilvaniei, deţinem provincia cea mai scumpă sufletului unguresc, pe de altă parte deoarece noi constituim statul cel mai puternic din jurul Ungariei. În serviciul propagandei s-au pus nu numai toţi savanţii, ci şi toţi bărbaţii politici unguri cu legături peste frontiere. Şi, cum unii dintre aceşti bărbaţi politici au fost şi sunt totodată şi oameni de ştiinţă, influenţa lor în străinătate a fost cu atît mai mare. Amintesc între aceştia pe decedaţii: Albert Berzeviczy, fost ministru al Instrucţiunii, preşedinte al Academiei Ungare şi istoric eminent al epocii Renaşterii, care a dezvoltat o viguroasă activitate în Italia; contele Albert Apponyi, fost ministru al aceluiaşi departament, mare jurist, sociolog şi mai ales orator, a cărui activitate am resimţit-o de la Roma la Londra şi de la Geneva la Berlin, şi baronul Iuliu Vlassics, de asemenea fost ministru al Instrucţiunii, apoi, dintre actualii conducători, pe foştii miniştri Hugo Klebelsberg, Georges Klukacs, Bela Foldes, Emil Nagy, pe actualul ministru al Instrucţiunii Valentin Homan, istoric eminent al Ungariei, pe fostul ministru contele Paul Teleki, profesor universitar şi excelent geograf, şi, mai ales, pe fostul prim-ministru contele Ştefan Bethlen, bun cunoscător al Transilvaniei şi vechi duşman al românismului. Activitatea acestora şi a marelui număr de agenţi mai mărunţi, ai instituţiilor ungare din străinătate – propaganda ungurească a organizat chiar şi restaurante cu bucătărie şi mai ales cu vinuri şi muzică ungurească în unele oraşe mari din Occident – şi a revistelor bine redactate n-a rămas fără rezultate în opinia publică mondială. Dacă în Italia şi în Germania, în urma identităţii de vederi cu privire la respectarea tratatelor şi în urma legăturilor politice dintre guvernele respective, greutăţi importante în calea acestei propagande n-au existat, ea a avut de învins mari piedici în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite, unde pe de o parte simpatiile pentru noi din anii războiului nu s-au stins, pe de altă parte spiritul public este mai conservator şi mai prudent. Rezultatele obţinute în Marea Britanie de propaganda ungurească ne arată în modul cel mai clar măsura sforţărilor ungureşti în această chestiune şi devotamentul fanatic de care sunt străbătute toate legaţiile şi toţi agenţii politicii ungureşti în străinătate. În 1920, presa, universităţile şi cercurile politice britanice considerau frontierele stabilite la Trianon ca juste şi corespunzătoare unei normale convieţuiri în Europa Centrală. Acţiunea ungurească a reuşit însă în câţiva ani să clatine această convingere. În universităţi s-au creat centre pentru cultivarea relaţiilor cu Ungaria (în Oxford o Oxford League for Ungarian Selfdetermination, care s-a adresat chiar Societăţii Naţiunilor acuzând România că distruge monumentele ungureşti din
Transilvania), în presă se dă tot mai multă atenţie jalbelor ungare, în Camera Comunelor şi în Casa Lorzilor se ia cuvântul contra vecinilor Ungariei şi se pronunţă cuvântul „revizuire”. În 21 iunie şi 30 august 1927 apar apoi în ”Daily Mail” cele două faimoase articole ale lordului Rothermere – Hungary’s Place in The Sun şi Europe’s Powder Magazine – care dau şi mai mare având propagandei, o serie de volume şi hărţi, tipărite parte în Anglia, parte în America, (Roumania Ten Years After de Comitetul American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase, The Religious Minorities in Transylvania şi Transylvania în 1922 de Louis C. Cornish, The Racial Conflict in Transylvania de John M, Cabot, A Wayfarer in Hungary de George A. Birmingham, The Tragedy of Central Europe de Ashlmead Bartlett, The Tragedy of Trianon de Sir Robert Donald (care ne numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât: „an army of brigands”), Justice for Hungary de contele Apponyi şi alţi foşti miniştri, The Minorities in Roumanian Transylvania de Zsombor de Slzasz, hărţile contelui Paul Teleki) completează documentarea tezei. Rezultatul e cunoscut. Însuşi d. Lloyd George, care în februarie 1920 considera nu numai că frontierele noastre sunt juste ci că în chestiunea Banatului ni s-a făcut nedreptate şi se declara gata a funcţiona ca arbitru între noi şi sârbi spre a înlătura această greşeală, a ajuns să spună în octombrie 1927 că frontierele stabilite la Trianon trebuie revizuite, deoarece ele au fost trasate în 1919 „când Aliaţii erau plini de toată amărăciunea unui lung război şi n-aveau decât informaţiuni insuficiente şi nepractice cu privire la situaţia europeană”. Lăsând la o parte atacurile lansate în Casa Lorzilor contra noastră, în repetate rânduri, de lordul Newton, amintesc că în 17 noiembrie 1927 România a fost violent atacată, pe tema optanţilor, de lorzii Buckmaster, Haldane şi Carson, că în prezent peste 200 parlamentari britanici cer revizuirea tratatului de la Trianon şi că ideia revizuirii tratatelor – precum reiese din discursurile de astă toamnă ale d-lui Eden – nu este rău privită nici de către cercurile oficiale britanice. În privinţa acţiunii ungureşti în Statele Unite, care până acum a făcut un mare progres, d. Emil Nagy, fost ministru de Justiţie ungar şi unul dintre cei mai energici conducători ai propagandei, mi-a declarat personal următoarele: „Acţiunea noastră cuprinde şi America, deoarece reprezentanţii acesteia au avut o influenţă decisivă la stabilirea frontierelor, sunt unii dintre creatorii acestor frontiere şi, deci, America, în mod normal, va trebui să aibă şi va avea cuvânt când se va produce revizuirea”. Ideia revizuirii a început să prindă şi în Franţa şi numărul celor care cer rectificarea frontierelor din Europa Centrală e în continuă creştere. Ţin să atrag atenţia asupra unei laturi speciale a situaţiei, ungurii reuşind să pătrundă în universităţi, au reuşit, mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite, să influenţeze întrucâtva şi instrucţiunea tineretului universitar din ultimii zece ani, infiltrându-i convingerea că tratatele de la Paris sunt greşite şi au nevoie de revizuirea şi că în special Europa Centrală a fost balcanizată şi trebuie reorganizată pe baza altor frontiere, restabilindu-se Ungaria Mare, în interesul reconcilierii şi păcii. Întâia şi a doua serie universitară a tineretului astfel îndrumat au ieşit din universitate şi au intrat în viaţa publică: este firesc că, în acţiunea lor viitoare, aceste elemente vor fi conduse de ideile pe care le-au obţinut în timpul studiilor şi, deci, între altele, şi de ideia
înlăturării răului pe care îl constituie, în mintea lor, tratatul de la Trianon. Propaganda ungurească a reuşit, astfel, să asigure aspiraţiilor ungureşti un foarte preţios sprijin şi pentru viitorul apropiat. Rezultatele acţiunii ungureşti în opinia publică mondială şi în cercurile politice ale ţărilor occidentale, deşi nu sunt la înălţimea aşteptărilor Budapestei, sunt,
deci, totuşi considerabile şi pot deveni periculoase. Nu poate fi trecută cu vederea însă nici propaganda anti-românească a
bulgarilor. Guvernul bulgar, evident, nu dispune de atâtea mijloace ca guvernul unguresc; cu toate acestea, întreţine, atât prin organul său de limbă franceză – „La Bulgarie”, apoi „La Parole Bulgare” – cât şi prin o serie de cărţi abil ticluite, o continuă agitaţiune contra noastră, acuzându-ne de opresiunea şi chiar de stârpirea populaţiei bulgare din Dobrogea, susţinând că frontiera noastră sudică este un atentat la viaţa Bulgariei şi a poporului bulgar şi cerând de asemenea revizuirea. Legaţiile bulgare şi diferiţii agenţi bulgari de propagandă au reuşit să creeze, în special în cercurile engleze şi americane, dar şi în cele franceze şi italiene, opinia că Dobrogea (până la gurile Dunării) este pământ locuit de bulgari şi că o rectificare este necesară. Rezumând situaţia, în urma celor expuse mai sus, putem spune: ideia revizuirii tratatelor este acceptată deplin de guvernele şi de opinia publică din Italia şi Germania, face mari progrese în opinia publică şi în cercurile oficiale ale Marii Britanii, face progrese în opinia publică a Statelor Unite şi începe să se răspândească, încet, şi cu prudenţă, în unele cercuri franceze. Cred util să adaug că propaganda anti-românească a ungurilor ţine de la 1735,
când, drept răspuns la memoriile marelui episcop Inocenţiu Micu, ne calomniau în mod infam către Împăratul Carol VI şi către guvernul din Viena şi va ţine cât timp se va citi literatură ungurească: jumătate din operele de bază ale acestei literaturi fiind scrise de autori originari din Transilvania sau tratând subiecte transilvănene, este firesc ca publicul unguresc, adăpat la adeste izvoare, să fie stăpânit de dorul de a relua Transilvania şi să urască pe cei ce deţin această provincie.
III Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării
presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei. Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător nevoilor noastre actuale şi scopurilor noastre de viitor este un departament special al presei şi propagandei, condus de un ministru, membru în guvern, secretar de stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanenţă şi continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului său conform indicaţiilor ce i-ar fi date de către d. Ministru al Afacerilor Externe, de către d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, bineînţeles, înainte de toate, de către M.S. Regele. Acest “Minister al Presei şi Propagandei” va trebui să aibă următoarele
direcţii: Direcţia presei, având două secţiuni: secţiunea presei interne, şi secţiunea presei externe. Direcţia propagandei;
Direcţia minorităţilor; Direcţia cinematografului şi radiofoniei; Direcţia turismului; Serviciul administraţiei şi al arhivelor.
Atribuţiile acestor direcţii ar urma să fie următoarele: Direcţia presei: Secţiunea presei interne: va urmări cu atenţie presa din ţară, atît pe cea cotidiană cât şi pe cea periodică, aducând conţinutul ei la cunoştinţa guvernului; va facilita presei obţinerea de informaţii exacte; va transmite presei indicaţii despre felul cum anumite evenimente, declaraţii sau articole urmează să fie interpretate din punctul de vedere al intereselor naţionale; va interveni pentru oprirea unor discuţii păgubitoare intereselor ţării sau pentru pornirea unor discuţii sau campanii care pot fi utile sau pot uşura acţiunea guvernului faţă de adversarii noştri externi; va urmări vigilent presa minoritară; va interveni pentru pedepsirea sau suprimarea publicaţiilor care jignesc spiritul naţional şi interesele naţionale. Secţiunea presei externe: va urmări, cu ajutorul ataşaţilor de presă din străinătate, toată presa străină, ţinând seama înainte de toate de interesele româneşti şi va aduce la cunoştinţa guvernului articolele importante precum şi toate informaţiile care pot interesa România; va facilita corespondenţilor de ziare obţinerea saucontrolarea informaţiilor destinate presei străine; va păstra contact cu redactorii rubricilor de politică externă ai presei interne, îi va pune la curent cu chestiunile externe şi le va mijloci întrevederile de care pot avea nevoie; va transmite, prin Agenţia Rador şi eventual prin alte Agenţii, informaţii presei străine; va plasa, prin ataşaţii de presă, informaţii, articole, fotografii, în ziarele din străinătate. Direcţia propagandei: va întreţine relaţii strânse şi continue cu amicii şi cu organizaţiile amice României din străinătate; se va îngriji de scrierea şi publicarea în limbile principale străine a unei serii de cărţi cu caracter strict ştiinţific despre istoria, geografia, viaţa economică, literatura şi arta românească, despre justiţia îndeplinită prin tratatele de pace în Europa Centrală, despre imposibilitatea de a modifica actuala aşezare, va mijloci scrierea de articole ştiinţifice literare sau politice de către bărbaţii noştri de ştiinţă şi de către bărbaţii noştri politici cu autoritate şi plasarea lor în revistele mari din străinătate; se va îngriji de scrierea unor răspunsuri documentate la articolele ce ne-ar ataca în presa străină, în cazul când legaţiile şi ataşaţii de presă n-ar putea răspunde destul de documentat; va răspunde prin pamflete diferitelor pamflete de propagandă ungurească sau bulgară în care vom fi atacaţi; va facilita petrecerea în ţară şi va obţine colaborarea personalităţilor marcante din viaţa politică, literară, ştiinţifică şi gazetărească a marilor ţări occidentale; va organiza conferinţe, expoziţii, prezentaţii artistice româneşti în străinătate şi, după caz, conferinţe, expoziţii şi reprezentaţii artistice ale amicilor noştri din străinătate la noi în ţară; va pune la dispoziţia intelectualilor distinşi şi a societăţilor din străinătate care se ocupă cu simpatie de România literatura şi materialul documentar de care ar avea nevoie şi va conforma sforţările după cum se va desfăşura acţiunea adversarilor noştri.
Vasile Stoica. Problema Propagandei
Proiect de organizare. 1937
[15 ianuarie 1937] –