Autori: GICĂ MANOLE / ALEXANDRU AMITITELOAIE
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 170
Domnule procuror general,
Subsemnații Manoli Gică și Amititeloaie Alexandru,
Considerăm necesar, în calitate de cetățeni ai României, să vă aducem la cunoștință mai multe fapte de natură penală săvârșite de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România – „Elie Wiesel”, în speță de directorul acestuia, d-l Alexandru Florian […].
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel este înființat prin H.G. nr. 902/04.08.2005, conferindu-i-se calitatea de instituție publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea primului ministru, prin cancelaria primului ministru.
Atât prin denumire, respectiv „Studierea Holocaustului din România”, cât și potrivit art. 3 din actul normativ citat, obiectul său de activitate constă în „identificarea, culegerea, cercetarea, publicarea documentelor și rezolvarea unor probleme științifice referitoare la holocaust, elaborarea și implementarea de programe educaționale și culturale privind acest fenomen istoric”. Art. 4 din același act normativ îi detaliază atribuțiile cu care este investit pentru realizarea acestui obiect de activitate.
Semnalăm faptul că, încă de la înființare, institutul nu s-a limitat la obiectul de activitate, legal stabilit, respectiv „studierea holocaustului” ci, prevalându-se de „autoritate guvernamentală”, a acționat, sub diverse și neîntemeiate motive, pentru eliminarea din patrimoniul științific și cultural a unor personalități cu contribuții remarcabile la tezaurul spiritual al poporului român, împiedicând astfel valorificarea importantelor lor opere în procesul educativ formativ al generaților de astăzi.
De asemenea, simțindu-se stânjenit, în acțiunile sale, de cadrul legal inițial, a exercitat presiuni asupra celor implicați în procesul legislativ pentru amendarea unor acte normative cu aplicabilitate directă sau tangențială asupra obiectului său de activitate.
Astfel, prin Legea 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, se aduc modificări și la OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii si omenirii. Prin modificările aduse art. 6 al ordonanței se atribuie caracter infracțional și altor fapte decât cele inițiale și, prin urmare, se extinde câmpul de monitorizare pe care și-l asumă institutul.
Dacă inițial doar „negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia” constituia infracțiune și se pedepsea „cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi” noul text încriminează, pe lângă negare, și „contestarea, aprobarea sau justificarea”, adăugându-se, ca modalitate de săvârșire, „orice mijloace”, pedeapsa fiind completată, alternativ, cu amendă.
O altă modificare a ordonanței se produce prin Legea 217/2015, precizându-se chiar în expunerea de motive, că la elaborarea proiectului s-a beneficiat de „sprijinul specializat al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel”. În lista faptelor încriminate de art. 6 se adaugă și „minimalizarea”. Fiind o noțiune ce privește un fapt dificil de cuantificat, textul încriminator devine lipsit de precizie și, prin urmare, se deschide calea arbitrariului, cu consecințe extrem de grave asupra libertății de exprimare.
Întrucât istoriografia autentică, bazată pe o probațiune serioasă, nu neagă holocaustul, demonstrând în același timp că la acest dramatic fenomen n-a fost complice nici statul român și nicio autoritate militară sau civilă din structura sa, institutul, pentru a nu-și pierde obiectul de activitate, a urmărit, prin desele sale intervenții și presiuni, să „naționalizeze” holocaustul, respectiv să arunce vinovăția asupra statului și poporului român. Astfel, dacă în forma inițială a OUG nr 31/2002, prin holocaust se înțelegea „persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945”, în varianta modificată prin Legea 2017/2015 se introduce sintagma „holocaust pe teritoriul României”.
Debutul acestei false și grave culpabilizări îl reprezintă Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, publicat la Editura Polirom Iași, în 2004 și în care, la pagina 54, se precizează: „Holocaustul nu a apărut în România ca un meteorit venit din spațiu. Și nu a sosit nici din Germania nazistă… Holocaustul a avut rădăcini românești profunde și el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice și culturale a României” […].
Câteva exemple sunt cât se poate de edificatoare în ceea ce privește falsa acuzație de holocaust la dresa poporului și statului român. Istoricul evreu Nicolae Minei Grünberg, a afirmat că „În România holocaustul nu a avut loc…”, fostul rabin șef al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, a mărturisit și el că „…atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale”. Președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România în timpul războiului, Wilhelm Filderman, într-o declarație din 1955, spune, fără rezerve, că „…populația română nu este antisemită, iar vexațiile de care au suferit evreii au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier”. Shimon Peres, fostul președinte al Israelului, într-un discurs rostit la București în 2010 afirmă că „…românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400 000 de evrei…”. Alexandru Șafran, Șef-rabinul Cultului Mozaic din România între anii 1939-1948, într-un discurs din 1995, rostit în plenul camerelor reunite ale Parlamentului României, a declarat că țara noastră „nu și-a trimis copiii de obârșie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul și în focul de la Auschwitz…”. Nicolae Steinhardt, evreu creștinat, scriitor, jurist și critic literar, spune în „Jurnalul fericirii” că „…mareșalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populației evreiești, prescris cu strășnicie de stăpânul de atunci al Europei”. Sunt doar câteva exemple și ele nu pot fi negate decât din rea credință și scopuri malefice.
Nu sunt de ignorat nici stenogramele ședințelor de guvern din care rezultă poziția hotărâtă a conducătorului statului, mareșalul Ion Antonescu, de a-i salva pe evrei. „Nu voi face jocul rasist al germanilor– spunea acesta într-o ședință a Consiliului de Miniștri din 1942 – și îi voi salva pe toți evreii mei”. Iar într-o alta își întărea poziția în această chestiune declarând: „Eu mi-am dat cuvântul să asigur viața și libertatea evreilor și mă voi ține de cuvânt”. La puțin timp după aceste declarații, ministrul său de externe, Mihai Antonescu se întâlnea cu Hitler și-i comunica hotărârea Guvernului de a nu-i preda pe evreii din Regatul României. Calculele arată că, prin această poziție, România, sub conducerea mareșalului Antonescu, a salvat viața a peste jumătate de milion de evrei. Cu toate acestea, el a fost considerat criminal de război de către un Tribunal aflat sub autoritatea ocupantului sovietic și condamnat la moarte, iar astăzi directorul Institutului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, este cuprins de isterie chiar și la o simplă rostire a numelui „Ion Antonescu” […].
Dacă în România n-a existat holocaust și poporul român s-a dovedit a fi, în timpul acelor dramatice evenimente, cel mai blând popor din Europa, după cum au susținut liderii comunității evreiești din acel timp, iar antisemitismul este o aberație, o acuzație de un fals grosolan, nesusținut de absolut nimic, deoarece, dacă românii ar fi manifestat în atitudine și conduită astfel de sentimente, evreii nu s-ar fi așezat atât de masiv aici, înseamnă că scopul institutului este unul, să spunem, straniu cu referire la neamul românesc. Așa s-ar explica atitudinea sa anticivică, nedemocratică și de instigare publică, concretizată în intimidări, presiuni și imixtiuni ilegale în activitatea administrației publice locale și a instituțiilor culturale. Sunt la ordinea zilei actele sale de defăimare a unor reprezentanți ai societății civile și ai vieții publice din țară, incitarea la ură rasială, religioasă și etnică. Aceste acțiuni împiedică exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, cum ar fi dreptul la învățătură, accesul la cultură, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc. […].
Institutul „Elie Wiesel” a adus în decursul timpului grave prejudicii de imagine unor personalități remarcabile ale culturii române, luptători care s-au sacrificat pentru o cauză națională, eroi căzuți pe câmpul de luptă, vrednici conducători ai statului român, mărturisitori, mucenici și chiar sfinți. A acționat cu îndârjire pentru sancționarea celor care, în diferite împrejurări, au adus omagii martirilor neamului românesc, a insistat pentru înlăturarea unor plăci comemorative, a solicitat scoaterea din concursul oficial al festivalului de film de la Berlin a peliculei românești „Portretul luptătorului la tinerețe”, subiectul referindu-se la luptătorii anticomuniști din munții României. Festivalul a respins ca neîntemeiată cererea institutului […].
Toate aceste atacuri, mascate de motivații false, asupra mai multor personalități din elita culturală și științifică a poporului român, a căror opere a ajuns astăzi să fie scoase din programele școlare și manifestările științifice și culturale, au produs, cum era și de așteptat, grave prejudicii de imagine țării noastre și pe plan extern. În mod deosebit avem în vedere acreditarea falsei idei că în România s-ar fi reactivat fascismul și antisemitismul, care de fapt nici n-au existat, oferind astfel motive de speculații unor state străine neprietene să-și justifice politicile lor revanșarde și belicoase […].
Apreciem că demersurile precum cele enumerate mai sus nu au nimic de-a face cu activitatea pe care Institutul trebuie și poate să o desfășoare în baza legii și că prin astfel de adrese/acțiuni/denunțuri prin care monitorizează și impune aplicarea unei legislații, Institutul de subrogă în mod abuziv și nelegal în drepturile și obligațiile organelor de cercetare penală, a parchetelor și chiar a instanțelor de judecată.
Vă învederăm că directorul general al Institutului, Alexandru Florian, este funcționar public, potrivit celor stipulate de articolul 175, alin. (1), lit. b Cod Penal („exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură”), iar că demersurile ilegale pe care le efectuează în calitatea sa de reprezentant al Institutului întrunesc elementele constitutive ale următoarelor infracțiuni:
1. Abuz în serviciu, prevăzută de art. 297, alin. (2) Cod Penal,
2. Uzurparea funcției, prevăzută de art. 300 Cod Penal,
3. Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 Cod Penal,
deoarece, fără nicio bază legală, se implică în activitatea administrațiilor publice, ale instituțiilor de cultură și de educație ale statului, monitorizează activitățile altor persoane și entități juridice, exercită, direct sau prin reprezentanții săi, operațiuni care, prin lege, sunt de competența parchetelor, organelor de poliție și de cercetare penală, altor instituții și organe ca Ministerul Culturii, Ministerul de Interne, Ministerul Învățământului, Ministerul de Externe sau comisiilor de specialitate ale Parlamentului,
4. Instigare la ură sau discriminare, prevăzută de art. 269 Cod Penal,
5. Împiedicarea exercitării libertății religioase, prevăzută de art. 381 Cod Penal, deoarece prin mai multe adrese a solicitat clerului ortodox ca în serviciile religioase să nu pomenească numele unor martiri,
6. Inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 381 Cod Penal,
ca exemplu fiind denunțul penal împotriva Partidului Totul pentru Țară, respins ca nefondat de către două instanțe judecătorești,
7. Denunțarea calomnioasă, prevăzută de art. 259 Cod Penal,
deoarece prin numeroase sesizări și adrese, deși faptele reclamate nu s-au confirmat, totuși ele au produs prejudicii de imagine unor persoane, instituții publice sau private și chiar țării, după cum s-a arătat în cuprinsul acestei plângeri.
(Extrase din Denunțul penal depus de Prof. GICĂ MANOLE și Conf. Dr. ALEXANDRU AMITITELOAIE, la Procuratura generală, în urmă cu mai bine de un an și jumătate. Nu au primit niciun răspuns, dar li s-a comunicat că dosarul a fost trimis la Parchetul de pe lângă Juecătoria sectorului 2 București)