În timpul Congresului de la Berlin, România s-a confruntat cu o cerere din partea comunității evreiești, care a declanșat o mare agitație și furie în țară. Guvernul și presa oficială au fost complet depășiți de situație, iar spiritele erau atât de încinse încât s-au luat măsuri de securitate pentru a preveni orice tulburare violentă.
Cererea de recunoaștere a cetățeniei pentru evrei era considerată necalificabilă, deoarece aceștia fuseseră văzuți ca trădători ai țării în trecut. Mulți considerau că acceptarea acestei cereri ar fi o formă de trădare și că evreii se foloseau de un pretext legal pentru a-și promova interesele personale. Conservatorii se simțeau într-o poziție dificilă, deoarece mulți dintre ei considerau cererea ca un precedent periculos și ca o imixtiune directă în autonomia internă a țării. Totuși, unii conservatori erau simpatizanți ai evreilor și nu făcuseră niciodată persecuții împotriva lor. Dar acțiunile Alianței evreiești și graba cu care unii evrei din România au susținut cererea au rupt tradiția conviețuirii pașnice și i-au transformat pe vechii aliați ai evreilor în adversari. În cele din urmă, recunoașterea independenței României a fost văzută ca o confirmare a viziunilor exprimate inițial de publicația „Timpul“. Articolul 44, care părea inițial a fi o problemă juridică, a fost folosit ca un mijloc de presiune, dar în cele din urmă a pierdut din importanță. Cu recunoașterea independenței, problema evreiască urma să fie rezolvată și să nu mai reprezinte o amenințare. În concluzie, o nouă eră începea în lupta pentru independența României, iar schimbarea cabinetului era văzută ca o necesitate pentru stabilizarea țării. Un guvern serios și stabil era considerat crucial pentru a face față provocărilor și pentru a promova interesele naționale în mod eficient..
Miahai Eminescu. Extars din articolele sale politice.
[7 februarie 1880]
Când, mulțumită estraordinarei dibăcii cu care patrioții conduc destinele țării, s-a ivit în Congresul de la Berlin cestiunea izraelită, ca din senin, fără ca, după propria lui mărturisire, cabinetului să-i fi trecut măcar prin vis eventualitatea aceasta, ne aducem aminte că atât presa guvernamentală cât și înaltele sfere ale roșiilor dibuiau prin întuneric și-și pierduseră capul. Țara nu voia să dea nimic, ea era uimită de acest amestec în suveranitatea ei interioară, necontestată nici în vremile lui Pasvanoglu. Guvernul, din contra își făcuse, în înțelegere cu străinii, vreo șapte-opt așa-numite categorii, pe cari puteau intra în dragă voie toți evreii. Atât era de mare spaima generală, atât de amar devenise tonul jurnalisticei, atât de agitate erau spiritele încât garda civică a fost dezarmată, patrule petreceau Bucureștii în lung și în lat, s-aștepta izbucnirea unor sângeroase turburări.
Era necalificabilă cererea. Se cerea poporului românesc să recunoască cetățenia unor oameni al căror cel întâi act politic era un act de înaltă trădare în contra țării care-i hrănea, în contra poporului care fusese îndestul de creștin de-a-i îngădui în mijlocul lui. Cu ușurința cea mai mare acești oameni se constituiseră în asociație internațională, ca și socialiștii, și drepturile rasei lor erau pentru ei lucrul principal, chiar dacă statul român ar fi pierit nevoind a le acorda. Pentru drepturile lor ei puseseră statului cestiunea de existență sau de neexistență, și această cestiune se înscrisese în instrumentul păcii de la Berlin, în articolul 44.
Pe de altă parte era evident că roșii noștri, cosmopoliți cum sunt, fără tradiții, fără trecut, fără simț istoric, având drept toată cultura în capul lor un roi de fraze stereotipe în toate țările unde există proletariatul sub o formă oarecare, cătau să recunoască în fundul inimei lor că evreii aveau dreptul să comită o trădare de țară, de care ar fi fost și ei capabili de ar fi fost în opoziție. Căci roșii, după cum îi definea liberalul Iancu Negură, în opoziție conspiră contra tronului, la guvern conspiră cu străinii contra țării.
Pentru conservatori poziția era asemenea grea. Mulți dintre ei vedeau în exigența art. 44 al Tractatului de la Berlin un precedent atât de periculos și nemaipomenit de amestec direct în autonomia internă a țării, încât erau dispuși a răspunde împreună cu țara c-un refuz net al cererii. Afară de aceasta guvernele conservatoare nu se distinseseră nicicând prin persecuțiunea evreilor, în rândurile partidului erau chiar o seamă de bărbați independenți cu totul prin averea lor și dezinteresați cari simpatizaseră cu aspirațiunile evreilor. Purtarea Alianței izraelite însă, graba bucuroasă cu care o seamă din evreii noștri alergaseră să pună cestiunea de existență statului din care voiau să facă parte, a rupt toată tradiția pacinicei conviețuiri și au prefăcut pe amicii cei mai sinceri ai evreilor în cei mai sinceri adversari ai tendințelor lor.
Trebuia puțin simț istoric, puțină cunoștință a spiritului popoarelor europene pentru a vedea limpede că singurul rol ce se cuvenea statului român era rezistența acută în contra exigențelor art. 44. N-avem nevoie să încredințăm că în ochii oricărui stat din Europa art. 44 era o oroare. Dacă evreii din Rusia ar fi cutezat, în înțelegere cu Alianța universală, să formuleze o asemenea cerere cătră Congres, guvernul rusesc ar fi împlut cu ei temnițele și minele din Siberia; oricare rasă care se crede apăsată și care ar fi formulat cereri în contra guvernului legitim, spre a-l sili la concesii prin intervenție străină, ar fi fost tratată de statele respective cu pedepsele cari se aplică trădătorilor de patrie.
Era deci evident că art. 44 nu putea să fie ceea ce semăna a fi, nu putea să fie o teorie juridică aprobată de puterile semnatoare, ci, redus la proporțiile lui naturale, era un pretext, nu o cauză de intervențiune sau — precum s-a esprimat un deputat în delegațiunea austriacă — un escelent mijloc de presiune asupra României. Acest deputat imputa guvernului său de ce nu s-a servit cu mai mult folos de acest mijloc. Spiritul articolului era acesta, litera lui însă se îndrepta contra esclusivismului absolut al art. 7 din Constituția noastră.
Presupunând că art. 44 ar fi stipulat emanciparea evreilor, nimeni n-ar putea contesta că noul art. 7 al Constituției e tocmai contrariul lui și că tocmai încetățenirea individuală e înlăturarea pentru totdauna a ideei emancipării.
Mijlocul de presiune a fost însă întrebuințat de deosebite părți c-un succes cam inegal. Astăzi, când i s-a secat izvorul și când nu mai e nimic de stors din el, astăzi când el nu mai are de sprijinit nici un interes străin, va veni în fine recunoașterea independenței României. În câteva zile — prin recunoașterea oficială și generală a neatârnării — cestiunea izraelită va fi moartă și sperăm că pe de-a pururea. Dacă nu ne-ar cuprinde numai tradiționala noastră nepăsare pentru gravele neajunsuri economice și sociale ale țării, dacă nu ne-am crede din nou puși la adăpost de orice pericol prin această nouă dovadă de bunăvoință a apusului european!
Recunoașterea neatârnării României este deci o confirmare deplină a manierei de a vedea pe care „Timpul“ o emisese din capul locului. Era evident că aceeași Germanie care aruncase în temniță pe bancherii evrei ce subscriseseră un împrumut al guvernului francez în timpul războiului avea o conștiință juridică ce nu putea încăpea exigențele nedrepte ale art. 44, cum ele erau formulate de presa amică evreilor, precum pe de altă parte nu există nici o îndoială că oricare din puterile semnatare ale Tractatului din Berlin ar fi judecat ca și noi procedura criminală a unor supuși ai lor cari ar fi cutezat a cere intervenirea străinătății în afacerile interne ale țării. Dacă irlandejii Angliei, polonii Rusiei, românii coroanei ungare, arabii Franței ar fi îndrăznit a cere de la un congres european ceea ce nu sunt în drept a cere decât de la puterea statului lor nu știm de s-ar fi găsit o singură voce în favorul art. 44.
Confirmarea vederilor noastre emise din capul locului ne bucură și, oricare ar fi fost întrebuințarea făcută de art. 44 ca unealtă de presiune, necesitățile politice ale prezentului ne silesc a o trece cu vederea și a o da uitării pentru moment măcar. Europa monarhică și creștină, Europa împărțită după rase și care datorește estrema sa dezvoltare intelectuală și economică tocmai principiului împărțirii în rase, cari, una după alta, își încărcă umerii cu sarcina civilizațiunii câștigate de celelalte ginți surori, această Europă ne-a dat dreptate în fundul inimei ei, iar art. 44, departe de-a fi espresia unui principiu juridic cosmopolit, n-a fost decât manipulul unor interese trecătoare de ordine secundară. Pentru cel care nu cunoaște adevăratele motive cari determinează voința oamenilor, precum nici firele subțiri cu care se împăinjenează ochii opiniei publice, art. 44 a fost uimitor prin stabilirea unui principiu ce este în contrazicere cu însăși natura cea mai intimă a statului în genere. Pentru cel care știe însă ce va să zică a pune un motiv pretextat înainte și a sili pe partea adversă de-a face concesii pe un teren cu totul altul și străin motivului pretextat, pentru acela intențiile adevărate erau, de nu clare, cel puțin întrevăzute într-o lumină cu totul alta. Pentru cei simpli art. 44 era un principiu de drept, pentru înțelept un problem.
Dezbrăcat acum de caracterul lui problematic și trecut în domeniul cestiunilor rezolvate fără contestare, era recunoașterii oficiale a neatârnării noastre se apropie, o nouă eră se începe în istoria luptei pentru existență a individualității noastre naționale.
Nu știm într-adevăr încă în ce legătură stă cu începutul acestei nouă ere știrea despre o adâncă schimbare a cabinetului actual. Evident este că nemulțumirea cu purtarea guvernului, dar mai cu seamă cu aceea a elementelor roșii din el, merge crescând. Toate succesele pe câte le-au avut le datorește opoziției, le datorește liniei de conduita impusă fie de conservatori, fie de liberalii moderați, toate insuccesele se trec în registrul cel mare de neprevederi și naivități radicale. Fie că s-ar fi convins în sfârșit de inepția lor înnăscută, fie că disoluțiunea a intrat în rândurile lor în urma ducerii ad absurdum a teoriilor lor cosmopolite, destul că putem înregistra, fără esplicația care ne lipsește încă, noutatea despre necesitatea simțită a unui guvern nou, o necesitate despre care s-ar fi convins însăși unitatea în două fețe Rosetti-Brătianu.
În interesul țării ar fi într-adevăr un guvern serios cu principii sigure, concrete și constitutive, în locul partidului a cărui listă de fraze cuprinde descompunerea, agitația perpetuă și tirania elementelor ignorante și ambițioase din țară.