De la anti-constituţionalitatea C.C. la legitimitatea legalităţii
A Eliminarea din cursa pentru preşedinţie a doamnei Soşoaca este "ne"şi chiar "anti"- constituţională.
1. Dar nu mă întind pe acest subiect, căci e clar despre ce e vorba. Nu ştiu cît de tare le e frică de Şoşoacă , dar evident se urmăreşte intimidarea rezistenţilor remanenţi. Vom vedea cine vine la rînd, dintre cei ce nu se cuminţesc.
2. Cit priveşte motivaţia C.C. (folosesc special prescurtarea aceasta, care aduce admite expresiv de Comitetul Central), ea este ciudat de slabă, elocventă şi revoltătoare- o adevărată provocare (poate menită instituirii domniei dezinvolte a puterii coloniale): C.C. epurează politica românească, fără timidităţi, de adversarii stăpînilor României.
3. Pentru C.C. primi secretari ai genocidarului PCR (Iliescu), trădători ce au făcut cadou teritorii româneşti ( Constantinescu) sau securişti (Băsescu), infractorii ce au păgubit masiv avuţia naţională (Iohannis) au fost buni de preşedinţie; alde Şoşoacă însă- nu. Nu e clar cuiva de ce?
4. Semnalez doar că i se reproşează lui Şoşoacă (aproape explicit) că vrea să shimbe ordinea (….constituţională), că nu o respectă …pentru ca vrea sa o schimbe. E vorba de un truc bazat pe confuzia lingvistică, de genul celor semnalate de Wittgenstein. A respecta - adică a nu încălca versus a respecta- adică a aproba/stima. Probabil că şi noi, cei ce am încercat să concepem/ promovăm Constituţia Cetăţenilor trebuim puşi la zid. Consiliul legislativ s-a mărginit de a ne respinge propunerile, arătînd (destul de just) că ele depăşeau cadrul unei revizuiri - vizînd o nouă constituţie. Aflăm azi că aşa ceva este o crimă (pentru că ameninţă mafia care ne parazitează prin stat), sensul cuvîntului "a respecta" fiind deplasat de la "te supune la" la a venera sfînta Lege, proclamată Bine Nemuritor.
5. Activitatea politică trebuie deci să se rezume la menţinerea regimului (fie el făţiş sau camuflat penitenciar). A dori schimbarea eşafodajului legal care susţine un lagăr camuflat- e o crimă inacceptabilă (pentru cei de sus). Astfel, devine clar ce reprezintă acest eşafodaj (căruia propagadiştii şi victimele lor îi ridică ode cu orice ocazie): un mod eficace prin care uzurpatorii instituţiilor işi menţin puterea dominantă. De aceea şi Hitler şi Stalin şi Ceauşescu şi PolPot şi Sadam şi Carol II şi toată pletora de dictatori sau călăi au invocat "constituţionalitatea" sau/şi "legalitatea" ca justificare a reprimării celor ce încercau să îi răstoarne de la putere. De aceea volantul juridic ce a paralizat eliberarea a statutat că nu pot fi judecate crimele comunismului făcute în numele legii regimului genocidar; ci numai cele care au încălcat-o. Mercenarii sistemelor nu pot recunoaşte (şi poate nici percepe) nocivitatea activităţii lor.
6. Dar nu vreau să rămân în zona comentării faptului particular- are cine o face. Voi intra acolo unde banaliştii nu se bagă, nu numai de frică (de putere) ci şi pentru că nu au curajul să evadeze din gîndirea inoculata metodic de sistem, asimilată în conştiinţă ca reper valoric.
B Funcţionarea Curţii Constituţionale… este neconstituţională
1. Oricine confruntă constituţia cu decizia C.C. în cazul Şoşoacă, constată uşor că au fost încălcate prevederile care consfinţesc drepturile fundamentale ale unui cetăţean (nu mai enumăr acum articolele implicate). Şi nu e vorba, aşa cum am mai semnalat, nu de drepturi convenţionale- conferite prin constituţie ci fundamentale, recunoscute de ea, ca fiind înnăscute în orice om liber, prealabile oricărei convenţii sociale- strict necesare pentru a putea prezuma ca semnat de cineva contractul social. Se trece deci de la ne-constituţionalitate la anti-constituţionalitate, fiind subminată legitimitatea Constituţiei. Dar ajungem astfel într-un strat al realităţii evitat de jurişti, din motive evidente.
2. Dar cine şi cum să determine această constatare a încălcării Constituţiei de către C.C.? Doamna Şoşoacă -de exemplu- ar trebui să deschidă un proces contra deciziei ce o privează de drepturi fundamentale, proces contra Curţii Constituţionale , în cadrul căreia judecătorul ar trebui să "ridice o excepţie de constituţionaliate" referitoare la decizia CC (tratată ca similară unui act legislativ); speţa trebuind să fie tranşată de…. Curtea Constituţională. Transpare elocvent, şi de aici, viciozitatea farsei juridice (româneşti). Experienţa mea arată că toţi cei care încearca să schimbe sistemul juridic dinăuntrul său, conformîmndu-se aparenţelor/ritualurilor sale, îşi pierd timpul.
3. Nu era nevoie de cazul Şoşoacă pentru a se constata disfuncţia sistemului de drept românesc, în care încălcarea Constituţiei printr-un act sau o lege nu poate fi reclamată de cetăţeni direct, în cadrul proceselor (judecătorii urmînd a decide, folosindu-şi "luminile şi înţelepciunile" ). Ne-constituţionalitatea nu poate fi invocată în instanţă de cetăţean, ca temei fundamental de drept; ci judecătorul poate să ia act (fără a fi obligat!) că petentul invoca încălcarea constituţiei şi să înainteze plîngerea/speţa spre CC, aşteptind (cu procesul curent suspendat) decizia acesteia. În mod metodic C.C. a respins plîngerile legitime, susţinînd ulterior că aceste decizii greşite ale ei nu mai pot fi corectate. Validînd neconstituţionalitatea, numai atunci cînd interesele clientelei politice o cereau (de exemplu, declarînd plata pensiilor ne-contributive ca drept cîştigat; blocînd lustraţia ca anti-libertară, paralizînd activitatea CNSAS etc.)
4. Ar mai fi şi calea intervenţiei "avocatului poporului", care , din proprie iniţiativă sau la semnalarea cuiva, constată o aparentă încălcare a constituţiei şi înainteaza spre CC o sesizare; urmînd din nou decizia, definitivă şi irevocabila a acestui for dumnzeiesc. Legat de asta, regret că nici doamna Şoşoacă, nu a propus populaţiei să devină , ca preşedinte, adevăratul avocat al poporului- avînd în vedere totala nefuncţionare a acestei instituţii uzurpate şi servile- care nu reacţionează la nici un abuz al puterii. Cum nu va face nici acum, cînd autorii încălcării sînt chiar arbitrii. Ca şi cum principalul rol al constituţiei nu ar fi să apere pe cei de jos de abuzurile celor cocoţaţi deasupra legii.
5. Exclusivitatea oferită C.C. ca decident ultim ne-contestabil, îi dă puterea să piloteze drumul României, fără obstacol, ca putere supremă în stat. Iată, acum, postulează sfidător că trebuie să rămînem pe vecie în ghearele NATO şi a altor "parteneri strategici" ca să respectăm constituţia. Demers ce contrazice flagrant prevederea cheie a constituţiei pretins democrate- că puterea aparţine poporului, care poate schimba legile (şi constituţia), cînd vrea (simte nevoia, e convins de reformişti). Admiţînd manifestarea acestei puteri prin "reprezentanţi" (ceea ce este deja o farsă a "democraţiei" putrede) constatăm imediat că judecătorii CC, nu sînt măcar aleşi de popor (ci sunt agenţi numiţi ai "reprezentanţilor"); deci funcţionarea C.C este înalt neconstituţională. Dar cine să constate asta? Tocmai cei care încalcă constituţia, nu numai prin activitatea constatabilă, ci şi prin insăşi existenţa lor?
6. Cine studiază deciziile CC constată că rezultatul farsei este exact cum trebuia să fie: deturnarea totala a democraţiei romaneşti întru menţinerea lagărului colonial. Nenumarate decizii ale CC sînt vădit incorecte, ilegitime, nocive , antinaţionale şi anti-constituţionale, revoltătoare şi revelatoare. Dar nu se poate face nimic, nu-i aşa? In numele supremaţiei constituţiei şi legităţii , dreptatea e ucisă de la vîrf. Cu titlu de exemplu, incit la studierea modului în care C.C. a tranşat problema despăgubirii victimelor regimului comunist, abrogînd legile reparatorii (numai hoţii tranziţiei au dreptul la despăgubiri pentru abuzuri juridice, nu şi luptătorii pentru libertate zdrobiti ). Sau rezolvarea stupefiantă a C.C în problema pensiilor speciale, acordate celor ce menţin sistemul colonial de exploatare. Sau discriminarea crasă a românilor trataţi la legea 18 de străinii pentru care s-a copt legea 10. Sau acceptarea manevrelor anticonsţitutionale de recolonizare prin "retrocedarea cetăţeniilor" sau de paralizare a apărarii naţionale în numele "combaterii antisemitismului". Cine ar analiza metodic deciziile C.C. ar înlemni de groază, înţelegînd la cheremul cui ne aflăm.
C Legalitatea de la noi nu este legitima
1. Teoreticienii statului şi dreptului (acolo unde sînt, mai curînd lipsind de pe terenul lasat pradă manipulatorilor doctrinari) au inventat mitul "supremaţiei sacrosante a legii"- o teză găunoasă şi perfidă, inoculata ca o religie, în scopul menţinerii unui placebo potenţial benefic dar dovedibil malefic; beneficitatea supunerii unei comunităţi umane masive la lege trebuind cîntărită de la caz la caz; la noi, de exemplu, prezumţia rolului salutar al disciplinării normative e ţipător contrazisă de realitate; invocarea legalismului foloseşte menţinerii unei maşinării de parazitare a populaţiei prinsă în laţ de către găştile parazitare care au uzurpat instituţiile şi exploatează colonialist statul în folosul clientelei externe; rezultînd o nedreptate sistemic/sistematică, mult mai gravă decît nedreptăţile reciproce dintre indivizi, de altfel puţin şi selectiv contenite prin lege; ca atare, nu trebuie validată în orb teza legitimităţii legalităţii, care nu e nici măcar formulată net de aşa zişii teoreticieni- pentru a nu se observa carenţa fundamentală a "statului de drept" (românesc- situaţia din alte ţări nefăcînd obiectul acestei intervenţii). Un cec în alb emis de cei ce-l încasează.
2. Asta nu înseamnă că nu există temeiuri de stăvilire a egoismului (abil folosite ca justificare a făcăturii politice). Orice fiinţă işi vede de interese, putînd intra în conflict cu fiinţe concurente (sau în asociere cu parteneri de luptă); e legea biologică pe care încearcă unii să o ascundă, pentru ca postura omului în cadrul social să nu fie percepută lucid (dar mulţi oameni nu se prind în plasa teoriilor morale); întru apărarea fecăruia de ceilalţi pot lucra trei mecanisme : restricţiile externe (forţa puterii/legii), restricţiile interioare (moralitatea incoculata cumva) şi slăbirea incitativelor conflictuale (prin ridicarea bunăstarii care micşoreaza presiunea nevoilor); toate cele trei pîrghii, care se împletesc dialectic, în doze diferite, în funcţie de contextul curent, au limite inevitabile; acest lucru este ascuns subiecţilor "ordinii publice" pentru a menţine aparenţele unei convenţii asumate conştient şi liber (atunci cînd dictatura regulatoare este vopsită în democraţie). Rezultă uimirea naivilor că trădătorii înţelegerii sociale se descurcă.
3. Pînă cînd bunăstarea va elimina concurenţa între indivizii ce caută să supravieţuiască sau prospere (ideal ce pare cam utopic) sau bunătatea propovăduită va invada sufletele/conştiinţele (celulele umane fiind programate întru bine, renunţînd la suveranitatea lor, în numele macro-interesului organismului ce-i cuprinde), pîrghia externă a restricţiei rămîne esenţială; dar operaţionalitatea ei, fără instrumente de forţă, e neputincioasă… ceea ce justifică întărirea aparatului statal… castrînd de orice putere individul neînhăitat în gaşca căştigătoare; statul devine marea pîrghie de dominaţie a şeptelului uman prins în lagărul social; maşinăria normelor şi administraţiei aferente (sau invers….) fiind folosită irezistibil, alături de celelalte două pîrghii eficace de dominare/ domesticire a persoanei: cea financiar-economică şi cea informaţional-mediatică.
4. Legea poate apăra libertatea sau demnitatea cuiva doar prin stăvilirea agresiunii şi abuzurilor pe care alţii le-ar comite contra lui; spaţiul restricţiilor reciproce trebuind să lase loc libertăţilor legitime, pe principiul: ce ţie nu-ţi convine să ţi se facă, ţi se interzice şi ţie (altfel nu ţi se poate asigura securitatea); dar nimic în plus; respectarea legii este interesantă pentru orice om, ca pavază de apărare de loviturile celorlalţi (acelea care nu se încadrează în ceea ce la un moment dat e admis ca acceptabil, în competitia inter-umană); cum orice regulă de joc va favoriza pe unii şi dezavantaja pe alţii, dorinţa de a păstra un caracter neutru al legiferării se loveşte de paradox şi duce la amăgiri; în loc să învingă pe cîmpul vieţii, cei mai tari vor învinge pe frontul legislativ.
5. Nu există deci motiv de a "respecta" legalitatea -în sensul veneraţiei ci doar de a te conforma ei, înţelegîndu-i (admiţîndu-i) necesitatea (în ciuda faptului că iţi limitează libertatea), dar numai atîta timp cît protecţia de loviturile celorlalţi funcţionează, aducîndu-ţi un cîştig care să compenseze pierderile; nu şi cînd legalismul este pîrghia prin care eşti zdrobit de lumea din jur; în sistemele politice reale/putrede răzvrătirea împotriva legii a celui oprimat în numele protecţiei este firească- reprezentînd aspiraţia umană la emancipare- personală şi colectivă.
6. Dar acest lucru nu va fi nici recunoscut, nici admis de profitorii sistemului de exploatare bazat pe legi; în plus, tagma "juriştilor" (legislativi, judecători, avocaţi, procurori, notari chiar) nu poate vedea aşa lucrurile, pentru că din această mizerie sacrosantă se hrănesc, "profesional"; aş paria că nici doamna Şoşoacă, deşi victima unui abuz provocat de faptul că stînjeneşte sistemul, nu se va aburca la înălţimea înţelegerii profunde a situaţiei şi denunţării rădăcinilor răului, pentru că se hrăneşte cu fructele lui, ca avocat. Va vocifera în continuare (justificat dar demagogic- dacă nu trece la o contestaţie mai consistentă) că nu-i sînt respectate drepturile constituţionale, că suporta efectele încalcării legii; în loc să (îsi) propună schimbarea radicală a sistemului, începînd cu constituţia, în baza unei noi teorii, libertar-sociale, a statului şi dreptului. Admit însă că nu dispune de această teorie şi nici de un public conştient , însetat după ea.
Octombrie 2024
Ioan ROȘCA