Am
cunoscut și mă bucur și azi de norocul ce l-am avut, o mulțime de
români din Basarabia și Bucovina, încă dinainte de 1990, și mai ales
după. Cei mai mulți sunt figuri de seamă ale vieții publice, oameni cu
greutate în balanța isprăvilor Neamului nostru. Fiecare, în felul său și
cu ale sale, m-a fascinat, m-a întărit în credința mea că „românul nu
piere”, deși sunt tot mai mulți cei care ne-o doresc… Dintre acești mari
români dacă ar fi să aleg unul despre care să spun că mi-a fost norocul
cel mai mare că l-am cunoscut, nu-l voi numi nici pe vreun prieten fost
prim-ministru sau ministru, nici pe vreun academician sau parlamentar
de peste Prut ori intrepid om de afaceri, ci mă voi opri la domnul
ANDREI SOFONEA, despre care, probabil, nu a auzit nici unul dintre
posibilii cititori ai acestor rânduri. L-am cunoscut cu ani buni în
urmă, dar nu mi-a fost ușor să-mi dau seama cu ce comoară de om mă
întâlneam săptămânal, la ședințele de marți, orele 15, de la Vatra
Românească, ședințe la care, în ultimii zece ani, domnul ANDREI SOFONEA
era propriu zis amfitrionul nostru. Gazdă, mai pe românește!
O
precizare: de la înființarea sa în februarie 1990, la Vatra Românească
din București, cel puțin o dată pe săptămână, ne-am întâlnit să dezbatem
probleme românești, de actualitate sau din trecutul de-acum istorie…
Joia, la orele 17, când sediul nostru se afla în strada Moliere, iar
aceste întâlniri le gospodărea inimosul Valentin Borda, fie-i țărâna
ușoară, și marțea după ce am fost mutați cu forța publică a guvernului
Adrian Năstase în Brezoianu… Ce va fi de acum încolo, unde anume vom mai
ține aceste întâlniri, rămâne de văzut!… Dumnezeu cu mila!
Până
atunci, să consemnez, ca martor principal, că principalul câștig al
acestor discuții l-a adus domnul ANDREI SOFONEA, pe care mulți belferi
nu ar fi dat nici două parale. Nici subsemnatul, la drept vorbind, când
mă gândesc la primele întâlniri. Când disponibilitatea noastră de a sări
în întâmpinarea oricărui basarabean ne determina să-l îngăduim în
preajmă și pe individul cu aspect hirsut ce se pripășise în Bucureștiul
iubit, fără niciun act de identitate asupra sa! Dumneavoastră cine
sunteți? Sunt ANDREI SOFONEA! Sunteți basarabean? Sunt român din
Basarabia. Veniți de la Chișinău? Nu, eu vin de la Moscova!… Cam așa a
decurs momentul când am luat cunoștință cu frumosul bărbat, cu barba
colilie, care vorbea fără cea mai mică ezitare o română literară
impecabilă. Nu e timpul, adică momentul, să vorbesc prea mult despre
persoana în cauză. O voi face cât de curând. (La prima vedere un
clochard. Cu licență în filologie și teologie…) În rândurile ce urmează
vreau să fac numai un succint și parțial inventar al ideilor și
informațiilor cu care a venit ANDREI SOFONEA la București, via Moscova.
Moscova și Petersburgul, ale căror biblioteci și mânăstiri domnul A.S.
le-a cercetat cu de-amănuntul. Le voi enumera:
1
– Principala idee a dlui ANDREI SOFONEA, pe care a argumentat-o în mai
multe feluri, privește rolul, important, jucat în istoria Rusiei de
diverși români, la date felurite. În general, la Vatra Românească am
discutat deseori acest subiect: românii făuritori de cultură,
civilizație și istorie pe meleaguri străine, în primul rând megieșe: la
unguri, la sârbi, la bulgari, la greci etc. Chiar și la turci sau peste
ocean. A venit ANDREI SOFONEA cu date și interpretări inedite despre
cantemirești, în primul rând, dar a venit și cu nume pe care le auzeam
de la dînsul prima oară. Bunăoară:
2 –
Vladimir Purișchevici, personaj de prim plan al vieții publice rusești
la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui următor. Unul dintre
cei mai autoritari și combativi adversari ai bolșevicilor, emergenți –
dacă pot spune așa, în societatea rusă a vremii. Filolog, poet,
publicist, dramaturg, deputat în Duma rusească, orator de forță, cu
funcții importante în strucura ministerului de interne, Vladimir
Purișchevici, descendent din familia vestită a aprodului Purice – avea
proprietăți în zona Iașilor, a fost unul dintre cei mai vajnici
apărători ai țarismului, intrând astfel în conflict cu Lenin și
tovarășii acestuia. Intervențiile sale în Parlament se pare că au fost
extrem de clar văzătoare în privința pericolului bolșevic. A scris chiar
și piese de teatru, comedii, cu subiect politic, anti-bolșevice,
împotriva așa zișilor democrați care pregăteau abolirea țarismului, a
principiului monarhic. (Sugestie pentru marele om de teatru Ion
Ungureanu: nu s-ar putea monta una dintre aceste piese? Eventual și la
București, tradusă în românește?) După venirea la putere a comuniștilor
s-a implicat, împreună cu alt român, colonelul Hartular, în organizarea
rezistenței anti-bolșevice. Trădat și arestat, Vladimir Purișchevici a
fost primul căruia i s-a făcut onoarea de a fi acuzat și condamnat ca
dușman al puterii sovietice, ca contra-revoluționar!
Ieșit
din închisoare în urma unei amnistii, își oferă serviciile trupelor
angajate în războiul civil împotriva uzurpatorilor. Nu reușește să
colaboreze propriu zis cu Denikin și Winawer, care nu împărtășeau
naționalismul lui Purișchevici. Nota bene: în Duma rusească a fost
activă o fracție naționalistă basarabeană, susținătoare a țarului. Tot
din Basarabia au provenit o serie de deputați evrei, aflați pe pozițiile
comuniste, bolșevice. O parte dintre acești deputați evrei, după 1918
au ajuns deputați în Parlamentul României Mari, aducând cu ei vechea
adversitate față de spiritul naționalist.
Purișchevici
fost etichetat ca anti-semit, dar se pare că și-a precizat net
orientarea: anti-bolșevic, și implicit adversar al iudeo-bolșevicilor,
nu anti-semit. Exemplară intervenția sa în Duma, atunci când un
parlamentar de dreapta a atacat dur și pe nedrept evreimea din Rusia.
Purișchevici a intervenit și a demontat acuzațiile incorecte ale
colegului de partid, în aplauzele deputaților evrei! Apoi s-a întors
spre aceștia și a avertizat că a vorbit în apărarea evreilor, ca popor,
ca comunitate, nu a evreilor trădători de țară, ajunși deputați și
aflați în sală! Nu le-a primit aplauzele!… A rămas celebru cu afirmația
„mai la dreapta decât mine nu este decât peretele ista”. Opera sa,
apreciază dl SOFONEA, este pătrunsă de spirit contrarevoluționar,
conservator, anti-bolșevic, dar și anticlerical(!)…
Soljenițîn,
pentru vehemența intervențiilor parlamentare ale lui Purișchevici, l-a
gratulat pe acesta cu atributul „isteric”. Lenin, în schimb, deși
adversar, mereu atacat de Purișchevici, a făcut aprecieri mai generoase
la adresa românului. Se spunea că numele său făcea să tremure toată
Rusia. (!!!) A fost un critic aspru al guvernării lui Stolâpin, prim
ministru al Rusiei după revolta din 1905.
A
fost implicat într-un răsunător proces, pricinuit de alt român
basarabean, studentul Osmotescu, care denunțase activitatea frauduloasă a
unor colegi cu vederi comuniste, de pe poziția aceluiași crez
contra-revoluționar, lucid, rezistent la formulele demagogiei de stânga,
aflate la modă, la mare trecere printre tinerii naivi și generoși…
După
moartea lui Purișchevici – suspectată de asasinat, Simion Liuboș i-a
dedicat în 1925 o carte, o monografie, cu titlul Ruskii fașist
Purișchevici. În cuprinsul acestei cărți autorul face două aprecieri
surprinzătoare: anume că Basarabia este patria a ceea ce mai târziu se
va numi fascism, că aici, în Basarabia, a apărut prima oară o ideologie
fascistă, ilustrată mai ales de acest Purișchevici. A doua afirmație:
ultimii ani din existența imperiului țarist rus pot fi considerați
„perioada românească din istoria Rusiei”! (!!!) Uitând că nici el nu era
rus, acest Simion Liuboș, de pe poziția cominternistului se întreabă,
indignat: Ce căutau acești români în Duma de stat a Rusiei?!…
Țarismul
se pare că a avut cei mai aprigi apărători într-o elită de intelectuali
basarabeni. E drept, au fost câteva nume de români basarabeni și în
Armata Roșie. Unii cu grade și funcții militare importante… Precum
celebrul Frunze. Acești români din Basarabia și-au afirmat întotdeauna
naționalitatea românească. Erau convinși și împăcați cu gândul că
Basarabia nu se va putea niciodată smulge din încleștarea imperială. Să
nu uităm că înainte de 1916 puțini gândeau altfel. Însuși viitorul
mareșal Averescu, născut în Basarabia, nu trăgea nădejde la îndreptarea
lucrurilor… Acești basarabeni erau însă deciși să-și salveze și cultive
naționalitatea românească în condițiile societății ruse…
Când
împotriva țarismului a apărut însă adversitatea cercurilor socialiste,
iar mai apoi amenințarea comunistă, bolșevică, acești români au simțit
că este în primejdie nu numai Rusia, nu numai rușii, ci însuși
principiul naționalist, al respectului pentru identitatea și
diversitatea etnică. Este un paradox care merită cercetat cu toate
datele aflate în joc: la cumpăna dintre cele două veacuri, 19 și 20,
românii din Basarabia, deși mari naționaliști români, au acționat ca
naționaliști ruși, în apărarea instituțiilor în care au văzut o pavăza a
etnicității ruse. Personal nu am informații suficiente ca să apreciez
cât este de adevărat, de real acest paradox pe care ni l-a prezentat
domnul Andrei Sofonea. Îl pun în discuția celor capabili propriu zis
să-l confirme și să-l adâncească. În primul rând a istoricilor din
Basarabia.
De la același domn am aflat
de existența unui mare naționalist rus, aristocratul Durnovo,
filo-român, adept pe față al revenirii Basarabiei acolo unde îi este
locul, între hotarele românești. A scris pagini documentate depre
spiritul de sacrificiu al multor români din Basarabia pentru o Rusie
creștină și imperială, succesoare a Romei, „cea de-a treia Romă”. A
prezis că pretențiile neîntemeiate ale Rusiei asupra Basarabiei vor avea
urmări fatale pentru Rusia.(!!)
3 –
Contemporan cu acest magnific Purișchevici a fost Pavel Crușevan, boier
din aceeași Basarabie – despre care Șalom Alehem scria că acolo este
raiul pe pământ!, publicist, romancier, autor al cărții Ce este Rusia? A
fost persoana care s-a încumetat să publice, pe banii și pe răspunderea
sa, în 1903, Protocoalele Sionului. Putem numi aceasta o prioritate
românească?!… E de bine, e de rău?… Pentru mine, implicarea acestui
Crușevan în publicarea Protocoalelor devine un argument că, din păcate,
nu avem de-a face cu o diversiune a Ohranei țariste… Dar n-aș putea
justifica de ce! Cert este că Pavel Crușevan a avut parte, ca răsplată,
de o moarte violentă, cu elemente de omor ritual! Mormîntul i-a fost
profanat etc…
4 – În această ordine de
idei și fapte, este bine să știm, ca români, că în armata rusească a
existat o formațiune de elită, regimentul Probrajenskii (Schimbarea la
față), garda militară a țarului, înființat de Petru cel Mare. După
anexarea abuzivă a Basarabiei, recruții basarabeni erau cei mai căutați
pentru acest regiment. Principala condiție pentru cei recrutați: să
arate falnici! Ca brazii!… Și să se poată conta pe loialitatea lor.
Și-au meritat faima: Când țarul Nicolae al II-lea a fost detronat și,
practic, arestat la domiciliu, acest regiment s-a dezintegrat, s-a
desființat. Cu excepția soldaților basarabeni, care au rămas mai
departe, de capul lor, în serviciul țarului… Este vorba aici de un gest
de mare demnitate și noblețe, care a fost pe nedrept uitat. Numai prin
strămutarea țarului în altă localitate acești soldați au putut fi
despărțiți de țar. (Nota bene: țarul a sfârșit împușcat, împreună cu
toată familia, cum bine se știe. Ceea ce nu prea se știe este că
executanții sinistrului ordin au fost soldați din Armata Roșie de
naționalitate ungară și letonă. Printre criminali s-a aflat și Imre
Nagy, viitor prim ministru al Ungariei…)
Adaug
aici o informație primită de la dl Petre Burlacu, doctor în biologie,
cu stagiu militar sovietic: când se prezentau la regiment noile efective
de recruți, comandantul regimentului începea de obicei trierea și
repartizarea recruților prin întrebarea Care sunteți moldoveni?
…Ofițerii sovietici preferând mai ales pe moldoveni să-i aibă în
subordine! În războiul din Afganistan, Armata Roșie s-a bazat cel mai
mult pe moldoveni, se pare: disciplinați, inteligenți, cu spirit de
inițiativă, numărul moldovenilor a fost disproporționat de mare printre
combatanții din Afganistan… Ceea ce, din fericire, n-a fost suficient
pentru a asigura succesul militar sovietic!
5
– Generalul Turcu. Figură interesantă. În 1917 a plecat de pe frontul
din România cu un grup de ofițeri ruși de origine basarabeni pentru a
lupta împotriva bolșevicilor. A emigrat apoi în Occident, activ militant
anti-sovietic în perioada interbelică. În al II-lea Război Mondial s-a
alăturat armatei lui Andrei Vlasov. (Notă: numele Vlasov desemnează pe
rusește un român, un vlah…)
Dacă se
confirmă datele prezentate de domnul ANDREI SOFONEA – ceea ce nu m-ar
mira deloc, și m-ar bucura nespus, s-ar confirma un vechi sentiment al
meu, devenit în timp convingere: noi, românii, suntem poporul care am
opus cea mai mare rezistență la răspândirea în lume a cancerului
bolșevic. Noi, românii, am adus cele mai grele lovituri și deservicii
cominternismului bolșevic. Nu întâmplător la București, în România și nu
în altă țară, s-a produs pentru prima oară demolarea unei statui a lui
Lenin… Moment astral, peste care, cu ajutorul cominterniștilor instalați
fraudulos la putere în decembrie 1989, s-a trecut prea ușor cu vederea.
Dacă
se va scrie un „raport” corect asupra relației românilor cu
bolșevismul, acesta va consemna o sumedenie de priorități și excelențe
românești. Începutul l-ar putea face Mihai Eminescu, cu al său poem
Împărat și proletar, atât de lucid vizionar… Ar urma acest capitol,
scris de românii basarabeni, de a căror opoziție la bolșevism încă din
perioada leninistă n-am știut chiar nimic. Un capitol care, prevăd, ne
va oferi mari surprize și satisfacții.
Alt
capitol l-ar constitui refuzul soldatului român, în Marele Război, de a
pleca urechea la propaganda bolșevică și de a uita rațiunea prezenței
sale în tranșee! Când în jurul său, de-o parte și de alta a frontului,
toți soldații se aliniau la debandada abil manevrată de bolșevici,
întorcând armele împotriva propriilor conducători, a țarului rus, a
împăratului german sau austriac, soldatul român, adică țăranul român nu
s-a pierdut cu firea și nu s-a lăsat amăgit de lozinci mincinoase. Vechi
în istoria lumii, țăranul român știa că schimbarea domnitorilor este
bucuria nebunilor… Știa cât este de amăgitoare. Rău cu rău, dar mai rău e
fără rău… Anarhia și dezbrăcinarea cuprinsese toate armatele de pe
frontul de Est. Mai puția armia română! Numai trupele românești au rămas
în cazărmi și nu s-au dedat la acte de vandalism, de nesupunere
militară și civică. În aceste condiții autoritățile chezaro-crăiești au
apelat la Iuliu Maniu, lider spiritual al acestor trupe de feciori din
Ardeal și Bucovina, și astfel s-a salvat Viena de la debandadă și
vandalism. Aceiași români ardeleni au făcut ordine și la Praga. Iar
oltenii, cum bine se știe, s-au ilustrat ca factor civilizator și de
ordine la Budapesta, salvând Ungaria din îmbrățișarea cominternistă a
banditului Bela Kuhn…
Curând după
încheierea războiului, România este țara în care apare prima mișcare și
primul partid politic cu orientare doctrinar anti-bolșevică,
anti-comintern: legionarii. În același sens, pentru perioada
interbelică, vom înregistra și prestația lui Panait Istrati, unul dintre
puținii și autenticii disidenți, care, primul, din interiorul
intelectualității occidentale pro-sovietice, va dezvălui minciuna,
demagogia și impostura bolșevică. Într-o vreme când elita stângii
occidentale se pusese în slujba Moscovei, generos stipendiată de aceasta
– cum se va dovedi ulterior, românul Panait Istrati, autentic idealist,
se dezmeticește primul și denunță minciuna bolșevică, din
internaționalist înfocat devenind naționalist, adică redobândindu-și
starea de normalitate intelectuală și spirituală…
Un
caracter politic, ideologic, anti-bolșevic și naționalist a avut și
războiul în care Ion Antonescu a decis să angajeze Țara. Nu a fost
război, ci o cruciadă creștină anti-bolșevică!
Mai
menționez rezistența din munți, de după 1944, unică în contextul
est-european! A fost prima gherilă anti-bolșevică la nivel planetar!!!
Un
capitol nou și cu totul neașteptat se prefigurează: rezistența la
cominternism, la bolșevism, în interiorul …partidului comunist român!
Fac astfel trimitere la un eveniment deloc mediatizat, ascuns cu grijă
de mass media obedientă față de guvernanții de azi: apariția lucrării
Ferește-mă, Doamne, de prieteni, a istoricului și politologului american
Larry Wats. Principala revelație pe care o aduce acest destoinic
cercetător: Nicolae Ceaușescu a dus într-adevăr și în mod indubitabil o
politică independentă față de Moscova și de așa zișii aliați din Pactul
de la Varșovia, o politică pe care aceștia au apreciat-o ca fiind
contrară ideologiei pe care ei o deserveau, pe Ceaușescu considerându-l
un trădător al ideii bolșevice. Se pare că chiar așa au stat lucrurile
și că Ion Iliescu, dacă a spus vreodată un adevăr, apoi atunci l-a spus
când l-a acuzat pe Ceaușescu în fața întregii Țări, a întregii planete,
„că a întinat idealurile comuniste”. Aferim! Chiar asta a făcut
Ceaușescu, în cea mai autentică tradiție românească, precum se vede din
cele de mai sus. Dar despre asta cu altă ocazie, cât de curând…
Până
atunci să ne aducem aminte de bancul care circula în urmă cu 30-40 de
ani: Brejnev, Nixon și Ceaușescu în aceeași mașină. La un mment dat
șoseaua se bifurcă. Șoferul întreabă încotro o luăm, luminățiile
voastre? La stânga!, ordonă Brjnev. La dreapta!, zice Nixon. Iar
Ceaușescu: Semnalizează stânga și ia-o la dreapta!… Astfel era intuit la
acea vreme Ceaușescu de mentalul românesc colectiv, comunitar.
Revin
la domnul ANDREI SOFONEA. Ne-a deschis, tot dînsul, o perspectivă
neașteptată asupra lui Dimitrie Cantemir, pe care prea ne-am obișnuit
să-l judecăm pentru greșeala de a se fi aliat cu muscalul împotriva
turcului… Se pare că nu am luat în calcul toate datele problemei. Eșecul
de la Stănilești a fost pricinuit de trădarea unor aliați, prea puțin
pomeniți în istorii… Rolul cantemirilor în Rusia se pare că este un
capitol încă nescris, oricum incomplet, din istoria comună a popoarelor
noastre.
Ne-a semnalat domnul ANDREI și
opera lui Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, operă scrisă
în limba rusă, e drept, limbă în care a rostit la gimnaziul din Hotin
cuvîntarea Slavă Moldovei. A tradus-o cineva în românește? Se pare că
nu!
Contemporan cu Hâjdeu a fost Bantâș-Kamenskii, istoric și publicist.
Tot în limba rusă a scris și Alexandru Sturdza, teolog, autorul unei merituoase lucrări În apărarea ortodoxiei.
Ar trebui să ne intereseze și opera slavistului Polihronie Sârcu, autor în 1914 al volumului Din viața românilor basarabeni.
În
sfârșit, tot de la domnul SOFONEA a căpătat viață, pentru noi, pentru
mine, figura fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, măritată cu moștenitorul
tronului rus. A rămas în amintirea rușilor ca Elena Goloșanca. A fost
ținta unor intrigi țesute de Sofia Paleolog, urmașa ultimului împărat
bizantin, Constantin. Iată un destin care ar merita să intre în
conștiința publicului cititor de istorii….
Atingem
astfel un subiect pe care dl ANDREI SOFONEA deseori l-a adus în
discuție: rolul nefast jucat de grecii refugiați în Rusia după căderea
Constantinopolului, ale căror intrigi au adus pe tronul imperiului mulți
țari păguboși pentru poporul rus, țari de origine ne-rusă. Ca și
camarila aciuată în jurul acestora.
Îi
mulțumesc domnului SOFONEA care, în ciuda suferințelor și vexațiilor –
care au mers până la tortură!, îndurate de la autoritățile sovietice,
kaghebiste, iată, este capabil să poarte în lume și pe meleagurile
noastre o justă judecată asupra poporului rus, popor care – să nu uităm
nicio clipă, ne îndeamnă domnul SOFONEA, a dat cele mai grele jertfe pe
altarul bolșevismului atotbiruitor…
Pentru
mine ANDREI SOFONEA este încă un caz, alături de românii din temnițele
cominterniste românești, de ins pe care suferințele și nedreptățile
îndurate l-au făcut să înțeleagă mai bine resorturile istoriei și ale
comportamentului uman. Să înțeleagă și să iubească mai mult ce e de
iubit pe lumea asta.
Rezumând, pot
spune că de ani de zile domnul ANDREI SFONEA bântuie Bucureștiul ca
purtător al unui mesaj surprinzător pentru noi, care suntem obișnuiți să
ne gândim numai la suferințele Basarabiei, îndeosebi din anii
bolșevismului, ai internaționalismului proletar. Însuși domnul Andrei
Sofonea a fost victima persecuțiilor kaghebiste, a torturii, printre
altele fiind supus unor șocuri cu insulină care i-au dereglat grav
sănătatea, cea trupească, dar nu și pe cea spirituală sufletească…
Anume,
din „basmele” domnului SOFONEA rezultă că românii din Basarabia, ca
cetățeni ai Imperiului rus, în ciuda ponderei lor numerice neînsemnate,
au pus o amprentă puternică asupra vieții din Rusia, în diverse chipuri,
făcând cinste și onoare numelui de român, nume de care nu s-au lepădat
nici când au avut de plătit cu viața pentru acest titlu de noblețe!
Nota bene: pe cât am putut, am evitat termenul comunism, apelând, pentru exactitate, la cuvintele bolșevism sau cominternism, mult mai potrivite pentru a denumi experimentul criminal în care a fost târîtă Rusia și țările „surori”.
Ion Coja