Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale - Eseu (15)
Într-un articol precedent, am arătat că la doar două zile după anunțul morții lui Stalin, în 7 martie 1953, în ședință a C.C. al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus explicit că sfătuitorii sovietici care controlau economia „trebuie să predea funcţiile pe care le-au deţinut până acum unor reprezentanţi din ţara noastră”. Conducătorul român era un om deja experimentat, care aștepta momentul prielnic pentru a lua această inițiativă și știa că până la instaurarea unei noi conduceri la Kremlin și până ce viitoarea conducere își va consolida puterea este o perioadă prielnică luării unor măsuri rapide de creștere a nivelului de libertate națională.
După desființarea sovrom-urilor și retragerea armatei sovietice de ocupație, principalele pârghii sovietice de control asupra României și de impunere a amprentelor regimului sovietic au rămas consilierii de pe lângă instituțiile statului.
Pe măsură ce conducerea României făcea eforturi pentru obținerea suveranității și independenței naționale, tensiunile cu sovieticii s-au întețit. Odată cu ele au crescut și unele riscuri de securitate națională și de securitate personală a conducătorului partidului și al țării. Lupta pentru libertate națională a țărilor mici și mijlocii cu marile puteri ale lumii este una foarte dificilă. Conducătorii României și-au asumat-o și au reușit, dând un exemplu istoric de mare importanță, care poate fi un model și pentru alte generații de patrioți români. De asemenea, strategiile urmate de ei pot fi modele.
Prima abordare a lui Hrușciov privind posibilitatea retragerii armatei sovietice din România a avut loc în 1955, imediat după ce U.R.S.S. a încheiat un tratat cu Austria, acceptând să-și retragă armata de ocupație din această țară. Gheorghiu-Dej a reacționat prompt și a făcut aceeași solicitare. Hrușciov a avut reacție nervoasă, iar câteva luni după aceasta a înghețat discuțiile cu liderii români. Cu perseverență și cu diplomație, Gheorghiu-Dej, ajutat de Emil Bodnăraș și de ceilalți lideri naționaliști devotați, în primul rând de Grigore Preoteasa, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Gheorghe Stoica, Petru Groza, a continuat demersul până la finalizarea lui cu succes.
Pe linia retragerii consilierilor sovietici, conducătorii români au purtat mai multe discuții cu cei sovietici. Un argument al necesității încetării activității consilierilor sovietici pe lângă instituțiile din România era faptul că ei creează nemulțumiri la nivelul populației care afectează relațiile prietenești româno-sovietice. Privitor la această problemă, Hrușciov însuși a spus că: „….practic e imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti”. Totuși, Hrușciov a încercat să protejeze activitatea consilierilor sovietici, dar, după mai multe căutări de soluții, voința conducătorilor români de a-i determina să se retragă a fost cea care s-a impus. Motivația conducerii României era legată în primul rând de faptul că acești consilieri sovietici se amestecau în treburile interne ale României.
Un sprijin a venit chiar de la directorul K.G.B., Ivan Serov, care, prin analogie, a criticat departamentul de consultanţi sovietici din Germania de Est, afirmând că „derulează o activitatea nesatisfăcătoare” şi „nu oferă niciun fel de sprijin organelor Ministerul de Interne din Germania (M.V.D.)”.
Având în vedere faptul că România a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hruşciov cu scopul de a-şi extinde propria autoritate naţională, Kremlinul a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenţiile şi reţelele de informaţii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenţei militaro-informative directe şi reducerea numărului oficial de consultanţi şi experţi sovietici.
După retragerea armatei sovietice din România, din ordinul lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, care avea în subordine și Securitatea, s-au dat ordine foarte secrete de identificare și monitorizare a rețelelor sovietice de spionaj din România.
Activitățile sovietice de spionaj se desfășurau de către o armată de spioni secreţi, mulți dintre ei sprijinindu-se pe Consulatul Sovietic din Iaşi, situat aproape de graniţa româno-sovietică. Moscova a avut la dispoziţie o rezervă numeroasă de oameni de unde a putut alege spioni în România. Astfel erau foştii membri ai Comintern şi veterani ai războiului civil din Spania, foşti prizonieri de război, recrutaţi în timpul internării în lagărele sovietice şi apoi întorşi în 1944, împreună cu diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, cetăţeni sovietici rezidenţi şi persoane rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică, numeroasele soții de înalți demnitari români, de origine sovietică, majoritatea evreice, recrutate de serviciile sovietice, precum şi angajaţi români ai organizaţiilor sovietice din România. O lungă perioadă de timp, între 1945 și 1961, au fost trimiși la studii în U.R.S.S, foarte numeroși ofițeri de toate armele, activiști de partid, specialiști în domenii importante ale vieții social-economice. Acolo erau cu toții recrutați ca și agenți de influență, colaboratori, sau chiar spioni. Majoritatea semnau și angajamente scrise. La întoarcerea în România, aceștia erau promovați în funcții de conducere, ceea ce îi fideliza față de sovietici.
Pe măsură ce conducerea României acționa mai mult pentru obținerea unui nivel cât mai ridicat de suveranitate și independență națională, pe atât erau mai tare activate rețelele sovietice de spionaj din România.
Retragerea armatei sovietice din România a fost socotită la Kremlin ca fiind o mare greșeală a lui Hrușciov, pe care i-au reproșat-o ceilalți conducători din PCUS și când l-au înlăturat din funcție (1964), iar planificatorii sovietici au gândit și au acționat în compensație. Una din măsurile „compensatorii” a fost închiderea graniței dintre RSS Moldovenească și România și creșterea presiunii ideologice față de populația românească din provinciile ocupate în 1940. Până în 1958, conducătorii de la Chișinău au susținut mereu că relațiile „cele mai apropiate” ale R.S.S. Moldovenească sunt cu România. Începând din 1959, astfel de afirmații au fost apreciate a fi „diversiuni naționaliste” și „propagandă naționalistă”. Tot „propagandă naționalistă” au fost socotite și afirmațiile istoricilor, scriitorilor, lingviştilor, antropologilor şi etnologilor moldoveni care au îndrăznit să recunoască asemănări ale moldovenilor cu populaţia din România. Aceasta a devenit politica oficială de la Chișinău, începând cu cel de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al P.C. din R.S.S. Moldovenească, din septembrie 1959. Acesta a fost de fapt subiectul principal al congresului respectiv.
După retragerea Armatei Roșii din România a crescut frecvenţa confruntărilor, deoarece în timp ce K.G.B. şi G.R.U. încercau să-şi extindă reţelele de agenţi în interiorul ţării, autorităţile române îi expulzau agresiv pe ofiţerii de informaţii ai agenţiilor de resort de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit în România, care a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenți și a lua legătura cu agenţi mai vechi din cadrul personalului român instruit anterior în U.R.S.S. Atunci când a fost chemat de către Şeful Statului Major al Forţelor Armate Române, generalul Ion Ioniţă, şi i s-a ordonat să înceteze activitățile informative în România, sub amenințarea sancțiunii de scoatere din funcție, ofiţerul sovietic a rămas uimit și a spus: „Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai mai avea curajul să mă tratezi în acest mod?”.
A existat un moment când Hruşciov s-a plâns că în România, în rândul Partidului Muncitoresc s-au dezvoltat atitudini naţionaliste şi anti-sovietice, care trebuiau „tăiate de la rădăcină”, spunea Hrușciov. El a adresat și injurii la adresa poporului român, despre care a spus că „nu este o naţiune, ci o târfă”.
Cu toate acestea, în 30 octombrie 1956 a fost emisă Declarația de la Moscova, document în cadrul căruia sovieticii au recunoscut că s-au făcut greșeli în relația cu țările satelit și s-a desprins ideea că aceste state pot să primească mai multă suveranitate. Cotidianul „Scânteia”, cel mai important ziar din România, a salutat această poziție, apreciind-o ca fiind „un veritabil cod al relațiilor corecte între popoarele libere”. Și de această dată, Gheorghiu-Dej reușise să valorifice momentul istoric în favoarea suveranității României.
La scurt timp după retragerea trupelor sovietice din România, autoritățile române au început să scoată la iveală reţele de informaţii ungare şi revizioniste, pe care armata sovietică le susținuse sau le acceptase.
În primii opt ani ai existenței Securității, consilierii sovietici nu au permis instituțiilor românești să deruleze propriile activităţi de contraspionaj sau contrainformaţii în nordul Transilvaniei şi, apoi, în Regiunea Autonomă Maghiară, înființată în 1952, din ordin sovietic. Revolta populară din Ungaria, din 1956, a oferit însă motivația necesară Securității și statului român, în general, să-și desfășoare propriile activități informative în întreaga Transilvanie. Putem spune că statul român a ajuns să stăpânească întreaga Transilvanie abia după anul 1956.
După ce și-a intrat în atribuții, și-a creat rețele informative, a resuscitat fostele rețele ale S.S.I. din perioada interbelică și a războiului și a înregistrat primele rezultate ale muncii în Transilvania, Securitatea a raportat conducerii țării motivația activităților iredentist-șovine și revizioniste ale organizațiilor clandestine ungurești care operau în Transilvania. Astfel, într-un raport, aceste motivații erau raportate a fi: „…să trezească sentimente naţionalist revizioniste în rândul etnicilor maghiari; să submineze autorităţile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică şi propagandă; să izoleze populaţia de naţionalitate maghiară de cea română şi să le canalizeze sentimentele către Ungaria; să solicite autorităţilor statului român pretenţii pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din occident, având ca scop compromiterea regimului comunist din România; să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai târziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ şi coordonat; să creeze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari şi saşi pentru a impresiona forumurile internaţionale şi pentru a încerca în acest fel să îi influenţeze să ia decizii împotriva intereselor României”.
Conducerea României a concluzionat că trebuia să fie neutralizată influenţa exercitată prin cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, cunoscuţi ca agenţi sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat, în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului. Trebuiau identificate şi neutralizate reţelele de agenţi sovietici secreţi şi limitată la maximum posibil puterea Kremlinului de a recruta agenţi şi a construi noi reţele. Aceste misiuni asumate de conducerea colectivă în frunte cu Gheorghiu-Dej au fost unele temerare.
Constatând o legătură explicită între organizațiile iredentiste maghiare și serviciile secrete sovietice, ca și alte nemulțumiri ale conducătorilor români față de URSS, s-a decis ca ofițerii de securitate să nu mai aibă voie să participe la cursuri de specializare la Institutul „Felix Dzerjinsky” al K.G.B. din Moscova. Ultimul an în care s-au trimis la studii ofițeri de securitate în U.R.S.S, a fost 1961. Există o legătură directă între această decizie și supărarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe sovietici pentru faptul că opoziția lui fermă față de construirea zidului Berlinului, opoziție formulată chiar la Moscova, a fost ignorată.
Imediat după aceasta, s-a luat aceeași decizie și pentru ofițerii de armată care se perfecționau în trecut la Academia „Mihail Frunze” și erau recrutați de GRU și s-au sistat toate perfecționările militarilor în U.R.S.S,
A mai funcționat o formă prin care serviciile secrete sovietice îi aduceau în URSS pe ofițerii români de armată și de securitate de care erau interesați. Se organizau concedii de odihnă în regim de schimburi cu U.R.S.S, Un număr de ofițeri sovietici veneau în România cu soțiile în stațiunile noastre, iar ofițeri români cu soțiile lor își petreceau concediile de odihnă în U.R.S.S, Aceste schimburi au fost oprite din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, în anul 1971.
După luarea acestor măsuri, secția organizatorică a C.C. al P.M.R., condusă între 1954 și 1965 de către Nicolae Ceaușescu, în calitatea lui de secretar al C.C. și de prim-adjunct al lui Gheorghiu-Dej pe linie de partid, a dispus ca ofițerii de diverse arme care s-au întors de la studii din U.R.S.S, și s-au căsătorit acolo cu soții care au fost toate recrutate de către serviciile secrete sovietice, să aibă posibilitatea să divorțeze, iar soțiile lor să fie trimise înapoi în U.R.S.S,, sau, dacă alegeau să nu divorțeze, să aleagă să părăsească serviciul și să fie trecuți în rezervă. Decizia era una dură.
Tensiunile sovieto-române au continuat și pe fondul creşterii opoziţiei autorităţilor române faţă de planurile propuse în 1962 de Nikita Hruşciov, pentru integrarea economică a statelor membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Drept urmare, liderul politic de la Moscova a solicitat explicaţii, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a răspuns, printre altele, cu o atitudine foarte critică faţă de acțiunile serviciilor secrete sovietice în România, fapt pe care conducătorul român l-a relatat la reuniunea din 5 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Liderul politic român a semnat atunci aprobarea de renunţare completă la cei doi consilieri sovietici care îşi desfăşurau activitatea în Ministerul român de Interne. Vizita în România, în a doua parte a lunii mai 1963, a unei delegaţii conduse de Nikolai Podgornîi, în componenţa căreia s-a aflat şi generalul Aleksei A. Epişev, în calitate de şef al Direcţiei Superioare Politice a armatei sovietice, a eşuat în încercarea de a atenua atitudinea critică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de Moscova. Printre altele, liderul României a insistat pentru ca schimburile de informaţii dintre autorităţile române şi sovietice, privind politicile externe şi militare, să se efectueze doar prin ambasadele de la Bucureşti şi Moscova ale celor două state. Prin aceasta, Gheorghiu-Dej dorea să realizeze legătura pe linie de informații între U.R.S.S, și România doar la nivel politic și să-i excludă pe securiști din contactele cu K.G.B.-ul. Ulterior, membrii Biroului Politic al CC al PMR au primit o listă cu numele a 149 de persoane din România care erau considerate agenţi sovietici, iar în respectiva ședință din 30 august 1963 a Biroului Politic s-a discutat foarte critic despre existenţa reţelelor de informaţii ale K.G.B. şi G.R.U. pe teritoriul României.
Legat de aceste eforturi de desovietizare și de românizare a statului, la sfârșitul anului 1961, Gheorghiu-Dej a declarat public că în perioada stalinistă Securitatea României a fost condusă de ofițeri sovietici și s-a sustras controlului de partid. Această discuție nu fusese făcută oficial pentru prima oară. Ea fusese pornită într-o plenară a C.C. al P.M.R. din martie 1956, când Nicolae Ceaușescu a declarat că „Securitatea este un cal nărăvaș, care a fost prost călărit!”, iar Miron Constantinescu l-a susținut în atacul la adresa Securității. Aceste discuții s-au purtat în contextul în care conducerea României cunoștea doar parțial ceea ce se întâmpla în spatele porților temnițelor iudeo-bolșevice. Au fost înalți demnitari ai țării, care au întrebat conducerea țării dacă este adevărat ce s-a auzit, cum că în penitenciare s-ar comite abuzuri împotriva deținuților.
Trebuie să menționăm că România a fost singura țară socialistă care a făcut mari eforturi să se desprindă din strânsoarea serviciilor secrete sovietice și să românizeze Securitatea. Toate celelalte state socialiste au stat în genunchi în fața URSS, până la dezmembrarea ei. Unele țări, cum ar fi Cehoslovacia și Polonia, au continuat să trimită ofițeri la specializare în U.R.S.S, până la desființarea acesteia.