Politrucii de astăzi m-au ajutat să retrăiesc senzația nenorocită a haosului din anii 1990. Pe baricadele din 22 – 25 decembrie, se auzeau imprecații la adresa rușilor care ne-au invadat sau care trebuiau să ne invadeze ca să-i omoare pe „teroriștii” inventați de Ion Iliescu. În realitate, toată echipa lui era formată din staliniști emanați, iar „teroriștii” erau cât se poate de neaoși. Nu rușii trăgeau în oamenii nevinovați din Timișoara, din Sibiu sau din București. Erau tineri locotenenți și căpitani, cât se poate de români, care, după asasinatele săvârșite, au fugit în misiune prin Africa și prin America de Sud, iar Montanu le ducea valize diplomatice cu bani. Începuse „golaniada” și Ion Iliescu a sărit iar ca ars. Nu voia să piardă jucăria perfidă a puterii, iar țărâna de pe mormintele martirilor din decembrie 1989 încă mai tresărea. Trebuia făcut ceva: „Au venit legionarii! Au venit legionarii!” El a fost regizorul celei mai sinistre lovituri de stat, botezate „revoluție”, așa cum tot el ne-a servit pe tavă și „mineriadele”. Și e liber să moară în patul lui, în timp ce pesediștii pregătesc monumentul.Folosire a „legionarilor” ca sperietoare morbidă vine din proto-comunism. Primul care a folosit-o a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej în celebra discuție cu Stalin despre „deviația de dreapta”. „Kakaia deviațîia?” (Care deviație?), l-a întrebat Stalin. „Deviația de dreapta”, a explicat Dej. El a riscat să fie omorât în acea luptă pentru putere și i-a zis lui Stalin că evreii Anna Pauker și Teohari Georgescu erau… „legionari”. Evident că Stalin știa adevărul, dar i-a plăcut ideea fiindcă și el voia să scape de ei. Tot pe timpul lui Dej, pe 28 iulie 1959, șase persoane mascate și înarmate au jefuit o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în care se aflau 1.686.000 de lei. După două luni de anchetă fără precedent, cu mii de interogatorii și după tortura în care a murit casierul Gogan, Securitatea arestează șase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu. Surpriza este totală, pentru că suspecții, foști ilegaliști de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii și ale Securității. Alexandru Ioanid, colonel de Miliție, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredințată serviciului condus de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reușește prin tortură să-i facă pe cei șase să-și mărturisească vinovăția. După anchetă, Securitatea a regizat un film al faptelor, intitulat „Reconstituirea”, obligându-i pe cei șase acuzați să-și joace propriile roluri și să-și recunoască vinovăția în fața camerelor de filmare. De fapt, le-au promis libertatea și ei chiar au crezut. Pelicula, în regia lui Virgil Calotescu, a fost destinată doar uzului intern al nomenclaturii comuniste. Pornind chiar de la acest film, s-au realizat două documentare: „Reconstruction” de Irene Lusztig, din 2001, și „Marele jaf communist”, de Alexandru Solomon, apărut în 2004. Gheorghe Enoiu, intervievat în filmul lui Solomon, afirmă despre Reconstituirea că „scenariul a fost scris chiar de mine”, și neagă că asupra celor șase suspecți s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică. Afirmațiile lui sunt întărite pe peliculă și de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru.

Procesul celor șase s-a desfășurat între 20 și 22 noiembrie 1959 și a fost filmat de autorități. De fapt, așa a început spargerea: au simulat că fac un film și milițienii nu au intervenit fiindcă Ioanid țipa cât putea că se filmează și să nu intre nimeni în cadru. Aveau și o cameră de filmat. A fost un proces tipic anilor ’50, în care inculpații au recunoscut toate faptele de care au fost acuzați. Cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați, iar Monica Sevianu la muncă silnică pe viață, ținându-se cont că era mamă a doi copii. Acum era gravidă cu un chelner român ca să scape de moarte. Pornind de la aceste documentare, Nae Caranfil a realizat filmul „Mai aproape de Lună”. O capodoperă. Cine vrea să înțeleagă raporturile dintre români și evrei trebuie să vadă filmul „Mai aproape de Lună”. Toți românii care apar în filmul lui Caranfil sunt proști, bețivi, hoți, puturoși, agresivi… În documentarul Securității, cei șase evrei erau declarați „legionari”. Așa au aflat milițienii și securiștii obișnuiți „adevărul” despre cei șase care voiau să zboare pe Lună.

Trei regimuri totalitare și-au exercitat violența asupra legionarilor și a familiilor lor și i-au folosit ca sperietoare: dictatura regală a lui Carol al II-lea, dictatura lui Ion Antonescu și comuniștii. Numai cu două excepții, toți frații Codreanu au fost împușcați ca niște câini turbați. Maltratarea acestei familii la grămadă nu a avut precedent. Au avut loc execuții sinistre și au căzut victime inclusiv oameni care nu aveau nicio legătură cu politica. Mulți legionari au fugit și s-au ascuns, iar jandarmii au luat ciobani sau țărani direct de pe câmp, i-au urcat în camioane și i-au împușcat. Ca să iasă la număr, așa cum ceruse Armand Călinescu.

Nu credeam însă că, astăzi, când am depășit tenebrele comunismului, sistemul va apela din nou la tactici sinistre, demne de acele dictaturi. La acest scenariu, participă cele mai multe televiziuni, jurnaliști de tot felul, SNSPA (noul „Ștefan Gheorghiu”), Consiliul Național al Audio-vizualului. Horațiu Potra, un apropiat de-al pesediștilor, devine „legionarul lui Călin Georgescu” la aproape toate televiziunile, „mercenarul lui Călin Georgescu” etc. Toate arestările s-au făcut pentru „a ajunge” la Călin Georgescu, care ar fi luat cu asalt Bucureștiul cu macete și cu pistoale cu aer comprimat. Urmărind acest scenariu hidos, m-am lămurit că nu am depășit momentul în care a fost asasinat Corneliu Codreanu, „deviația de dreapta”, spargerea organizată de Alexandru Ioanid, care voia să fie trimis de ruși pe Lună, „legionarii lui Ernest Maftei” din decembrie 1989, „legionarii” din Piața Universității. Anca Alexandrescu este unica jurnalistă care a avut curajul să ia acest taur hidos de coarne, dar s-a ales cu amenzi peste amenzi. Publicul nu trebuie să cunoască adevărul, trebuie să știe că Potra și Călin Georgescu erau legionari ca să-l terminăm pe candidatul independent.

Dragi conducători ai „statului eșuat”, dacă ați coborât atât de jalnic încât să nu permiteți cercetarea obiectivă a istoriei naționale, așa cum a fost ea, cu bune și cu tragedii teribile, măcar lăsați istoria în pace. Gerontocrația a izolat tineretul din perioada interbelică și a provocat astfel cele mai sumbre manifestări din istoria noastră modernă. Gerontocrația actuală riscă să provoace un fenomen similar dacă va continua să le interzică emigranților să participe la viața politică a țării, iar consecințele pot fi extrem de grave. Sper că ne-am lămurit cum stăm cu „neolegionarii”: erau, de fapt, militari din Legiunea Străină Franceză, dar voi reveni cu o clarificare pe subiect fiindcă este extrem de călărit de comuniști și de urmașii lui Ion Ilici Iliescu.

Am repetat de multe ori, Călin Georgescu nu este nici Messia din Grădina Maicii Domnului, nici Codreanu călare pe cal alb, cu capul spre coadă, nici un economist feroce din stirpea asasinilor economici în serviciul vreunei transnaționale, nu este nici profet, nici agent rus, nici spion Mossad, nici vreo mafaldă de Ferentari. Călin Georgescu este un om aproape obișnuit, evident, cam fantast, dar bine informat, fără avere, fără mafii și interlopi în jur, un om care nu a furat și noi trebuie să-l folosim pe post de motan arătat politicienilor din patru în patru ani. Măcar vorbește despre „apă, hrană, energie”, despre agricultură, despre lucruri simple și vitale, neglijate de politicieni, în timp ce otrepele celelalte nici nu amintesc de necazurile noastre. „Am ajutat suficient Ucraina?”, îl întreabă Prelipceanu. Și Călin Georgescu răspunde: „Eu candidez la președinția României, nu a Ucrainei. Majoritatea românilor noștri nu au măcar dinți în gură, mai ales la sate, și dumneavoastră mă întrebați dacă am ajutat suficient Ucraina?!” Răspuns letal – dacă vrem să recunoaștem. Dacă va merge – bine, dacă nu va funcționa, putem să-l dăm jos mai ușor, decât pe Iohannis. Ce ați fi vrut, să-l votez pe Ciolacu, sau pe Ciucă, sau pe Prostănacu? Departe de mine… Departe de milioanele de tineri care s-au răzvrătit. Și e bine că s-au revoltat, e normal, asta demonstrează că trăiesc, că au reflexe de apărare. Să nu le călcăm în picioare acest drept fiindcă este țara lor cu viitorul lor.

Să se cutremure lumea, dar să scrii adevărul și numai adevărul! Acesta trebuie să fie mesajul unui gazetar adevărat. Un jurnalist are jurământ (nescris) cu marele public, nu cu politicienii, nu cu toți cârnățarii care au pus labele pe presa din România. Un politician poate să apeleze la „morala” din „Principele” lui Machiavelli, un gazetar – nu! Iată atașat manualul de manipulare ordinară a oamenilor, parafat de Cristian Tudor Popescu. Savonarola își recunoaște mârșăviile pe care noi le știam. Expresivitatea, brutalitatea lui de limbaj nu e departe de stilul lui Vadim. Așa au făcut ei presă timp de trei decenii și au îngropat marile ziare din România, au compromis televiziunile fiindcă oamenii obișnuiți nu au mai crezut în noi, ne-au întors spatele, nu ne-au mai citit oligofreniile și bine au făcut…