PROMEMORIA 1987 – 1989

PROMEMORIA 1987 – 1989

I.

15 Noiembrie 1987 – a fost într-o Duminică...

Mă întorc, după atâția ani, la un carnet ponosit. O agendă. Cred că din 1986. Mi-e greu să spun exact, pentru că nu mai are coperți, lipsesc pagini și sunt pagini goale între pagini scrise... Scriam acolo, cu stiloul, cu pixul, cu creionul, în grabă, fără prea mare atenție la exprimare, cu ștersături sau adăugiri, absolut haotic, cam tot ce mi se părea că merită notat – întâmplări din familie, fragmente de dialog, amintiri din excursii, poezii..., un inventar al orelor peste program, la școală, între 2 noiembrie 1987 și 27 ianuarie 1988, cuvinte „stâlcite” de fetița mea pe la doi ani, câteva note sporadice între 7 august 1989 și 14 martie 1990... etc.

În haosul agendei sunt și câteva pagini cu însemnări „la cald” din 15 Noiembrie 1987, când stegarii (adică – în traducere pentru cei tineri, care nu știu – muncitorii de la de-acum răposata Uzină de Autocamioane „Steagul Roșu”) au trecut spre centrul orașului, pe Calea București, prin dreptul blocului în care locuiam și... încă locuiesc.

Am privit atunci din balcon ceea ce părea incredibil că se întâmplă aievea și apoi am notat:

„Mare zi, mare. Zi de alegeri democratice, cu victoria unora (unii și aceiași) sigură, sărbătorită în preambul de câteva decenii încoace. Și, totuși... zi de mari și neprevăzute emoții.

O dimineață de toamnă, vîntoasă, nehotărîtă între nori și senin. Stau pe canapea, lîngă fetiță, și-mi fac planuri mărunte, casnice, pentru după-masă. Soțul meu încă mai zăbovește în îmbrățișarea somnului, după o seară prelungită în semisărbătoare și o noapte de ofițer de serviciu mai înainte. E relativ liniște – doar zgomote obișnuite de mașini, troleibuze, covoare bătute, glasuri de copii care se joacă.

Disting, la un moment dat, o rumoare. Ceva neclar. Voci multe care strigă. Poate la radio?... La televizor, în vecini?... Vreo mare adunare populară în Capitală, în cinstea alegerilor?... Pândesc. Acel ceva se apropie, crește în intensitate. Deci nu e la radio. E pe stradă. Să fie chiar astăzi fanatici susținători au vreunui club? Din câte știu, nu e nici un meci. Nu înțeleg ce strigă, dar aud fluierături. Încep să presimt altceva. Intru într-un soi de alertă interioară, fără să mă clintesc. Sunt concentrată să înțeleg ce se strigă; nu par a fi sloganele obișnuite pe care le poți deduce chiar dacă nu le auzi clar. S-a trezit și soțul meu, nedumerit și el. Cei de afară s-au apropiat bine. Deschidem ușa și ieșim pe balcon. Printre blocurile de vis-a-vis se zăresc oameni. O mulțime, cei din față cu drapele. Oamenii care strigă. Nu e o demonstrație oficială; au invadat strada printre mașini. De pe străzile laterale fug alții. Unii din curiozitate (cei mai mulți), alții care se atașează grupului. Sînt cîteva sute, greu de apreciat numărul exact.

Oameni modești, muncitori, după haine par a veni direct din uzină; bărbați, dar și femei și chiar copii. Ce strigă? Acum se aude. Se vede și se aude. Toți scandează: „Vrem lumină și căldură!”, „Toată lumea, hai cu noi!”, „Hoții! Hoții!”. Mă crispez de brațul soțului meu, mi se face părul măciucă și-mi dau lacrimile. Sînt mulți cei care se îndreaptă spre centru, probabil spre sediul partidului, sînt mulți, dar nu destui. Au trecut. Majoritatea închid acum geamurile sau ușile, ca și noi, poate comentează tare, sau mai degrabă în șoaptă, de frica urechilor ascunse în pereți, se gândesc că începe să crape vitrina cu minciuni a epocii de aur, dar vor merge cuminți să-și depună voturile în urnă. Mă retrag tremurând în brațele soțului meu. Simt nevoia de protecție, ca și cum aș fi fost și eu acolo, în stradă, și acum m-ar urmări vigilența oamenilor (??), agenților de ordine publică. Da... am asistat la o demonstrație, dar nu una contrafăcută, ci una vie, autentică, izvorîtă din curajul disperării. I-am văzut și auzit pe cei care – astăzi – ne rostesc cu glas tare nemulțumirile adunate în ani de „glorie și lumină”. Ce va urma?

Aud acum, după aproximativ o oră, sirene de mașini. Mă uit pe geam. Sînt mașini mari, de pompieri, se îndreaptă spre centru. Număr vreo șapte. Ce se mai întâmplă, Dumnezeule, într-o zi ca asta, pe care toate autoritățile ar fi dorit-o calmă, chiar festivă? Acum realizez că de cîtva timp (după trecerea demonstrației) n-am mai auzit zgomotul cunoscut al troleibuzelor. Deci s-a întrerupt circulația. Ce se întîmplă acolo, în centru, la sediul partidului (căci acum am convingerea că acolo se întîmplă ceva)? Oricum, se va afla ce.”

Soțul meu s-a dus și el, atunci, în centru. Eu am rămas acasă, cu fetița. Și cu inima strânsă. Ce am notat telegrafic mai departe este din relatări imediate – unele contradictorii –, de la fața locului.

„Ținta demonstranților a fost cea bănuită. S-au mai îngroșat rîndurile pe traseu, dar nu foarte mult. Lumea se teme. Au ajuns acolo în jur de o mie (după unii), peste două mii (după alții). Au forțat intrarea în sediu, au spart geamurile, au aruncat aparate de radio, au răvășit documentele „bunăstării”, au dat foc portretelor, fluturînd în locul lor tricolorul. Au scris pe pereți „Pace! Vînzători de țară – jos!”. Au strigat „Dați-ne banii!”, „Vrem mâncare la copii!”

N-au distrus o machetă de autocamion – simbol al muncii lor – au respectat-o, ca răsculații lui Rebreanu rondul cu flori.

A venit armata – soldați cu scuturi și căști ca în filme, dar nu s-a intervenit brutal. Li s-a dat voie să plece (după unii), s-au operat arestări (după alții). Rîuri de oameni s-au scurs într-acolo, mai mult chibiți ai istoriei decît protagoniști.

Aici, relativ departe de focar, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Doar copiii din parc imită demonstrația strigând „Hoții! Hoții!” și tăcerea troleibuzelor mai spune ceva pentru cine știe cauza.

Începe să se însereze. Aud din nou o sirenă. Văd o mașină, Dacie închisă la culoare, probabil neagră, în mare viteză. Bucureștiul își spune cuvântul, își trimite oficialii cu soluții.

Pelerinajul la locul cu pricina continuă pînă tîrziu, dar accesul curioșilor a fost blocat, iar secțiile de votare își mai așteaptă întîrziații...

La televizor crainicii telejurnalului de seară dau știri senine din întreaga țară, se vorbește de atmosfera sărbătorească etc., etc., se dau imagini din secțiile de votare – orășeni zâmbitori și țărani în costume populare. Ce Brașov? Ce demonstrație? Ce geamuri sparte? Baliverne, tovarăși!!”

Nu mai rețin cine îmi spusese că „nu s-a intervenit brutal”. Probabil cineva care, din prudență, de frică, a plecat repede de acolo și n-a apucat să vadă că „forțele de ordine” au acționat cu tunuri de apă, cu gaze lacrimogene, cu bastoane... ca să împrăștie mulțimea – atât pe curajoșii răzvrătiți, cât și pe cei care asistau. Despre asta n-am mai scris, soțul meu m-a sfătuit să ascund agenda, ceea ce am și făcut. Timp de trei zile. Înainte de-a o ascunde, am notat cu creionul, pe un dos de pagină:

„Trec prin stări ciudate: revoltă, frică, revoltă, tristețe paradoxal dublată de mulțumirea egoistă că în sfîrșit!... De fapt sunt supărată pe mine și pe toți spectatorii. Într-un gest instinctiv strâng fetița la piept, căutînd parcă în ea un centru moral de greutate, un fir al Ariadnei care să mă scoată la un liman din marasmul de gânduri și emoții care mă încearcă.”

Am reluat însemnările pe 18 noiembrie 1987. În duminica aceea memorabilă, din minimă solidaritate cu demonstranții, ne-am păstrat obiceiul (mai vechi) și nu ne-am dus la vot, deși părinții (și ai mei, și ai soțului) au insistat să mergem, temători că, având în vedere evenimentele, se vor face verificări drastice ale prezenței la vot și vom avea de suferit.

Fie ca aceste modeste pagini să ne aducă aminte de curajul brașovenilor stegari din Duminica de 15 Noiembrie 1987!

(https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-15-noiembrie-1987-a-fost-intr-o-duminica/)

II.

Despre Noiembrie 1987, din nou

Pentru că la articolul precedent am primit pe e-mail și telefonic multe răspunsuri doveditoare că sunt cititori-martori care își amintesc și ei de 15 Noiembrie 1987, retrăind emoțiile și tensiunea acelei istorice zile, cititori încă interesați de acel eveniment răscolitor, și pentru că am primit îndemnuri să mai împărtășesc ce am notat în agendă, revin aici, adăugând – cu acordul celor care m-au contactat – din amintirile lor.

„18 noiembrie 1987, sau, cum s-ar zice, a treia zi după Scripturi.

Orașul e bine păzit. Cei în uniformă albastră fac nopți albe în tovărășia cîinilor, supraveghind liniștea stradală. Dar în surdină se comentează.

Nu s-a mai întrerupt curentul electric, se dă căldură, apă, ba astăzi s-a găsit, fără coadă, chiar garf de porc cu legume, la măcelăria din cartier. La uzina mamă a mișcării se plătesc restanțele la concedii medicale și reținerile din luna precedentă. Momeala prinde bine la peștele flămînd. Se fac schimbări în conducerea uzinei și chiar a centralei. Mai cad din capetele semiîncoronate și semivinovate.”

Pare indulgent că am scris, la vremea vremii, „capete /.../ semivinovate”, dar, ca pentru mai toată lumea, și în înțelegerea mea răul cel mare se polariza în jurul vârfului ierarhiei socialiste, vinovații principali fiind socotiți cei din „capul statului”. Nu-i compătimeam pe cei destituiți, dar pedepsirea de ochii lumii a „capetelor” privilegiate de rangul doi sau trei nu rezolva problema de fond, iar cei cu funcții importante de obicei cădeau... tot în picioare, fără leziuni prea grave. Pedepsele drastice le-au primit cei care, pe bună dreptate, s-au răzvrătit. Vorba din bătrâni – „peștele de la cap se împute și de la coadă se curăță”– își păstrează o nealterată valabilitate.

„Măsuri cu scop de narcoză. Se află alte și alte amănunte despre ce și cum a fost. Se zvonesc și fapte care, chiar dacă nu sînt reale, sînt dorite în secret.

Bunăoară, se spune că o altă mare uzină ar fi dat un ultimatum pentru eliberarea arestaților, amenințînd cu o grevă generală, că în uzina-mamă nu se mai lucrează, că muncitorii stau lîngă mașinile în funcțiune.

Lucrătorii constructori (zugravi, geamgii etc.) mobilizați pentru remedierea peste noapte a sediului partidului descriu un interior devastat: parchet distrus, covoare persane compromise, sobe de teracotă și televizoare color sparte, mobilier deteriorat. N-a scăpat nici cantina privilegiată a partidului, sursă de rarități culinare inaccesibile omului de rînd: salam, cașcaval, unt, ciocolată, arahide. Un copil internat de urgență cu tendoane tăiate de un geam spart mărturisește că s-a amestecat în busculadă pentru că zărise „ciocolată chinezească și niște roți mari de cașcaval”.

Se vorbește încet că accesul spre sediul miliției e bine controlat și clădirea păzită de vendeta rudelor și prietenilor celor arestați, iar din beciuri se aud urlete de oameni zdrobiți – prețul căldurii și luminii de care cei mai mulți se bucură acum – probabil nu pentru multă vreme, prețul banilor restituiți, prețul dreptății.

A doua zi la stația radio a uzinei-mamă s-au condamnat reprobabilele acte de huliganism, în timp ce ziarul local anunță participarea unui procent impresionant de cetățeni (90%) la actul democratic al alegerilor.

Se pare că pentru cumințirea „huliganilor” s-au folosit gaze lacrimogene.”

Despre gazele lacrimogene îmi spusese atunci o bună prietenă din liceu, Marcela T., care, locuind în centru, pe str. Republicii, ieșise cu soțul și cu fetița lor lângă Modarom, aproape de sediul partidului. A văzut când protestatarii au dat foc portretului lui Ceaușescu și l-au aruncat, a văzut furia dezlănțuită. A fost și ea printre cei care, doar asistând, au încasat o primă „porție” de gaze lacrimogene. Am reluat cu Marcela, deunăzi, povestea de atunci. „Nu știam de ce mă ustură ochii. Am fugit acasă, de frică să nu pățească Miru ceva.” Miru – fetița lor. Sunt lucruri care nu se uită.

Pe de altă parte, o fostă colegă de cancelarie, Cornelia P., după ce a citit articolul anterior, mi-a trimis un e-mail:„in Duminica aceea eram acolo, in parc, la plimbare cu fetita mea de 8 luni... Si... /.../ militienii, cum ii numeam atunci chiar nu au fost violenti. Unul, pentru ca eram atat de speriata pentru copilasul meu, Oana, care mergea voiniceste la cele 8 luni pe piciorusele ei, pe langa carucior, spre incantarea si mirarea celor aflati in parc, la plimbare, mi-a pus copilul in carucior si mi-a soptit bland "nu va speriati ca se sperie copilul". Apoi m-a insotit pe trecerea de pietoni pe partea opusa pe unde se facea asa numita evacuare...”.

Probabil intervenția „în forță” s-a făcut abia după ce majoritatea spectatorilor a fost îndepărtată din zonă, ca să nu ia amploare protestul. Era de dorit, era strategic să nu existe prea mulți martori la înăbușirea revoltei.

„Nici confirmat, nici dezmințit, circulă zvonul că Bucureștiul a cerut pedeapsa capitală. Moarte pentru niște amărîți a căror furie a spart niște geamuri, în vreme ce pungași, criminali, escroci se bucură de grațieri și de șansa „recuperării” lor de către societate? Moarte pentru niște disperați care au cerut ce li se cuvenea, lor și altora ca ei, în vreme ce unul care-ți dă-n cap și-ți golește casa e pus în libertate, dus la un loc de muncă, dat în grija colectivului să i se deschidă ochii și să devină util... etc, etc?

În societatea noastră guvernată de „nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă” cei care-și cer pîinea pentru muncă riscă pedeapsa capitală?

Totul e posibil. Valorile sînt răsturnate sau nu mai există.

Se mai zvonește, poate tot din dorința să fi fost așa, că pompierii au refuzat să împrăștie mulțimea cu tunurile de apă și că demonstrații similare au avut loc și în alte orașe. Dincolo de hotare nu s-a aflat însă decît de Brașov, iar detaliile n-au trecut încă granița.

A fost deturnată o demonstrație a studenților care purtau o pancartă cu „Muncitorii și-au făcut datoria. Dar noi?” Se spune că doi dintre studenții „recalcitranți” au suportat consecințele curajului lor fiind dați afară din facultate (și poate nu numai atît.)”

Nu știu de unde plecase (în 18 noiembrie) informația despre cei doi studenți exmatriculați. Informații apărute după 1989 oferă date privind, într-adevăr, o acțiune studențească de solidarizare, patru zile mai târziu, pe pancartă fiind un alt text decât cel notat în agendă. „În 22 noiembrie, trei studenţi de la Facultatea de Silvicultură din Braşov – Cătălin Bia, Lucian Silaghi, Horea Şerban – s-au solidarizat cu mişcarea muncitorilor, protestând împotriva arestării acestora, prin expunerea, în faţa cantinei din Complexul studenţesc, a unei pancarte pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”.”

Acum se știe că, după 15 Noiembrie, au fost mai mulți studenți, de la diferite facultăți brașovene (Silvicultură, Mecanică) solidari cu stegarii „huligani” și anchetați/pedepsiți pentru curajul lor. Mesaje studențești anonime, de susținere, au fost scrise și pe pereți, în incintele facultăților.

„19 noiembrie 1987

Se pare că arestații au fost – peste noapte – transportați cu multe precauții la București.

În cele două mari uzine se simulează munca.

Opinia publică simpatizează cu demonstranții, dar părerile se exprimă în medii restrînse, între prieteni siguri.

S-au desființat centralele sau, mai exact, s-au contopit.

Dimensiunile evenimentului se hiperbolizează treptat, pentru că oamenii adaugă la ceea ce s-a întîmplat ceea ce ar fi dorit să se mai întîmple.”

N-am notat atunci ce înseamnă „hiperbolizare”, dar îmi amintesc. Se zvonea că au intrat în grevă muncitorii de la Uzina Tractorul, că au pornit și ei spre centru, dar au fost siliți să se întoarcă în secții, că „fierb” și Uzinele Hidromecanica și Rulmentul, că au fost nu doar câteva sute, poate 1000 de manifestanți, ci peste 4000.

„Oricum, s-a atras atenția, pentru o clipă, și presei europene că ceva s-a petrecut și în România, că ceva, aici la noi, nu e în ordine.”

Acces la presa scrisă din străinătate nu aveam. Sursele externe de informare pentru cei mai mulți dintre noi erau Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Posturile se prindeau destul de greu, adesea bruiate. Le ascultam în surdină, să nu se audă în afara locuințelor, într-un fel de clandestinitate, ca să aflăm ceea ce presa noastră – prin excelență propagandistică – ascundea sub preș.

„Un contabil-șef din altă intreprindere, refuzînd să primească aceeași funcție în uzina-mamă a fost dat afară din serviciu și – se pare – și din partid.

În schimb s-a îmbunătățit meniul la cantinele muncitoreșt. Deocamdată.

Semenii noștri în uniforme albastre, însoțiți de patrupezi cu botnițe își fac în continuare rondurile de zi și de noapte, întru supravegherea liniștii tuturor, pentru că spiritele sunt încă agitate și praful în ochi nu i-a orbit încă pe toți.

22 decembrie ’87

A mai trecut o vreme. Brașovul e încă centrul atenției publice.”

Stegarii brașoveni au avut curaj să protesteze, să iasă în stradă, să ceară ce li se cuvenea, dar o tensiune mocnită, gata să izbucnească, se simțea cam pretutindeni, o simțeam toți. Un e-mail primit recent de la un fost coleg (în 1987 profesor la Zărnești) aduce mărturie în acest sens:

„Pe 15 noiembrie 1987, duminica, eram băgător de seamă la o secție de votare, trimis de către școală. La deschiderea urnelor, pe destule bilete nu erau ștampile ci mesaje de genul: "nu ne mai f*ți atât, bulangiilor", "vă bag în...", "f*tu-vă mama voastră" etc, etc. Pe la 9 apăruse și unul de la secu, cred, care a poftit să ia niște bilete cu el. Spre onoarea lui, președintele comisiei s-a opus, i-a spus că nu va da nici un vot, nu contează ce scrie pe el. Secu-militianul nu a mai insistat. În același timp, fără să știu de ce, am observat că atmosfera se încărcase brusc. Niște mesaje telefonice... nu știam ce se întâmplase. Apoi, abia a 2-a zi am aflat. Atunci, ca și mai târziu, în decembrie 89, am simțit aproape fizic aceeași tensiune în aer. Ca și cum urma să se petreacă ceva iminent și radical. Nu m-am înșelat.”

Cei mai mulți dintre zărneșteni erau muncitori la Uzina 6 Martie și la Fabrica de celuloză și hârtie, dar, pe lângă ei, au votat acolo și turiști veniți la munte. Mesajele anonime de pe buletinele de vot de la Zărnești din acel 15 Noiembrie 1987 spun și ele, fără echivoc, care era starea de spirit generală. Cel mai probabil, o asemenea relevantă „corespondență” anonimă prin buletine de vot cu „aleșii” nu s-a petrecut numai la Zărnești. Pesemne „secu-milițianul” ceruse voturile cu scopul de a se depista, după scris, autorii. Se practica metoda și chiar dădea rezultate. Așa, după grafie, a fost descoperit un elev care, tot pe-atunci, a scris și distribuit în oraș manifeste anticomuniste. Era elev la școala unde am predat (Liceul Industrial „Tractorul”, în prezent Colegiul „Nicolae Titulescu”). Despre el și despre unul dintre protestatarii stegari am notat câteva pagini în agendă cu oarecare întârziere. O să revin cu un alt articol, deși liceanului nu-i cunosc numele, iar numele stegarului – Ion Gheorghe – nu știu dacă este real. Cel puțin așa și l-a amintit o doamnă doctor stomatolog la care omul a apelat pentru reparații dentare după ce a fost bătut de miliție, în 1988, când Ceaușescu a vizitat, ostentativ, uzina. Cred că merită să se afle și poveștile lor, măcar atât cât am aflat eu însămi din ele.

( https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-despre-noiembrie-1987-din-nou/ )

III.

Noiembrie 1987 (Brașov) – Decembrie 1989 (Timișoara)

Mă întorc, în acest al treilea și ultim articol din serie, la însemnările din vechea agendă.

„7august 1989

Rememorăm între prieteni, pe ton omagial, evenimentele din 15 noiembrie. Nu se mai spune anul, ziua e suficient istorică, mai ales pentru brașoveni. Retrăim momentul, prin evocare, la lumina lumînării, pentru că, așa cum era de așteptat, minunea nu ține mai mult de trei zile (sau, mă rog, așa e vorba). Dar curentul se taie din nou, meniul de la cantinele muncitorești a revenit la „normal”, reprezentanții ordinii publice beneficiază de odihnă ca și fidelii lor însoțitori nevinovați cu botniță și patru labe. Spiritele s-au potolit. Memoria e scurtă, într-un anumit sens. Poate chiar în mai multe sensuri. Dar, în șoaptă, nu-i uităm pe protagoniștii lui 15 noiembrie. Îi evocăm cu respect, chiar dacă nu le știm numele.”

„15 noiembrie 1989

Multe evenimente în afară. Ziua de azi a fost așteptată într-o tensiune mocnită. Sunt doi ani de ATUNCI. Dar, în afară de victoria Naționalei în meciul cu Danemarca și de prima ninsoare (încă nu foarte hotărîtă) a acestei ierni, aparent nimic deosebit. Și totuși... e o stare generală aparte. Se aude (fără nicio confirmare) că s-au aruncat acum cîteva zile manifeste, convocînd lumea la scena lui 15 noiembrie de acum doi ani. Ba nu. O posibilă confirmare, dacă nu a împrăștierii manifestelor, cel puțin a unei vigilențe suplimentare, sunt camioanele cu elevi milițieni, patrulele cu cîini care și-au făcut din nou apariția și, o noutate, rondurile zilnice – de puțin timp încoace – ale elicopterului (sau elicopterelor – cine știe?) care bruiază ca un avertisment orice activitate pașnică. Și încă ceva. Lumea are mai mult curaj în exprimarea unor păreri pînă nu demult rostite cu discreție sau nerostite. Aflu acum de greva Doinei Cornea și-mi vine în minte o întîmplare de astă-primăvară. La București, la examen, reîntîlnesc un coleg clujean, ceva mai mare. Evocînd Clujul, îmi pune deodată o întrebare: „Ai avut-o pe D.C.?” Îi răspund firesc „Da”. Tace preț de cîteva secunde apoi îmi spune: „Să știi că am mai întrebat și pe alții. Despre unii dintre ei știam sigur că au avut-o ca profesoară, dar au negat. Mă bucură răspunsul tău. Înseamnă că mai există foști studenți care o recunosc. Și eu am avut seminar cu ea.” E rîndul meu să tac și să mă gîndesc „Am întîlnit și eu pe cineva care mi-a spus că a făcut franceză cu ea. Oare am ajuns să însemne că avem curaj dacă nu o renegăm?” /.../”

19 noiembrie 1989.

Mîine începe Congresul. Lumea îl așteaptă cu o încordare nedisimulată. Este cel mai așteptat Congres din cîte reușesc să-mi amintesc. Voi fi ofițer de serviciu la școală. N-am nicio presimțire sau, în orice caz, niciuna bună în sensul speranțelor generale”.

„Încordarea nedisimulată” și „speranțele generale” însemnau așteptarea unui scurtcircuit la al XIV-lea congres. Ceva care să zdruncine „orânduirea”. Nu puteam defini acel „ceva”, probabil mulți așteptam o reacție măcar a unora dintre participanții la congres, care să spună „destul!”, să dea tonul schimbării. Știam, de la Europa Liberă, că la Berlin mulțimea stârnită de o știre (ambiguă?) din presă reușise să spargă Zidul dintre vest și est. Se clătinase zdravăn prima piesă din dominoul socialist. Urma căderea. La noi, însă, aparatul represiv – mai diabolic decât în alte țări din orbita sovietică – înăbușise revoltele: și pe cea a stegarilor, în Noiembrie 1987, și – mai înainte – pe ale altora, din alte părți ale țării. Se adunaseră trăiri dramatice. Disidenții din țară și din afară erau ținte ale Securității. Puteam spera la o schimbare de sus în jos? Tensiunea era enormă. Evocarea în taină a lui 15 Noiembrie semăna cumva cu nădejdea cuprinsă în cuvintele unei rugăciuni. Discutând cu prietenii, mi-am amintit lucruri pe care în ’87 nu le prinsesem în agendă. Le-am notat privind în urmă.

„22 noiembrie ’89.

Lucrările Congresului continuă. Între timp îmi vin în minte secvențe neconsemnate din 15 noiembrie ’87 și respectiv august (un an mai tîrziu). Două doctorițe stomatologe relatează (independent), la fel de adînc impresionate, la distanță de aproape un an, două întîmplări diferite, dar care se leagă perfect. Prima povestește în 17 noiembrie ’87, cealaltă în 15 august ’88. /.../ Deci prima îmi povestește că în 17 (după acel memorabil 15) îi vine la un moment dat un pacient cu o înfățișare frapantă. Relativ tînăr, cu barbă, cu o privire pătrunzătoare, interiorizat, foarte sigur pe sine, de un calm care trăda totuși o frămîntare interioară, muncitor la Steagu, dar cu un aer deosebit, de artist. Îi solicită, fără motive medicale, un concediu retroactiv. Știind că e stegar, doctorița ar fi fost tentată să-i dea, se gîndește că poate omul are nevoie de o acoperire, că a fost ACOLO. Dar n-are ea acoperire. Nu e de gardă, nu e la urgență și-apoi... a mai trecut de ATUNCI o zi. Încearcă să-i obțină concediul de la colegul de la urgență (sau colega, asta nu mai rețin), dar nu reușește. Există o prudență egală cu frica. Dacă e un provocator? Dacă „băieții” vor să-i testeze pe medici? Dacă?,... etc. Pacientul pleacă. Cuprinsă de îndoială, doctorița se uită după el pe geam. Vede că a fost așteptat de doi-trei muncitori. Deci nu era... din ăia... Încep regretele pe care le simte din greu. Îmi povestește înciudată, apăsată de un sentiment de lașitate. Adică EI au făcut ce-au făcut iar NOI? Nici măcar curajul de a pune o parafă. Își caută justificări pe care nu le găsește. Vreo cîteva zile subiectul revine obsedant, conștiința se împacă greu și încet. Întîmplării nu-i acord mare importanță decît mult mai tîrziu. Suntem la o sfîntă Mărie. Deci 15 august. La cîteva zile după o „curajoasă” vizită a „șefului” la stegari acasă, adică la uzină. De ce „curajoasă”? Pentru că stegarii autentici au fost încuiați în secții și bine păziți iar „aplaudacii” au fost fie aduși (fără să li se spună ținta) de la alte întreprinderi, fie „autorități civile” în „uniformă” de muncitori. Dar să revin. Printre musafiri – o doctoriță (stomatolog la aceeași policlinică la care lucrează și prima). Ne povestește că în dimineața zilei respective (era lunea, dacă nu mă înșel) se prezintă la cabinetul ei un pacient. Ascult descrierea și... „mă frapează” ar fi puțin spus. Recunosc efectiv pacientul celeilalte. Aceleași detalii, doar că mai concrete. Relativ tînăr (ulterior, prin completarea documentelor medicale află că are 38 de ani), cu barbă, cu o privire extraordinară (sinonim în acest caz cu „pătrunzătoare” din portretul anterior), calm și stăpînit, cu expresie de artist (află ceva mai tîrziu că e sculptor la modelăria din Steagu) și, detaliu care lipsea din portretul anterior (poate nici nu era cazul), de o paloare accentuată, care trăda o suferință recentă și deloc neglijabilă. Venise să-și repare un dinte rupt. „Știți, vă rog, azi e ziua mamei, n-aș vrea să se vadă...” „– Dar ce-ați pățit?” Răspunsul vine calm, fără echivoc. „ – De vineri (ziua vizitei) am stat în beci la miliție. Și... vă rog, faceți cumva să nu se vadă.” „ – Dar de ce v-au luat?” „ – Am fost într-una din secțiile încuiate și am vrut să ies pe geam. Și atît...”. „ – Ați fost și anul trecut, în 15...?” ...„ – Da.” Asistenta intervine în discuție. „ – Ei, și? Ce-ați rezolvat? Uită-te la dumneata ce tînăr ești și cum arăți. În rest... aceleași probleme...”. Omul vrea să spună ceva, dar își înghite replica și zîmbește amar. Doctorița tace o vreme apoi îl întreabă ce e cu ceilalți „din 15”. „ – Au fost împrăștiați care-ncotro. Trebuia distrus nucleul.” Pacientul se numește Ion Gheorghe. Ce mai e cu el, unde mai e, mai trăiește, mai luptă, mai visează, mai speră? Ar merita să se știe despre el.

26 noiembrie

Și iată că memoria mai păstrează și alte amănunte care își fac loc spre prezent în atmosfera actuală, de fierbere și așteptare tăcută, adîncă. Acum doi ani printre cei care au avut curajul opiniei s-a aflat și un elev de la noi. Nu i-am fost profesoară, nu-mi amintesc numele lui, deși s-a vorbit (dar nu foarte mult, s-a evitat vîlva, ca să nu devină „erou”) despre el. Nu era brașovean get-beget, era din Codlea sau Feldioara. A fost descoperit ca autor de manifeste „ștampilate” cu guma. L-am văzut o dată – intrînd întîmplător (mi s-a sugerat repede să ies) în biroul directorului cu munca educativă – unde fusese chemat spre „prelucrare” și aducerea lui pe calea cea bună. N-aș putea să-i fac un portret amănunțit. Doar unul de expresie, atît cît am apucat să-l văd între a deschide și a închide ușa biroului. Obstinat, mîndru, privea de sus în jos la cei care (directorul și securistul) încercau să-i arate că greșește, că negrul pe care el îl vede este, de fapt, alb. Am aflat apoi că și-a menținut opinia, că a declarat că nu renunță, că, dacă va fi nevoie, va mai scrie și douăzeci de mii de manifeste. Dacă a făcut-o într-adevăr sau nu – nu mai știu. Știu doar că nu s-au luat măsuri drastice împotriva lui, tocmai pentru a nu-l scoate din anonimat.”

„Măsuri drastice” ar fi însemnat bătaie, închisoare sau „școală de corecție”, exmatriculare... Se vorbea însă că ar fi fost „transferat disciplinar” la alt liceu. Cred și azi că pe autorul manifestelor anti-regim totalitar nu l-a „turnat” cineva, a fost descoperit după scris. Scena din biroul directorului fusese precedată de un „chestionar” banal trimis în liceu ca din partea UTC-ului. Mi s-a părut dubios (am și comentat în cancelarie, cu niște colegi) că se pretindea ferm ca la chestionar să răspundă toți elevii, de la zi și de la seral, nu se admiteau absențe și li se cerea să răspundă, pe calupuri de întrebări, ba cu litere mari și mici de tipar, ba cu litere mari și mici de mână. Era ușor să te dumirești că, sub masca nevinovatului chestionar, se ascundea un test grafologic, dar nu știam de ce. Pretinsul chestionar s-a dovedit de folos în identificarea „făptașului”.

Acum câțiva ani, la un banchet de absolvire, l-am revăzut pe „directorul cu munca educativă” din vremea aceea și l-am întrebat dacă mai știe ceva de elevul cu manifestele. Nu-și amintea numele, dar promisiunea băiatului – în timpul anchetei – că, dacă e cazul, o să scrie încă „douăzeci de mii de manifeste” n-a uitat-o.

Însemnarea din 26 noiembrie este ultima înaintea celor din zilele de 18, 19, 20, 21, 23, 24 și 25 decembrie 1989. Recitindu-le, mi se pare stânjenitor cât de naivi am fost atunci! Singura scuză o găsesc în faptul că – pe de o parte – eram tineri, entuziaști, încrezători, gata de sacrificiu, pe de altă parte revoltați, tulburați de dramatismul evenimentelor, de viețile curmate ale atâtor adevărați revoluționari! Da, am ieșit în stradă la proteste, am stat ore în șir, lângă Magazinul Universal, între str. Nicolae Bălcescu și str. Castelului, față în față cu soldații. Da, ne-a fost frică și nouă, și lor, că ar putea primi ordin să tragă. Da, am riscat! Da, am aprins lumânări și am îngenunchiat pentru Timișoara. Am cântat „Deșteaptă-te, române!” și, da, ne-au dat lacrimile. Am crezut, am sperat.

Încâlciți în năvodul știrilor adevărate și neadevărate lansate în avalanșă de televiziunea „liberă”, eram surescitați! Când am început – destul de repede – să ne limpezim, să ne întrebăm, să analizăm „la rece” detalii-cheie care ne scăpaseră, să ne dezmeticim, zarurile fuseseră deja aruncate.

În primăvara-vara lui 1990, protestatarii pașnici din Piața Universității erau, în viziunea noilor conducători, „golani” primejdioși pentru noua democrație (originală), la fel cum, în viziunea vechilor conducători, stegarii protestatari din 1987 fuseseră „huligani” care periclitau vechea democrație (populară). Iar în viziunea parveniților îmbuibați, înfumurați și amnezici de după 1989 suntem un „popor laș, resemnat” pe care ei îl conduc disprețuindu-l.

Pentru că azi, când scriu, este 18 decembrie 2024, voi încheia cu nota din 18 decembrie 1989:

„După Brașov, acum Timișoara. Mai dramatic, mai zguduitor. Un soț timișorean își anunță soția la Brașov, la ora 2 noaptea (după zadarnice încercări diurne de a stabili o legătură telefonică) să nu cumva să pornească spre Timișoara. Vocea din receptor trădează mai mult decît emoție din partea unui bărbat altminteri foarte stăpîn pe sine. Este de-a dreptul șocat. Fusese în centrul orașului unde a văzut intervenția excesiv de violentă a „oamenilor” însărcinați cu restabilirea ordinii. A auzit împușcăturile și a văzut cadavrele pe stradă. Orașul este închis – nu intră și nu iese nimeni. Doar veștile îndoliate circulă, cu toate opreliștile impuse, între hotare și dincolo de ele. De data aceasta – preț de sînge?

Cineva relatează [la Europa Liberă, n.m.] în direct, plîngînd, o secvență a demonstrației: oamenii scandau, adresîndu-se forțelor de ordine: „noi sîntem poporul, voi pe cine apărați?” Și, semnificativ, „fără violență!”

Telefonul nocturn nu lasă nici un dubiu: „Sînt sute de morți, au trecut cu tunurile peste oameni.”

Cele de mai sus le-am notat, precipitat, în 18 dec.’89, după vizita unei prietene, Rodica Miclăuș, colegă de cancelarie. Cu acordul ei, „desecretizez” aici numele. Soțul ei, Sandu („soțul timișorean” din notă), se afla la Timișoara, într-un apartament aproape de Catedrală. Cu mare greutate reușise să ia legătura cu Rodica, să-i spună ce se întâmplă și, cum dusese telefonul fix cât s-a putut de aproape de fereastra deschisă, se auzea cum se trage. Venise la mine speriată, îngrijorată, am stat mult de vorbă, până seara târziu, ascultând și Europa Liberă, unde se aflase inițial de câțiva morți, nu de „sute”. O a doua convorbire cu Sandu n-a fost posibilă, deși am încercat, repetat, și de la telefonul meu. În ziua următoare, în cancelarie, am povestit amândouă ce știam de la soțul Rodicăi. Ne-a abordat (pe ton temperat, totuși) secretarul de partid: „Nu mai răspândiți știri mincinoase de la Europa Liberă!” Rodica a izbucnit, revoltată, eu am susținut-o, asigurându-l pe „tovarășul secretar” că nu de la Europa Liberă știm ce știm, ci direct de la Timișoara! N-a mai zis nimic.

Rememorez acele zile cu gând pios pentru toți cei care s-au jertfit („huligani”) în Brașovul lui ’87, în Timișoara lui ’89 și „în toată țara”, dar merită aducere aminte și protestatarii („golani”) din Piața Universității care au scandat, în ’ 90, pe bună dreptate, aidoma timișorenilor, „Păcat, păcat de sângele vărsat!”

(https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-noiembrie-1987-brasov-decembrie-1989-timisoara/)

Mihaela Malea Stroe