Ultimele pagini ale unui manuscris de A. E. Baconsky

Revista Vatra a publicat în 1979 un interviu acordat de poetul A. E. Baconski prozatoarei Maria Luiza Cristescu. Acest text cunoscut publicului românesc cu întârziere a fost tipărit în interstițiile unei cenzuri omniprezente, chiar după sau mai ales după desființarea oficială a instituției cenzurii prealabile, cunoscută sub numele de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, de pe lângă Consiliul de Miniștri.
Manuscrisul olograf ar trebui să fi supraviețuit în arhiva scriitoarei, din păcate decedată timpuriu. Reproducem facsimilul fotografic pe care l-am păstrat în arhiva proprie și care e depus în fondul donat de mine Bibliotecii Universitarea Lucian Blaga din Cluj-Napoca. Chiar și acum, la câteva decenii de la publicare și după schimbarea aparentă de regim, cuvintele Poetului își păstrează forța explozivă.

 Restituiri
Ultimele pagini ale unui manuscris de A. E. Baconsky

Prezentarea documentului.În 1973 îmi propusesem să organizez, nu să scriu, o carte manifest artistic. Mi-o sugerase explozia de interviuri, mărturisiri, profesiuni de credinţă din acei ani. Ideea simplă care trebuia să-i stea la bază era a unei generaţii de valori. Deci, nu mă interesa ce gândeşte o promoţie, un val literar, un grup de scriitori care au pornit în literatură cam în acelaşi timp, cu intenţii artistice apropiate sau influenţaţi de o concepţie artistică mai mult sau mai puţin comună. Această carte de mărturisiri trebuia să cuprindă moduri de a gândi literatura şi rosturile ei ale unor scriitori care, de experienţe de viaţă şi artistice diferite, cu operă împlinită sau la începutul ei marcau deceniul ? momentul ?
Împreună, manifeste artistice gândite sau regândite, transformate după ani sau înlocuind altele retractate prin cel de atunci speram să ofere un tablou complex al aspiraţiilor şi căutărilor clipei. Poate chiar liniile unei ideologii literare. Contribuția mea la această carte o vedeam minimă. Nu doream să realizez o culegere de interviuri. Altfel, le-aș fi putut gospodări pe cele reali­zate în „Simultanul literar" din vechea serie a revistei „Amfiteatru".
Pentru a afla care sunt problemele care îl preocupă pe un artist nu trebuie să-i pui, întrebări la care el să răspundă.
Dimpotrivă, trebuie să-i cer să-şi pună întrebările care îl preocupă. Ceea ce am şi făcut.
În toamna lui 1973 l-am rugat şi pe A. E. Baconsky să-şi răspundă la întrebările care îl preocupă. M-a primit să-i expun intenția mea. Şi m-a refuzat. Discutând pricinile refuzului, expunându-ne reciproc opiniile față de necesitatea de „a spune"şi când anume, despre utilitatea şi valoarea manifestului literar, într-o conjunctură sau alta, soții Baconsky m-au invitat şi a doua zi în vizită. M-au invitat şi în alte câteva zile. Perseverența mea poate, a învins. Autorul mi-a oferit atunci, cu intenția de a-mi demonstra că inițiativa mea este hazardată, un interviu pe care i-l ceruse cu câtva vreme înainte Adrian Păunescu pentru revista „Luceafărul". Interviul nu fusese până la urmă publicat. Textul lui fusese modificat de A. E.  Baconsky şi oferit lui Max Demeter Peyfuss, care îi solicitase un interviu pentru o revistă vieneză. Fiindcă întrebările şi răspunsurile pe care şi le punea şi da autorul erau în esență aceleași, Baconsky le-a rescris pentru ipotetica mea carte. Nu știu cum trebuiau să sune întrebările. Urma să le punem împreună, ulterior. Pentru a părea rostul meu mai mare decât era de fapt. Împrejurările au făcut să nu mai atingem această etapă de lucru. Eu am dactilografiat doar în parte textul pe care mi l-a dat autorul. Ultimele pagini ale manuscrisului său au rămas la mine. Pe urmă… Pe urmă nu a mai fost.*
MARIA-LUIZA CRISTESCU

Textul acesta a apărut în revista Vatra, nr. 98, pag. 7 din 1979
IX. Corolarul conformismului e oficializarea. Sau, adeseori, oficializarea e, dimpotrivă, un stimulent al conformismului. Scriitorul e absorbit de mașina administrativă şi astfel capătă, treptat, un sentiment al privilegiatului — fie şi la nivelul mai mult decât modest, al standardului nostru de viață. Şi acest sentiment începe să-i ghideze scrisul, aseme­nea ciudatului radar ce orientează zborul liliecilor. Totul se petrece imperceptibil şi se consumă la un orizont obscur. Dar leziunea e ireversibilă şi cu o evoluţie fatală. Orice iluzie se refuză. Într-o mă­sură mai mică ori mai mare suntem cu toţii pândiţi de această rugină.

X. Suntem profesionişti. Ne hrănim cu cerneală. E groaznic să depinzi material de capriciile, de obstinaţiile, de ambițiile şi de vanitățile propriului tău condei. E însă catastrofal să-ţi transformi condeiul într-un docil instrument de prosperitate. Prosperitate mediocră, dealtfel. Hemingway scrie, într-o carte a lui, un lucru de bun simț pe care aş vrea să-l citez textual :
« Noi îi distrugem (e vorba de scriitori) în mai multe chipuri. Mai întâi pe plan economic ei câștigă bani. Numai prin hazard un scriitor câş­tigă bani, deși cărţile bune produc întot­deauna bani, la urma urmelor. Apoi, după ce au câştigat bani, scriitorii noştri își măresc nivelul de viaţă şi sunt prinşi în angrenaj. Sunt nevoiţi a scrie pentru a-şi întreține casa, nevasta ş.a.m.d. Şi scriu orduri. Nu că şi-ar propune să scrie orduri ci pentru că scriu prea repede. Pentru că scriu când nu au nimic de spus sau când fântâna e secată.»

XI. Fără îndoială că la noi situaţia e sensibil modificată. Mecanismul e însă oarecum acelaşi. Spun că si­tuaţia diferă substanţial, pentru că la noi nu se poate vorbi serios despre veniturile scriitorului. Scriitorii care trăiesc exclu­siv din literatura lor, pot fi număraţi pe degete şi Vă asigur că nu trăiesc strălu­cit deşi o prejudecată stupidă acreditează ideea că literatura aduce venituri fabu­loase. Să luăm un exemplu. O carte de versuri, [pe] care un poet ce se respectă o ti­păreşte odată la doi, trei sau patru ani, e plătită cu aproximativ 18-20 de mii de lei, ceea ce echivalează în doi ani, cu 800-1.000 lei lunar. Cu atât mai nefast e deci procesul ce-l determină pe scriitor să trepideze, nu atât în căutarea prospe­rităţii, cât întru realizarea unei existenţe cât de cât civilizate. Independența lui devine astfel o himeră sau o aventură po­somorâtă.

XII. Că lucrurile s-ar putea îmbunătăți? Nu, am oroare de acest cuvânt. Verbul a îmbunătăți a de­venit vocabula cea mai suspectă din dic­ţionarul limbii române contemporane. Cred că am făcut un tic : ori de câte ori văd ceva care merge mai mult ori mai puţin bine, încerc un sentiment de anxie­tate. Mi-e teamă că ar putea fi supus unui tratament de îmbunătățire…

XIII. Acești factori colaborează la degradarea prestigiului scriitoricesc în zilele noastre. Li se adaugă — cu efecte scandaloase uneori — și o particularitate a însăși artei scrisului. Literatura dă iluzia facilității. Pentru a compune muzică ești silit să înveți armonia, contrapunctul, ceea ce presupune un efort remarcabil şi inculcă deci un anume respect profanului. Literatura nu cere, aparent, nici un efort. Aici nu trebuie să înveţi nimic. Cuvintele sunt la îndemâna oricui. Nu ai nevoie nici măcar de o anume recuzită care, în alte domenii ale artei (pictura, sculptura), presupune uneori investiţii prohibitive. Creionul şi hârtia sunt derizorii. Am întîlnit funcţio­nari sau, cum sunt numiţi ei la noi, acti­vişti ideologici, privind literatura ca pe o îndeletnicire subsidiară pe care ei, nu­mai din lipsă de timp, sunt siliţi să o încredinţeze altora. Văzută dintr-un ase­menea unghi, mistificat uneori din pură inconştienţă sau din infirmitate spirituală, literatura apare, fatal, ca un simplu act de filologie amatoare şi poate trezi orice în afară de respect. E cu totul firesc deci ca, euforizat de puterea magică a telefo­nului instalat pe biroul său, omul politic de serie să nu vadă în activitatea scriito­rului decât virtualitatea unui letopiseţ măgulitor pentru epoca marcată de ma­rea lui personalitate. Letopiseţ care ar putea fi, în cele din urmă şi anonim, cât timp ceea ce interesează nu e decât su­biectul.

XIV.    Da, faptul are efecte practice în viaţa scriitorului, şi încă dintre cele mai bizare, ca să mă ex­prim eufemistic. Nu observați cum cele mai elementare drepturi ale scriitorului se convertesc în avantaje ? A scrie, a tipări, adică a lucra sau a exista devine un avantaj planificat cu parcimonie. Există şi o cutumă tacită conform căreia scriitorul poate figura în planurile edito­riale cu o cantitate de hârtie. E ca şi cum țăranului i s-ar limita cantitatea de grâu pe care are dreptul s-o producă. Asemenea avantaje identificăm astăzi şi în alte nevoi firești ale scriitorului. Sau conse­cinţele la fel de fireşti ale activității sale. Drepturile de autor, tirajele, reeditările, călătoriile în străinătate, toate sunt parce­late cu grijă şi distribuite cu o evidentă preocupare pentru ierarhie care, oricât s-ar emancipa, rămâne întotdeauna ofi­cială.

XV. Adevăratele privilegii sunt altele. În primul rând e acela de a emite judecăți asupra tuturor problemelor majore ale timpului său — politice, sociale, naționale, economice, etice. Scriitorul nu are şi nu poate avea mijloacele practice de a-şi realiza punctele lui de vedere. Dar el trebuie să revendice dreptul inalienabil de a şi le exprima public. Scriitorul nu e un om politic, în sensul curent şi consacrat al cuvântului. El are însă rolul unui ferment spiritual. El nu trebuie să le îngăduie oamenilor să facă obezitate cerebrală. El e întotdeauna nemulțumit de ceva, poziția lui e în permanentă antiteză la realitatea ambiantă. E într-un dezacord creator şi stimulator. Literatura e o taumaturgie a spiritului, deci, şi cu firești implicații în gândirea şi sensibilitatea politică a vremii. [Cesar] Vallejo ** spune că scriitorul trebuie să suscite în oameni o nouă sensibilitate politică, să creeze o nouă materie primă politică, în natura umană. O nebuloasă, cum zice el, din a cărei substanță politicienii timpului — dacă sunt capabili s-o facă ! — să recreeze în permanență planeta.

XVI. Scriitorul e un detector al fenomenelor nefaste care-şi fac apariţia în funcţie de cele mai di­verse determinări conjuncturale şi ame­ninţă omul în condiţia lui cea mai ele­mentară. Asemenea fenomene apar ori­unde. Chiar şi formele cele mai desăvârșite de organizare socială şi politică, nasc permanent asemenea fenomene nefaste, inerente însă oricărui act de terapeutică socială ; ele sunt ceea ce medicii numesc fenomene secundare, adică reacţii nega­tive, care însoţesc foarte frecvent un act de medicaţie. Putem vorbi despre dege­nerarea limbajului, a celor mai stringente mijloace de comunicare umană, fără să încercăm un frison ? Nu în poezie ci în limbajul curent al oamenilor, cuvintele încep să-şi trădeze semnificațiile şi să devină contrariul lor. Paradox monstruos : victima şi asasinul au același limbaj. Poţi fi ucis, torturat, mistificat din pură prie­tenie şi din sinceră dorinţă de a fi ajutat. Noi folosim în mod curent cuvintele. Pu­tem rămâne indiferenţi la această meta­morfoză de coșmar ? Poate că vom fi calificaţi drept contra-revoluţionari, dar poetul nu e niciodată contra-revoluţionar, pentru că însăși actul de creaţie e o for­mă de revoltă a spiritului împotriva tuturor frontierelor ce tind să-l înlăture şi să-l anuleze. Toate marile revoluții ale lumii i-au numărat pe scriitori printre partizanii fervenți, dacă nu printre făuritorii lor. Cred că e mult mai actuală teama de a nu deveni contra-revoluționar prin lașitate şi prin penibila complicitate a tăcerii sau a escamotării verbale a marilor drame ce întunecă destinul omului contemporan. Acest fel de contra-revoluţie ne amenință infinit mai perfid, cu atât mai mult cu cât în mod ciudat, societatea tinde să refuze tocmai acele acte spi­rituale care ulterior se dovedesc a-i fi fost cele mai profitabile.

XVII. Am vorbit prea mult. Ca după o lungă tăcere. Cititorii mă vor ierta, desigur ; cei ce nu mă vor ierta o vor face pentru cu totul alte motive, justificate dealtfel. Opiniile sunt ale mele şi nu vreau să le impun nimănui. Trebuie să încetăţenim ideea că opiniile unui scriitor nu se sincronizează obligatoriu cu acelea ale oficialităţii şi, în orice caz, nu le exprimă. Adeseori, dimpotrivă. Trebuie să convenim de asemenea că scriitorul are dreptul la erezie impeniten­tă. Nu-mi plac oamenii care nu se înşeală niciodată, care sunt prea inteligenţi. Le privilege de n'être pas dupe e apanajul avortonilor dezabuzați şi sterili, ecleziaşti de bulevard. Spațiul nostru produce frecvent asemenea tipuri al căror zeu e Caragiale. Mare scriitor,— dar l-aș fi vrut francez, englez, german sau orice în afară de român. În el regăsesc toate valorile crepusculare ale spiritualității noastre, tot ceea ce e în noi bătrân şi echivoc din naştere, şi a constituit întotdeauna o frână a culturii române. Cultura noastră are două tradiţii fundamentale : a lui Eminescu şi a lui Caragiale, în opoziţie polară. Toţi marii scriitori moderni, chiar dacă aparţin structural celei de a doua, au găsit întotdeauna puterea de a o tră­da : otrava lui Arghezi circulă pe fondul subjacent al elevaţiei şi candorii eminesciene.

XVIII. Da, iubesc candoarea. Vitalitatea unui popor nu e decât o doză de candoare neconsumată.
A. E. BACONSKY

* Poetul, prozatorul, eseistul, traducătorul A. E. Baconsky a murit la București în cutremurul din 1977. Sunt de recitit și de revizuit volumele sale de poezie, Corabia lui Sebastian, Cadavre în vid, precum și prozele din volumele antume sau postume :

• Echinoxul nebunilor și alte povestiri, antologie de povestiri, 1967
• Biserica neagră, roman, în Scrieri, vol. II, ediție postumă, 1990