ROMÂNIA, ULTIMUL BAL
de Adrian Păunescu
de Adrian Păunescu
În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.
Trăim acelaşi tragic simţământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.
Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.
Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi "români de pretutindeni".
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.
Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi "români de pretutindeni".
Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
O replică indirectă la această disperare de om bătrân.
Pieri-vor românii?
Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 07.06.2014 | 9 comentarii
Simplu: geţii sunt nemuritori!
Dacă mi s-ar cere să definesc printr-un singur termen starea societăţii româneşti de azi aş spune fără să ezit: disperarea.
Dovada că diagnosticul e corect o constituie faptul că el se regăseşte la ambele nivele ale societăţii, atât la elită cât şi la omul de rând.
Când spun „elită” am în vedere, desigur, nu falsa elită, cea care s-a autoproclamat astfel, ci elita reală, oamenii de adevărată valoare, cei ce nu-şi consumă valoarea în interes propriu (deci meschin, situaţie care anulează din start valoarea), cei ce se simt legaţi organic de poporul lor pentru binele căruia sunt hotărâţi să dea tot ce pot – şi pot mult, fiind valori autentice. E drept că aceştia sunt aproape sau chiar total necunoscuţi, ei neapărând la televizor, lor neorganizându-li-se întâlniri cu publicul, cărţile lor, atunci când reuşesc, cu greu, cu sacrificii chiar, să apară, fiind marginalizate, ferite de ochii cititorului condamnat să citească doar ceea ce i s-a programat să afle.
Când spun „omul de rând” am în vedere funcţionarul mereu terorizat de teama că va fi „disponibilizat” (pseudonimul fardat al crudei dări afară, lăsării pe drumuri), părintele cu copii la şcoală, într-un învăţământ ale cărui nesfârşite „reforme” se fac vizibil în vederea destructurării lui, bolnavul (şi cine e perfect sănătos?) care nu poate ajunge, nu la Viena, unde unii îşi tratează guturaiul, ci în orăşelul în care, de altfel, nici nu mai are ce căuta pentru că, prin „reforma sănătăţii”, spitalul a fost desfiinţat.
Ceea ce domină azi cu autoritate şi elita şi mulţimea este disperarea. Nimeni, nici de jos, nici de sus (adică de pe margine, de acolo de unde elita reală a fost plasată), nu mai vede o cale de ieşire.
Şi cele mai corecte calcule acolo duc: descreşterea demografică, distrugerea planificată a economiei, acuta criză morală, corupţia generalizată (în curând poporul român va fi o minoritate, majoritatea lui aflându-se în puşcării), cedarea pe nimic (adică pe şpăgi uriaşe) a bogăţiilor subsolului, fracturarea scoarţei terestre şi otrăvirea mediului etc. etc.
Cum să nu fii disperat?
Trebuie să fii inconştient ca să mai ai o speranţă.
E clar ca lumina zilei că poporul român este condamnat pieirii.
Deşi…
Personal, şi garantez că nu sunt câtuşi de puţin inconştient, am nu o speranţă, ci o certitudine: poporul român nu are cum să piară.
Convingerea geţilor că sunt nemuritori este interpretată de toţi exegeţii drept credinţa lor, asemenea celei creştine, în nemurirea sufletului.
Eu sunt sigur că geţii prin aceasta înţelegeau şi altceva. Ei ştiau că, la nivelul individual, fizic sunt muritori ca toţi oamenii, dar ca etnie erau convinşi că sunt nemuritori. Iar istoria a dovedit-o cu vârf şi îndesat. Geţii nu au pierit sub ocupaţia romană. Nu au pierit nici în acel mileniu, pentru cercetători obscur, pentru ei infernal, al năvălirilor neîntrerupte. Nu au pierit nici în mileniul următor, sub jugul imperiilor, otoman, ţarist şi habsburgic, mai perfecţionate dar cu nimic mai blânde decât năvălirile barbare. Nu au pierit nici în cele două conflagraţii ale căror obiective îl cuprindeau şi pe acela al dispariţiei naţiei române.
Nici noua ofensivă împotriva românilor, oricât s-ar sofistica, nu poate ajunge până în acel punct mistic din care românii să piară.
De ce?
Simplu: geţii sunt nemuritori!
Dovada că diagnosticul e corect o constituie faptul că el se regăseşte la ambele nivele ale societăţii, atât la elită cât şi la omul de rând.
Când spun „elită” am în vedere, desigur, nu falsa elită, cea care s-a autoproclamat astfel, ci elita reală, oamenii de adevărată valoare, cei ce nu-şi consumă valoarea în interes propriu (deci meschin, situaţie care anulează din start valoarea), cei ce se simt legaţi organic de poporul lor pentru binele căruia sunt hotărâţi să dea tot ce pot – şi pot mult, fiind valori autentice. E drept că aceştia sunt aproape sau chiar total necunoscuţi, ei neapărând la televizor, lor neorganizându-li-se întâlniri cu publicul, cărţile lor, atunci când reuşesc, cu greu, cu sacrificii chiar, să apară, fiind marginalizate, ferite de ochii cititorului condamnat să citească doar ceea ce i s-a programat să afle.
Când spun „omul de rând” am în vedere funcţionarul mereu terorizat de teama că va fi „disponibilizat” (pseudonimul fardat al crudei dări afară, lăsării pe drumuri), părintele cu copii la şcoală, într-un învăţământ ale cărui nesfârşite „reforme” se fac vizibil în vederea destructurării lui, bolnavul (şi cine e perfect sănătos?) care nu poate ajunge, nu la Viena, unde unii îşi tratează guturaiul, ci în orăşelul în care, de altfel, nici nu mai are ce căuta pentru că, prin „reforma sănătăţii”, spitalul a fost desfiinţat.
Ceea ce domină azi cu autoritate şi elita şi mulţimea este disperarea. Nimeni, nici de jos, nici de sus (adică de pe margine, de acolo de unde elita reală a fost plasată), nu mai vede o cale de ieşire.
Şi cele mai corecte calcule acolo duc: descreşterea demografică, distrugerea planificată a economiei, acuta criză morală, corupţia generalizată (în curând poporul român va fi o minoritate, majoritatea lui aflându-se în puşcării), cedarea pe nimic (adică pe şpăgi uriaşe) a bogăţiilor subsolului, fracturarea scoarţei terestre şi otrăvirea mediului etc. etc.
Cum să nu fii disperat?
Trebuie să fii inconştient ca să mai ai o speranţă.
E clar ca lumina zilei că poporul român este condamnat pieirii.
Deşi…
Personal, şi garantez că nu sunt câtuşi de puţin inconştient, am nu o speranţă, ci o certitudine: poporul român nu are cum să piară.
Convingerea geţilor că sunt nemuritori este interpretată de toţi exegeţii drept credinţa lor, asemenea celei creştine, în nemurirea sufletului.
Eu sunt sigur că geţii prin aceasta înţelegeau şi altceva. Ei ştiau că, la nivelul individual, fizic sunt muritori ca toţi oamenii, dar ca etnie erau convinşi că sunt nemuritori. Iar istoria a dovedit-o cu vârf şi îndesat. Geţii nu au pierit sub ocupaţia romană. Nu au pierit nici în acel mileniu, pentru cercetători obscur, pentru ei infernal, al năvălirilor neîntrerupte. Nu au pierit nici în mileniul următor, sub jugul imperiilor, otoman, ţarist şi habsburgic, mai perfecţionate dar cu nimic mai blânde decât năvălirile barbare. Nu au pierit nici în cele două conflagraţii ale căror obiective îl cuprindeau şi pe acela al dispariţiei naţiei române.
Nici noua ofensivă împotriva românilor, oricât s-ar sofistica, nu poate ajunge până în acel punct mistic din care românii să piară.
De ce?
Simplu: geţii sunt nemuritori!
Nota redacției: Textul de mai sus, luat de pe site, aparține Anonimului Transilvan, unul dintre cei mai avizați susținători ai tezei clasice privind romanizarea Daciei, a dacilor, deloc sinonimă cu extincția geților! Domnia sa a afirmat de mai multe ori pe acest site că romanitatea limbii noastre merge pereche cu caracterul dominant geto-dacic al etnogenezei noastre, în sensul că dpdv bologic, genetic, componenta din substratul dacic este dominantă și definitorie! Suntem daci, daci romanizați! Ce înseamnă că suntem romanizați? La nivelul moștenirii biologice, genetice, rămâne de stabilit ponderea acestei componente romanice, latine, deloc neînsemnată. La nivel lingvistic ea este dominantă, limba română este o limbă romanică, probabil cea mai apropiată de latină, latina populară, se bine înțelege. Pentru detalii, a se citi intervențiile anterioare ale celor doi mari anonimi, transilvan și basarabean!
Dumnezeu să-i înzilească pe amândoi!