Volumul Copilăria, ca luptă de clasă (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013) strînge între coperte un mănunchi de mărturii tulburătoare, înfricoşătoare, cumplite, pe toată gama trăirilor: disperare, stoicism, repulsie, nostalgie, chiar autoironie…
Amintiri din copilăria stalinistă? Iată-le! Copii asistînd la ridicarea părinţilor, la dezastrul provocat de percheziţii, la distrugerea bibliotecii, la evacuări din locuinţe, cu confiscarea tuturor lucrurilor. Alexandra Chlimian-Juvara: „prietena surorii mele, care era tot un copil, nu a putut să-şi ia nici măcar păpuşa din casă.
Îşi dezvoltau vocabularul cu sintagme ca la stuf ori la pension; aflau ce este duba, maşina neagră care le înghiţea mamă, tată, frate şi pe care scria PÎINE. Albă doar pentru cei slabi de caracter, încolonaţi politic. Copiii mici deveneau duşmani inventaţi, ca şi părinţii lor, cu ştampila DO (Domiciliu Obligatoriu) pe certificatul de naştere. Cînd se întorcea amărîtul de pachet trimis la penitenciar, era semn că tata murise sub satîrul Piteştilor, sub satîrul Aiudului, sub satîrul Jilavei…Citeşti, cu revoltă neputincioasă, scenele de coşmar prin care au trecut copiii elitei României, elită supusă unui plan diabolic de exterminare. Omuleţii erau anchetaţi de organele de cercetare, scoşi din şcoli ca „elemente dubioase”, provenite din „mediu nesănătos”. Intrau inocenţi, sub focurile luptei de clasă, într-o lume devastată, dezmembrată, dislocată din rostul ei, absurdă.
Cum altfel decît criminală a fost legea impusă de sovietici după catastrofa întoarcerii armelor, de a fi condamnaţi toţi cei 17 membri ai guvernului Antonescu? Oameni integri, probi moral, specialişti de marcă, înţelegînd să-şi slujească ţara, comunitatea într-un moment greu. Ca Mircea Vulcănescu, omorît în iadul temniţei la 40 de ani. Devenise criminal de război, cum este şi astăzi: sentinţa n-a fost anulată. Dar au fost condamnaţi călăii în numele doctrinei, ca Drăghici, ca Maromet, ca Gh. Crăciun? Nu. Au fost absolviţi, s-au bucurat de imunitate, iar partizanii din munţi, care mai trăiau în ’90, au murit încet, nereabilitaţi.
Ion Petrovici, ministru al Culturii, a fost trecut printre primii (30 dec. ’44) pe lista criminalilor de război, ca urmare a atacului din „Scînteia” lui Silviu Brucan. I-a luat locul, la Cultură, agentul sovietic Ştefan Voitec. Filosoful a fost dus în lagărul de la Caracal, apoi la Aiud, apoi la Rîmnicul Sărat, în ’58, apoi în D.O., în Bărăgan, unde căuta o fîntînă să se înece în ea. La Bucureşti, cu casă confiscată, tot cu D.O., voia să-şi procure otravă, să scape de Securitate. A căzut în stradă şi a murit, în februarie ’72.
Anton Golopenţia, arestat numai pentru că făcuse (era director la Institutul de Statistică) recensămîntul românilor de dincolo de Bug şi din Sud de Dunăre, în Timoc, a murit după 19 luni de anchetă barbară.
Justiţia? Tribunalul poporului mistifica fapte, falsifica adevărul. Medaliile de front de Răsărit erau „capete de acuzare”. Perdanţi pe două fronturi, românii nu aveau voie să vorbească decît despre unul singur, cel străbătut cu sovieticii în spate, pînă la Berlin. Generalii frontului de Est au fost scoşi din armată fără pensie.
Dorana Coşoveanu a păstrat numele comandorului de aviaţie condamnat pe viaţă şi ieşit după 17 ani de încarcerare. Din respect pentru tatăl ei, „eroul şi modelul meu”. Nu s-a dezis de el, cum a fost sfătuită. Rolul de memorie-conştiinţă e greu de asumat. A făcut-o şi Mirela Oţoiu-Truică. „Unde-i tata!”, o întrebau anchetatorii. Ştia unde e, dar a rezistat, nu l-a divulgat: „Tenacitatea copilului care îşi pune în cap să nu-şi trădeze părintele nu poate fi distrusă”.
Forţa sufletească le-a fost dată de părinţi: şi Anei Blandiana, şi surorii, Georgeta Pop, şi Sandei Golopenţia, şi Simonei Popa-Gyr, şi Voicăi Potârcă, şi lui Andras Visky… Au suportat, tortură psihică, traume biografice, dar au fost biruitori în plan etic.
Securitatea lovea în trăinicia căsătoriei. Soţiile erau obligate să divorţeze. „Ca să-şi salveze copiii, mama a divorţat de un mort, pentru că tata fusese deja executat”. E vorba de învăţătorul Dumitru I. Totir, membru PNŢ, arestat în ’52 „prin trădare” şi condamnat, el, eroul, pentru „crimă de înaltă trădare”; executat în 20 iulie ’53. Certificatul de deces l-a primit familia abia prin ’70. Trupul nu l-au găsit. „Să nu vă fie niciodată ruşine cu tatăl vostru pentru că n-a făcut nimic rău”, le-a spus copiilor mama lor.
Povesteşte Francine Petrulian, fiica profesorului Gh. Strat, că tatăl său, întors acasă după 5 ani de detenţie la Sighet, strîngea firimiturile de pîine de pe masă şi le mînca. Abia după ’53, după moartea lui Stalin, deţinuţii găseau în zeama mizerabilă bucăţele de morcovi. Arestat iarăşi, Gh. Strat a murit în închisoare. „Nici groparul nu ne-a putut spune unde era mormîntul tatei. În nici un caz nu era în cimitirul normal; era în cimitirul condamnaţilor […]. Au scos mai multe cadavre. Fratele meu a luat unul despre care credea că ar putea să fie al tatei. L-a pus în cavoul nostru de la Iaşi şi asta este tot. Nu ştim dacă este tata, nu ştim absolut deloc”.
Dacă părinţii erau în penitenciar, după gratii, copiii lor, aflaţi în lagărul mare al ţării numite RPR, nu puteau fi integraţi în societate. „Elemente duşmănoase”, cu „origine nesănătoasă”, erau umiliţi de condiţiile precare, înfricoşaţi de anchete, privaţi de dreptul de a învăţa. Interdicţia de a studia era ordin. Pretinsa egalitate socială? Fiii „foştilor” nu aveau viitor. Nu-şi putea face planuri de viitor, dorinţele, speranţele le erau interzise. Premianţii erau sfătuiţi să renunţe la studii şi să devină muncitori, întîi zilieri necalificaţi; copiii de deţinuţi politici, care reuşeau cu 10 la admitere în facultate, nu erau lăsaţi să se înscrie sau erau scoşi din facultate după ce li se verifica dosarul. Motivul? Declaraţie mincinoasă, omisiune biografică etc. Nu aveau orizont intelectual.
Ca decan, Alexandrina Sidorovici, soţia scînteistului Brucan, marele politolog ante şi postsocialist, o elimină din facultate pe fiica lui Radu Gyr. Fusese acuzatoare publică în procesul din ’45. Pe Gyr l-au adus de la Aiud, în ’56, pe targă („Omul robust de altădată devenise schelet”), ca în ’58 să fie închis din nou, pînă în 1963. Pentru o poezie. Pentru Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, Tribunalul militar Regional Braşov l-a condamnat la moarte. „Accentuez faptul că Radu Gyr nu a ştiut, timp de 11 luni, că pedeapsa capitală i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică”.Şi fiica lui se şi ne întreabă cum a rezistat tot acest timp în gînd cu plutonul de execuţie. Răspunde: „Pentru că Dumnezeu i-a dat această forţă”. Familia auzea, din cînd în cînd, că decedase. Era grav bolnav de hemofilie.
Copiii ăştia învăţau aritmetică adunînd anii de condamnare: „Toată familia mea însumează peste 70 de ani de condamnare”, spunea Ileana Budimir, născută în februarie ’54 la Jilava. „Anii la care fuseseră condamnaţi cei cinci membri ai familiei mele ajungeau la 125”. E calculul fiicei doctorului Ion Juvara. Radu Rosetti adună şi el peste 30 de ani de detenţie: bunicul, generalul Radu R. Rosetti, ministru al Educaţiei Naţionale, închis şi condamnat în ’48, a decedat la Văcăreşti; tatăl său, inginerul Radu Rosetti, închis de 3 ori, peste 11 ani de penitenciare…; rude: fraţii şi cumnaţii mamei, veri…
Soţiile de demnitari făceau şi ele puşcărie. Mama Ioanei Vlasiu a fost închisă politic pentru că tatăl ei fusese ministru: „De fapt, eram pedepsită pentru că eram fiica tatălui meu”, spune Sanda Lugoşianu-Mironescu: Ion Lugoşianu, ministru al Justiţiei, al Instrucţiunii publice, al Agriculturii şi al Industriei. Arestat la 58 de ani, a rezistat unsprezece şi a murit închis. Se discută în şcoli şi-n facultăţi despre aceşti eroi ai detenţiei, fenomenali în curaj şi în demnitate? Fratele Sandei a fost împuşcat a doua zi după sentinţă pentru că, în ’58, încercase să organizeze o contrarevoluţie după modelul insurecţiei budapestane. În vremea aceea, stalinistă, şi pentru o lectură care se abătea de la linia partidului puteai fi condamnat.
Taţii au fost desfiguraţi de bătaie şi de foame; cei care se întorceau acasă erau de nerecunoscut pentru copiii lor: „Ras în cap şi îngrozitor de slab, tata mi s-a părut mult mai mic decît îl ţineam eu minte, cît un copil”, îşi aminteşte Mihaela Udrescu, fiică de preot militar, „caz de înaltă trădare”, apoi de „defăimarea” regimului. Tensionat, Dan Casassovici: „Tata ne-a povestit cum, după eliberarea din închisoare, aflîndu-se în trenul ce-l ducea la Bucureşti, a văzut într-o gară o bătrînă care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus să o ajute. A constatat că era chiar mama lui, eliberată şi ea, pe care nu o recunoscuse de la început. Spune, cu patos confesiv, Măriuca Vulcănescu: după 3 luni de Aiud, tatăl ei semăna „cu Lazăr, ieşit din mormînt”; pierduse jumătate din greutate, avea 47 de kilograme. În „Neagra” Fortului 13, a încercat să salveze de la moarte un tînăr. Au murit amîndoi, întîi Mircea Vulcănescu. Mama i-a supravieţuit 35 de ani. S-a stins scriindu-şi jurnalul, aproape oarbă. Împreună, au trecut doar 14 ani.
Măriuca a fost şi ea arestată, în Săptămîna Mare. Abia împlinise 18 ani.
Dosarul părintelui (părinţilor), fabricat la comandă politică, îi afecta pe urmaşi şi la a doua generaţie. Scrie Georgeta Alexandrescu, a cărei mamă murise la 6 luni de la arestarea tatălui, „ca urmare a şocului provocat de această situaţie, a groazei de ziua de mîine, de repercusiunile deja suportate şi de cele ce se întrevedeau”.
Sunt cronici de familie, altele decît cele scrise de Petru Dumitriu, autorul unei nemernicii despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, Drum fără pulbereşi care îşi prezenta penibil, în interviuri, alibiuri morale. „Din casă, îşi aduce aminte Dan Casassovici, dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacîmuri, cumpărate de unii ca scriitorul Petru Dumitriu, client al familiei, autor de romane pe placul Puterii”.
O să revin la evocările din Copilăria, ca luptă de clasă, carte oferind modele de conduită morală. Avem atîta nevoie de ele acum, cînd istoria e iarăşi „corect-corectată”, adică distorsionată, falsificată de cei care şi-au schimbat profitabil „nasurile şi obrazele”.