Ion Nete
Un înţelept, dintre’aceia…
(pe marginea romanului Ispita izbăvirii de Mihai Sin, apărut postum la Editura Nemira, 2014
Cu fiecare rând citit sau recitit din scrierile lui Mihai Sin, simt mai convingător că, prin dispariţia autorului, am mai bifat, pierderea sau risipirea, în nepăsare, a încă unui înţelept, de nu inclus între’acei…, stăpânind peste vreo limbă, ca să-l parafrazez pe Eminescu, sigur, însă, cu mintea însorită de harul menit a ne deschide calea împăcării cu Dumnezeu, tot ne plângem că şi-a întors, demultişor, faţa de la noi, baremi, o scurtă trezire, prin scuturarea somnolenţei de pe ochi, (poate, poate, sporesc pulsaţiile îndemnului în care opintim, zadarnic, intonând un imn ce, mai mult apasă mai, în loc să ne facă inimile să tresalte, de parcă ar fi fost ales, dinadins, să semnaleze golul în care ar trebui să se afle speranţa care să ne anime)…
Persistenţa, în strania indiferenţă, la dusul de pe lumea aceasta a valorilor -, e uşor să ne reamintim câte morţi ciudate, îngropate sub uitare şi vinovată tăcere, aşteaptă să le fie lămurite şi limpezite împrejurările -, mi-a împrospătat, îngândurându-mă şi mai mult, regretul tolstoian, la trecerea în lumea de dincolo a profundului gânditor Dostoievski. Îl socotea a fi fost, nici mai mult nici mai puţin, decât „singurul în stare să-mi răspundă la întrebările care mă frământau„!
Din păcate, gestul, tardiv, de unde şi bănuiala de convenţional-protocolar, tulburându-i credibilitatea, cât şi sinceritatea, având în vede că, timp îndelungat, nobilul Tolstoi, îşi petrecuse vederea de nenumărate ori, la seratele pe care le patrona, peste statura celui care se strecura printre oaspeţi doar pentru „ a lua lecţii de umilinţă”… Oare, atât de grele să-i fost frământările încât nu-i îngăduiseră răgazul cuvenit pentru a-i adresa vreuna dintre întrebările mistuitoare ???
Ceva, blestemat de asemănător în protocolara spălare a mâinilor şi sufletului, se obişnuieşte şi pe la noi, de unde şi tot mai pârdalnica ispitire de a cădea în păcat, afirmând că, dispariţia unei valori, în loc să fie urmată, firesc, de sincere exprimări ale unui îndreptăţit regret, însoţite, neapărat, de un memento, întru punctarea învăţămintelor ce se cuvin trase, pentru ca, măcar, pe mai departe, deţinătorii de tezaure spirituale să se bucure, din timpul vieţii, de aprecierea şi respectul cuvenit, aşadar, dispariţia valorilor, mai degrabă, pare folosită ca prilej de a da la iveală măsura în care ne-am putut acomoda în faldurile unei obişnuinţe, încremenită ca mentalitate. Astfel, încât, nu mai e de mirare că, de-a dreptul sau pe la colţuri, se iţesc, fără menajamente şi stânjeneală, semne că dă în clocot bucuria pentru locul eliberat, bucurie, în al cărei ison, se apropie, pentru a-şi da mână cu mână, mărunţimea, plevuşca…
Revin la faptul evidenţei că, sub ochii noştri, Mihai Sin este dat uitării, deşi, repet, merită, cu prisosinţă, a fi socotit un înţelept dintre’acei…
Pentru a nu se crede că vorbesc în pustiu, propun spre luare aminte, numai, cu câtă blândeţea şi limpezime îşi dezvăluie, prin desfăşurarea textului, izvorul înţelepciunii, oferind-o, ofrandă, tuturor, celor doritori. Ai impresia că asişti la săvârşirea unui adevărat ritual al împărtăşaniei, lipsind asprimea cuvintelor certătoare, mustrătoare sau ameninţătoare, îndreptate chiar către cititorul care s-a obişnuit a se complace în orbirea nepăsării.
Mihai Sin cată, simplu, să-şi îndeplinească menirea de a-l trezi, aceasta fiindu-i datoria asumată, harul ! Dând, mai departe, din prinosul cunoştinţelor sale, îngrijorarea sa, dacă este vreuna, nu poate fi decât aceea de a se feri să nu-şi împovăreze sufletul, prin ascunderea luminii sub obroc. Ce are să se întâmple, pe mai departe, cu darul său, cititorul este lăsat liber să aleagă şi să întreprindă, după cum îl îndeamnă inima şi, îndeosebi, dacă are sau nu urechi de auzit…
De pildă, iată cum, asupra asocierii discursului său cu ritualul împărtăşaniei, dă seama, cu asupra de măsură, o însemnare precum „ Căutând, încă, speranţa…” (care poate fi citită chiar în revista Asymetria), structurată ca un adevărat îndreptar de iniţiere pentru luarea în stăpânire a tainelor înţelepciunii.
Spre a se asigura de captarea interesului, Mihai Sin îşi ia drept capăt de începătură a demonstraţiei, la care are de gând să ne facă părtaşi, incitanta cugetare a lui Cioran, scepticul de serviciu al lumii : „Dumnezeu îi datorează mult lui Bach” !
Surprinderea celor care, dintr-odată, stau numai ochi şi urechi, aşteptând, nu atât lămurirea cât mai ales îndreptăţirea neaşteptatului elogiul, neobişnuit prin felul în care, ispiteşte mintea să creadă că, acela, îndatorat, ar fi, nu omul, ci Însuşi Dumnezeu, este întreţinută printr-o volută abilă a gândirii lui Mihai Sin, întorcând lumina reflectorului asupra emiţătorului cugetării, prilej folosit pentru a-i ilustra devenirea înspre vârful agerimii minţii, pe care, sigur, nu l-ar fi atins, dacă nu ajungea în Franţa. De-ar fi rămas acasă, înţelesul se explicitează firesc, altfel ar fi evoluat gândirea şi viziunea filozofului Cioran, nevoit să suporte alt tip de experienţă şi eventual, dacă ar fi avut norocul să scape din puşcăria în care cu siguranţă ar fi ajuns… Folosindu-se de acest, să-i zicem posibil echivoc, Mihai Sin aduce în discuţie, printr-o subtilă şi de loc întâmplătoare trimitere, viziunea religioasă, tip Steinhardt.
Îndată, o să vedem şi de ce !
Dar nu înainte de a-i da Caesarului ce i se cuvine, pentru firescul şi acurateţea prin care cititorului îi sunt oferite lămuriri convingătoare întru schimbarea locului în care fuseseră poziţionaţi termenii ecuaţiei. Astfel, datoria, la care face trimitere cugetarea lui Cioran, este transferată, logic, dinspre Dumnezeu, către oamenii care, tocmai graţie divinităţii, au avut parte de bucuria muzicii dumnezeieşti, compusă de Bach. Apoi, în acest temei generos, Mihai Sin, cu arta unui maestru giuvaergiu al gândirii, îşi încrustează inserţia pledoariei sine qua non, că, doar, astfel, s-au putut bucura oamenii, atâtea generaţii la rând, de aleasa binecuvântare întru spirit, muzica învăţându-i ce înseamnă trăirea şi iubirea mistică, fervoare şi frenezie religioasă, sensibila înţelegere a dumnezeirii, venerarea şi adorarea gloriei eterne, vindecându-i de semnele oboselii, de saturaţie şi plictis, repere ale unei atitudini spirituale incredibile şi de neatins pentru omul obişnuit, într-o veşnică împrospătarea a trăirilor care, pentru Bach, înseamnă aproape totul !
Demonstraţie simplă, logică şi convingătoare a ceea ce presupune înălţarea spirituală, spre atingerea acelei cote care să însumeze TOTUL !
Odată deschisă perspectiva nimbării spirituale, Mihai Sin se simte îndreptăţit să întrebe, nu cu intenţia de a zgândări orgolii şi demnităţi, ci, numai şi numai, pentru a-şi aduce ascultătorii/cititorii cu picioarele pe pământ, la dreapta judecată :
Noi, ştim, cu adevărat, ce înseamnă trăirea ?
Urmează, apoi, revărsarea recursului la pilde, întreţinând cota înaltă de interes şi chiar, potenţând-o, prin învierea unor aduceri aminte, prilejuite de participarea la slujba din Noaptea Învierii. Alegerea momentului nu este întâmplătoare, dimpotrivă, căutată, având în vedere trăirea religioasă pe care o presupune pentru un adevărat creştin, tot la fel de cutremurătoare, precum, aş îndrăzni să spun, în acel „illud tempus”, al întâiei izbucniri a sacrului, pe a cărui repetiţie liturgică se află, fundamentată, lumea de azi. Înnoire, petrecându-ni-se prin suflet, devine aptă să-şi semnifice sacralitatea !
Sacralitate, în raport de care, Mihai Sin ne creionează în aqua forte, arătându-ne aşa cum suntem : somnoroşi, obosiţi de viaţă, de griji, de aşteptări şi speranţe înşelate, de Timpul ce ne loveşte sau ne macină implacabil, pentru care nu mai avem putere să-l înţelegem, după cum nu înţelegem nici ce se întâmplă cu noi. Până şi cântarea extraordinarelor acorduri „Christos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând/şi celor din morminte/Viaţă dăruindu-le/fiind lipsită de acea forţă a speranţei, a unei Nădejdi româneşti !
Mai departe, cu mintea limpezită, pentru crudul adevăr, ascultători, nu mai avem încotro decât să fim de acord cu sentinţa lui Mihai Sin : Iubirea adevărată, iubirea mistică e încă o noţiune îndepărtată şi prea abstractă pentru sufletul nostru, ca o dimensiune necunoscută şi pe care încercăm s-o explorăm… Căutând, încă, speranţa… ispita izbăvirii…
Ce vroiam, de fapt, să demonstrez, pornind de la o însemnare a scriitorului Mihai Sin ? Pe de o parte, profunzimea scrisului său, lucrarea numai şi numai cu miză iar pe de altă parte organicitatea operei sale, care integrează fragment cu fragment, pentru că nimic nu e spus/scris întâmplător.
Citirea-studierea operei sale reclamă, obligatoriu, ca punct de pronire, această perspectivă, altfel, am rătăci alături de firul ideatic pe care se înscrie recursul său, permanent, la sacralitate, înspre care face trimitere directă, prin Steinhardt, pentru a ne deschide ochii asupra lumii în care trăim, ce pare că se depărtează de Dumnezeu, apropiindu-se de aceea, prefigurată biblic, în care se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească…
Adresându-se în acest spirit, Mihai Sin se înscrie în stirpea înţelepţilor care s-au dăruit muncii de trezire a semenilor, sperând că poate genera în sufletul lor, după cum filigranează chiar din primul capitol al romanului său, demn de Nobel, ISPITA IZBĂVIRII, temeiul încrederii şi al unei siguranţe aparte, al orgoliului benefic, de care se cuvine să fie animaţi, ştiind că destinul lumii, bunul mers al lucrurilor într-un univers strâmb şi mereu pus pe uneltiri diavoleşti depinde, într-o măsură oarecare, şi de ei…
Astfel, opera lui Mihai Sin, concepută sub dumnezeiasca menire a întreţinerii flăcării speranţei,… ne obligă să facem dovada că nu suntem în căutarea speranţei ci, că, speranţa, e torţa ce arde în piepturile noastre… Oare, putem şi garanta ???
Ion NETE
Un înţelept, dintre’aceia…
(pe marginea romanului Ispita izbăvirii de Mihai Sin, apărut postum la Editura Nemira, 2014
Cu fiecare rând citit sau recitit din scrierile lui Mihai Sin, simt mai convingător că, prin dispariţia autorului, am mai bifat, pierderea sau risipirea, în nepăsare, a încă unui înţelept, de nu inclus între’acei…, stăpânind peste vreo limbă, ca să-l parafrazez pe Eminescu, sigur, însă, cu mintea însorită de harul menit a ne deschide calea împăcării cu Dumnezeu, tot ne plângem că şi-a întors, demultişor, faţa de la noi, baremi, o scurtă trezire, prin scuturarea somnolenţei de pe ochi, (poate, poate, sporesc pulsaţiile îndemnului în care opintim, zadarnic, intonând un imn ce, mai mult apasă mai, în loc să ne facă inimile să tresalte, de parcă ar fi fost ales, dinadins, să semnaleze golul în care ar trebui să se afle speranţa care să ne anime)…
Persistenţa, în strania indiferenţă, la dusul de pe lumea aceasta a valorilor -, e uşor să ne reamintim câte morţi ciudate, îngropate sub uitare şi vinovată tăcere, aşteaptă să le fie lămurite şi limpezite împrejurările -, mi-a împrospătat, îngândurându-mă şi mai mult, regretul tolstoian, la trecerea în lumea de dincolo a profundului gânditor Dostoievski. Îl socotea a fi fost, nici mai mult nici mai puţin, decât „singurul în stare să-mi răspundă la întrebările care mă frământau„!
Din păcate, gestul, tardiv, de unde şi bănuiala de convenţional-protocolar, tulburându-i credibilitatea, cât şi sinceritatea, având în vede că, timp îndelungat, nobilul Tolstoi, îşi petrecuse vederea de nenumărate ori, la seratele pe care le patrona, peste statura celui care se strecura printre oaspeţi doar pentru „ a lua lecţii de umilinţă”… Oare, atât de grele să-i fost frământările încât nu-i îngăduiseră răgazul cuvenit pentru a-i adresa vreuna dintre întrebările mistuitoare ???
Ceva, blestemat de asemănător în protocolara spălare a mâinilor şi sufletului, se obişnuieşte şi pe la noi, de unde şi tot mai pârdalnica ispitire de a cădea în păcat, afirmând că, dispariţia unei valori, în loc să fie urmată, firesc, de sincere exprimări ale unui îndreptăţit regret, însoţite, neapărat, de un memento, întru punctarea învăţămintelor ce se cuvin trase, pentru ca, măcar, pe mai departe, deţinătorii de tezaure spirituale să se bucure, din timpul vieţii, de aprecierea şi respectul cuvenit, aşadar, dispariţia valorilor, mai degrabă, pare folosită ca prilej de a da la iveală măsura în care ne-am putut acomoda în faldurile unei obişnuinţe, încremenită ca mentalitate. Astfel, încât, nu mai e de mirare că, de-a dreptul sau pe la colţuri, se iţesc, fără menajamente şi stânjeneală, semne că dă în clocot bucuria pentru locul eliberat, bucurie, în al cărei ison, se apropie, pentru a-şi da mână cu mână, mărunţimea, plevuşca…
Revin la faptul evidenţei că, sub ochii noştri, Mihai Sin este dat uitării, deşi, repet, merită, cu prisosinţă, a fi socotit un înţelept dintre’acei…
Pentru a nu se crede că vorbesc în pustiu, propun spre luare aminte, numai, cu câtă blândeţea şi limpezime îşi dezvăluie, prin desfăşurarea textului, izvorul înţelepciunii, oferind-o, ofrandă, tuturor, celor doritori. Ai impresia că asişti la săvârşirea unui adevărat ritual al împărtăşaniei, lipsind asprimea cuvintelor certătoare, mustrătoare sau ameninţătoare, îndreptate chiar către cititorul care s-a obişnuit a se complace în orbirea nepăsării.
Mihai Sin cată, simplu, să-şi îndeplinească menirea de a-l trezi, aceasta fiindu-i datoria asumată, harul ! Dând, mai departe, din prinosul cunoştinţelor sale, îngrijorarea sa, dacă este vreuna, nu poate fi decât aceea de a se feri să nu-şi împovăreze sufletul, prin ascunderea luminii sub obroc. Ce are să se întâmple, pe mai departe, cu darul său, cititorul este lăsat liber să aleagă şi să întreprindă, după cum îl îndeamnă inima şi, îndeosebi, dacă are sau nu urechi de auzit…
De pildă, iată cum, asupra asocierii discursului său cu ritualul împărtăşaniei, dă seama, cu asupra de măsură, o însemnare precum „ Căutând, încă, speranţa…” (care poate fi citită chiar în revista Asymetria), structurată ca un adevărat îndreptar de iniţiere pentru luarea în stăpânire a tainelor înţelepciunii.
Spre a se asigura de captarea interesului, Mihai Sin îşi ia drept capăt de începătură a demonstraţiei, la care are de gând să ne facă părtaşi, incitanta cugetare a lui Cioran, scepticul de serviciu al lumii : „Dumnezeu îi datorează mult lui Bach” !
Surprinderea celor care, dintr-odată, stau numai ochi şi urechi, aşteptând, nu atât lămurirea cât mai ales îndreptăţirea neaşteptatului elogiul, neobişnuit prin felul în care, ispiteşte mintea să creadă că, acela, îndatorat, ar fi, nu omul, ci Însuşi Dumnezeu, este întreţinută printr-o volută abilă a gândirii lui Mihai Sin, întorcând lumina reflectorului asupra emiţătorului cugetării, prilej folosit pentru a-i ilustra devenirea înspre vârful agerimii minţii, pe care, sigur, nu l-ar fi atins, dacă nu ajungea în Franţa. De-ar fi rămas acasă, înţelesul se explicitează firesc, altfel ar fi evoluat gândirea şi viziunea filozofului Cioran, nevoit să suporte alt tip de experienţă şi eventual, dacă ar fi avut norocul să scape din puşcăria în care cu siguranţă ar fi ajuns… Folosindu-se de acest, să-i zicem posibil echivoc, Mihai Sin aduce în discuţie, printr-o subtilă şi de loc întâmplătoare trimitere, viziunea religioasă, tip Steinhardt.
Îndată, o să vedem şi de ce !
Dar nu înainte de a-i da Caesarului ce i se cuvine, pentru firescul şi acurateţea prin care cititorului îi sunt oferite lămuriri convingătoare întru schimbarea locului în care fuseseră poziţionaţi termenii ecuaţiei. Astfel, datoria, la care face trimitere cugetarea lui Cioran, este transferată, logic, dinspre Dumnezeu, către oamenii care, tocmai graţie divinităţii, au avut parte de bucuria muzicii dumnezeieşti, compusă de Bach. Apoi, în acest temei generos, Mihai Sin, cu arta unui maestru giuvaergiu al gândirii, îşi încrustează inserţia pledoariei sine qua non, că, doar, astfel, s-au putut bucura oamenii, atâtea generaţii la rând, de aleasa binecuvântare întru spirit, muzica învăţându-i ce înseamnă trăirea şi iubirea mistică, fervoare şi frenezie religioasă, sensibila înţelegere a dumnezeirii, venerarea şi adorarea gloriei eterne, vindecându-i de semnele oboselii, de saturaţie şi plictis, repere ale unei atitudini spirituale incredibile şi de neatins pentru omul obişnuit, într-o veşnică împrospătarea a trăirilor care, pentru Bach, înseamnă aproape totul !
Demonstraţie simplă, logică şi convingătoare a ceea ce presupune înălţarea spirituală, spre atingerea acelei cote care să însumeze TOTUL !
Odată deschisă perspectiva nimbării spirituale, Mihai Sin se simte îndreptăţit să întrebe, nu cu intenţia de a zgândări orgolii şi demnităţi, ci, numai şi numai, pentru a-şi aduce ascultătorii/cititorii cu picioarele pe pământ, la dreapta judecată :
Noi, ştim, cu adevărat, ce înseamnă trăirea ?
Urmează, apoi, revărsarea recursului la pilde, întreţinând cota înaltă de interes şi chiar, potenţând-o, prin învierea unor aduceri aminte, prilejuite de participarea la slujba din Noaptea Învierii. Alegerea momentului nu este întâmplătoare, dimpotrivă, căutată, având în vedere trăirea religioasă pe care o presupune pentru un adevărat creştin, tot la fel de cutremurătoare, precum, aş îndrăzni să spun, în acel „illud tempus”, al întâiei izbucniri a sacrului, pe a cărui repetiţie liturgică se află, fundamentată, lumea de azi. Înnoire, petrecându-ni-se prin suflet, devine aptă să-şi semnifice sacralitatea !
Sacralitate, în raport de care, Mihai Sin ne creionează în aqua forte, arătându-ne aşa cum suntem : somnoroşi, obosiţi de viaţă, de griji, de aşteptări şi speranţe înşelate, de Timpul ce ne loveşte sau ne macină implacabil, pentru care nu mai avem putere să-l înţelegem, după cum nu înţelegem nici ce se întâmplă cu noi. Până şi cântarea extraordinarelor acorduri „Christos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând/şi celor din morminte/Viaţă dăruindu-le/fiind lipsită de acea forţă a speranţei, a unei Nădejdi româneşti !
Mai departe, cu mintea limpezită, pentru crudul adevăr, ascultători, nu mai avem încotro decât să fim de acord cu sentinţa lui Mihai Sin : Iubirea adevărată, iubirea mistică e încă o noţiune îndepărtată şi prea abstractă pentru sufletul nostru, ca o dimensiune necunoscută şi pe care încercăm s-o explorăm… Căutând, încă, speranţa… ispita izbăvirii…
Ce vroiam, de fapt, să demonstrez, pornind de la o însemnare a scriitorului Mihai Sin ? Pe de o parte, profunzimea scrisului său, lucrarea numai şi numai cu miză iar pe de altă parte organicitatea operei sale, care integrează fragment cu fragment, pentru că nimic nu e spus/scris întâmplător.
Citirea-studierea operei sale reclamă, obligatoriu, ca punct de pronire, această perspectivă, altfel, am rătăci alături de firul ideatic pe care se înscrie recursul său, permanent, la sacralitate, înspre care face trimitere directă, prin Steinhardt, pentru a ne deschide ochii asupra lumii în care trăim, ce pare că se depărtează de Dumnezeu, apropiindu-se de aceea, prefigurată biblic, în care se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească…
Adresându-se în acest spirit, Mihai Sin se înscrie în stirpea înţelepţilor care s-au dăruit muncii de trezire a semenilor, sperând că poate genera în sufletul lor, după cum filigranează chiar din primul capitol al romanului său, demn de Nobel, ISPITA IZBĂVIRII, temeiul încrederii şi al unei siguranţe aparte, al orgoliului benefic, de care se cuvine să fie animaţi, ştiind că destinul lumii, bunul mers al lucrurilor într-un univers strâmb şi mereu pus pe uneltiri diavoleşti depinde, într-o măsură oarecare, şi de ei…
Astfel, opera lui Mihai Sin, concepută sub dumnezeiasca menire a întreţinerii flăcării speranţei,… ne obligă să facem dovada că nu suntem în căutarea speranţei ci, că, speranţa, e torţa ce arde în piepturile noastre… Oare, putem şi garanta ???
Ion NETE