Străinul salvator în mitologia politică
ZIUA NEWS
Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” ii s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de al educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.
Radu Golban