Războiul elitelor. „Adevăraţii“ versus „falşii“, pornind de la Nicolae Breban
Autor: Alexandru MATEI
Cine credea că doar două tabere intelectuale se înfruntă în România anilor 2010, „boierii“ şi „oierii“, se înşală. După cum greșesc şi cei care nu pot să detașeze această confruntare, subterană în cea mai mare parte, de fantasma unei confruntări politice a partidelor (dar fantasma asta e ca o rădăcină împlîntată în centrul pămîntului, nimeni nu o poate extrage de acolo). Pentru că elitiştii păltinişeni, undergroundul spiritual al anilor ‘80 şi stîngiştii „milenarişti“, sătui de instituționalizarea comodă a anticomunismului care ascunde mizeria neoliberalismului, nu se luptă singuri între ei. Iar mîna de tineri „nobili“ de dreapta, care visează o politică interbelică făcută de bărbați cu ceas cu lanț, în skanderbeg cu cîţiva tineri seniori liberali, nu epuizează harta frontului cultural românesc.
Am uitat prea repede anii ‘60, despre care unii spun azi că au fost cei ai păcălelii ceauşiste. Generația celor care aveau 30 de ani atunci e prea trecută pentru a mai rămîne în centrul dezbaterilor, dar amprenta ei nu trebuie neglijată: anii ‘90 sînt plini de anii ‘60, cei românești, desigur, iar ignorarea acestui etos înseamnă uitarea unei surse de sensibilitate socială, de valori, de cultură publică. Între 1960 și 1970, în mare, se produce cea mai importantă modernizare a culturii de masă din România de după criterioniști și înainte de anii 2000. Pe de altă parte, modernizarea anilor ‘60 se oprește la jumătate, înecată în fetișizarea națiunii și în teama de individualismul moral pe care industria de divertisment îl promova, inclusiv în România. Această deschidere și această limită mi-au fost evidente la lectura eseului polemic al lui Nicolae Breban din Contemporanul, numărul 4/2013, intitulat „Dictatura și aparenta elită ce-și are centrul și corifeii în GDS“. În primul rînd, e imprudent să judeci istoria din perspectiva cea mai recentă şi să spui, pur şi simplu, că multă lume „s-a păcălit“ în preajma venirii la putere a regimului Ceauşescu. Acest articol ne reaminteşte „epoca de strălucire a spiritului românesc“ de atunci, adică o realitate și un clișeu în același timp. Desigur, în 2013, e bine să nu ne aruncăm cu capul înainte. Sintagma întrebuinţată de celebrul romancier român trebuie citită mai ales ca simptom al unei stări. Să vedem care.
Cîteva cărţi apărute recent, printre care cea a lui Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăţie(Compania, 2012) și poate mai ales studiul lui Bogdan Murgescu România şi Europa. Adîncirea decalajelor economice. 1500-2010 (Polirom, 2011), documentează o epocă mai degrabă fericită a României, între 1960 şi 1970 (sau ’62-’72), în care relaxarea cenzurii şi creşterea economică s-au întîlnit pentru a aduce România pe orbita Occidentului mai degrabă decît pe cea a URSS-ului – din punct de vedere cultural. Alături de aceste cărţi, însă, pentru a nu recurge la alegaţii imprudente despre economie şi politică, aş cita volumul de memorii al lui Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere (Editura Expres, 1993). Discursul lui Popescu-Dumnezeu rezumă un etos şi o politică culturală care definesc acea treime a comunismului românesc începută după ultimul val de teroare dejistă şi încheiată odată cu semnele evidente ale dictaturii personale a lui Ceauşescu (să luăm data de 28 martie 1974 ca bornă, momentul „preşedintelui cu sceptru“, dar putem să ne oprim la altele, începînd, de pildă, cu Congresul X al PCR, din 1969).
Principala trăsătură a acestei epoci este dată de desovietizare (urmată, accesoriu, de „românizare“), miză în numele căreia, în ochii unei aşa-zise generaţii ‘60, merita plătit orice preţ, inclusiv şi mai ales cel al înlesnirii dictaturii ceauşiste. După cum recunoaşte şi Breban, vorbim despre epoca unei renaşteri culturale naţionale. Desigur, pentru acest lider al „adevăratei elite“ în numele căreia scrie, are mai puţină importanţă apariţia, în 1967, a primei reţele de magazine de produse alimentare gătite („Gospodina“), care inaugurează, alături de prima linie de îmbuteliere Pepsi, de posibilitatea excursiilor libere în Occident prin cîştiguri la Loto-Prono, de dezvoltarea bruscă a televiziunii, de „glossyficarea“ presei tip people, de apariţia Festivalului Cerbul de Aur, o cultură urbană modernă, în care identitatea naţională tinde să-şi piardă din importanţa pe care i-o conferise întreg secolul anterior. Părerea mea este că abia prin aceste detalii de „cultură de masă“ asistăm la apropierea de o anumită sensibilitate culturală europeană, în timp ce, spre deosebire de astăzi, economia naţională promitea să susţină trendul.
Tot aici, însă, se poate observa, la o privire mai atentă, limita mentală a deschiderii despre care vorbim. Aparenta ieşire de sub „ocupaţia“ sovietică, coroborată cu înnoirea posthruşciovistă a discursului oficial al partidului, în contextul ultimelor două decenii de teroare, este desigur supralicitată de contemporani, care marşează la strategia de legitimare de care partidul lui Ceauşescu se foloseşte pentru a-şi întări puterea. Nimic de condamnat aici. Dar a nu-ţi revizui sentimentele faţă de acea perioadă în 2013 nu mai poate fi trecut cu vederea. De aceea textul lui Breban are astăzi o valoare documentară şi, în această calitate, valoarea lui nu poate fi tăgăduită.
Lupta unui mare scriitor, cum a fost domnia sa, cu „sistemul“ nu trebuie eroizată, de vreme ce aceeaşi luptă se poartă între Dumitru Popescu, ajuns director la Scînteia, şi vechile cadre. Era o luptă de generaţii, nu una de paradigmă: în joc se afla înlocuirea unor practici culturale „de import“ cu fetişurile lui „prin noi înşine“, care la început au permis o identificare a acestui „noi înşine“ cu „Europa“. Nicolae Breban a făcut parte dintre cei care au acceptat să participe la Puterea acestei noi generaţii, care, spre deosebire de precedenta, părea să poată acţiona independent de comandamente străine. „Pe atunci exista elita românească“, scrie Breban astăzi, care-şi leagă generaţia de cea a paşoptiştilor, iar comparaţia implicită e semnificativă: 1960 egal 1848, de reţinut!
De ce ar fi noua elită, aceea underground de mai încolo, care n-a dus-o neapărat mizerabil pe vremea lui Ceauşescu, dar care, evident, n-a ajuns să vorbească de la tribuna vreunui congres, „falsă“? Pentru că, în esenţă, ea desconsideră valoarea „naţiunii“ în discursul pe care-l produce şi condamnă, laolaltă cu dictatura comunistă, acea alveolă de social-democraţie strict supravegheată totuşi de Moscova, care a dominat pentru cîţiva ani în România anilor ‘60. Nicolae Breban nu vede – şi n-o fac nici congenerii dînsului – cît de important a fost, în epocă, nu atît faptul că volumele de „Hegel, Faulkner, G. Călinescu“ aveau tiraje nemaipomenite (şi ale sale, desigur!), ci că „Ceauşescu a clădit iute, prost şi enorm!“. Cîţi dintre cei care cumpărau Hegel pentru că nu puteau pleca la Woodstock îl citeau? În apartamentele lui Ceauşescu stăm însă şi astăzi, cît despre noile locuinţe cu preţuri exorbitante construite după 2000, am vrea să ştim cît de solide sînt! Problema generaţiei „elitiste“ a lui Breban nu e, de fapt, diferită de cea a „boierilor“ de mai tîrziu: cu cîteva excepţii notabile, printre care Radu Cosaşu, Ion Ianoşi, Pavel Cîmpeanu, pe drept cuvînt sufocaţi şi ei de ultimul deceniu ceauşist, ea n-a reuşit să prindă dimensiunea modernizării socialiste din anii relaxării. Dacă „boierii“ s-au retras în „metafizică“, elita anterioară a avut mereu impresia că „rezistă prin cultură“, respingînd tot ceea ce ar fi ameninţat nu doar establishmentul politic, ci şi propriul establishment cultural. Să nu uite Nicolae Breban că, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii au ieşit din fabrici şi au venit să-l alunge pe Ceauşescu – şi nu intelectualii!
Deschiderea culturală a acelor ani s-a oprit exact acolo de unde, continuată, ar fi dus la o schimbare de sensibilitate de care nici Breban şi nici alţi lideri ai acelei generaţii n-ar fi putut profita prea mult. Acel punct la care deschiderea s-a oprit, Hegel da, dar Baudrillard nu, Călinescu da, dar Mc‘Luhan nu, era el însuşi unul de cenzură. Unul care dădea iluzia realizării fantasmei unei culturi înalte şi democrate în acelaşi timp, a unui popor liber şi stăpîn pe el totodată, iluzie reaprinsă în 1989 şi căreia i-au trebuit zece ani să înceapă să se risipească. Desigur, pornind de la anii ‘60, avem multe de învăţat şi de aflat despre noi. Dar nimic din toate astea nu poate avea legătură cu impunerea unui erzaţ de Leonte Răutu la cîrma unei reviste culturale clujene. Chiar dacă a ajuns la o vîrstă venerabilă, Nicolae Breban trebuie să înţeleagă faptul că împotriva unei elite „false“ nu poţi lupta de pe poziţiile elitei „adevărate“. Altfel, cum să poţi pretinde că anii ‘60 ne-au reconectat în fază cu gîndirea occidentală? Iar dacă nu ne-au dus pînă acolo, să acceptăm că abia o anumită „deromânizare“, dată de mondializarea de acum, ne poate face să ne vedem mai clar în propriii ochi. Condiţia emancipării unora dintre noi trece printr-un fel de autoabandonare, de trecere „dincolo“, de dezidealizare a propriilor sentimente, a felului în care ne-am trăit istoria, prin aptitudinea de a vedea continuităţi acolo unde nu vrem să credem decît în rupturi şi invers.
De aceea cred că, astăzi, condiţia de existenţă a unei elite este aceea de a nu se crampona de ideea de elită naţională. Cred că această condiţie era valabilă încă din anii ‘60, dar concurenţa sistemelor economice, capitalist şi comunist, a întreţinut naţionalismul în Est, spre paguba acestor ţări. Ne-a fost greu şi ne este încă să nu plîngem după o elită – care nu mai reprezintă astăzi o naţiune, care nu mai trebuie să o facă. De aceea, atunci cînd, în finalul articolului, Nicolae Breban acuză „falsa elită“ de a fi cedat farmecelor politicii, nu trebuie să uite că el însuşi a făcut-o. Singura dovadă a apartenenţei la o „adevărată elită“ ar fi să iasă din această polemică generaţionistă, păguboasă şi oarbă, dar mai ales din fantasma și fanatismul „elitei“. Ca să citez dintr-un studiu al Marthei Nussbaum despre Beckett: „Nu putem fi salvaţi decît dacă încetăm să mai cerem să fim salvaţi, dacă încetăm să întrebuinţăm conceptul de redempţiune“. Acum, e drept că în şapte vieţi n-ar fi scris Beckett capodoperele lui Hegel, ca să parafrazez un coleg de generaţie.