Reproducem, cu acordul autorului, un capitol din amintirile graficianului și pictorului Emil Chendea.
![]()
Stabilit în Statele Unite ale Americii de mai mulți ani, Emil Chendea evocă episodul regăsirii României imediat după Zaveră.
Stabilit în Statele Unite ale Americii de mai mulți ani, Emil Chendea evocă episodul regăsirii României imediat după Zaveră.MĂ DUC ÎN ȚARĂ
4 Martie 1989. Sosesc pe aeroportul Otopeni. Trec cu bine de controlul pașapoartelor și ajung la controlul vamal. Dau din nou pașaportul, deschid geamantanele și îi intind vameșului punga. Mă refuză. Îmi spune că la sfârșit, după control, să duc punga după colț. Începe cotrobăiala. Găsește un mosor de ață.
- Ață de pescuit?
- Nu, ață de cusut...
Îmi spune că trebuie să plătesc garanție o mie de dolari pentru videocameră. Începe discuția:
- Domnule - că tovarăș nu puteam să-i spun - camera asta nu rămâne aici, o iau cu mine, la fel și aparatul de fotografiat. Cedează. Îmi face semn să închid geamantanele și îmi arată vag direcția unde să mă duc, reținându-mi pașaportul. Încep să mă uit unde să îl caut cu punga. Îmi las geamananele mai la o parte și încep să mă uit unde naiba să-l găsesc. Mă duc după un colț și îl văd venind cu pașaportul meu în mână. Mi-l dă, îi dau punga cu Kent și cafeaua și plec. Îmi culeg geamantanele, le pun înapoi pe cărucior și ies tremurând de oboseala drumului, dar mai ales de nervi. Îi zăresc pe ai mei: Anton, cumnată-mea Pupe, nepotul meu Sandro, așteptându-mă nerăbdători. Îmbrățișări, pupături. Primul popas în piața Romană, la Pupe. Seara, pe tren spre Cluj. Încă o noapte nedormită. Cum să dorm? Aveam atâtea de povestit fratelui meu, și el mie că am stat pe culoarul vagonului de dormit pănă dimineața.
Am găsit-o pe mama zăcând în pat. Cum să descriu întâlnirea după nouă ani? Bucuria lor, o bucurie udată cu lacrimile îndelungatei lor suferințe pe care le-am creat-o prin plecarea mea, prin faptul că le-am luat și nepoții pe care îi iubeau atât de mult. Momentul greu al revederii a trecut. Totul trece... Da, dar cum? Alți părinți au fost mai înțelegători, au acceptat mai ușor drumul spre libertate al copiilor lor, dar nu ai mei. Era de înțeles, pierderea lui Val care a declanșat totul...
În fine, ce era de făcut? Nimic... Bine că ne-am revăzut. Am petrecut zile întregi cu ei, stând de vorbă ore în șir, arătându-le fotografii proaspete de acasă și povestindu-le... S-au împăcat cu gândul. Mai ales că știau prin ce trece țara în acel Martie al reîntoarcerii mele.
M-am dus cu tata să mă înregistrez la Miliție, cum cerea legea. Clujul era parcă în stare de asediu. Patrule militare pe străzi, multă miliție, pază peste tot. Și cozi, binecunoscutele cozi la orice...
M-am dus să-mi revăd bunii mei prieteni, pe Adriana și Nour Olinic. A fost a doua seară după ce am sosit. Întâlnirea, o sărbătoare. Am stat la povești până noaptea târziu, la un pahar horincă, de vins de ce o fi fost. Era timpul să mă ducă acasă. Să chem un taxi...
- Nu, lasă că te ducem noi. Nu eu, că am băut cu tine - îmi spune Nour, dar conduce Dănuț. Câți ani au trecut de când îl ținusem în brațe pe Dan, la botez?
Adresa: la Anton, în Gheorghieni. Aproape ajungem. Era miezul nopții. Ne oprește o patrulă: un milițian și doi sau trei soldați. Dan în față, la volan. Eu cu Nour în spate. Ce vor? Că unde mergem la ora „aia”? Nour se legitimează că e medic și că are o urgență la bloc... soția „tovarășului” (arătând spre mine) e grav bolnavă! Îi convinge și ne lasă să trecem. Noroc că nu m-au legitimat și pe mine, că Nour ar fi dat de dracu. Cu un străin în mașină la ora aia!? Ce complotează, ce caută aici!? Ce, ce, ce? Paranoia era totală. M-au lăsat în dreptul scării și au plecat. Abia a doua zi am realizat că nici nu aveam pașaportul la mine, că îl uitasem la Nour în borseta unde am avut și fotografiile. A riscat să-și piardă postul de director al Clinicii Medicala Unu din Cluj, dar a fost inspirat și a salvat situația cu o minciună bine justificată. Eram speriat. M-am plimbat prin oraș și n-am îndrăznit să fac o fotografie cu statuia lui Matei Corvin de frica de a nu fi luat la întrebări sau chiar și arestat... Scandalul cu dizidenta Doina Cornea era în plină desfășurare. Europa Liberă, Radio Londra comentau zilnic protestele și atitudinea curajoasă a acestei femei. Când, într-o, zi m-am dus cu Anton la cimitir, urcând pe cale Turzii am trecut destul de aproape de strada unde locuia, stradă păzită de milițieni care îți făceau semn să treci pe dincolo.
Mai mult am stat acasă cu părinții cu familia. Am fotografiat toate lucrările rămase de la Val care erau depozitate într-o magazie în curte și câteva în casă, m-am dus în pod și am căutat vechi lucrări de ale mele și am mai făcut două sau trei vizite la foști prieteni.
La sfârșitul șederii mele, m-am dus la agenția de voiaj să-mi iau bilet de tren pentru întoarcere la București. Era o zi însorită dar rece de Martie. Îmbrăcat cu o jachetă și pantaloni de jeans cu mânile în buzunare, am luat-o pe jos spre centru. Ajung în piața Libertății și, chiar în fața sediului partidului, văd un grup de cunoscuți: Vasile Igna și Titi Cubleșan de la editura Dacia, Augustin Buzura - mi se pare redactor șef la Steaua și încă una sau două persoane. Mă opresc în dreptul lor, mă văd și izbucnesc:
- Emile, ce faci mă, nu ne-am văzut de mult! Strângeri de mână, îmbrățișări și întrebări. Veneam des la Cluj, la părinți, drumuri la editura cu care colaboram, dar nu și-au dat seama pe moment că eu nu vin de la București și că de fapt vin din America... Când când s-au dezmeticit, s-au scuzat repede că au treburi pe nu știu unde, strângeri de mână, dacă... și au dispărut ca potârnichile. Am rămas cu Buzura, care m-a luat de braț plimbându-ne câțiva pași împreună:
- Gusti dragă, ți-am citit „Drumul cenușii”... Cum Dumnezeu ai scris-o? N-am putut dormi toată noaptea...
- Nici eu - îmi răspunde el zâmbind. L-am crezut. Volumul fusese scos din librării. Ne-am despărțit fără să bănuiesc că ne vom revedea la New York mulți ani mai târziu.
În noaptea aia m-am întors la București. În capitală aproape aceeași atmosferă de tensiune ca la Cluj. Aceeași mizerie materială. În magazine, doar conserve. Rafturi întregi de conserve de fasole, castraveți, gogonele. Orez. Făină cu gărgărițe... Măcelăriile goale... Cum se poate trăi, Doamne, da’ uite că se poate. Vorba lui Vulpescu: „și ce se mai poate când totul se poate?”
M-am dus să fac o vizită soților Vulpescu. I-am găsit acasă pe amândoi. Într-un colț al sufrageriei era... bradul împodobit, rămas de la de Crăciun! Arătau la fel, doar că anii mai adăugaseră niște riduri pe fețele lor. Ileana lucra la un roman. Romulus mi-a spus că nu mai scrie nimic. Nu l-am crezut, dar i-am acceptat minciuna. Le-am spus că în drum spre casă mă opresc la Paris și dacă au ceva să-i transmită bunei noastre prietene Dana Petrișor. Ce să-i transmită, decât pupături? Erau obosiți, blazați, terminați. I-am revăzut unsprezece ani mai târziu. Nu mai erau aceiași... A fost pentru ultima dată, și am să vă spun mai încolo de ce nu am mai vrut să-i mai întâlnesc...
Acasă la Ina și Pupe, masă mare. Lume multă. Cumnatul meu Paul cu băieții și nurorile lui, Sandro, Grig Panicov și nu mai știu cine. Cum e în America? Întrebări, întrebări cu carul, atmosferă caldă, povești de tot felul. Mai ales când ne-am dus la Epurești, unde Paul avea o gospodărie. Paul era medic ftiziolog cu mulți ani de închisoare politică, reabilitat și având o slujbă de medic, mi se pare la Giurgiu, unde făcea și Pupe naveta zilnic. Nu-i plăcea să povestească despre anii „ăia”. L-am tras de limbă cât am putut. Vroiam să știu mai multe despre Gherla, Aiud pe unde fusese în cei nouă ani de detenție.
Într-una din zile, am urcat la mansardă și am intrat în cămăruța unde am lucrat la cărțile mele ani la rând... Miorița, Meșterul Manole... Totul vraiște. Am crezut că-mi găsesc agendele. Nu, nu erau acolo. Am găsit albumele cu fotografii și am început să le dezlipesc una câte una să le iau cu mine. Le-am luat aproape pe toate. Am mai găsit și câteva cărți. Le-am luat și pe alea. Tot nu aveam cu ce să-mi umplu valizele la întoacere decât cu străchinile de Oboga sau Hurezu cu care mă înzestrase fratele meu. După trei săptămâni trăite în România, am plecat spre casă cu o oprire de câteva zile la Paris. Vroiam să văd orașul ăsta încă din anii de școală. Prea mult citisem despre el ca să nu merite o escală, mai ales că aveam unde să trag: la Dana Petrișor, care rămăsese în Franța la câțiva ani după plecarea noastră. M-a așteptat la aeroport împreună cu vechiul meu prieten din Cluj, Titus Cosmuția, refugiat și el cu familia, având și o mașină numai bună pentru plimbări prin împrejurimile Parisului. A fost o săptămână de neuitat. Am umblat zilnic prin oraș, pe străzi, am făcut kilometri întregi pe bulevardele orașului lumină: Montmartre, Sacre-Coeur, Turnul Effel, Domul Invalizilor, Malul Senei cu buchiniștii, și câte altele. Aș fi vrut să mă duc și la Louvre, dar coada de la intrare era atât de lungă că n-am avut răbdare să aștept. Titus m-a dus la Versailles și la Barbizon. Am vizitat muzeul impresioniștilor. O mică lucrare a lui Andreescu pe un perete. Grigorescu lipsă... Am făcut o mulțime de diapozitive, de fotografii. M-am oprit în fața atelierului unui pictor local unde, în vitrină, avea câteva pânze, iar pe frontispiciu următoarele cuvinte care m-au impresionat mult. Le-am reținut: „J’ai tout donné au soleil, TOUT, sauf mon ombre”. Superb... Da, am umblat mult și nu mi-a părut rău. Dar ce poți să vezi într-o săptămână, când nu-ți ajunge nici un an măcar!
Bine și atât. Înapoi acasă. Din nou probleme la intrare. Sunt oprit de un agent de emigrație care mă întreabă arogant cum de m-am dus într-o țară comunistă când am cerut azil politic în America. Am încercat politicos să-i explic situația că nu m-am dus să-l văd pe Ceaușescu, ci pe mama care era pe patul de moarte.
M-a frecat mai bine de o jumătate de oră. Nu vroia să-mi dea viza de intrare, cu toate că aveam pe pașaport ștampila de „re-entry permit”. Până la urmă, l-am convins. N-a fost ușor. Am reușit să trec prin vamă și trei trandafiri cumpărați la Paris, pălinca, trei puieți de vișin și oalele zămislite din pământul țării mele!
După aproape nouă ani, am reușit să primesc, în sfârșit, green card-ul: 5 Iunie 1989. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu ? Trei săptămâni mai târziu s-a stins din viață mama. Avea 78 de ani. Eram împăcat sufletește că am reușit să o văd măcar înainte de a se prăpădi.
Când am plecat în România, compania aeriană mi-a oferit un „deal” foarte convenabil: cumperi un bilet pentru Europa dus-întors și ai o călătorie gratuită oriunde în Statele Unite, valabilă până la sfârșitul anului. Bună afacere. Biletul îl aveam, dar unde să zbor cu el? Hai să mă duc în California, să le fac o vizită rudelor Luisei, lui Lulu Tanoviceanu și familiei lui.
Mă duc pentru o săptămână doar. Îmi ajunge. Suntem în Decembrie, dar la Torrance, lângă Los Angeles, trebuie să fie mai cald. Așa a fost, mai cald și mi-a plăcut... Ce ar fi să ne mutăm acolo? O să vedem, dar... - că mai este și un dar - viața, casele, totul e mai scump în California. Mai așteptăm. Am așteptat mulți ani până când să facem și pasul acesta, însă mai la nord. Am avut o săptâmână plină. Plimbări peste tot când cu Lulu, când cu Marga, cumnata lui. Sunset Bulevard, Beverly Hills, Hollywood Walk of Fame – unde își au amprentele pe trotuar celebrități - mai mari sau mai mici - din cinematografia americană, apoi transatlanticul Queen Mary II, ce să spun, minunat... totul frumos și altceva decât pe coasta Atlanticului.
Am vrut să fiu acasă Sâmbătă 16 Decembrie. A doua zi era ziua Patriciei și nu puteam lipsi de la eveniment, mai ales că urma să avem un party chiar în seara întoarcerii mele. Totul bine și frumos la petrecere. A doua zi Luisa a cumpărat bradul de Crăciun și am început să-l împodobim, așa cerea tradiția la noi, în amintirea zilei când Patty s-a născut, 17 Decembrie 1970.
L-am instalat în sufragerie, lângă șemineu, ca în fiecare an. Seara primesc un telefon de la Romeo Stana: a început revoluția la Timișoara. Așteptam vestea asta de multă vreme, adică din vară. Europa de răsărit era în plină revoluție. Zidul Berlinului căzuse, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia erau în plină revoluție, numai la noi nu se întâmplase nimic... Mă așteptam. Îmi cumpărasem de la un garaj sale un aparat vechi de radio din cele cu lămpi. Cred că era militar. Avea șase extensii de unde scurte și mergea foarte bine. Instalasem o antenă lungă în curte, la înălțime ca să pot prinde cât mai multe posturi de radio. De necrezut, am prins nu numai Europa Liberă, BBC-ul , Radio Paris, Deutsche Welle, dar până și radio Tel-Aviv cu emisiune în limba română. Auzeam mai bine Vocea Americii de la Salonic decât de la Washington DC! Sigur, de cele mai multe ori erau cu feedinguri, dar le reascultam și la alte ore. Nu mă mai săturam ascultându-le, cu dorința să reușească și în România. L-am auzit pe un om cu legătura în direct din subsolul securității din Timișoara relatând la Munchen ce se întâmplă în oraș. De necrezut. Duminică, Luni, Marți... Joi demonstrația din Piața palatului. S-a tras în mulțime. Conectasem aparatul de radio la magnetofon și înregistram. Bandă după bandă. Instalația era sus, la etaj, în bibliotecă. Când mă striga Luisa, fugeam la parter să mă uit la televizorul care transmitea imagini din toată Europa de Răsărit.
Vineri am stat toată ziua ascultând radioul. Am luat toate sticlele din vitrină - vodcă, scotch, rom - cu ce mai era în ele și le-am golit pe rând... Ceaușescu a fost prins! Seara, când a venit Luisa de la salon, n-am putut să îngăim un cuvânt ca lumea. Eram terminat. Abia am reușit să mă duc în dormitor, așa eram de amețit. M-am prăbușit în pat și dus am fost până a doua zi. Se știe ce a urmat. N-am avut pe nimeni la Crăciun nici n-aveam nevoie.. Am văzut procesul, execuția. Ce am simțit atunci? Greu de spus. Nesiguranță, neliniște, confuzie. Îi vedeam pe cei de la televiziune; pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Urmăream cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor. Doamne, numai să fie bine, să reușească! În țară, luptele continuă. Primesc un telefon nu mai știu de la cine. Părintele Calciu Dumitreasa adună voluntari pentru România. Va pleca un avion de la Washington DC, prin Iugoslavia, cu destinație Timișoara. Sunt gata să plec. Unde trebuie să sun? Alt telefon. Așteaptă, că nu e sigur... Aștept. Apoi totul s-a contramandat. Vroiam să mă duc, să ajut revoluția, să fiu pe baricade... Dar mi-a trecut! Am urmărit în continuare evenimentele. Când unul dintre prietenii noștri mi-a spus că la Washington - tot acolo - se organizează la sediul Băncii Mondiale o expoziție de artă românească cu vânzare în sprijinul revoluției, am dat și eu o lucrare. Ce s-a ales de ea nu știu. S-a vândut? Nu s-a vândut? N-am aflat niciodată. Nimeni n-a știut să-mi spună. După ce am văzut la televizor încendiul de la Biblioteca Centrală Universitară din București, în toiul luptelor, m-am gândit să le trimit niște cărți. Aveam destule, chiar prea multe. Am început să le împachetez: Seturi complete din Enciclopedia Britanică, Collier’s Encyclopedia, cărți de informatică, albume de artă, zece colete. Le-am dus la Centrul Cultural Românesc ca să fie trimise în țară pe cheltuiala lor - nu a mea că nu aveam de unde. Peste cinci sute de cărți. Au zăcut în beciul centrului mai bine de un an. Când profesorul Liviu Petrescu, pe care-l cunoscusem cu mulți ani înainte la Cluj, a venit ca director al centrului și am stat cu el de vorbă la o cafea în biroul lui, ce avea în spatele lui în bibliotecă? Encicolopedia Britanică... Ca să fiu sigur de bănuielile mele am scos din raft primul volum și am citit dedicația pe care o făcusem bibliotecii. Era acolo, pe prima pagină. Deci aici a ajuns. Spre sfârșitul anului am primit o scrisoare de la o doamnă care lucra la radiodifuziunea română și care mi-a scris că tocmai se găsea la Biblioteca Universitară când se deschideau coletele trimise de mine. Îmi cerea să-i fac abonament la reviste de radio și televiziune, dar în limba franceză, că știți, domnule Chendea... Stai cucoană, pe ce lume te afli? Cărțile astea erau din ce strânsesem eu timp de zece ani de pe la garage sale-uri, sau cumpărate din anticariate, din librării sau biblioteci, când se vindeau cu preț redus, și matale vrei să-ți fac abonament și încă în limba franceză? Dar nu numai asta. Doar din scrisoarea ei am aflat că au ajuns cărțile mele la destinație. O parte... Nici un rând de la directorul bibliotecii, de la nimeni. Să-i mai ajut? Nu o blamez pe autoarea scrisorii în ignoranța ei, m-a deranjat modul în care mi-a scris și pretențiile. N-a scris „dacă veți putea... ”, ci direct, ca o comandă.
Zece ani mai târziu, când m-am dus din nou în țară, i-am făcut o vizită directorului bibliotecii - același domn Sasu - numai să aud din gura lui istoria cărților trimise de mine.
- Chiar nu ați avut timp să-mi scrieți două rânduri, să aflu și eu ce s-a întâmplat cu cărțile, dacă au ajuns și în ce condiții?
Vădit descumpănit de neplăcuta mea întrebare, a început să se scuze că, vezi Doamne, în condițiile de atunci, că așa și pe dincolo, dar că la anu’ când va veni la New York vrea să ne întâlnim, că ce ar fi dacă mi-aș deschide o expoziție personală la bibliotecă.
- Nu, mulțumesc de invitație, nu e cazul deocamdată dar, dacă tot sunt aici, aș dori mă uit într-o carte pe care sunt sigur că o aveți în bibliotecă și anume ”Pagini de artă” a lui Zambaccian.
- Da, desigur cu cea mai mare plăcere, m-a dus într-o altă secție a bibliotecii unde una dintre salariate mi-a adus volumul dorit după ceva așteptare. Ce vroiam erau două motto-uri din două capitole diferite ale acestei frumoase cărți apărute în 1943 la editura Casa Școalelor, carte pe care am citit-o și răscitit-o în adolescența mea, când frecventam o altă bibliotecă universitară, cea de la Cluj. Iată unul dintre ele:
”Un șold, un braț molatec de piatră sau de lut, grăi-vor peste timpuri, mai mult decât romanul întregei omeniri. O linie sinuoasă, o curbă care prinde eterna frumusețe, rămâne în veșnicie, prinos pentru iubire, zălog de înțelepciune. Și, dacă vreodată, fatala întâmplare, va stinge cea mai din urmă suflare de aci, vor mai rămâne razele de lună, surâsul însorit, să îmbrățișeze Forma Truditului Pământ”.
4 Martie 1989. Sosesc pe aeroportul Otopeni. Trec cu bine de controlul pașapoartelor și ajung la controlul vamal. Dau din nou pașaportul, deschid geamantanele și îi intind vameșului punga. Mă refuză. Îmi spune că la sfârșit, după control, să duc punga după colț. Începe cotrobăiala. Găsește un mosor de ață.
- Ață de pescuit?
- Nu, ață de cusut...
Îmi spune că trebuie să plătesc garanție o mie de dolari pentru videocameră. Începe discuția:
- Domnule - că tovarăș nu puteam să-i spun - camera asta nu rămâne aici, o iau cu mine, la fel și aparatul de fotografiat. Cedează. Îmi face semn să închid geamantanele și îmi arată vag direcția unde să mă duc, reținându-mi pașaportul. Încep să mă uit unde să îl caut cu punga. Îmi las geamananele mai la o parte și încep să mă uit unde naiba să-l găsesc. Mă duc după un colț și îl văd venind cu pașaportul meu în mână. Mi-l dă, îi dau punga cu Kent și cafeaua și plec. Îmi culeg geamantanele, le pun înapoi pe cărucior și ies tremurând de oboseala drumului, dar mai ales de nervi. Îi zăresc pe ai mei: Anton, cumnată-mea Pupe, nepotul meu Sandro, așteptându-mă nerăbdători. Îmbrățișări, pupături. Primul popas în piața Romană, la Pupe. Seara, pe tren spre Cluj. Încă o noapte nedormită. Cum să dorm? Aveam atâtea de povestit fratelui meu, și el mie că am stat pe culoarul vagonului de dormit pănă dimineața.
Am găsit-o pe mama zăcând în pat. Cum să descriu întâlnirea după nouă ani? Bucuria lor, o bucurie udată cu lacrimile îndelungatei lor suferințe pe care le-am creat-o prin plecarea mea, prin faptul că le-am luat și nepoții pe care îi iubeau atât de mult. Momentul greu al revederii a trecut. Totul trece... Da, dar cum? Alți părinți au fost mai înțelegători, au acceptat mai ușor drumul spre libertate al copiilor lor, dar nu ai mei. Era de înțeles, pierderea lui Val care a declanșat totul...
În fine, ce era de făcut? Nimic... Bine că ne-am revăzut. Am petrecut zile întregi cu ei, stând de vorbă ore în șir, arătându-le fotografii proaspete de acasă și povestindu-le... S-au împăcat cu gândul. Mai ales că știau prin ce trece țara în acel Martie al reîntoarcerii mele.
M-am dus cu tata să mă înregistrez la Miliție, cum cerea legea. Clujul era parcă în stare de asediu. Patrule militare pe străzi, multă miliție, pază peste tot. Și cozi, binecunoscutele cozi la orice...
M-am dus să-mi revăd bunii mei prieteni, pe Adriana și Nour Olinic. A fost a doua seară după ce am sosit. Întâlnirea, o sărbătoare. Am stat la povești până noaptea târziu, la un pahar horincă, de vins de ce o fi fost. Era timpul să mă ducă acasă. Să chem un taxi...
- Nu, lasă că te ducem noi. Nu eu, că am băut cu tine - îmi spune Nour, dar conduce Dănuț. Câți ani au trecut de când îl ținusem în brațe pe Dan, la botez?
Adresa: la Anton, în Gheorghieni. Aproape ajungem. Era miezul nopții. Ne oprește o patrulă: un milițian și doi sau trei soldați. Dan în față, la volan. Eu cu Nour în spate. Ce vor? Că unde mergem la ora „aia”? Nour se legitimează că e medic și că are o urgență la bloc... soția „tovarășului” (arătând spre mine) e grav bolnavă! Îi convinge și ne lasă să trecem. Noroc că nu m-au legitimat și pe mine, că Nour ar fi dat de dracu. Cu un străin în mașină la ora aia!? Ce complotează, ce caută aici!? Ce, ce, ce? Paranoia era totală. M-au lăsat în dreptul scării și au plecat. Abia a doua zi am realizat că nici nu aveam pașaportul la mine, că îl uitasem la Nour în borseta unde am avut și fotografiile. A riscat să-și piardă postul de director al Clinicii Medicala Unu din Cluj, dar a fost inspirat și a salvat situația cu o minciună bine justificată. Eram speriat. M-am plimbat prin oraș și n-am îndrăznit să fac o fotografie cu statuia lui Matei Corvin de frica de a nu fi luat la întrebări sau chiar și arestat... Scandalul cu dizidenta Doina Cornea era în plină desfășurare. Europa Liberă, Radio Londra comentau zilnic protestele și atitudinea curajoasă a acestei femei. Când, într-o, zi m-am dus cu Anton la cimitir, urcând pe cale Turzii am trecut destul de aproape de strada unde locuia, stradă păzită de milițieni care îți făceau semn să treci pe dincolo.
Mai mult am stat acasă cu părinții cu familia. Am fotografiat toate lucrările rămase de la Val care erau depozitate într-o magazie în curte și câteva în casă, m-am dus în pod și am căutat vechi lucrări de ale mele și am mai făcut două sau trei vizite la foști prieteni.
La sfârșitul șederii mele, m-am dus la agenția de voiaj să-mi iau bilet de tren pentru întoarcere la București. Era o zi însorită dar rece de Martie. Îmbrăcat cu o jachetă și pantaloni de jeans cu mânile în buzunare, am luat-o pe jos spre centru. Ajung în piața Libertății și, chiar în fața sediului partidului, văd un grup de cunoscuți: Vasile Igna și Titi Cubleșan de la editura Dacia, Augustin Buzura - mi se pare redactor șef la Steaua și încă una sau două persoane. Mă opresc în dreptul lor, mă văd și izbucnesc:
- Emile, ce faci mă, nu ne-am văzut de mult! Strângeri de mână, îmbrățișări și întrebări. Veneam des la Cluj, la părinți, drumuri la editura cu care colaboram, dar nu și-au dat seama pe moment că eu nu vin de la București și că de fapt vin din America... Când când s-au dezmeticit, s-au scuzat repede că au treburi pe nu știu unde, strângeri de mână, dacă... și au dispărut ca potârnichile. Am rămas cu Buzura, care m-a luat de braț plimbându-ne câțiva pași împreună:
- Gusti dragă, ți-am citit „Drumul cenușii”... Cum Dumnezeu ai scris-o? N-am putut dormi toată noaptea...
- Nici eu - îmi răspunde el zâmbind. L-am crezut. Volumul fusese scos din librării. Ne-am despărțit fără să bănuiesc că ne vom revedea la New York mulți ani mai târziu.
În noaptea aia m-am întors la București. În capitală aproape aceeași atmosferă de tensiune ca la Cluj. Aceeași mizerie materială. În magazine, doar conserve. Rafturi întregi de conserve de fasole, castraveți, gogonele. Orez. Făină cu gărgărițe... Măcelăriile goale... Cum se poate trăi, Doamne, da’ uite că se poate. Vorba lui Vulpescu: „și ce se mai poate când totul se poate?”
M-am dus să fac o vizită soților Vulpescu. I-am găsit acasă pe amândoi. Într-un colț al sufrageriei era... bradul împodobit, rămas de la de Crăciun! Arătau la fel, doar că anii mai adăugaseră niște riduri pe fețele lor. Ileana lucra la un roman. Romulus mi-a spus că nu mai scrie nimic. Nu l-am crezut, dar i-am acceptat minciuna. Le-am spus că în drum spre casă mă opresc la Paris și dacă au ceva să-i transmită bunei noastre prietene Dana Petrișor. Ce să-i transmită, decât pupături? Erau obosiți, blazați, terminați. I-am revăzut unsprezece ani mai târziu. Nu mai erau aceiași... A fost pentru ultima dată, și am să vă spun mai încolo de ce nu am mai vrut să-i mai întâlnesc...
Acasă la Ina și Pupe, masă mare. Lume multă. Cumnatul meu Paul cu băieții și nurorile lui, Sandro, Grig Panicov și nu mai știu cine. Cum e în America? Întrebări, întrebări cu carul, atmosferă caldă, povești de tot felul. Mai ales când ne-am dus la Epurești, unde Paul avea o gospodărie. Paul era medic ftiziolog cu mulți ani de închisoare politică, reabilitat și având o slujbă de medic, mi se pare la Giurgiu, unde făcea și Pupe naveta zilnic. Nu-i plăcea să povestească despre anii „ăia”. L-am tras de limbă cât am putut. Vroiam să știu mai multe despre Gherla, Aiud pe unde fusese în cei nouă ani de detenție.
Într-una din zile, am urcat la mansardă și am intrat în cămăruța unde am lucrat la cărțile mele ani la rând... Miorița, Meșterul Manole... Totul vraiște. Am crezut că-mi găsesc agendele. Nu, nu erau acolo. Am găsit albumele cu fotografii și am început să le dezlipesc una câte una să le iau cu mine. Le-am luat aproape pe toate. Am mai găsit și câteva cărți. Le-am luat și pe alea. Tot nu aveam cu ce să-mi umplu valizele la întoacere decât cu străchinile de Oboga sau Hurezu cu care mă înzestrase fratele meu. După trei săptămâni trăite în România, am plecat spre casă cu o oprire de câteva zile la Paris. Vroiam să văd orașul ăsta încă din anii de școală. Prea mult citisem despre el ca să nu merite o escală, mai ales că aveam unde să trag: la Dana Petrișor, care rămăsese în Franța la câțiva ani după plecarea noastră. M-a așteptat la aeroport împreună cu vechiul meu prieten din Cluj, Titus Cosmuția, refugiat și el cu familia, având și o mașină numai bună pentru plimbări prin împrejurimile Parisului. A fost o săptămână de neuitat. Am umblat zilnic prin oraș, pe străzi, am făcut kilometri întregi pe bulevardele orașului lumină: Montmartre, Sacre-Coeur, Turnul Effel, Domul Invalizilor, Malul Senei cu buchiniștii, și câte altele. Aș fi vrut să mă duc și la Louvre, dar coada de la intrare era atât de lungă că n-am avut răbdare să aștept. Titus m-a dus la Versailles și la Barbizon. Am vizitat muzeul impresioniștilor. O mică lucrare a lui Andreescu pe un perete. Grigorescu lipsă... Am făcut o mulțime de diapozitive, de fotografii. M-am oprit în fața atelierului unui pictor local unde, în vitrină, avea câteva pânze, iar pe frontispiciu următoarele cuvinte care m-au impresionat mult. Le-am reținut: „J’ai tout donné au soleil, TOUT, sauf mon ombre”. Superb... Da, am umblat mult și nu mi-a părut rău. Dar ce poți să vezi într-o săptămână, când nu-ți ajunge nici un an măcar!
Bine și atât. Înapoi acasă. Din nou probleme la intrare. Sunt oprit de un agent de emigrație care mă întreabă arogant cum de m-am dus într-o țară comunistă când am cerut azil politic în America. Am încercat politicos să-i explic situația că nu m-am dus să-l văd pe Ceaușescu, ci pe mama care era pe patul de moarte.
M-a frecat mai bine de o jumătate de oră. Nu vroia să-mi dea viza de intrare, cu toate că aveam pe pașaport ștampila de „re-entry permit”. Până la urmă, l-am convins. N-a fost ușor. Am reușit să trec prin vamă și trei trandafiri cumpărați la Paris, pălinca, trei puieți de vișin și oalele zămislite din pământul țării mele!
După aproape nouă ani, am reușit să primesc, în sfârșit, green card-ul: 5 Iunie 1989. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu ? Trei săptămâni mai târziu s-a stins din viață mama. Avea 78 de ani. Eram împăcat sufletește că am reușit să o văd măcar înainte de a se prăpădi.
Când am plecat în România, compania aeriană mi-a oferit un „deal” foarte convenabil: cumperi un bilet pentru Europa dus-întors și ai o călătorie gratuită oriunde în Statele Unite, valabilă până la sfârșitul anului. Bună afacere. Biletul îl aveam, dar unde să zbor cu el? Hai să mă duc în California, să le fac o vizită rudelor Luisei, lui Lulu Tanoviceanu și familiei lui.
Mă duc pentru o săptămână doar. Îmi ajunge. Suntem în Decembrie, dar la Torrance, lângă Los Angeles, trebuie să fie mai cald. Așa a fost, mai cald și mi-a plăcut... Ce ar fi să ne mutăm acolo? O să vedem, dar... - că mai este și un dar - viața, casele, totul e mai scump în California. Mai așteptăm. Am așteptat mulți ani până când să facem și pasul acesta, însă mai la nord. Am avut o săptâmână plină. Plimbări peste tot când cu Lulu, când cu Marga, cumnata lui. Sunset Bulevard, Beverly Hills, Hollywood Walk of Fame – unde își au amprentele pe trotuar celebrități - mai mari sau mai mici - din cinematografia americană, apoi transatlanticul Queen Mary II, ce să spun, minunat... totul frumos și altceva decât pe coasta Atlanticului.
Am vrut să fiu acasă Sâmbătă 16 Decembrie. A doua zi era ziua Patriciei și nu puteam lipsi de la eveniment, mai ales că urma să avem un party chiar în seara întoarcerii mele. Totul bine și frumos la petrecere. A doua zi Luisa a cumpărat bradul de Crăciun și am început să-l împodobim, așa cerea tradiția la noi, în amintirea zilei când Patty s-a născut, 17 Decembrie 1970.
L-am instalat în sufragerie, lângă șemineu, ca în fiecare an. Seara primesc un telefon de la Romeo Stana: a început revoluția la Timișoara. Așteptam vestea asta de multă vreme, adică din vară. Europa de răsărit era în plină revoluție. Zidul Berlinului căzuse, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia erau în plină revoluție, numai la noi nu se întâmplase nimic... Mă așteptam. Îmi cumpărasem de la un garaj sale un aparat vechi de radio din cele cu lămpi. Cred că era militar. Avea șase extensii de unde scurte și mergea foarte bine. Instalasem o antenă lungă în curte, la înălțime ca să pot prinde cât mai multe posturi de radio. De necrezut, am prins nu numai Europa Liberă, BBC-ul , Radio Paris, Deutsche Welle, dar până și radio Tel-Aviv cu emisiune în limba română. Auzeam mai bine Vocea Americii de la Salonic decât de la Washington DC! Sigur, de cele mai multe ori erau cu feedinguri, dar le reascultam și la alte ore. Nu mă mai săturam ascultându-le, cu dorința să reușească și în România. L-am auzit pe un om cu legătura în direct din subsolul securității din Timișoara relatând la Munchen ce se întâmplă în oraș. De necrezut. Duminică, Luni, Marți... Joi demonstrația din Piața palatului. S-a tras în mulțime. Conectasem aparatul de radio la magnetofon și înregistram. Bandă după bandă. Instalația era sus, la etaj, în bibliotecă. Când mă striga Luisa, fugeam la parter să mă uit la televizorul care transmitea imagini din toată Europa de Răsărit.
Vineri am stat toată ziua ascultând radioul. Am luat toate sticlele din vitrină - vodcă, scotch, rom - cu ce mai era în ele și le-am golit pe rând... Ceaușescu a fost prins! Seara, când a venit Luisa de la salon, n-am putut să îngăim un cuvânt ca lumea. Eram terminat. Abia am reușit să mă duc în dormitor, așa eram de amețit. M-am prăbușit în pat și dus am fost până a doua zi. Se știe ce a urmat. N-am avut pe nimeni la Crăciun nici n-aveam nevoie.. Am văzut procesul, execuția. Ce am simțit atunci? Greu de spus. Nesiguranță, neliniște, confuzie. Îi vedeam pe cei de la televiziune; pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Urmăream cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor. Doamne, numai să fie bine, să reușească! În țară, luptele continuă. Primesc un telefon nu mai știu de la cine. Părintele Calciu Dumitreasa adună voluntari pentru România. Va pleca un avion de la Washington DC, prin Iugoslavia, cu destinație Timișoara. Sunt gata să plec. Unde trebuie să sun? Alt telefon. Așteaptă, că nu e sigur... Aștept. Apoi totul s-a contramandat. Vroiam să mă duc, să ajut revoluția, să fiu pe baricade... Dar mi-a trecut! Am urmărit în continuare evenimentele. Când unul dintre prietenii noștri mi-a spus că la Washington - tot acolo - se organizează la sediul Băncii Mondiale o expoziție de artă românească cu vânzare în sprijinul revoluției, am dat și eu o lucrare. Ce s-a ales de ea nu știu. S-a vândut? Nu s-a vândut? N-am aflat niciodată. Nimeni n-a știut să-mi spună. După ce am văzut la televizor încendiul de la Biblioteca Centrală Universitară din București, în toiul luptelor, m-am gândit să le trimit niște cărți. Aveam destule, chiar prea multe. Am început să le împachetez: Seturi complete din Enciclopedia Britanică, Collier’s Encyclopedia, cărți de informatică, albume de artă, zece colete. Le-am dus la Centrul Cultural Românesc ca să fie trimise în țară pe cheltuiala lor - nu a mea că nu aveam de unde. Peste cinci sute de cărți. Au zăcut în beciul centrului mai bine de un an. Când profesorul Liviu Petrescu, pe care-l cunoscusem cu mulți ani înainte la Cluj, a venit ca director al centrului și am stat cu el de vorbă la o cafea în biroul lui, ce avea în spatele lui în bibliotecă? Encicolopedia Britanică... Ca să fiu sigur de bănuielile mele am scos din raft primul volum și am citit dedicația pe care o făcusem bibliotecii. Era acolo, pe prima pagină. Deci aici a ajuns. Spre sfârșitul anului am primit o scrisoare de la o doamnă care lucra la radiodifuziunea română și care mi-a scris că tocmai se găsea la Biblioteca Universitară când se deschideau coletele trimise de mine. Îmi cerea să-i fac abonament la reviste de radio și televiziune, dar în limba franceză, că știți, domnule Chendea... Stai cucoană, pe ce lume te afli? Cărțile astea erau din ce strânsesem eu timp de zece ani de pe la garage sale-uri, sau cumpărate din anticariate, din librării sau biblioteci, când se vindeau cu preț redus, și matale vrei să-ți fac abonament și încă în limba franceză? Dar nu numai asta. Doar din scrisoarea ei am aflat că au ajuns cărțile mele la destinație. O parte... Nici un rând de la directorul bibliotecii, de la nimeni. Să-i mai ajut? Nu o blamez pe autoarea scrisorii în ignoranța ei, m-a deranjat modul în care mi-a scris și pretențiile. N-a scris „dacă veți putea... ”, ci direct, ca o comandă.
Zece ani mai târziu, când m-am dus din nou în țară, i-am făcut o vizită directorului bibliotecii - același domn Sasu - numai să aud din gura lui istoria cărților trimise de mine.
- Chiar nu ați avut timp să-mi scrieți două rânduri, să aflu și eu ce s-a întâmplat cu cărțile, dacă au ajuns și în ce condiții?
Vădit descumpănit de neplăcuta mea întrebare, a început să se scuze că, vezi Doamne, în condițiile de atunci, că așa și pe dincolo, dar că la anu’ când va veni la New York vrea să ne întâlnim, că ce ar fi dacă mi-aș deschide o expoziție personală la bibliotecă.
- Nu, mulțumesc de invitație, nu e cazul deocamdată dar, dacă tot sunt aici, aș dori mă uit într-o carte pe care sunt sigur că o aveți în bibliotecă și anume ”Pagini de artă” a lui Zambaccian.
- Da, desigur cu cea mai mare plăcere, m-a dus într-o altă secție a bibliotecii unde una dintre salariate mi-a adus volumul dorit după ceva așteptare. Ce vroiam erau două motto-uri din două capitole diferite ale acestei frumoase cărți apărute în 1943 la editura Casa Școalelor, carte pe care am citit-o și răscitit-o în adolescența mea, când frecventam o altă bibliotecă universitară, cea de la Cluj. Iată unul dintre ele:
”Un șold, un braț molatec de piatră sau de lut, grăi-vor peste timpuri, mai mult decât romanul întregei omeniri. O linie sinuoasă, o curbă care prinde eterna frumusețe, rămâne în veșnicie, prinos pentru iubire, zălog de înțelepciune. Și, dacă vreodată, fatala întâmplare, va stinge cea mai din urmă suflare de aci, vor mai rămâne razele de lună, surâsul însorit, să îmbrățișeze Forma Truditului Pământ”.
Emil CHENDEA
Alt fragment din Între două lumi de Emil Chendea, volum apărut la editurile Eikon și Caiete Silvane, poate fi citit aici http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2208
Cartea din care a fost extras capitolul a fost lansată la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania. Alături de António Lobo Antunes, la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania vor mai fi prezenţi, în calitate de invitați speciali: Hanne Ørstavik, scriitoare norvegiană contemporană, tradusă în peste 15 limbi, câștigătoare a Premiilor Klassekampen și Brage pentru activitatea sa literară, Jean Poncet, poet şi lingvist, traducătorul operei integrale a lui Lucian Blaga în franceză, Emil Chendea, cel mai mare grafician de carte din România înainte de 1989, stabilit în SUA, Vasile Tărâţeanu, scriitor şi ziarist român din Cernăuți (Ucraina), membru al Academiei Române, autor a peste 20 de cărţi de poezie şi publicistică, al unor antologii de poezie şi deţinător a tot atâtea premii naţionale şi internaţionale pentru literatură.