Nicolae Breban. Ce se întamplă cu elita acestui neam?
Cele vreo trei secole de fanariotism ne-au dăruit, printre altele, şi acea nostalgie literară cu accente geniale şi putrede totodată, din care s-au născut un Matei Caragiale sau Ion Barbu.
Sigur, nu ocolim partea noastră de vină, de slăbiciune şi confuzie vocaţională, care, ciudat, tresare mai ales acum, în libertate; ce se întâmplă cu noi, cu elita acestui neam? Am obosit deja? Încă suntem sau am fi prea tineri pentru a ne lua cu adevărat soarta în mâini sau, mai ştii, imperiile care ne-au protejat în secole ne-au infuzat un anume tip de dependenţă; cu deosebire în Ţara Moldovei şi în cea Românească, unde Ruşii şi Turcii ne-au tratat drept nişte colonii bune de muls, iar pe voievozii noştri ca pe nişte baş-buzuci sau viziri cu sarcini periferice… iar pe la 1700 trimiţându-ne Grecii din mahalaua Fanarului să ne educe, adică să ne strice moravurile, dăruindu-ne un fel de machiavelism oriental, un cinism îmbrăcat în caftane şi într-o limbă elegantă ca o armă posibilă, printre altele, în rostul nostru de a ne suporta starea de veşnici cetăţeni de mâna a doua şi victime înfricate ale veşnicilor stăpâniri.
Cele vreo trei secole de fanariotism ne-au dăruit, printre altele, şi acea nostalgie literară cu accente geniale şi putrede totodată, din care s-au născut un Matei Caragiale sau Ion Barbu. Ca şi savoarea şi aproape cultul unei parfumate şi calme, lascive dezesperări, a unui isipititor şi moleşit far-niente îmbibat de toate licorile şi sonurile caravan-serail-urilor unor potentaţi de mâna a doua; apetitul, aproape aş zice dorul, după o ratare cu arome de narghilea inhalată visător, pierdut într-o lume făcută spre a muri încet, cutreierat de amintiri colorate, larmoaiante şi dulci ale unei tinereţi şi ale unui trecut totdeauna minţite. Boala unui anumit scepticism care ia forme fataliste, provinciale şi aproape invincibile, atât de mult ne par ele a exprima un fel de bun-simţ al unei bătrâneţi şi înţelepciuni care ne curg din izvoare asiatice şi vechi. Sigur, alături de cei doi excelenţi scriitori evocaţi mai sus mai putem să-l aşezăm pe bădiţa Mihai Sadoveanu, încă, se pare, cel mai mare prozator român, deoarece face parte dintre foarte puţinii care are o operă– o descriere în timp, dar şi în prezentul său şi al nostru, a unor stări, straturi şi figuri culese din zonele mari, istorice din toate psihologiile şi destinele care au vieţuit pe relieful unde se vorbeşte idiomul nostru latin. Numai căşi el era îmbibat de acel machiavelism mărunt şi oriental care ne face şi ne-a făcut în momentele grele, de cumpănă, cum se spune, să alegem calea mai uşoarăşi grăbită a plecării grumazului; a unei viclene prostituări, să ne spoim victimizarea cu fel de fel de ghirlande motivaţionale şi sentimentale, cel mai adesea inventate sau mult mărite.
Sadoveanu nu numai că a acceptat o înaltăşi pur decorativă funcţie în parlamentul stalinist, alături de golanii şi haimanalele comuniste înzestrate de Ruşii bolşevici cu o putere cinicăşi brutală, dar a îndrăznit să-şi inmoaie peana sa, cu adevărat înmiruită cu darul unui înalt şi unic talent, pentru a propune o carte, un roman mediocru, care avea însă sarcina de a ne cocoloşi şi minţi marea dramăşi disperare a ţărănimii române – căreia, umilită de activişti-baş-buzuci în cizme şi haine de piele, cu pistolul la şold şi călărind prin văgăunile satelor pe Gazuri sovietice, i se furau nu numai pământurile şi vitele, dar şi demnitatea, prestigiul lor real, cuminte şi înalt răbdător, care s-a format şi ne-a susţinut domnii, cei curajoşi, în secole Nu, bineînţeles, noi nu ne permitem să-l condamnăm pe acest titan al prozei şi limbii româneşti, ba am îndrăzni chiar să-l înţelegem! Nu avem mulţi de talia lui, a conului Sadoveanu, capacitatea sa de a oglindi un neam întreg, ca şi visul după o altă Românie. Nici ca severul poet Ion Barbu, care s-a înflăcărat pentru un căpitan care trebuia să salveze o ţarăşi un neam căutându-şi adevărata soartă, vai câte entuziasme care se consumăîn false ceasuri destinale; şi nici ca taciturnul şi snobul de fiu al marelui Caragiale, care a reuşit, în toată lenea sa misterioasă, să scrie o singură carte; care poate fi recitită, e drept, cu un anume folos, cu o anume savoare indicibilă, aproape vinovată, în maldărul de file imunde pe care le-au aruncat atâţia din dorul de o scurtă nemurire în nevârstnica şi via noastră literatură.
Da, ne asumăm, trebuie să ne asumăm întreaga vină, care, se pare, continuă! Ba, unii au făcut din ea, dintr-un păcat, slăbiciune sau fugă chiar o misie, vrând să ne înnobileze meseria cu o altă sarcină– cea politică! După revoluţie, de îndată, unii tineri învăţaţi, fini şi inteligenţi, pe bune, şi-au sacrificat propria vocaţie cu care-i investiseră foştii lor învăţători şi maeştri, pentru a salva poporul Român de noii nomenclaturişti. Care, mai dibace decât şi-au imaginat tinerii noştri corifei parcă vrând să le facăîn ciudă, s-au orientat mai ales spre finanţe şi economie, construind iute averi colosale, cu care au făcut o alt fel de politică, mult mai modernăşi cu adevărat eficace – cea a informaţiei, a mass-mediei, a băncilor şi a speculaţiei terenurilor. Şi astfel, tabăra noastră, zisă intelectuală, s-a împărţit în două, în trei. Şi marele şi abilul speculator financiar ungur-american Soroş i-a ajutat mai ales pe cei care, chipurile, vor să lupte pentru dărâmarea comunismului, dar, cum domnia-sa a sosit cu întârziere gravă, decisă, adică după ce popoarele foste satelite ale sovietelor nu-şi găseau capul să adune rămăşiţele grele ale unui dezastru, acest mecena improvizat de care vorbim a aprovizionat generos cu fonduri pe cei de la noi, mai ales, din cultură, care nu mai credeau neapărat în necesitatea unui stat unitar, a unei naţiuni şi a unei credinţe ce venea din Tradiţie şi nici în nevoia de modele istorice, tot atâtea mituri obsolete şi provinciale, se spunea!… Sub platoşa şi scuza anti-comu-nistă– într-un moment când praful dens stârnit de surparea uriaşei şandramale comuniste se răspândeşte încă peste întregul continent! – fondurile Soroş, iar, de curând, cele de la Microsoft, susţin în continuare un fel de cosmopolitism de factură clară neo-marxistăşi consumistă, new-age sau corectă politic, plină de autenticism şi colorată de un post-modernism ad-hoc, aproape furibund, orice afară de miturile naţionale, compromise pentru totdeauna de comunism, se zice. Se zice şi unii o şi cred, într-o nouă confuzie de scopuri, pătată ca şi altădată de uimirea abruptă, istorică, ca şi de vechea frică amplă, subterană, care ne strică, încă o dată, fundamentele calmului necesar, acum când ar trebui să re-începem; iar noi nu facem decât să vorbim, să vorbim, pierduţi şi orgolioşi în norul de fraze care ni se pare că ne susţine, ne ajutăşi ne poartă.
Toată lumea în România scrie şi publică versuri, proze, amintiri şi confesiuni şi nimeni nu mai crede în literatură. Dispreţul afişat faţă de Uniunea Scriitorilor e aproape o modă, dar ni se înaintează mereu sute de cereri de a deveni membru al acestui dinozaur, căruia Ceauşescu i-a furat primul sediu, iar acum unii abili avocaţi i-l iau şi pe al doilea. O instituţie care, e drept, nu durează decât de un secol, aproape cât statul naţional, şi ai cărui preşedinţi, cu nume ca Mihai Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, au aşezat stâlpi la noua construcţie sau navă a naţiunii, ce venea, săltând pe valurile năzdrăvane ale timpului, ca şi corabia lui Ulise şi întocmai ca şi acel mic şi viclean tiran al unei mici insule pierdute în Marea Egee, tindea mereu spre o ţintă ce ni se părea cumva cunoscutăşi dragă, aşa cum sunt unele amintiri care, cu timpul, ca şi fuiorul, se împletesc şi se răsucesc în felurite, mincinoase şi atrăgătoare chipuri, toate profund necesare acelui vis încăpăţânat al dăinuirii!
■ fragment
Comentariu Dan Culcer. O singură întrebare am de pus, pentru moment. Care să fie explicație că vreme de două decenii Nicolae Breban, spirit critic și analitic alert, n-a observat sau n-a crezută de cuviință să ne comunice că a observat efectele perverse ale finanțării elitelor din România de către Fundația Soros? Știu câțiva intelectuali care au alertat, imediat după 1990, când GDS se lăsa cu bucurie susținut de Fericita Fundație, o potențială opinie publică pe această temă. Banii nu au miros, ni s-a replicat oral. «Nu contează de unde vin, Soros nu ne cere nimic în schimb. » Așa să fie.
Atunci înseamnă că porcăriile și lepădare de sine au fost practicate din convigere. Cu atât mai grav. Nu mai e doar o porcărie ci și un semn de prostie cu ștaif. (Dan C.)
Atunci înseamnă că porcăriile și lepădare de sine au fost practicate din convigere. Cu atât mai grav. Nu mai e doar o porcărie ci și un semn de prostie cu ștaif. (Dan C.)