Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între 23 august 1944–23 august 1977 (1)
Lector univ. dr. Florian Bichir
Miercuri, 06 Mai 2015 18:59
SURSĂ
Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant, din puncul nostru de vedere, este dosarul personal, predat C.N.S.A.S. de Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2083 pagini. Evident nu avem spaţiul necesar pentru o cercetare in extenso, ci doar posibilitatea de a lămuri câteva aspecte rămase până acum învăluite în mister: graţierea lui Şeicaru la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu şi vizita incognito pe care acesta o realizează la invitaţia şi sub protecţia Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.) la Bucureşti în august 1977. Ca o ironie a sorţii trebuie spus că viaţa lui Pamfil Şeicaru se învârte fatidic în jurul unei date: 23 august. Părăseşte România în 1944 cu câteva zile înainte de 23 august - act pe care l-a atacat pe tot parcursul vieţii - şi îşi încheie cariera urmărind pe viu manifestările consecrate aceluiaşi 23 august, pe viu, la Bucureşti în 1977. Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 şi 23 august 1977 [1].
Câteva lăuriri şi nu numai...
A scrie despre Pamfil Şeicaru - jurnalist, eseist, memorialist, prozator, n.6/18 apr. (19 aprilie, în corespondenţa lui P. Ş.).1894, Buzău - d. 21 oct. 1980, Dachau, R. F. Germania - chiar la mai bine de trei decenii de la dispariţia sa rămâne o provocare. Atacat ca nimeni altul în perioada interbelică: „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „şantajul şi etajul”, „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei”, Pamfil Şeicaru rămâne din punctual nostru de vedere cel mai mai important gazetar al României Mari. După cum notează şi Mihai Pelin: „Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cel mai comode pentru autorităţi. În diverse arhive, civile şi militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate, mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939 a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanţii franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istora încă nescrisă a presei române polemica pe care a purtat-o în paginile Curentului cu comentatorul britanic Wicham Steed, care, prin intervenţiile sale în emisiunile postului de radio BBC, inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care şi-l dorise”[2]. Măcar postum trebuie să-i recunoştem meritele. Lucid şi rece într-un secol care parcă o luase razna, Şeicaru a ştiut şi simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui. Până şi detractorii ar trebui să atdimtă că predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de cursul postbelic al evenimentelor. În privinţa activităţii jurnalistice semnalăm lucrarea “Istoria presei” de Pamfil Şeicaru, editura Paralela 45, ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca[3].
Minciunile continuă şi după plecare!
Pamfil Şeicaru părăseşte România la 10 august 1944, ultimul domiciliu din Bucureşti, din str. Ştefan Furtună nr. 93, fiind trimis de Mihai Antonescu în Spania pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din conflagraţie, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale. S-a stabilit iniţial la Madrid, împreună cu soţia sa, coloborând la cotidianul El Alcazar şi fondând publicaţia Liberty and Justice, în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României. După 23 august 1944 şi instalarea regimului comunist la putere, Pamfil Şeicaru a fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război” vinovaţi de dezastrul ţării” (22 mai-4 iun 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă”. Încadrarea de „criminal de război” şi condamnarea la moarte s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului Român[4]. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul”, a fost pusă temporar la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu (până în 1949), iar clădirea ziarului Curentul a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii”[5] şi transformată ulterior în sediu al Securităţii din R.P.R.. În mod aproape firesc, la 31 august 1946 a fost inclus pe listele negre ale Siguranţei referitoare la activitatea emigranţilor: „Se află în Portugalia, Lisabona. Pe lângă activitatea sa propagandistică antidemocratică şi antisovietică, ne-a fost semnalat în ultimul timp de a fi întemeiat o mare firmă comercială, la care a fost ajutat şi de un grup de capitalişti angloamericani”. Evident informaţia era falsă!
Gogoriţeţe puse pe seama lui Şeicaru sunt nenumărate. Victor Frunză[6] scrie că Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi ai ajunge până la Madrid. Mult mai „bine informată” Siguranţa română ajungea la concluzia conform notelor de informare sau a unor mărturii ulterioare, că Şeicaru ar fi transferat cu această ocazie în Elveţia fonduri băneşti (devize), argintărie, bijuterii, mobile şi alte bunuri de valoare, printre care şi o ladă cu 40 de tablouri de artişti români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza). Potrivit unui raport întocmit în 1946 de un angajat al serviciilor secrete S.U.A., ar fi transferat în Elveţia fonduri băneşti şi obiecte de familie prin intermediul ginerelui său, Marius Cişmigiu[7], secretar la departamentul de presă al legaţiei României de la Berna. Ajunge la Viena pe traseul Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta şi ia legătura cu Guvernul Naţional condus de Horia Sima. La 2 februarie 1945 ar fi vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, pentru a dezavua actul de la 23 august 1944. În februarie 1945 ar fi ajuns la Berlin, de unde ar fi fost salvat cu ajutorul oamenilor lui Canaris[8]. Conform amintirilor lui Rene Al. de Flers[9], un autor în genere bine informat, Şeicaru ar fi ajuns în Spania încă din vara anului 1944, ajutat de comandantul armatei germane. De la Viena, care i-ar fi pus la dispoziţie un avion. Ulterior toate alegaţiile privind averea lui Şeicaru vor fi spulberate, acesta trăind la limita sărăciei în exil. În privinţa plecării din ţară el mai bine este să ne adresăm celui în cauză, Şeicaru: „când Niculescu Buzeşti a fost informat de Mihai Antonescu de plecarea mea şi de misiunea pe care o aveam, a informat legaţia germană că eu nu plec la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. O totală confuzie la legaţia germană şi după ce s-a comunicat la Berlin s-a decis să nu se dea viză de intrare în Germania, urmând ca la Viena să mi se dea viza de tranzit. Eram blocat neputând să merg spre a realiza ceea ce s-a decis de Mareşalul Ion Antonescu. Am rămas în Germania până februarie 1945 când am izbutit să plec cu un avion care zbura deasupra Alpilor la 6.000 de metri şi cobora deasupra Mediteranei la 20 de metri spre a nu fi atacat de avioanele de vânătoare anglo americane. Sunt deci un emigrant fără voie”[10]
La 24 iulie 1947, Serviciul Special de Informaţii (SSI) a semnalat regimului de la Bucureşti articolele sale ostile, publicate în ziarele Informaciones, Ariba şi Mundo. După ce s-a mutat la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, Şeicaru a fost din ce în ce mai prezent în numeroase publicaţii ale emigraţiei române din Occident. Mai târziu, un document al Securităţii preciza: În străinătate, desfăşoară o activitate intensă anti R.P.R., în cadrul organizat al emigraţiei contrarevoluţionare. O agentă a aceleiaşi instituţii infiltrată printre românii din Occident raporta centralei de la Bucureşti că ar fi fost evitat de compatrioţi, că publica în revista legionară Chemarea, din Spania, şi că ar fi avut bani depuşi în Elveţia, bani care ar fi interesat şi autorităţile comuniste. În martie 1960, mai figura în evidenţele celor daţi în urmărire generală, sub consemnul: În caz de identificare, să fie reţinut[11]. Din 1945 se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca (până în 1953) şi apoi la Madrid (unde rămâne până în 1974)[12].
„Steagul ţării” şi intervenţia maiorului Caraman
În buna sa tradiţie, Securitatea promitea mult, dar nu se ţinea de cuvânt. Obsedat de Elena Lupescu, dar şi romanul său, prin mijlocirea fiicei sale stabilite la Paris, Pamfil Şeicaru intră în contact cu emisarii de la Bucureşti. Cazul era tratat foarte serios în Centrală, Generalui Maior Nicolae Doicaru trasmiţând la Paris următoarele în data de 12 mai 1965: „Se aprobă contactarea lui „Vlad” la domiciliu. Se va avea în vedere următoarele probleme în discuţiile ce se vor avea cu « Vlad». Să i se comunice « Vlad » că nu ne putem angaja în problema editării cărţii « Vulpea roşcată ». El poate s-o publice. Referitor la dosarul de anchetă penală Iorga-Madgearu, informaţi-l că a-ţi comunicat la M.A.E. şi aşteptaţi răspunsul. Îl veţi comunica. Privind acordarea unei pensii viagere nepotului lui Mascedonschi, spuneţi lui « Vlad » că pentru a interveni la M.A.E. este necesar să se cunoască datele lui de stare civilă doveditoare că este nepotul lui Mascedonschi. Se va da lui «Vlad» materialele trimise oficiului de M.A.E. şi fotografii cu realizările regimului nostru pentru ca « Vlad » să le publice în branşa despre agricultura noastă”. Mai pe româneşte Securitatea nu se obliga la nimic, dar îi solicita lui Şeicaru să laude regimul! Ca o paranteză istorică trebuie spus că romanul « Vulpea roşcată », al cărui dactiloscript a fost păstrat la Munchen de dr. Vasile Iliescu a fost publicat în România abia în 1996”[13].
Ceva mai inteligenţi decât şeful lor, ofiţerii de la Paris ajung la o altă concluzie: „Ordinele cu privire la « Vlad » au fost înţelese de tov. Colonel Ilie, însă crede că e mai bine ca lui « Vlad » să nu i se respingă la primul contact nădejdea că îl vom ajuta să găsească un editor deoarece acesta a fost factorul hotărâtor care la împins spre noi. El vrea doar să i se recomande un editor într-o ţară arabă cu care el să intre în contact şi, să publice cartea pe spezele sale, lucru pe care rezidenţa crede că-l putem face, fără ca noi să ne amestecăm în vreun fel. Se consideră că e mai bine să-i spună lui « Vlad » că s-a raportat celor în drept cererea lui şi aşteptăm răspuns”.
În senzaţionala viaţă a lui Pamfil Şeicaru intervine şi maiorul Caraman - viitorul general Mihai Caraman, o legendă a spionajului - care exat în aceea perioadă se afla la Paris, evident la datorie! El notează, după o întîlnire cu Şeicaru următoarele: „«Vlad» a început prin a expune prezenţa sa, afirmând că pe el îl interesează, «steagul ţării indiferent cine-l ţine» şi că el vrea ca să măsoare posibilităţile pe care le are să sporească interesele ţării. Vorbind despre aceasta « Vlad » a afirmat că vrea să servească ţara, « nu partidul comunist » , pentru că el nu este comunist şi că dacă , comuniştii din R.P.R. luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării , el pe o cale diferită luptă pentru acelaşi lucru”.
Discuţiile şi negocieriel cu ofiţerii D.I.E. sunt în toi. Pe 5 mai 1965, Şeicaru nu uită să le spună reprezentanţilor Bucureştiului, fără să-şi ia însăşi nicio obligaţie că „s-a gândit că dacă justiţia 21 română l-ar reabilita, ar vrea să devină... român. El a fost condamnat la 20 ani închisoare, pentru fascism şi consideră că aceasta nu corespund adevărului, practic condamnarea lui [...] faptului că în 1975, pe timpul guvernului fantomă legionar, a vorbit la radio Viena. Dar el a refuzat să facă parte din acest « guvern » şi toată activitatea lui poate [...] Că nu a fost şi nu este un fascist. De aceea nu presupune să actualizăm această problemă şi dacă ministrul justiţiei al R.P.R. este de acord să se [...] un proces de reabilitare a lui, ar da delegaţie să se ocupe de acest proces avocatul Dongorozi vintilă din Bucureşti şi V. Stanciu din Paris care îi sunt buni prieteni. În această perspectivă devenind [...] român, ar merge în vizită în ţară. În sfârşit, « Vlad » a manifestat interes pentru a avea fotografii ale fostei sale proprietăţi de la Ciorogârla”. Că problema era serioasă, iar Pamfil Şeicaru era luat în serios la Bucureşti stă dovadă şi următoarea notă.
Nicolae Ceauşeşcu aprobă deconturile lui Pamfil Şeicaru
Munca operativă a ofiţerilor D.I.E. era urmărită cu sufletul la gură chiar de Nicolae Ceauşescu. În continuare vă prezentăm un raport al Ministrului Afacerilor Interne, Corenel Onescu care solicită „datorită situaţiei materiale precare în care se află (Pamfil Şeicaru - n.n.), propunem totodată să i se acorde suma de 3.000 (trei mii) dolari care reprezintă cheltuielile efectuate de Pamfil Şeicaru, cu ocazia editării materialului « Karl Marx însemnări despre români. Texte inedite. Comentariu ». Documentul poartă următoarea rezoluţie: «De acord, ss. N. Ceauşescu»”.Comunicarea a fost făcută de serv. Secretariat azi 20 VII 1966”.
Ministerul Afacerilor Interne
Strict Secret
Cabinetul Ministrului - Exemplar nr. 3/19 august 1966
Nota Nr. 167
Priveşte pe Pamfil Şeicaru
Pe linia atragerii emigraţiei române pe poziţii loiale ţării, organele noastre au întreprins acţiuni de apropiere a unor vârfuri reacţionare, printre care şi a lui Pamfil Şeicaru, publicist, în vârstă de 74 de ani, fost proprietar al ziarului „Curentul”, a plecat din ţară la 14 august 1944, în prezent stabilit în Madrid; lucrează în calitate de colaborator extern la postul de radio Madrid şi unele gazete locale. Ca urmare a acestor acţiuni, în ultima perioadă sus-menţionată a adoptat o poziţie favorabilă ţării, iar la începutul acestui an, a tipărit şi difuzat în rândul emigraţiei române - într-un tiraj de 700 de exemplare - un material intitulat „Karl Marx Însemnări despre Români Texte inedite. Comentariu”. În această lucrare, care însumează cca. 400 de pagini, Pamfil Şeicaru, publică textul integral al cărţii apărute în ţară, în editura Academiei, citind în sprijinul susţinerii expuse, o serie de texte şi de argumente din lucrările unor autori străini. De asemenea, în cuprinsul comentariului Pamfil Şeicaru„prezintă realizările ţării noastre în domeniul economic-cultural, precum şi al politicii externe, după care i-a poziţia împotriva căpeteniilor organizaţiilor reacţionare ale emigraţiei române. Această carte a fost primită cu mult interes în emigraţia română şi apreciată în mod pozitiv. Astfel, o serie de elemente cu prestigiu în emigraţie şi cu atitudine pozitivă faţă de ţară ca Viorel Tilea din Londra, V.V. Stanciu şi Leon Negruzzi din Paris, consideră „calea aleasă de Pamfil Şeicaru, ca singura pe care o poate alege un bun român care ştie să aprecieze situaţia politică actuală”, asigurându-l de sprijinul lor prin publicarea unor articole favorabile în presa locală şi a emigraţiei.
De asemenea, numeroşi emigranţi români cu influenţă ca Elena Brătianu, Dragu Ion, Maftei constantin, din Franţa, George Uscătescu din Spania şi alţii, apreciază lucrarea publicată de Pamfil Şeicaru, ca fiind „un material favorabil ţării, având la bază o bună documentare şi în final constituie un îndreptăţit rechizitoriu adresat emigraţiei”. Unele gazete ale emigraţiei române ca, de exemplu, „Curierul Românesc” din Franţa şi „Stindardul” din R.F.G. au publicat articole favorabile lucrării lui Pamfil Şeicaru, recomandând emigranţilor procurarea şi citirea acesteia. Datorită conţinutului lucrării unii legionari ca Horia Sima, Gheorghe Costea din Spania şi Mircea Popescu din Italia, consideră că aceasta reprezintă un „rechizitoriu” la adresa emigraţiei române şi în acelaşi timp un sprijin dat regimului din România. Ei se pregătesc , chipurile, să demaşte pe Pamfil Şeicaru, în fiţuica legionară „Ţara şi Exilul”. Atitudinea favorabilă faţă de ţară a lui Pamfil Şeicaru, rezultă şi din datele obţinute prin sursele noastre externe care confirmă că sus-numitul are o atitudine pozitivă faţă de ţară. Aceasta rezultă şi din corespondenţa cu fiica sa din Paris, cu rudele din şară şi cu profesorul Andrei Oţetea.
Astfel, primind recent din partea Academiei Române două volume din Istoria României, Pamfil Şeicaru, a trimis la 5 iulie 1966,o scrisoare profesorului Andrei Oţetea, în care arată: „Vă mulţumesc pentru scrisoarea dv. Ca şi pentru cărţile trimise. Am început citirea volumelor III şi IV cu oarecare teamă, bănuind că Istoria României ar putea fi forţat interpretată [...] Ori, spre marea mea bucurie istoria neamului românesc este redată, în tot complexul ei, cu o echilibrare a forţelor spirituale şi economice care au acţionat evenimentele. Concepţia de lucru este admirabilă, mulţumită folosirii tuturor istoricilor conform specializării fiecăruia [...]. Vă mulţumesc şi pentru cartea lui D. Protase „Problema continuităţii în Dacia în lumina Arheologiei şi numismaticei”. Excelentă lucrare, executată în cea mai severă disciplină ştiinţifică care mi-a înlesnit să-mi dau seama cât de intense au fost cercetările arheologice în aceşti 22 de ani [...] Fiecare lopată care azvârle pământul ce acoperă mărturiile permanenţii noastre în spaţiul dacic, constituie o lovitură dată sofismelor grosolane ale istoricilor unguri. Cine se poate îndoi de vigoarea neamului românesc când la cea mai vagă contestate a autenticităţii daco-romane, reacţionează spontan unanimitatea conştiinţei naţionale”.
- Va urma -
----------------------------------------
[1] Florian Bichir - „Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944-23 august 1976”, Editura Militară, 2014.
[2] Pelin Mihai - „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii”, Editura Compania, 2002, pag.314-316.
[3] Şeicaru Pamfil,„Istoria presei”. Ediţie îngrijită şi prefaţată de George Stanca, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007.
[4] Manolescu Florin - „Enciclopedia Exilului Românesc 1945-1989”, Bucureşti, editura Compania, 2003, pag. 671-676.
[5] Ioan Opriş - „Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai - 4 iunie 1945”), Bucureşti, Editura Albatros, 1999.
[6] Frunză Victor - „Destinul unui condamnat la moarte - Pamfil Şeicaru”, Bucureşti, 200.
[7] Marius Cişmigiu, primul soţ al Viorellei Şeicaru (n. 1923 - d. 1981).
[8] Manolescu Florin, „Enciclopodia”.
[9] Al. de Flers, Rene - „Europa liberă şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă”, Criterion Publishing (2004).
[10] Şeicaru Pamfil - „Lămuriri preliminare”, Curentul, nr 5922, 11 ian.1978
[11] Pelin Mihai. „Opusul”.
[12] Şeicaru Pamfil, „Vulpea roşcată”, roman, BucureştI, editura Jurnalul Literar, 1996
[13] Buzatu Gheorghe, „Nicolae Ceauşescu - biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia”, Colecţia Opera Omnia, 2011.