SEISMOGRAME
Dialog Paul Goma-Dan Culcer
(11 martie 2000, publicat în versiunea veche a revistei asymetria.org)
Am citit cu stupefacție într-un număr recent al cotidianului “ Le Monde ” (15 ianuarie 2000) o recenzie a numărului 606 (noiembrie-decembrie 1999) al revistei “ Les Temps Modernes ”, semnată de Edgar Reichmann, publicist, fost funcționar la Unesco, cetățean francez, originar din România. Stupefacția pe care vreau să ți-o împărtășesc, Domnule Paul Goma, era generată de o afirmație, lipsită de orice consistență intelectuală și sociologică, pentru orice cunoscător al atmosferei intelectuale și politice românești în ultimele cinci decenii.
Iată ce scrie Edgar Reichmann în recenzia sa :
(…) Gheorghe Voicu, conferențiar la Facultatea de șiitințe politice a Universității din București, subliniază în articolul său [din Les Temps Modernes], Onoarea națională românescă sub semnul întrebării, conflictul care opune două “tabere “în privința Shoah, a “a valurilor rasiste, xonofobe și antisemite în societatea românească de azi “sau în legătură cu eventuala reabilitare a lui Antonescu. Apariția la editura Stock, în 1998, a Jurnalului (1934-1945) lui Mihail Sebastian a turnat gaz pe foc, punînd în lumină convertirea unei părți a intelighenției românești interbelice la tezele antisemite și xenofobe ale Gărzii de Fier. Astfel s-a declanșat polemica. Într-o tabără, intelectuali democrați se împotrivesc minimalizării Shoah în România, fiind îngrijorați de manifestări pe care le consideră antisemite și xenofobe. ziaristul Michael Shafir [de la Europa Liberă], scriitori ca Nicolae Breban, directorul revistei Contemporanul, Norman Manea, Dumitru țepeneag, eseiști precum Paul și Andrei Cornea, Mircea Iorgulescu [de la Europa Liberă], Leon Volovici apără valori umaniste și refuză aserțiunile potrivit căreia memoria evreiească nu interesează pe nimeni. În tabăra opusă figurează oameni ca Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas și “neîndoielnic, adevăratul lider al grupului “sau Nicolae Manolescu, director al revistei România literară. “Antisemitismul intelectualilor români este o problemă a culturii române “, conchide George Voicu, care își cheamă compatrioții la “un examen intelectual lucid și curajos.“” Așa se încheie recenzia lui E. Reichmann.
Același publicist parizian insinuase, mai demult, că una dintre cărțile Dumitale, “ Din calidor ”, ar fi conținut accente de antisemitism. Cum demonstrația nu era făcută, antisemitismul autorului de negăsit pentru orice cititor onest, am cotat afirmația ca o prostie răuvoitoare.
Nici în articolul lui Georghe Voicu, publicat în “ Les Temps Modernes ” demonstrația antisemitismului intelectualilor români citați nu este făcută. Nici unul dintre ei nu “minimalizează Shoah în România” și nu a declarat expresis verbis sau într-o altă formă că “memoria evreiască nu interesează pe nimeni” Sunt considerați antisemiți toți aceia care fac o paralelă între Shoah și Gulag. Concluzia lui George Voicu este pripită căci nimic nu dovește că astfel specificitatea celor două fenomene este ocultată și înțelegerea lor morală, politică și istorică ar fi îngreunată sau imposibilă. De altfel George Voicu crede că ideologia comunistă nu are aspecte rasiste. Ce-i de spus atunci unui profesor de științe politice care nu a priceput că analiza unui fenomen politic nu se face doar pe baza textelor programatice. Practica este cea care omoară. Cinismul sau sinceritatea cinică a lui Hitler și compania, nu au avut un corespondent în textele programatice ale comunismului, așa cum au fost ele redactate în țara de la răsărit sau în coloniile ei din Europa de Est. Nici chiar Hitler nu a lăsat destule urme scrise despre ordinele de exterminare privindu-i pe evrei sau pe țigani. După știința mea nu există un proces verbal al reuniunilor privind “ soluția finală ”. Deși ea a fost practicată. În ceea ce privește “ tratamentul ” genocidar aplicat de sistemul stalinist unor grupuri etnice sau unor popoare exclusiv pe criterii de etnie, crimele contra polonezilor, tătarilor din Crimeea, cecenilor, ucrainienilor nu sunt oare pilde suficiente pentru elementul rasist al practicii staliniste ?
Cred că a afirma, cum o face George Voicu, că există “ un antisemitism istoric al românilor ” (p. 151)i, o « “boală“ insinuată de mult timp în corpul culturii noastre și devenită cronică » este o afirmație de o generalitate dezonorantă pentru un cercetător științific. O astfel de afirmație nu poate fi premisa ci concluzia unei cercetări. Ea vine probabil din preocuparea lui George Voicu pentru o perioada unde antisemitismul modern se instalase în corpul ideologic al Statului iar excesiva apropiere de subiectul cercetării sale îl face să creadă că pădurea e formată din cîțiva copaci. Cunosc din producția lui G. Voicu doar studiul despre Nae Ionescu, din “ Sfera politicii ”, care mi s-a părut pertinent ca reacție la o tendință hagiografică mai veche, explicabilă la grupul Criterion și la foștii studenți ai lui Nae Ionescu, precum Mihail Sebastian, dar care nu are acoperire acum cînd analiza operei scrise și a acțiunii sale politice este posibilă.
Prezentarea de către George Voicu a relațiilor polemice dintre Leon Volovici, Michael Shafir, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran în jurul chestiunii similitudinilor dintre Shoah și Gulag, este transferată pe nesimțite spre adeverirea antisemitismului care ar deriva, în cazul unora, și al democratismului definitoriu, în cazul celorlalți. Demonstrația nu e nici aici făcută. De altfel, mi se pare simptomatic că un argumentar, care nu convenea în acest context și care dezechilibra dichotomia evrei ≠ neevrei, anume acela dezvoltat de Ileana Vranceaii, este completamente ocultat de G. Voicu. Evocăm în legătură cu metodele folosite în aceste polemici, afacerea în care un ziarist (întîmplător evreu) de la radio Deutsche Welle pune în circulație false citate care vin în același sens, al existenței antisemitismului acolo unde avem probe (opera omnia a celor citați) că nu poate fi găsit.
Punctul de plecare e tot un comentariu, pe marginea unui text de Dieter Schlessak, la rîndul său un comentariu pe marginea contribuției unui istoric probabil român, deși semnătura are aerul unui pseudonim, care se ocupă de “ holocaustul din Transnistria ”, adică de “trenurile morții” care din Bucovina sau Basarabia transportă după 1941 evrei spre lagărele organizate de administrația lui Ion Antonescu în Transnistria. Ambele texte au apărut în cotidianului elvețian de mare tiraj, “ Neue Zürcher Zeitung ”iii.
Aceste deportări criminale sunt subiectul unora dintre scrierile prozatorului Norman Manea, unul din supraviețuitori.
Din păcate metoda amestecului nu e nouă. Am avut ocazia să văd cum funcționează atunci cînd securitatea difuza la mare distanță, pe suporturi diferite, texte generate de laboratoarele ei de propagandă, contra lui Paul Goma, de pildă, provocînd solidarizarea cercurilor legionare din Canada cu campania anti-Goma prin afirmații privind familia scriitorului și biografia sa. Amestecînd în țară texte sub semnatura fostului comunist grec Dimos Rendis cu afirmațiile difuzate de Iosif Constantin Drăgan, bogătaș român trăind în insula Majorca, colaboraționist național-ceaușist notoriu. Aceiași tehnică ca și a Cominternul pe vremuri, înainte de 1940, prin agenții să de influență din Europa occidentală, dintre care cel mai intersant era excepționalul Willi Munzenberg.
Evident nu e chiar același lucru, metodele păreau în unele cazuri mult mai primitive. Nu spun că tehnicienii sunt aceiași, doar tehnicile.
Faptul că anumite asemănări există între doua discursuri ideologice, nu implică identitatea lor, nici în cazul comunismului și fascismului sau nazismului, dar nici în cazul unor publicații ca “ România Mare ” sau “ România literară ”. A extrage din context este confortabil dar deformant. Putem fi cu toții victime ale acestei obligații de a analiza prin citate, dar concluziile nu pot fi atît de deformante dacă ne întoarcem la contexte. “ Non idem est si duo dicunt idem. ” Omul de știință G. Voicu ar fi avut datoria să nu oculteze ansamblurile de dragul cursivității demonstrației sale. Păcat, fiindcă pentru cititorul francez cult o imagine mai clară și mai puțin jurnalistică ar fi fost de dorit. Altfel, mă întreb, cui folosesște această acțiune de dezinformare, încurajată de fosta revistă a lui J.P. Sartre?
Dacă demonstrația nu e convingătoare căci țintele sunt rău alese, sunt de acord cu concluzia articolului lui G. Voicu din “ Les Temps Modernes ”. Există o obligație a unor români, a unor intelectuali de a clarifica chestiunea antisemitismului, dar și aceea a rolului evreilor în societatea și economia acestei zone din Europa. Studiile de pînă acum vin din partea unor autori evrei, sau cînd nu e cazul, pentru studiile mai vechi, e vorba de demonstrații pro domo despre rolul negativ, destructiv al acestei participări.iv
În loc să ne pierdem vremea cu acuze reciproce, nu ar fi mai ușor, deși poate utopic, ca materialul de arhivă să fie reciproc schimbat și studiat ?
Paul Goma : Nu cunosc textele publicate în Occident, cu excepția unei “ contribuții ” a lui Edgar Reichmann. Îl cunosc pe comițător, deci nu cred că cei pe care-i acuză el (preluînd “ informația ” de la altcineva, după un mizerabil obicei) s-ar face “ vinovați de antisemitism ”…- antisemit, Liiceanu ? Are el alte mari păcate capitale ; Manolescu ? să fim serioși — cât despre Dorin Tudoran, faptul că s-a certat cu Tismăneanu și cu Shafir, nu face din el un antisemit — iată : el s-a certat și cu mine, de ce n-ar fi considerat… antibasarabean ?
Acuzatorii de profesie… în 1976, când mi-a apărut în franceză, la Gallimard, “ Gherla ” Ed. Reichmann a publicat în “ Le Monde ” un fel de cronică a “ aparițiilor românești ” în care explica cititorilor că “ Gherla ” este un rezumat al precedentei cărți, “ Ostinato ” (apărută în franceză cu titlul : “ La cellule des libérables ”), dar mult mai modest — judecăți ocupînd un paragraf, restul cronicii fiind dedicat unui cu adevărat mare scriitor român, pe numele său Mirel Bergmann, acela publicase ceva mult mai…
Nu m-a impresionat : știam de la Monica Lovinescu, de la Virgil Ierunca, de la Sanda Stolojan că Ed. Reichmann (să nu fie confundat cu Sebastian Reichmann, vărul său, poet remarcabil și om de calitate) este cel-mai-român-dintre-evrei — în sensul că nu citește cărțile recenzate, roagă prin telefon să-i fie rezumate, înțelege aiurea, după care scrie ce n-a uitat. Tot atât de grav : era “ agentul ” (nu doar literar) al lui Eugen Barbu — amănunte pot fi aflate din “ La apa Vavilonului ” de Monica Lovinescu. Eu îl mai bănuiam de ceva : l-am și întrebat, iar el a negat atât de… vehement, încât am înțeles că nimerisem — anume : Noi, studenții arestați în 1956 (ne manifestasem solidaritatea cu Revoluția Maghiară), fusesem… favorizați (sic) în comparație cu studenții nearestați terorizați vreme de 2 ani (1958 și 1959) de “ Echipa Morții ” cum era numită haita de la C.C. al UTM care vâna “ dușmani ai poporului ” pe care îi “ judeca ” în public — nu pentru fapte, ci pentru stări (“ originea socială nesănătoasă ”) și exmatriculați. Trofin, Iliescu, Petre Gheorghe, Burtică, Marțian (?), erau “ tovarășii de sus ”, iar printre javrele — dintre studenți — care făceau pe auxiliarii Securității s-ar fi aflat și Edgar Reichmann — după 1990 s-a observat în ce bune “ vechi relații ” era el cu Iliescu-și-poporul…
În 1987 mi-a apărut la Albin Michel “ Le Calidor ” (titlul în românește fiind : “ Din calidor — o copilărie basarabeană ”). Ed. Reichmann a publicat în “ Lupta ” lui Korne o cronică, de data asta, nu doar aiurea, ci direct acuzatoare : reieșea că Goma Paul era un antisemit, fiindcă scrisese că Goma Eufimie, tatăl său, fusese arestat și de un evreu în 13 ianuarie 1941 — și dus în Siberia… N-am reacționat ; mi-a telefonat el ; a început prin a învoca “ graba ” cu care citise cartea, din care pricină scrisese ceva inexact (“ antisemitismul ”), însă, vorbind, și-a luat vânt și m-a luat la rost : De ce n-am scris și despre martiriul evreilor din Basarabia ?, de ce prezint doar ca auxiliari ai NKVD ? I-am răspuns că în nici o carte de-a lui ori de-a prietenilor lui n-am întâlnit un pasaj despre martiriul basarabenilor și a bucovinenilor sub ocupația bolșevică…
Ed. Reichmann m-a anunțat că va apărea o cronică “ adevărată ” în “ Le Monde ”. A apărut. Nu mai era acuzat autorul, ci personajele (“ populația băștinașă ”) de antisemitism…
La scurt timp “ Revista mea ” din Tel Aviv a publicat textul “ Cameleonul ”, semnat de Iosif Petran. Mă prefăcusem peste noapte (ca un cameleon !) dintr-un băiat-bun într-un antisemit feroce ! Necazul fiind că Ed. Reichmann nu este singurul evreu care-și contrazice natura (nu se spune că Evreu este un om al Cărții ?). Nici Petran nu citise corect ce avusese sub ochi — dar îl acuza pe Goma de antisemitism ! Am povestit pe larg în volumul “ Scrisori întredeschise ”, p. 430 (“ Familia ”, 1995), aici rezum : I. Petran “ citise ” cronica lui Ed. Reichmann din “ Le Monde ”, extrăsese… un citat din Reichmann, îl pusese între ghilimele — și îl atribuise autorului cărții — adică mie !
I-am trimis o scrisoare, cerîndu-i să o publice. N-a publicat-o. Lucian Raicu mi-a recomandat să mă adresez lui Al. Mirodan care scotea și el o revistă. A publicat un fragment (revistă mică, eu grafoman notoriu…). Suficient însă ca să sară alt vânător de antisemiți, Jacob Popper (cel drag inemii lui Manolescu fiindcă tovarășul nostru Popper scrisese o carte de box cu… Eugen Barbu…), să mă acuze și el — tot de antisemitism… unde ? În revista Contemporanul — ideea brebană… prin 1990.
După aceste experiențe directe, de rea-credință mi-am permis să nici nu iau în seamă scrisul unor astfel de indivizi.
Dar există și oameni rezonabili dintre evrei — până în momentul în care tu îți exprimi rezerve privind cutare carte a lui, cutare atitudine, deloc corectă… Atunci blândul, inteligentul, delicatul Cutare se preface într-un isteric care zbiară :
“ Antisemitule ! Spui despre mine că sunt incorect — deci ești antisemit ! ”
Acești inși nu sunt atât de idioți pe cât vor să pară. Dar și noi, Românii, avem un personaj mitic, insul deștept care face pe prostul, ca să obțină un avantaj : Păcală.
Dan Culcer : Mentalitatea despre care vorbești se manifesta și la frizeri, cînd spui unuia că nu rade bine, declara că ai ceva cu frizerii. Nu altfel se organizau după 1945 deja protestele oamenilor muncii “ oțelarii ” ca personaje ale unui roman, de pildă, care se recunoșteau în “ Oțel și pîine ” de Ion Călugăru, dar nu și în alte scrieri deviante. Nu e prima dată că Edgar Reichmann citește și prezintă literatura română în “ Le Monde ” ca și cum ar fi un reprezentant al “ Comisiei pentru cercetarea activității anti-semite ” (ca să parafrazez formula comisiei americane de tristă amintire din anii 50) a unor intelectuali români dinainte sau de după război. E dreptul său, ba chiar datoria sa morală de publicist să fie atent la tot ce poate semăna cu recrudescența antisemitismului de stat, virulent și ucigaș, în Europa de după 1930, mai ales atunci cînd apar documente de importanța Jurnalului lui Mihail Sebastian. Dar tematica asta nu e un monopol, precum nici reprezentarea culturii române, în paginile cotidianului francez, nu se poate face dintr-un singur unghi de vedere. Faptul că prezența sa e frecventă și unghiul neschimbat mă îndreptățește să cred că are asentimentul unei părți a conducerii redacționale, că aceasta are un interes anume sau un dezinteres anume, pe care l-am reîntîlnit în tratarea relațiilor româno-maghiare, de a tolera asemenea spirite reductive.v
Revista “ 22 ” a publicat versiunea românească a textului lui Reichmann și replicile unora dintre cei vizați, sau avizați… Mircea Iorgulescu, Gabriel Liiceanu. Criticul timișorean Vasile Popovici, notează în reacția sa la aceleași “ enormitați colportate ” de E. R., existența unui alt articol, publicat în 1999, în care poeta stalinistă, Maria Banuș, ale cărei versificări imbecile din anii 50 ne-au otrăvit școlaritatea mai bine de un deceniu, e decretată opozantă a regimului ceaușist.
Reînvierea antisemitismului, ca și a oricărei xenofobii, fenomen psihosocial și politic care a pus în pericol existența comunității căreia Edgar Reichmann îi aparține și care a mînjit cu sînge mîinile și conștiințele multor cetățeni ai Europei, nu ar putea fi ignorată, dacă s-ar repeta, de nici o conștiință lucidă.
Problema merită să fie studiată, atacată frontal, și poate că Edgar Reichmann publică în “ Le Monde ” fragmentele unei teze despre antisemitismul unor intelectuali români. Aștept contribuția sa cu încredere. și mai ales documentele teoretice și pe cele privind efectele concrete ale acestui “ antisemism de condei ”.vi Cele care au dus la masacre. Precum și despre responsabilitatea fiecăruia în această “ realizare ” tragică a istoriei.
Nu înțeleg însă de ce ziarul francez încredințează aproape toate referințele privitoare la cultura românească aceluiaș condeier, adică domnului Reichmann, cu a sa perspectivă atît de specifică și specializată asupra fenomenului cultural și social românesc, care, vom conveni probabil amîndoi, nu se poate reduce doar la exprimarea culturală, în literatură sau politică, a antisemitismului visceral, umoral, economic sau istoric, la exprimarea anti-iudaismului adepților Noului Testament, față de anti-creștinismul adepților Vechiului Testament, a unei “ românități ” transistorice, a cărei constantă ar fi antisemitismul. Căci multe dintre articolele lui Edgar Reichmann nu fac decît să o aducă din condei cu un à propos cîteodată duios, cîteodată odios, pe această direcție aproape oricare ar fi pretextul comentariului, traducerea în franceză a “ Patului lui Procust ” de Camil Petrescu, sau apariția postumelor lui Cioran. Mărturisesc că acest mod de a prezenta cultura în general și cultura românească în special începe să mă plictisească, să mi se pară restrictiv și unilateral, cu atît mai mult cu cît Edgar Reichmann, declară că ar aparține el însuși acestei culturi, despre care ar trebui să știe și să comunice mai multe, dacă tot scrie în presa franceză, unde acest tip de synecdoca (adică luarea părții drept întreg) este cultivată în politică ca și în sport. De altfel, nici de presa bahluiană, dîmbovițeană sau someșană nu mi-e rușine.
Un “ antisemitism ”, ale cărui origini nu-mi sunt global clare, dar care e polimorf și are surse istorice diferite, despre care amîndoi avem o idee firește, există și a existat în România, chiar și acum cînd numărul evreilor românofoni sau maghiarofoni în România a devenit insignifiant. Este însă bizar să se vorbească despre antisemitism istoric ca despre un fenomen aproape de generație spontanee căci există explicații chiar dacă nu scuze istorice, pentru a descrie cauzele unor fenomene în care nu există doar obsedați, vinovați ci și pricini. Ele au după mine legătură și cu problema “ pragului de toleranță ” evocată la un moment dat de Fran∂ois Mitterand, explicație care putea fi invocată dacă nu acceptată în legătură cu Moldova secolului trecut sau cu România de după 1945.vii E un fenomen antropologic care merita să fie analizat, care se extinde prin dificultatea de a ieși din mentalitatea tribală, cea care provoacă și acum extazul maselor la un match de footbal, unde echipa e identificată cu etnia și jocul cu o agresiune. Aceiași mentalitate care făcea la un moment dat ca orice critică a politicii concrete a urmașilor sionismului în Israel să fie taxată de antisemitism, cînd putea tot atît de bine să fie vorba despre critica unor reziduuri ale totalitarismului unuia din rarele state, europene totuși, în care puterea mai are aspecte teocratice.
Analize similare pot fi făcute în anumite zone ale Europei și în anume secole, dar pentru mine este evident că, altădată ca și acum, antisemitismul nu a fost decît pretextul pentru “ rezolvarea ” cu forța a unor conflicte de putere, prin asimilarea, alungarea sau prin distrugerea evreilor, în fapt a acelora dintre membrii comunității care reprezentau o forță economică sau politică, amestecați cu aceia care erau “ doar evrei ”, nu și puternici. Sub acest aspect antisemitismul nu se deosebește cu nimic de celalte specii ale xenofobiei, așa cum le cunoaștem în Transilvania, ținut despre a cărui toleranță specifică se băsnește prea mult, uitîndu-se cîți muriră pentru această toleranță, azi îndeobște mătrășită și respinsă de dobitocii politici ai “ post-comunismului ”, după ce fusese subminată de dobitocii politici ai “ comunismului ” și de slujnicarii lor, securiștii “ nazionali ”.
Pentru mine antisemitismul actual are aspecte mai degrabă reziduale, chiar dacă grobiana noastră “ presă liberă ” atinge uneori tonalitatea “ antisemitismului de condei ” practicat în Franța de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și pînă acum, pe care l-au antologat Pierre-André Taguieff, Gregoire Kauffmann și Michael Lenoire, cercetători la CNRSviii. O astfel de antologie de texte ar merita să fie realizată și la noi, pentru a se vedea exact cine ne sunt antisemiții, care le erau squ le sunt teoriile și ce s-a întîmplat cu ei, ce se poate întîmpla dacă politica României ar încăpea pe mîinile lor. și ar fi trist dacă această antologie, fi realizată de un ins care se consideră român, ar fi considerată un act de propagare a ideologiei antisemite.ix
Cartea ar da seama de natura argumentelor antisemite, de aproape generala penurie intelectuală a celor care le-au mînuit sau de lipsa oricăror argumente rasiste, cînd ne aflăm de fapt în fața “ românizării ” ca metodă “ legală ” de transfer al unor bunuri, metodă care s-ar definit în vremuri normale drept hoție. Hoția a fost o hoție de stat, tot așa cum “ naționalizările ” de după 1945, căci au fost mai multe, unele cu decret, altele fără, au fost o hoție de stat. Dar victimele hoției nu au fost doar evreii. În 1948 evreii au fost în ambele tabere, printre victime și printre călăi, printre jefuiți și jefuitori, ceea ce complică exorcizarea acestor evenimente.
Studiind chestiunea antisemitismului actual din România, am găsit destule exemple în colecția de presă românească “ post-revoluționară ” a “ Asociației jurnaliștilor români ” de la Paris, pentru a ilustra persistența sau recrudescența xenofobiei, cu specia ei poate cea mai veche și persistentă, antisemitismul. Numai că exemplele mele nu sunt nicidecum cele pe care ni le prezintă Edgar Reichmann.
Iar a confunda de pildă pe cei care cer studierea rolului exact al lui Ion Antonescu în viața politică și în istoria României cu adepții reabilitarii totale este expresia unei lipse flagrante de discernămînt. Nu se poate uita contextul istoric, căci fără existența Pactului Ribentrop-Molotov, adică a pactului între nazism și comunism, împotriva democrației și pentru reîmpărțirea lumii, istoria acestei părți a Europei ar fi fost poate mai puțin sîngeroasă.
Există poate două explicații a devierii discursului analitic sau pseudo-analitic (cum ar fi cel practicat în “ Les Temps Modernes ” de către un Radu Ioanid sau un George Voicu) sau propagandistic, precum cel al lui Edgar Reichmann sau al ziaristului de la Deutsche Welle, spre ținte false și mișcătoare. Cele adevărate par să fie ignorate ba chiar cauționate prin tăcere de aceia care îi atacă pe Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu, declarîndu-i subit atinși de rinocerită, cum ar fi zis Eugen Ionescu. Trebuie precizat aici, pentru uzul comentatorului de la serviciul de sinteze al Europei libere, Michel Shafir, că rinocerita la Ionesco acum 30 de ani semnifica o boală socială care se hrănea atît din fascism cît și din comunism.
Problema monopolului suferinței și morții, atingătoare de aceea a valorii individului, în funcție de apartenența sa la o comunitate, este una din pricinile polemicilor subiacente care perturbă judecarea precisă a antisemitismului larvar sau agresiv, a xenofobiei polimorfe.
Dacă unii dintre frații noștrii evrei ar renunța să blocheze comparația dintre Holocaustul nazist și Holocaustul comunist și ar ataca frontal cele două fenomene de anomie care au marcat secolul acesta, nu mai tragic decît altele, dacă am renunța cu toții la filtrul europocentrismului nostru, sau etnocentrismului s-ar putea în fine trece la fapte, adică la reîngroparea morților cu o ceremonie de doliu care să descarce sufletele de această tensiune care ne chinuie de un secol. Grecii știau asta și zeii pedepseau pe aceia care împiedicau realizarea ritualului de doliu, cu observația esențială în cazul nostru că deschiderea imediată a arhivelor este singura cale spre găsirea împăcării în fața evidentelor documentare, celelalte cazuri, cînd documentele lipsesc rămînînd să fie elucidate prin mărturiile ce se vor găsi fie de noi, fie de următoarea generație.
S-a dovedit că adevărul nu este contrariul minciunii ci al uitării/mnesis și aletheia
S-a făcut deja demonstrația cu acte și documente că în acest secol distrugerea unor comunități a fost scopul unor politici de stat, susținute de ansamblul mijloacelor de realizare a acestei politici, și că nu doar în cazul evreilor s-a folosit criteriul aparteneței la comunitate ca singur argument pentru a motiva agresiunea contra Celuilatx.
Pe de altă parte xenofobia are un aspect de criză identitară, așa cum extrema sensibilitate la fenomenele de acculturație este și ea o expresie a crizei identitare. Ne putem însă întreba dacă aceste crize identitare nu sunt induse de fonomene sociale care nu au nimic de-a face cu etnia, și că criza ia aspect etnic în lipsa altei măști care ar fi mai greu de autogenerat.
Scriitorii și oamenii politici care au făcut o analiză a fenomenului numit Gulag, ca metodă de exploatare, de organizare a muncii forțate și de distrugere a adversarului, au găsit anumite asemănări cu practica antisemitismului ca doctrină de stat, cu organizarea economică a morții și a distrugerii de către statul nazist. Această comparație, care nu poate duce la ștergerea specificurilor tragice și a neomenescului distribuit inegal în istorie, nu este un sacrilegiu, așa cum reacțiile unor publiciști sau oameni de cultură evrei vor să ne facă să credem. Practicarea comparației est un demers moral și intelectual demn de stimă atunci cînd el implică metodele științei, ale analizei și ale documentării sau cînd se bazează pe lucrări care au făcut dovadă că nu sunt lucrări de propagandă ci sinteze științifice de anvergură, cum ar fi de pildă “ Le livre noir du communisme ”. În ce privește folosire lui Ro ger Garaudy ca referent în acest domeniu, am și eu rezerve masive fiindcă nu suport acest transfer de la dogmatismul stalinist la estetica modernismului ameliorat, a «realismului desțărmurit» pentru a cădea poate în alt dogmatism, unul religios. Ceea ce nu înseamnă că exemplele lui Garaudy privind politica statului Israel
Analiza cu toate textele pe masă, inclusiv documentele de arhivă, la îndemînă, va preciza natura fenomenelor, care se poate vedea deja cu ochiul liber, dar mai ales va trage greu în cumpăna auto-analizei noastre psiho-culturale, atît pentru cei care leagă global sau desleagă de păcate tot atît de global o națiune, românii, sau ungurii sau ucrainienii, nici mai antisemiți, nici mai angelici decît alte comunitați. Evreii din anumite Kibuțuri din Israel pot să-și motiveze xenofobia, dar ca orice judecată globalizantă despre o comunitate, nu are alt temei decît tensiunea socială și economică din zonă.
Pentru că, subintelectual mi se pare, în analiza fenomenelor și relațiilor intercomunitare în istorie, urechismul globalizant, dominant în discursul jurnalistic și politic ca să nu mai vorbim de cel popular, oral, unde se reduce chestiunea xenofobiei la antisemitism, atunci cînd o privire împrejur ne va dovedi că suntem toți nu doar martorii, analiștii ci și victimele unei xenofobii aiuritoare, care contrazice total procesele de integrare europeană, pe întreaga suprafață a Europei, ca să punem un hotar abstract și convențional acestui fenomenul mondial.
Paul Goma : Spuneam că nu cunosc textele incriminate (ale lui Dorin Tudoran, N. Manolescu, Liiceanu). Fără să-i cer voie lui Ed. Reichmann, spun, “ fără probe ” că nu cred că a fost vreodată și că va fi “ ceva antisemit ” în ele în gândirea și în scrisul acestora. Ci, eventual, anume afirmații “ care ar fi putut să fie interpretate ” (ca antisemite) și pe dată au fost — din motive, sânt sigur, care nu au nici o legătură cu evreii, cu evreitatea, cu antisemitismul. Fac aceste afirmații pentru că îi cunosc pe cei de mai sus, le cunosc scrisul. £i chiar dacă se spune că nu e bine să bagi mâna în foc pentru prieteni (care azi-mâine îți vor deveni dușmani), iată : eu o bag — pentru niște foști prieteni…
Rămânînd în aria de limbă română : există între evrei și neevrei un litigiu, o problemă. Nu doar nerezolvată, dar nici măcar formulată.
Aceasta ar putea cunoaște un început de limpezire (nu am spus : rezolvare), dacă s-ar iniția o dezbatere onestă, civilizată, în care să domnească, nu doar cunoștința-de-cauză (în primul rând istorică), ci și buna-credință. Dezbatere în care fiecare să știe că, chiar dacă nu a fost obișnuit de-acasă, aici va trebui :
- să asculte ce spune cel care vorbește și să facă efortul de a înregistra și înțelege ce anume comunică acela ;
- chiar de nu este de acord cu ideile susținute, să-i respecte opinia, să nu-l întrerupă, să-l nu-l bruieze cu mimică și cuvinte necuviincioase și destabilizatoare ;
- când îi vine rândul să vorbească, să pretindă același tratament din partea preopinenților ;
- în formularea acuzațiilor să vină cu probe — care, pentru noi, oameni de condei, sunt citatele. — în nici un caz rezumatele-abuzive.
Ceea ce am spus eu aici are aerul unei lecții de școală primară. Nu are doar aerul : chiar este. Fiindcă Românul — fie el și evreu — a fost dezînvățat de comunism să susțină, în public, un punct de vedere al său, nu al partidului, iar din 1990 a învățat că a “ dialoga ” este egal cu a te răsti la cel din față, a-i arunca orice acuză îți trece ție prin cap, fără a simți nevoia să argumentezi, să probezi — cu un cuvânt : de a-ți agresa partenerul, pentru a-l… supune…
ïn ce scop dezbaterea — de ce nu : televizată ? — în mai multe “ episoade ” :
ïn scopul de a defini relațiile dintre români și evrei, în România.
Am scris-o în Programul prezentat în 1995, în vederea alegerilor prezidențiale (nu întâmplător atacat cu mare violență, imediat după publicare — în primul rând — și în al doilea — de C. Coposu…), o repet aici :
Dacă Românii țin să devină un popor, să nu rămână o populație cu mentalitate etern rurală ; dacă Românii țin să-și facă recunoscute calitățile, faptele-bune, este absolut necesar să înceapă prin a-și recunoaște defectele, faptele-rele.
Dacă Românii țin să devină credibili în argumentație, vor trebui să recunoască vinovăția statului român în persecutarea (mergînd până la lichidarea unui număr de persoane), atât a unor etnii (evreii, țiganii, germanii), cât și a unor categorii de români : refugiați din provinciile cedate rușilor, Basarabenii și Bucovinenii.
Ca unul cunoscînd — vreau să spun : acceptînd, ca român — adevărul ; ca unul cunoscînd și una din metodele de atac-apărare ale unor evrei negaționiști ai masacrelor din Basarabia și Bucovina cedată : inversiunea cronologică “ Evanghelie ”, ca să spun așa, fiindu-le “ Cartea neagră ” alcătuită în 1945 de un comitet al evreilor din URSS, sub conducerea lui Ilia Ehrenburg și a lui Vassili Grossmann (ei, da, “ disidentul ” de mai târziu). Această manevră nedemnă a fost folosită și de români când a fost vorba să “ justifice ” un conflict stârnit, vădit, mai ales din pricina lor și poate fi rezumată astfel :
“ El a dat primul, dom’țător ! ”
Dan Culcer : E vorba oare de aceiași “Carte neagră”? Am găsit texte extrase dintr-o carte cu același titlu, semnate de ???? privind Transnistria pe un sit maghiar (adresa), unde însă nu există capitolele aceluiași autor privind deportarea evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria
Paul Goma : De pildă : există o cronologie obiectivă, pe care nimeni n-o poate nega — cu condiția de a cunoaște istorie contemporană elementară (ceea ce nu este cazul cu noi, românii) care zice :
- Sfârșitul anului 1937 începutul lui 1938 — “ guvernul Cuza-Goga ” constituie legiferarea, în România, a discriminării evreilor. Odată cu declanșarea războiului mondial (1 sept. 1939) și cu zvonurile-informațiile despre o înțelegere Hitler-Stalin (23 august 1939) de pe urma căreia țara noastră ar fi urmat să re-piardă Basarabia (iar în problema ei Evreii, în general, nu doar comuniștii evrei înclinau spre o “ retrocedare justă către URSS ”) ; până la 28 iunie 1940 (Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și a Herței) — Evreii de pe teritoriile românești au fost umiliți, discriminați, persecutați, spoliați — dar nu s-a atentat și la viața lor ;
- 28 iunie 1940 : începe retragerea administrației și a armatei de pe teritoriile cedate URSS. Încă din seara zilei de 27 iunie, parașutați ori “ ieșiți la lumină ” agenți sovietici — dintre care majoritatea covârșitoare erau evrei — au atacat convoaiele de refugiați, pe militari i-au împroșcat cu pietre, cu fecale, i-au scos din coloană, i-au “ arestat ” (adică i-au prefăcut în “ prizonieri de război ”, fără ca între România și URSS să fie război), au împușcat demonstrativ în stradă funcționari ai administrației, polițiști, și, cu predilecție teologi și preoți.
“ Săptămâna Patimilor ” cum au numit-o militarii și civilii refugiați (28 iunie-4 iulie 1940) a constituit doar partea vizibilă a icebergului — fiindcă din chiar 28 iunie, în zonele cele mai estice a început “ Anul Negru ” (sau “ Secerișul Roșu ”) : adică = Prima Ocupație Sovietică a Teritorilor Românești Cedate.
Care este atitudinea evreilor față cu aceste adevăruri istorice ?
1. Neagă pur și simplu exacțiunile, actele de barbarie comise mai cu seamă de evrei în “ Săptămâna Patimilor ” — încă o dată : împotriva unor oameni care se retrăgeau, se refugiau — și avea ordin să nu se apere ! — vezi intervenția lui Z. Ornea, cel care, în “România literară” pretinde că… nu există documente credibile…
2. Relativizează contribuția evreilor la persecutarea, deportarea, asasinarea românilor basarabeni și bucovineni, între 28iunie 1940 și 22 iunie 1941 (când a izbucnit războiul), motivînd că Puterea ocupantă era cea sovietică, nu evreiască, cea comunistă, nu sionistă. Este adevărat — dar nu mai puțin adevărat faptul că o mare, o imensă parte a Aparatului sovietic (administrativ, politic, polițienesc) era alcătuit din evrei. Care, în exercitarea rolului de funcționari sovietici puneau foarte multă inimă evreiască împotriva românilor — și, încă o dată : o ură fără margini, tradusă prin acte de pură bestialitate față de teologii, monahii, preoții băștinași. O palmă dată, cu ani în urmă, unui elev obraznic sau puturos, devenise, după 28 iunie 1940, “ persecuție antisemită ”, iar neferictul învățător, dacă nu era împușcat la KGB-ul raional, era expediat în Siberia — pentru “ activitatea antisovietică ”.
- Explică “ unele greșeli ” prin… superioritatea orânduirii comuniste, sovietice, asupra celei românești — burgheze, moșierești, obscurantiste — ceea ce fac — printre altele — autorii Cărții negre.
Continuînd cronologia : vara anului 1940 a devenit și mai tragică prin pierderea Ardealului de Nord, apoi a Cadrilaterului. Apoi a instaurării “ statului național legionar ” ; apoi, în noiembrie, prin “ Masacrul de la Jilava ”, asasinarea lui Madgearu, a lui Iorga.
Se termină nenorocitul an 1940. Începe tragicul an 1941 — primul eveniment negru : Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941).
ïn legătură cu asta evreii avansează cifre importante, “ sute, dacă nu mii de evrei asasinați de legionari ” — și se scoate în față Episodul Abatorului.
Care este adevărul în legătură cu Abatorul ? De ce nu se pun documentele pe masă, ca să se știe, în sfârșit, ce s-a petrecut acolo și cum și cine au fost “ protagoniștii ” ? Am citit “ dezvăluiri ” care neagă în totalitate masacrul și pângărirea cadavrelor (atârnarea în cârlige) ; mi s-au părut simetrice afirmațiilor cu “ sute, dacă nu mii de victime ”. Adică neadevărate. Iar eu ce urmează să fac : să fac o medie între cifrele celor din dreapta și ale celor din stânga ? Dar asta ar fi, nu doar un demers fals, ci și o profanare — fiindcă, atunci, acolo, au fost asasinați oameni nevinovați — câți ? Crima începe de la unu.
În presa românească apăreau știri, mărturii despre crimele bolșevicilor în Teritoriile Ocupate. Desigur, nu toate informațiile și nu în integralitatea lor. Există informații… despre informații edulcorate, chiar castrate — grija guvernanților fiind ca, jalea națională să nu se prefacă în răscoală, revoltă, revoluție ; să nu mai fie date și amănunte privitoare la rolul evreilor în martirizarea basarabenilor și a bucovinenilor, pentru că deja populația românească era pornită împotriva lor. Militarilor aflați în convoaiele retragerii în “ Săptămâna Patimilor ” li se recomandase să nu povestească prin ce trecuseră — ca să nu provoace acte de răzbunare.
Acestea — actele de răzbunare împotriva evreilor — au fost strunite, zăgăzuite, vreme de un an încheiat : între 27 iunie 1940 și 22 iunie 1941 se scursese un an fără o săptămână. Perioadă în care — repet — Evreii din ceea ce mai rămăsese din România au fost supuși la persecuții, dar nu au suferit în integritatea lor corporală, ca evrei (rămânînd de elucidat episodul Abatorul).
Atentatele la viața evreilor ca evrei au început după declanșarea războiului, în 22 iunie 1941. Atunci s-au unit două izvoare de informații : cel direct, de pe front, din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, după alungarea trupelor sovietice — și mai cu seamă după descoperirea gropilor comune din Chișinău. Acolo fuseseră aruncate trupurile funcționarilor, profesorilor, teologilor, preoților, elevilor de liceu, ceferiștilor — cu toții români — aceștia purtînd urmele torturilor, mutilărilor suferite înainte de execuție (oricum, multe victime au rămas neidentificate, lipsindu-le capul…). Izvorul indirect era cel din 1940, de la retragere, completat cu informațiile culese în timpul ocupației (deci, dinainte de 22 iunie 41), dar nedivulgate publicului până atunci. La acestea s-a adăugat și faptul că (adevărat sau nu), după declanșarea războiului, evrei din Iași în principal și-au declarat ostilitatea Armatei Române și simpatia față de Armata Roșie, drept care, prin radio ar fi indicat aviatorilor sovietici obiective de bombardat de pe teritoriul României.
Din acel moment se poate vorbi de o cvasigenerală pornire antisemită a Românilor, rezultatul fiind asasinarea unor evrei în Iași (și, ca o consecință : “ Trenul Morții ”) precum și acceptarea dispozițiilor guvernamentale de a-i lichida pe evreii capturați pe solul Basarabiei și Bucovinei, apoi de deportarea în Transnistria a multor evrei din restul României — dintre care foarte mulți au fost — să ne temem de cuvânt, dar să-l rostim : lichidați.
Înapoi la cronologia (pe care o ignoră Românii și pe care, în acest nod Evreii o manipulează) :
Așadar, autorii Cărții negre din 1945 (coordonatori : Ehrenburg și Grossmann) inversînd evenimentele susțin că “ severitatea ” cu care i-au tratat autoritățile sovietice pe “ reprezentanții ” moșierimii regalisto-burgheze românești (din timpul Primei Ocupații : iunie 1940-iunie 1941) s-a datorat masacrării evreilor în Ucraina !
Nu este vorba de luarea drept cauză a efectului (și viceversa, vorba clasicului), pentru că în relațiile româno-evreești mai este mult de cercetat, și de discutat — ci de o pură și simplă inversare cronologică a unor evenimente — care nu s-au succedat cum pretinde Cartea neagră.
Așadar : când va fi organizată dezbaterea cu pricina, trebuie produs și “ materialul didactic ” — în mare alcătuit din o hartă, ca să arate unde s-a întâmplat ce s-a întâmplat precum și un “ tablou ” pe care să fie înscrise datele când s-a întâmplat cutare întâmplare.
Când vom ajunge să spunem și noi : “ Iată, aceasta este partea noastră de vină ” vom ști că ne-am ridicat în două picioare. Până atunci — nu.
Am auzit, am citit stupizenii ca : “ Nu-mi pot cere iertare pentru ceea ce li s-a întâmplat evreilor, pentru că pe atunci nu eram născut. Deci nu am nici o vină ” — am citat din gândirea pitică, șchioapă, beteagă a unui ins care trece drept “ director de conștiințe ”, este șef la “ România literară ” și băgător de seamă la propriu pe la Televiziune, iar de alatăieri face și pe fruntașul țărănist și militantul constantinist — poartă numele : Alexandru ștefănescu. A publicat în “ România liberă ” cretinăria de mai sus, i-am răspuns în “ Cotidianul ” (1998)…
Deasemeni va fi necesar ca Evreii să recunoască partea lor de vină — atât în comportamentul lor bestial din timpul ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Herței — și în al primei ocupații sovietice (27 iunie 1940 - 22 iunie 1941) ; ca și în al re-ocupării Romlâniei întregi începînd din martie 1944.
Dacă vor refuza să admită că și ei au fost “ capabili ” de fapte reprobabile, vor întări pozițiile acelor români care, simetrici, neagă până și deportarea evreilor în Transnistria !
Or Evreii au nevoie de dialog — și cu Palestinienii, dar și cu Românii. Dialog din care nici una din părți nu va ieși “ învinsă ”, “ umilită ”, “ negată ”.
Din contra.
Dan Culcer : Dialogul nostru riscă să relanseze la adresa Dumitale acuza de antisemitism… Nu eu, dar cineva v-ar putea întreba dacă sunteți antisemit?
Paul Goma : Dacă sânt… antisemit ?
La o astfel de întrebare refuz să răspund, fiindcă eu nu mă definesc prin negații.
Îi suspectez însă pe acei evrei care afirmă că noi, Românii nu sântem… antisemiți. Este un răspuns și viciat și ne-cerut.
Mi-a fost antipatic pseudonimul “ Nicolae Niculescu ” sub care a apărut eseul Secretul Scrisorii Pierdute, apărut în revista “ Ethos ” nr. 2/1975 — pe care s-a întâmplat să-l dactilografiez eu, în 1973, în prima mea călătorie la Paris. Nu știam cine se ascunde sub “ Niculescu ”, am aflat abia după moartea lui… Steinhardt : el însuși. M-am întristat și mai mult când am citit “ Jurnalul Fericirii ”, la scoaterea din România a variantei ajunsă la Virgil Ierunca dădusem și eu o mână de ajutor, prin 1975… Deci nu mi-a plăcut — dar deloc eseul, zicînd că un asemenea text… protocronisto-filoromânist ar fi putut apărea foarte bine în România lui Ceaușescu. Tezele “ niculești ” erau :
“ Poporul român este un popor bun, blând, omenos — poate cel mai omenos din lume ” ;
- “ Caragiale, cel din Scrisoare Pierdută nu este deloc, dar deloc un autor “ rău ” cu personajele sale — din contra : el este foarte bun ” (dacă provenea din poporul român…) ;
- “ Poporul român nu este deloc, deloc antisemit… ”
Față cu ultima afirmație îți vine să zici :
“ Dar devine (antisemit) auzind asemenea bazaconii ”
Mi-a fost dat să mai întâlnesc, în textul lui Virgil Duda, scris în Israel, ajuns la Paris în toamna anului 1989, Patria furată :
“ Românii nu sunt antisemiți ”.
Dacă un român ar fi zis-scris una ca asta, aș fi fost sigur că a) este antisemit ; b) un cretin i-a aruncat această acuzație și el nu mai știe cum să scape de ea. Dar un evreu (doi evrei) ?
Am folosit termenul “ suspect ” — nu e o scăpare, fiindcă Leon Volovici — unul dintre “ istoricii ” lucrînd pe vremuri la Iași, acum în Israel, a susținut același lucru despre Ion Antonescu — dar în ce companie ?
Aici e aici : în a lui I.C. Drăgan !
Vasăzică un Ed. Reichmann, tovarăș de lupte de clasă al lui Iliescu pretinde că toți Românii sunt antisemiți, în timp ce L. Volovici, de lângă Drăgan, susține că Antonescu, autorul decretelor prin care evreii erau trimiși la moarte în Transnistria… nu era antisemit !
Dacă este ceva de înțeles din această… contradicție, apoi iată o ipoteză :
Ed. Reichmann, Radu Ioanid, Norman Manea — și încă alții, domiciliați fiind în afara Israelului, pot să scrie adevăruri, neadevăruri — întru apărarea Evreului ;
Duda, Volovici (și alți istorici oficiali) reprezintă interesele Israelianului (care nu coincid întocmai cu ale Evreului…).
Ultima băgare de seamă. Dacă tot vorbim de antisemiți, antisemitism…
Am auzit din gura multor evrei cuvinte grele la adresa coreligionarilor, acuzîndu-i că, adeseori, prin exces, provoacă, fabrică antisemitism. Ba i-am auzit pe unii dintre ei declarîndu-se… antisemiți, din această pricină.
Nu i-am contrazis.
Dan Culcer : Analiza situației și vitalității antisemitismului este îndreptățită și trebui să fie de resortul tuturora, inclusiv a ne-evreilor, a “ goilor ”. Am impresia însă că un interes pentru bunurile furate sau “ transferate ”, în numele comunității, se amestecă mereu în analize. Administrațile țărilor care sunt acuzate în presă global ca fiind antisemite (ceea ce este o aberație, nu există astfel de țări, nici măcar Spania în evul mediu sau Germania modernă) se pot aștepta să fie interpelate de avocații americani care recuperează acum în numele comunității (printr-o delegație a Congresului evreiesc mondial, oranizație a cărei reprezentativitate nu o pot judeca) bunurile unor proprietari de origine evreiască care au pierit în Shoah.
i Cum nu am avut acces la o versiune românească a textului lui G. Voicu, presupunînd că ea există, sunt obligat să traduc din “Les Temps Modernes”.
ii A se vedea revista “Dialog” de la Dietzbach sau suplimentul “României literare” în care sunt publicate demonstrațiile Ilenei Vrance privind acțiunile de “dezinformare” ale unor ziariști împlicați în aceste polemici.
iii Neue Zurcher Zeitung
iv A se vedea în Bibliotheca Judaica, Istoria evreilor din Transilvania (1623-19944) de Moshe Carmilly-Weinberger și studiul despre contribuția evreilor la viața economică a Moldovei,
v Nu cad în damblaua complotismului anti-românesc, pe care o cultiva regimul comunist din România în căutarea legitimității virginale, în anii de după 1968. Am însă dubii privind calitatea gîndirii și eticii ziaristice la “Le Monde” cînd observ repetat că, pentru tratarea unor chestiuni delicate privind relațiile “interetnice”, iar actualele războaie din Balcani sunt o probă că ele sunt nu doar delicate ci și ucigașe, este trimis să acopere zona un tînăr ziarist care nu cunoaștea la acea dată bine nici una dintre limbile de circulație și își scria articolele despre Balacani hălăduind mai ales la Budapesta.
vi L Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999
vii Andrei Roth, “Altera”, despre concentrarea excesivă a evreilor în aparatul de stat în perioada de după 1945, ca și despre limitele acestei imagini.
viii L’Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999
ix Am știrea că din păcate în 1999, la o editură bucureșteană, o antologie de texte privind relațiile româno-maghiare, una din multiplele fețe ale tribalismului, a fost blocată în proiect, considerată ca inoportună politic. Să trebuiască iarăși să dezgropăm formula “Nu e momentul tovarăși!”, care ne-a împiedicat 50 de ani să scoatem o ediție completă Eminescu, la apariția căreia se împotrivea printre alții notoriul colaboraționist Moses Rosen.
x Studiul despre masacrarea polonezilor la ordinele lui Stalin și Hitler, semnat de Alexandra Viatteau, “Staline assasine la Pologne. 1939-1947, Editions du Seuil, octobre 1999”
Dialog Paul Goma-Dan Culcer
(11 martie 2000, publicat în versiunea veche a revistei asymetria.org)
Am citit cu stupefacție într-un număr recent al cotidianului “ Le Monde ” (15 ianuarie 2000) o recenzie a numărului 606 (noiembrie-decembrie 1999) al revistei “ Les Temps Modernes ”, semnată de Edgar Reichmann, publicist, fost funcționar la Unesco, cetățean francez, originar din România. Stupefacția pe care vreau să ți-o împărtășesc, Domnule Paul Goma, era generată de o afirmație, lipsită de orice consistență intelectuală și sociologică, pentru orice cunoscător al atmosferei intelectuale și politice românești în ultimele cinci decenii.
Iată ce scrie Edgar Reichmann în recenzia sa :
(…) Gheorghe Voicu, conferențiar la Facultatea de șiitințe politice a Universității din București, subliniază în articolul său [din Les Temps Modernes], Onoarea națională românescă sub semnul întrebării, conflictul care opune două “tabere “în privința Shoah, a “a valurilor rasiste, xonofobe și antisemite în societatea românească de azi “sau în legătură cu eventuala reabilitare a lui Antonescu. Apariția la editura Stock, în 1998, a Jurnalului (1934-1945) lui Mihail Sebastian a turnat gaz pe foc, punînd în lumină convertirea unei părți a intelighenției românești interbelice la tezele antisemite și xenofobe ale Gărzii de Fier. Astfel s-a declanșat polemica. Într-o tabără, intelectuali democrați se împotrivesc minimalizării Shoah în România, fiind îngrijorați de manifestări pe care le consideră antisemite și xenofobe. ziaristul Michael Shafir [de la Europa Liberă], scriitori ca Nicolae Breban, directorul revistei Contemporanul, Norman Manea, Dumitru țepeneag, eseiști precum Paul și Andrei Cornea, Mircea Iorgulescu [de la Europa Liberă], Leon Volovici apără valori umaniste și refuză aserțiunile potrivit căreia memoria evreiească nu interesează pe nimeni. În tabăra opusă figurează oameni ca Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas și “neîndoielnic, adevăratul lider al grupului “sau Nicolae Manolescu, director al revistei România literară. “Antisemitismul intelectualilor români este o problemă a culturii române “, conchide George Voicu, care își cheamă compatrioții la “un examen intelectual lucid și curajos.“” Așa se încheie recenzia lui E. Reichmann.
Același publicist parizian insinuase, mai demult, că una dintre cărțile Dumitale, “ Din calidor ”, ar fi conținut accente de antisemitism. Cum demonstrația nu era făcută, antisemitismul autorului de negăsit pentru orice cititor onest, am cotat afirmația ca o prostie răuvoitoare.
Nici în articolul lui Georghe Voicu, publicat în “ Les Temps Modernes ” demonstrația antisemitismului intelectualilor români citați nu este făcută. Nici unul dintre ei nu “minimalizează Shoah în România” și nu a declarat expresis verbis sau într-o altă formă că “memoria evreiască nu interesează pe nimeni” Sunt considerați antisemiți toți aceia care fac o paralelă între Shoah și Gulag. Concluzia lui George Voicu este pripită căci nimic nu dovește că astfel specificitatea celor două fenomene este ocultată și înțelegerea lor morală, politică și istorică ar fi îngreunată sau imposibilă. De altfel George Voicu crede că ideologia comunistă nu are aspecte rasiste. Ce-i de spus atunci unui profesor de științe politice care nu a priceput că analiza unui fenomen politic nu se face doar pe baza textelor programatice. Practica este cea care omoară. Cinismul sau sinceritatea cinică a lui Hitler și compania, nu au avut un corespondent în textele programatice ale comunismului, așa cum au fost ele redactate în țara de la răsărit sau în coloniile ei din Europa de Est. Nici chiar Hitler nu a lăsat destule urme scrise despre ordinele de exterminare privindu-i pe evrei sau pe țigani. După știința mea nu există un proces verbal al reuniunilor privind “ soluția finală ”. Deși ea a fost practicată. În ceea ce privește “ tratamentul ” genocidar aplicat de sistemul stalinist unor grupuri etnice sau unor popoare exclusiv pe criterii de etnie, crimele contra polonezilor, tătarilor din Crimeea, cecenilor, ucrainienilor nu sunt oare pilde suficiente pentru elementul rasist al practicii staliniste ?
Cred că a afirma, cum o face George Voicu, că există “ un antisemitism istoric al românilor ” (p. 151)i, o « “boală“ insinuată de mult timp în corpul culturii noastre și devenită cronică » este o afirmație de o generalitate dezonorantă pentru un cercetător științific. O astfel de afirmație nu poate fi premisa ci concluzia unei cercetări. Ea vine probabil din preocuparea lui George Voicu pentru o perioada unde antisemitismul modern se instalase în corpul ideologic al Statului iar excesiva apropiere de subiectul cercetării sale îl face să creadă că pădurea e formată din cîțiva copaci. Cunosc din producția lui G. Voicu doar studiul despre Nae Ionescu, din “ Sfera politicii ”, care mi s-a părut pertinent ca reacție la o tendință hagiografică mai veche, explicabilă la grupul Criterion și la foștii studenți ai lui Nae Ionescu, precum Mihail Sebastian, dar care nu are acoperire acum cînd analiza operei scrise și a acțiunii sale politice este posibilă.
Prezentarea de către George Voicu a relațiilor polemice dintre Leon Volovici, Michael Shafir, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran în jurul chestiunii similitudinilor dintre Shoah și Gulag, este transferată pe nesimțite spre adeverirea antisemitismului care ar deriva, în cazul unora, și al democratismului definitoriu, în cazul celorlalți. Demonstrația nu e nici aici făcută. De altfel, mi se pare simptomatic că un argumentar, care nu convenea în acest context și care dezechilibra dichotomia evrei ≠ neevrei, anume acela dezvoltat de Ileana Vranceaii, este completamente ocultat de G. Voicu. Evocăm în legătură cu metodele folosite în aceste polemici, afacerea în care un ziarist (întîmplător evreu) de la radio Deutsche Welle pune în circulație false citate care vin în același sens, al existenței antisemitismului acolo unde avem probe (opera omnia a celor citați) că nu poate fi găsit.
Punctul de plecare e tot un comentariu, pe marginea unui text de Dieter Schlessak, la rîndul său un comentariu pe marginea contribuției unui istoric probabil român, deși semnătura are aerul unui pseudonim, care se ocupă de “ holocaustul din Transnistria ”, adică de “trenurile morții” care din Bucovina sau Basarabia transportă după 1941 evrei spre lagărele organizate de administrația lui Ion Antonescu în Transnistria. Ambele texte au apărut în cotidianului elvețian de mare tiraj, “ Neue Zürcher Zeitung ”iii.
Aceste deportări criminale sunt subiectul unora dintre scrierile prozatorului Norman Manea, unul din supraviețuitori.
Din păcate metoda amestecului nu e nouă. Am avut ocazia să văd cum funcționează atunci cînd securitatea difuza la mare distanță, pe suporturi diferite, texte generate de laboratoarele ei de propagandă, contra lui Paul Goma, de pildă, provocînd solidarizarea cercurilor legionare din Canada cu campania anti-Goma prin afirmații privind familia scriitorului și biografia sa. Amestecînd în țară texte sub semnatura fostului comunist grec Dimos Rendis cu afirmațiile difuzate de Iosif Constantin Drăgan, bogătaș român trăind în insula Majorca, colaboraționist național-ceaușist notoriu. Aceiași tehnică ca și a Cominternul pe vremuri, înainte de 1940, prin agenții să de influență din Europa occidentală, dintre care cel mai intersant era excepționalul Willi Munzenberg.
Evident nu e chiar același lucru, metodele păreau în unele cazuri mult mai primitive. Nu spun că tehnicienii sunt aceiași, doar tehnicile.
Faptul că anumite asemănări există între doua discursuri ideologice, nu implică identitatea lor, nici în cazul comunismului și fascismului sau nazismului, dar nici în cazul unor publicații ca “ România Mare ” sau “ România literară ”. A extrage din context este confortabil dar deformant. Putem fi cu toții victime ale acestei obligații de a analiza prin citate, dar concluziile nu pot fi atît de deformante dacă ne întoarcem la contexte. “ Non idem est si duo dicunt idem. ” Omul de știință G. Voicu ar fi avut datoria să nu oculteze ansamblurile de dragul cursivității demonstrației sale. Păcat, fiindcă pentru cititorul francez cult o imagine mai clară și mai puțin jurnalistică ar fi fost de dorit. Altfel, mă întreb, cui folosesște această acțiune de dezinformare, încurajată de fosta revistă a lui J.P. Sartre?
Dacă demonstrația nu e convingătoare căci țintele sunt rău alese, sunt de acord cu concluzia articolului lui G. Voicu din “ Les Temps Modernes ”. Există o obligație a unor români, a unor intelectuali de a clarifica chestiunea antisemitismului, dar și aceea a rolului evreilor în societatea și economia acestei zone din Europa. Studiile de pînă acum vin din partea unor autori evrei, sau cînd nu e cazul, pentru studiile mai vechi, e vorba de demonstrații pro domo despre rolul negativ, destructiv al acestei participări.iv
În loc să ne pierdem vremea cu acuze reciproce, nu ar fi mai ușor, deși poate utopic, ca materialul de arhivă să fie reciproc schimbat și studiat ?
Paul Goma : Nu cunosc textele publicate în Occident, cu excepția unei “ contribuții ” a lui Edgar Reichmann. Îl cunosc pe comițător, deci nu cred că cei pe care-i acuză el (preluînd “ informația ” de la altcineva, după un mizerabil obicei) s-ar face “ vinovați de antisemitism ”…- antisemit, Liiceanu ? Are el alte mari păcate capitale ; Manolescu ? să fim serioși — cât despre Dorin Tudoran, faptul că s-a certat cu Tismăneanu și cu Shafir, nu face din el un antisemit — iată : el s-a certat și cu mine, de ce n-ar fi considerat… antibasarabean ?
Acuzatorii de profesie… în 1976, când mi-a apărut în franceză, la Gallimard, “ Gherla ” Ed. Reichmann a publicat în “ Le Monde ” un fel de cronică a “ aparițiilor românești ” în care explica cititorilor că “ Gherla ” este un rezumat al precedentei cărți, “ Ostinato ” (apărută în franceză cu titlul : “ La cellule des libérables ”), dar mult mai modest — judecăți ocupînd un paragraf, restul cronicii fiind dedicat unui cu adevărat mare scriitor român, pe numele său Mirel Bergmann, acela publicase ceva mult mai…
Nu m-a impresionat : știam de la Monica Lovinescu, de la Virgil Ierunca, de la Sanda Stolojan că Ed. Reichmann (să nu fie confundat cu Sebastian Reichmann, vărul său, poet remarcabil și om de calitate) este cel-mai-român-dintre-evrei — în sensul că nu citește cărțile recenzate, roagă prin telefon să-i fie rezumate, înțelege aiurea, după care scrie ce n-a uitat. Tot atât de grav : era “ agentul ” (nu doar literar) al lui Eugen Barbu — amănunte pot fi aflate din “ La apa Vavilonului ” de Monica Lovinescu. Eu îl mai bănuiam de ceva : l-am și întrebat, iar el a negat atât de… vehement, încât am înțeles că nimerisem — anume : Noi, studenții arestați în 1956 (ne manifestasem solidaritatea cu Revoluția Maghiară), fusesem… favorizați (sic) în comparație cu studenții nearestați terorizați vreme de 2 ani (1958 și 1959) de “ Echipa Morții ” cum era numită haita de la C.C. al UTM care vâna “ dușmani ai poporului ” pe care îi “ judeca ” în public — nu pentru fapte, ci pentru stări (“ originea socială nesănătoasă ”) și exmatriculați. Trofin, Iliescu, Petre Gheorghe, Burtică, Marțian (?), erau “ tovarășii de sus ”, iar printre javrele — dintre studenți — care făceau pe auxiliarii Securității s-ar fi aflat și Edgar Reichmann — după 1990 s-a observat în ce bune “ vechi relații ” era el cu Iliescu-și-poporul…
În 1987 mi-a apărut la Albin Michel “ Le Calidor ” (titlul în românește fiind : “ Din calidor — o copilărie basarabeană ”). Ed. Reichmann a publicat în “ Lupta ” lui Korne o cronică, de data asta, nu doar aiurea, ci direct acuzatoare : reieșea că Goma Paul era un antisemit, fiindcă scrisese că Goma Eufimie, tatăl său, fusese arestat și de un evreu în 13 ianuarie 1941 — și dus în Siberia… N-am reacționat ; mi-a telefonat el ; a început prin a învoca “ graba ” cu care citise cartea, din care pricină scrisese ceva inexact (“ antisemitismul ”), însă, vorbind, și-a luat vânt și m-a luat la rost : De ce n-am scris și despre martiriul evreilor din Basarabia ?, de ce prezint doar ca auxiliari ai NKVD ? I-am răspuns că în nici o carte de-a lui ori de-a prietenilor lui n-am întâlnit un pasaj despre martiriul basarabenilor și a bucovinenilor sub ocupația bolșevică…
Ed. Reichmann m-a anunțat că va apărea o cronică “ adevărată ” în “ Le Monde ”. A apărut. Nu mai era acuzat autorul, ci personajele (“ populația băștinașă ”) de antisemitism…
La scurt timp “ Revista mea ” din Tel Aviv a publicat textul “ Cameleonul ”, semnat de Iosif Petran. Mă prefăcusem peste noapte (ca un cameleon !) dintr-un băiat-bun într-un antisemit feroce ! Necazul fiind că Ed. Reichmann nu este singurul evreu care-și contrazice natura (nu se spune că Evreu este un om al Cărții ?). Nici Petran nu citise corect ce avusese sub ochi — dar îl acuza pe Goma de antisemitism ! Am povestit pe larg în volumul “ Scrisori întredeschise ”, p. 430 (“ Familia ”, 1995), aici rezum : I. Petran “ citise ” cronica lui Ed. Reichmann din “ Le Monde ”, extrăsese… un citat din Reichmann, îl pusese între ghilimele — și îl atribuise autorului cărții — adică mie !
I-am trimis o scrisoare, cerîndu-i să o publice. N-a publicat-o. Lucian Raicu mi-a recomandat să mă adresez lui Al. Mirodan care scotea și el o revistă. A publicat un fragment (revistă mică, eu grafoman notoriu…). Suficient însă ca să sară alt vânător de antisemiți, Jacob Popper (cel drag inemii lui Manolescu fiindcă tovarășul nostru Popper scrisese o carte de box cu… Eugen Barbu…), să mă acuze și el — tot de antisemitism… unde ? În revista Contemporanul — ideea brebană… prin 1990.
După aceste experiențe directe, de rea-credință mi-am permis să nici nu iau în seamă scrisul unor astfel de indivizi.
Dar există și oameni rezonabili dintre evrei — până în momentul în care tu îți exprimi rezerve privind cutare carte a lui, cutare atitudine, deloc corectă… Atunci blândul, inteligentul, delicatul Cutare se preface într-un isteric care zbiară :
“ Antisemitule ! Spui despre mine că sunt incorect — deci ești antisemit ! ”
Acești inși nu sunt atât de idioți pe cât vor să pară. Dar și noi, Românii, avem un personaj mitic, insul deștept care face pe prostul, ca să obțină un avantaj : Păcală.
Dan Culcer : Mentalitatea despre care vorbești se manifesta și la frizeri, cînd spui unuia că nu rade bine, declara că ai ceva cu frizerii. Nu altfel se organizau după 1945 deja protestele oamenilor muncii “ oțelarii ” ca personaje ale unui roman, de pildă, care se recunoșteau în “ Oțel și pîine ” de Ion Călugăru, dar nu și în alte scrieri deviante. Nu e prima dată că Edgar Reichmann citește și prezintă literatura română în “ Le Monde ” ca și cum ar fi un reprezentant al “ Comisiei pentru cercetarea activității anti-semite ” (ca să parafrazez formula comisiei americane de tristă amintire din anii 50) a unor intelectuali români dinainte sau de după război. E dreptul său, ba chiar datoria sa morală de publicist să fie atent la tot ce poate semăna cu recrudescența antisemitismului de stat, virulent și ucigaș, în Europa de după 1930, mai ales atunci cînd apar documente de importanța Jurnalului lui Mihail Sebastian. Dar tematica asta nu e un monopol, precum nici reprezentarea culturii române, în paginile cotidianului francez, nu se poate face dintr-un singur unghi de vedere. Faptul că prezența sa e frecventă și unghiul neschimbat mă îndreptățește să cred că are asentimentul unei părți a conducerii redacționale, că aceasta are un interes anume sau un dezinteres anume, pe care l-am reîntîlnit în tratarea relațiilor româno-maghiare, de a tolera asemenea spirite reductive.v
Revista “ 22 ” a publicat versiunea românească a textului lui Reichmann și replicile unora dintre cei vizați, sau avizați… Mircea Iorgulescu, Gabriel Liiceanu. Criticul timișorean Vasile Popovici, notează în reacția sa la aceleași “ enormitați colportate ” de E. R., existența unui alt articol, publicat în 1999, în care poeta stalinistă, Maria Banuș, ale cărei versificări imbecile din anii 50 ne-au otrăvit școlaritatea mai bine de un deceniu, e decretată opozantă a regimului ceaușist.
Reînvierea antisemitismului, ca și a oricărei xenofobii, fenomen psihosocial și politic care a pus în pericol existența comunității căreia Edgar Reichmann îi aparține și care a mînjit cu sînge mîinile și conștiințele multor cetățeni ai Europei, nu ar putea fi ignorată, dacă s-ar repeta, de nici o conștiință lucidă.
Problema merită să fie studiată, atacată frontal, și poate că Edgar Reichmann publică în “ Le Monde ” fragmentele unei teze despre antisemitismul unor intelectuali români. Aștept contribuția sa cu încredere. și mai ales documentele teoretice și pe cele privind efectele concrete ale acestui “ antisemism de condei ”.vi Cele care au dus la masacre. Precum și despre responsabilitatea fiecăruia în această “ realizare ” tragică a istoriei.
Nu înțeleg însă de ce ziarul francez încredințează aproape toate referințele privitoare la cultura românească aceluiaș condeier, adică domnului Reichmann, cu a sa perspectivă atît de specifică și specializată asupra fenomenului cultural și social românesc, care, vom conveni probabil amîndoi, nu se poate reduce doar la exprimarea culturală, în literatură sau politică, a antisemitismului visceral, umoral, economic sau istoric, la exprimarea anti-iudaismului adepților Noului Testament, față de anti-creștinismul adepților Vechiului Testament, a unei “ românități ” transistorice, a cărei constantă ar fi antisemitismul. Căci multe dintre articolele lui Edgar Reichmann nu fac decît să o aducă din condei cu un à propos cîteodată duios, cîteodată odios, pe această direcție aproape oricare ar fi pretextul comentariului, traducerea în franceză a “ Patului lui Procust ” de Camil Petrescu, sau apariția postumelor lui Cioran. Mărturisesc că acest mod de a prezenta cultura în general și cultura românească în special începe să mă plictisească, să mi se pară restrictiv și unilateral, cu atît mai mult cu cît Edgar Reichmann, declară că ar aparține el însuși acestei culturi, despre care ar trebui să știe și să comunice mai multe, dacă tot scrie în presa franceză, unde acest tip de synecdoca (adică luarea părții drept întreg) este cultivată în politică ca și în sport. De altfel, nici de presa bahluiană, dîmbovițeană sau someșană nu mi-e rușine.
Un “ antisemitism ”, ale cărui origini nu-mi sunt global clare, dar care e polimorf și are surse istorice diferite, despre care amîndoi avem o idee firește, există și a existat în România, chiar și acum cînd numărul evreilor românofoni sau maghiarofoni în România a devenit insignifiant. Este însă bizar să se vorbească despre antisemitism istoric ca despre un fenomen aproape de generație spontanee căci există explicații chiar dacă nu scuze istorice, pentru a descrie cauzele unor fenomene în care nu există doar obsedați, vinovați ci și pricini. Ele au după mine legătură și cu problema “ pragului de toleranță ” evocată la un moment dat de Fran∂ois Mitterand, explicație care putea fi invocată dacă nu acceptată în legătură cu Moldova secolului trecut sau cu România de după 1945.vii E un fenomen antropologic care merita să fie analizat, care se extinde prin dificultatea de a ieși din mentalitatea tribală, cea care provoacă și acum extazul maselor la un match de footbal, unde echipa e identificată cu etnia și jocul cu o agresiune. Aceiași mentalitate care făcea la un moment dat ca orice critică a politicii concrete a urmașilor sionismului în Israel să fie taxată de antisemitism, cînd putea tot atît de bine să fie vorba despre critica unor reziduuri ale totalitarismului unuia din rarele state, europene totuși, în care puterea mai are aspecte teocratice.
Analize similare pot fi făcute în anumite zone ale Europei și în anume secole, dar pentru mine este evident că, altădată ca și acum, antisemitismul nu a fost decît pretextul pentru “ rezolvarea ” cu forța a unor conflicte de putere, prin asimilarea, alungarea sau prin distrugerea evreilor, în fapt a acelora dintre membrii comunității care reprezentau o forță economică sau politică, amestecați cu aceia care erau “ doar evrei ”, nu și puternici. Sub acest aspect antisemitismul nu se deosebește cu nimic de celalte specii ale xenofobiei, așa cum le cunoaștem în Transilvania, ținut despre a cărui toleranță specifică se băsnește prea mult, uitîndu-se cîți muriră pentru această toleranță, azi îndeobște mătrășită și respinsă de dobitocii politici ai “ post-comunismului ”, după ce fusese subminată de dobitocii politici ai “ comunismului ” și de slujnicarii lor, securiștii “ nazionali ”.
Pentru mine antisemitismul actual are aspecte mai degrabă reziduale, chiar dacă grobiana noastră “ presă liberă ” atinge uneori tonalitatea “ antisemitismului de condei ” practicat în Franța de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și pînă acum, pe care l-au antologat Pierre-André Taguieff, Gregoire Kauffmann și Michael Lenoire, cercetători la CNRSviii. O astfel de antologie de texte ar merita să fie realizată și la noi, pentru a se vedea exact cine ne sunt antisemiții, care le erau squ le sunt teoriile și ce s-a întîmplat cu ei, ce se poate întîmpla dacă politica României ar încăpea pe mîinile lor. și ar fi trist dacă această antologie, fi realizată de un ins care se consideră român, ar fi considerată un act de propagare a ideologiei antisemite.ix
Cartea ar da seama de natura argumentelor antisemite, de aproape generala penurie intelectuală a celor care le-au mînuit sau de lipsa oricăror argumente rasiste, cînd ne aflăm de fapt în fața “ românizării ” ca metodă “ legală ” de transfer al unor bunuri, metodă care s-ar definit în vremuri normale drept hoție. Hoția a fost o hoție de stat, tot așa cum “ naționalizările ” de după 1945, căci au fost mai multe, unele cu decret, altele fără, au fost o hoție de stat. Dar victimele hoției nu au fost doar evreii. În 1948 evreii au fost în ambele tabere, printre victime și printre călăi, printre jefuiți și jefuitori, ceea ce complică exorcizarea acestor evenimente.
Studiind chestiunea antisemitismului actual din România, am găsit destule exemple în colecția de presă românească “ post-revoluționară ” a “ Asociației jurnaliștilor români ” de la Paris, pentru a ilustra persistența sau recrudescența xenofobiei, cu specia ei poate cea mai veche și persistentă, antisemitismul. Numai că exemplele mele nu sunt nicidecum cele pe care ni le prezintă Edgar Reichmann.
Iar a confunda de pildă pe cei care cer studierea rolului exact al lui Ion Antonescu în viața politică și în istoria României cu adepții reabilitarii totale este expresia unei lipse flagrante de discernămînt. Nu se poate uita contextul istoric, căci fără existența Pactului Ribentrop-Molotov, adică a pactului între nazism și comunism, împotriva democrației și pentru reîmpărțirea lumii, istoria acestei părți a Europei ar fi fost poate mai puțin sîngeroasă.
Există poate două explicații a devierii discursului analitic sau pseudo-analitic (cum ar fi cel practicat în “ Les Temps Modernes ” de către un Radu Ioanid sau un George Voicu) sau propagandistic, precum cel al lui Edgar Reichmann sau al ziaristului de la Deutsche Welle, spre ținte false și mișcătoare. Cele adevărate par să fie ignorate ba chiar cauționate prin tăcere de aceia care îi atacă pe Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu, declarîndu-i subit atinși de rinocerită, cum ar fi zis Eugen Ionescu. Trebuie precizat aici, pentru uzul comentatorului de la serviciul de sinteze al Europei libere, Michel Shafir, că rinocerita la Ionesco acum 30 de ani semnifica o boală socială care se hrănea atît din fascism cît și din comunism.
Problema monopolului suferinței și morții, atingătoare de aceea a valorii individului, în funcție de apartenența sa la o comunitate, este una din pricinile polemicilor subiacente care perturbă judecarea precisă a antisemitismului larvar sau agresiv, a xenofobiei polimorfe.
Dacă unii dintre frații noștrii evrei ar renunța să blocheze comparația dintre Holocaustul nazist și Holocaustul comunist și ar ataca frontal cele două fenomene de anomie care au marcat secolul acesta, nu mai tragic decît altele, dacă am renunța cu toții la filtrul europocentrismului nostru, sau etnocentrismului s-ar putea în fine trece la fapte, adică la reîngroparea morților cu o ceremonie de doliu care să descarce sufletele de această tensiune care ne chinuie de un secol. Grecii știau asta și zeii pedepseau pe aceia care împiedicau realizarea ritualului de doliu, cu observația esențială în cazul nostru că deschiderea imediată a arhivelor este singura cale spre găsirea împăcării în fața evidentelor documentare, celelalte cazuri, cînd documentele lipsesc rămînînd să fie elucidate prin mărturiile ce se vor găsi fie de noi, fie de următoarea generație.
S-a dovedit că adevărul nu este contrariul minciunii ci al uitării/mnesis și aletheia
S-a făcut deja demonstrația cu acte și documente că în acest secol distrugerea unor comunități a fost scopul unor politici de stat, susținute de ansamblul mijloacelor de realizare a acestei politici, și că nu doar în cazul evreilor s-a folosit criteriul aparteneței la comunitate ca singur argument pentru a motiva agresiunea contra Celuilatx.
Pe de altă parte xenofobia are un aspect de criză identitară, așa cum extrema sensibilitate la fenomenele de acculturație este și ea o expresie a crizei identitare. Ne putem însă întreba dacă aceste crize identitare nu sunt induse de fonomene sociale care nu au nimic de-a face cu etnia, și că criza ia aspect etnic în lipsa altei măști care ar fi mai greu de autogenerat.
Scriitorii și oamenii politici care au făcut o analiză a fenomenului numit Gulag, ca metodă de exploatare, de organizare a muncii forțate și de distrugere a adversarului, au găsit anumite asemănări cu practica antisemitismului ca doctrină de stat, cu organizarea economică a morții și a distrugerii de către statul nazist. Această comparație, care nu poate duce la ștergerea specificurilor tragice și a neomenescului distribuit inegal în istorie, nu este un sacrilegiu, așa cum reacțiile unor publiciști sau oameni de cultură evrei vor să ne facă să credem. Practicarea comparației est un demers moral și intelectual demn de stimă atunci cînd el implică metodele științei, ale analizei și ale documentării sau cînd se bazează pe lucrări care au făcut dovadă că nu sunt lucrări de propagandă ci sinteze științifice de anvergură, cum ar fi de pildă “ Le livre noir du communisme ”. În ce privește folosire lui Ro ger Garaudy ca referent în acest domeniu, am și eu rezerve masive fiindcă nu suport acest transfer de la dogmatismul stalinist la estetica modernismului ameliorat, a «realismului desțărmurit» pentru a cădea poate în alt dogmatism, unul religios. Ceea ce nu înseamnă că exemplele lui Garaudy privind politica statului Israel
Analiza cu toate textele pe masă, inclusiv documentele de arhivă, la îndemînă, va preciza natura fenomenelor, care se poate vedea deja cu ochiul liber, dar mai ales va trage greu în cumpăna auto-analizei noastre psiho-culturale, atît pentru cei care leagă global sau desleagă de păcate tot atît de global o națiune, românii, sau ungurii sau ucrainienii, nici mai antisemiți, nici mai angelici decît alte comunitați. Evreii din anumite Kibuțuri din Israel pot să-și motiveze xenofobia, dar ca orice judecată globalizantă despre o comunitate, nu are alt temei decît tensiunea socială și economică din zonă.
Pentru că, subintelectual mi se pare, în analiza fenomenelor și relațiilor intercomunitare în istorie, urechismul globalizant, dominant în discursul jurnalistic și politic ca să nu mai vorbim de cel popular, oral, unde se reduce chestiunea xenofobiei la antisemitism, atunci cînd o privire împrejur ne va dovedi că suntem toți nu doar martorii, analiștii ci și victimele unei xenofobii aiuritoare, care contrazice total procesele de integrare europeană, pe întreaga suprafață a Europei, ca să punem un hotar abstract și convențional acestui fenomenul mondial.
Paul Goma : Spuneam că nu cunosc textele incriminate (ale lui Dorin Tudoran, N. Manolescu, Liiceanu). Fără să-i cer voie lui Ed. Reichmann, spun, “ fără probe ” că nu cred că a fost vreodată și că va fi “ ceva antisemit ” în ele în gândirea și în scrisul acestora. Ci, eventual, anume afirmații “ care ar fi putut să fie interpretate ” (ca antisemite) și pe dată au fost — din motive, sânt sigur, care nu au nici o legătură cu evreii, cu evreitatea, cu antisemitismul. Fac aceste afirmații pentru că îi cunosc pe cei de mai sus, le cunosc scrisul. £i chiar dacă se spune că nu e bine să bagi mâna în foc pentru prieteni (care azi-mâine îți vor deveni dușmani), iată : eu o bag — pentru niște foști prieteni…
Rămânînd în aria de limbă română : există între evrei și neevrei un litigiu, o problemă. Nu doar nerezolvată, dar nici măcar formulată.
Aceasta ar putea cunoaște un început de limpezire (nu am spus : rezolvare), dacă s-ar iniția o dezbatere onestă, civilizată, în care să domnească, nu doar cunoștința-de-cauză (în primul rând istorică), ci și buna-credință. Dezbatere în care fiecare să știe că, chiar dacă nu a fost obișnuit de-acasă, aici va trebui :
- să asculte ce spune cel care vorbește și să facă efortul de a înregistra și înțelege ce anume comunică acela ;
- chiar de nu este de acord cu ideile susținute, să-i respecte opinia, să nu-l întrerupă, să-l nu-l bruieze cu mimică și cuvinte necuviincioase și destabilizatoare ;
- când îi vine rândul să vorbească, să pretindă același tratament din partea preopinenților ;
- în formularea acuzațiilor să vină cu probe — care, pentru noi, oameni de condei, sunt citatele. — în nici un caz rezumatele-abuzive.
Ceea ce am spus eu aici are aerul unei lecții de școală primară. Nu are doar aerul : chiar este. Fiindcă Românul — fie el și evreu — a fost dezînvățat de comunism să susțină, în public, un punct de vedere al său, nu al partidului, iar din 1990 a învățat că a “ dialoga ” este egal cu a te răsti la cel din față, a-i arunca orice acuză îți trece ție prin cap, fără a simți nevoia să argumentezi, să probezi — cu un cuvânt : de a-ți agresa partenerul, pentru a-l… supune…
ïn ce scop dezbaterea — de ce nu : televizată ? — în mai multe “ episoade ” :
ïn scopul de a defini relațiile dintre români și evrei, în România.
Am scris-o în Programul prezentat în 1995, în vederea alegerilor prezidențiale (nu întâmplător atacat cu mare violență, imediat după publicare — în primul rând — și în al doilea — de C. Coposu…), o repet aici :
Dacă Românii țin să devină un popor, să nu rămână o populație cu mentalitate etern rurală ; dacă Românii țin să-și facă recunoscute calitățile, faptele-bune, este absolut necesar să înceapă prin a-și recunoaște defectele, faptele-rele.
Dacă Românii țin să devină credibili în argumentație, vor trebui să recunoască vinovăția statului român în persecutarea (mergînd până la lichidarea unui număr de persoane), atât a unor etnii (evreii, țiganii, germanii), cât și a unor categorii de români : refugiați din provinciile cedate rușilor, Basarabenii și Bucovinenii.
Ca unul cunoscînd — vreau să spun : acceptînd, ca român — adevărul ; ca unul cunoscînd și una din metodele de atac-apărare ale unor evrei negaționiști ai masacrelor din Basarabia și Bucovina cedată : inversiunea cronologică “ Evanghelie ”, ca să spun așa, fiindu-le “ Cartea neagră ” alcătuită în 1945 de un comitet al evreilor din URSS, sub conducerea lui Ilia Ehrenburg și a lui Vassili Grossmann (ei, da, “ disidentul ” de mai târziu). Această manevră nedemnă a fost folosită și de români când a fost vorba să “ justifice ” un conflict stârnit, vădit, mai ales din pricina lor și poate fi rezumată astfel :
“ El a dat primul, dom’țător ! ”
Dan Culcer : E vorba oare de aceiași “Carte neagră”? Am găsit texte extrase dintr-o carte cu același titlu, semnate de ???? privind Transnistria pe un sit maghiar (adresa), unde însă nu există capitolele aceluiași autor privind deportarea evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria
Paul Goma : De pildă : există o cronologie obiectivă, pe care nimeni n-o poate nega — cu condiția de a cunoaște istorie contemporană elementară (ceea ce nu este cazul cu noi, românii) care zice :
- Sfârșitul anului 1937 începutul lui 1938 — “ guvernul Cuza-Goga ” constituie legiferarea, în România, a discriminării evreilor. Odată cu declanșarea războiului mondial (1 sept. 1939) și cu zvonurile-informațiile despre o înțelegere Hitler-Stalin (23 august 1939) de pe urma căreia țara noastră ar fi urmat să re-piardă Basarabia (iar în problema ei Evreii, în general, nu doar comuniștii evrei înclinau spre o “ retrocedare justă către URSS ”) ; până la 28 iunie 1940 (Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și a Herței) — Evreii de pe teritoriile românești au fost umiliți, discriminați, persecutați, spoliați — dar nu s-a atentat și la viața lor ;
- 28 iunie 1940 : începe retragerea administrației și a armatei de pe teritoriile cedate URSS. Încă din seara zilei de 27 iunie, parașutați ori “ ieșiți la lumină ” agenți sovietici — dintre care majoritatea covârșitoare erau evrei — au atacat convoaiele de refugiați, pe militari i-au împroșcat cu pietre, cu fecale, i-au scos din coloană, i-au “ arestat ” (adică i-au prefăcut în “ prizonieri de război ”, fără ca între România și URSS să fie război), au împușcat demonstrativ în stradă funcționari ai administrației, polițiști, și, cu predilecție teologi și preoți.
“ Săptămâna Patimilor ” cum au numit-o militarii și civilii refugiați (28 iunie-4 iulie 1940) a constituit doar partea vizibilă a icebergului — fiindcă din chiar 28 iunie, în zonele cele mai estice a început “ Anul Negru ” (sau “ Secerișul Roșu ”) : adică = Prima Ocupație Sovietică a Teritorilor Românești Cedate.
Care este atitudinea evreilor față cu aceste adevăruri istorice ?
1. Neagă pur și simplu exacțiunile, actele de barbarie comise mai cu seamă de evrei în “ Săptămâna Patimilor ” — încă o dată : împotriva unor oameni care se retrăgeau, se refugiau — și avea ordin să nu se apere ! — vezi intervenția lui Z. Ornea, cel care, în “România literară” pretinde că… nu există documente credibile…
2. Relativizează contribuția evreilor la persecutarea, deportarea, asasinarea românilor basarabeni și bucovineni, între 28iunie 1940 și 22 iunie 1941 (când a izbucnit războiul), motivînd că Puterea ocupantă era cea sovietică, nu evreiască, cea comunistă, nu sionistă. Este adevărat — dar nu mai puțin adevărat faptul că o mare, o imensă parte a Aparatului sovietic (administrativ, politic, polițienesc) era alcătuit din evrei. Care, în exercitarea rolului de funcționari sovietici puneau foarte multă inimă evreiască împotriva românilor — și, încă o dată : o ură fără margini, tradusă prin acte de pură bestialitate față de teologii, monahii, preoții băștinași. O palmă dată, cu ani în urmă, unui elev obraznic sau puturos, devenise, după 28 iunie 1940, “ persecuție antisemită ”, iar neferictul învățător, dacă nu era împușcat la KGB-ul raional, era expediat în Siberia — pentru “ activitatea antisovietică ”.
- Explică “ unele greșeli ” prin… superioritatea orânduirii comuniste, sovietice, asupra celei românești — burgheze, moșierești, obscurantiste — ceea ce fac — printre altele — autorii Cărții negre.
Continuînd cronologia : vara anului 1940 a devenit și mai tragică prin pierderea Ardealului de Nord, apoi a Cadrilaterului. Apoi a instaurării “ statului național legionar ” ; apoi, în noiembrie, prin “ Masacrul de la Jilava ”, asasinarea lui Madgearu, a lui Iorga.
Se termină nenorocitul an 1940. Începe tragicul an 1941 — primul eveniment negru : Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941).
ïn legătură cu asta evreii avansează cifre importante, “ sute, dacă nu mii de evrei asasinați de legionari ” — și se scoate în față Episodul Abatorului.
Care este adevărul în legătură cu Abatorul ? De ce nu se pun documentele pe masă, ca să se știe, în sfârșit, ce s-a petrecut acolo și cum și cine au fost “ protagoniștii ” ? Am citit “ dezvăluiri ” care neagă în totalitate masacrul și pângărirea cadavrelor (atârnarea în cârlige) ; mi s-au părut simetrice afirmațiilor cu “ sute, dacă nu mii de victime ”. Adică neadevărate. Iar eu ce urmează să fac : să fac o medie între cifrele celor din dreapta și ale celor din stânga ? Dar asta ar fi, nu doar un demers fals, ci și o profanare — fiindcă, atunci, acolo, au fost asasinați oameni nevinovați — câți ? Crima începe de la unu.
În presa românească apăreau știri, mărturii despre crimele bolșevicilor în Teritoriile Ocupate. Desigur, nu toate informațiile și nu în integralitatea lor. Există informații… despre informații edulcorate, chiar castrate — grija guvernanților fiind ca, jalea națională să nu se prefacă în răscoală, revoltă, revoluție ; să nu mai fie date și amănunte privitoare la rolul evreilor în martirizarea basarabenilor și a bucovinenilor, pentru că deja populația românească era pornită împotriva lor. Militarilor aflați în convoaiele retragerii în “ Săptămâna Patimilor ” li se recomandase să nu povestească prin ce trecuseră — ca să nu provoace acte de răzbunare.
Acestea — actele de răzbunare împotriva evreilor — au fost strunite, zăgăzuite, vreme de un an încheiat : între 27 iunie 1940 și 22 iunie 1941 se scursese un an fără o săptămână. Perioadă în care — repet — Evreii din ceea ce mai rămăsese din România au fost supuși la persecuții, dar nu au suferit în integritatea lor corporală, ca evrei (rămânînd de elucidat episodul Abatorul).
Atentatele la viața evreilor ca evrei au început după declanșarea războiului, în 22 iunie 1941. Atunci s-au unit două izvoare de informații : cel direct, de pe front, din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, după alungarea trupelor sovietice — și mai cu seamă după descoperirea gropilor comune din Chișinău. Acolo fuseseră aruncate trupurile funcționarilor, profesorilor, teologilor, preoților, elevilor de liceu, ceferiștilor — cu toții români — aceștia purtînd urmele torturilor, mutilărilor suferite înainte de execuție (oricum, multe victime au rămas neidentificate, lipsindu-le capul…). Izvorul indirect era cel din 1940, de la retragere, completat cu informațiile culese în timpul ocupației (deci, dinainte de 22 iunie 41), dar nedivulgate publicului până atunci. La acestea s-a adăugat și faptul că (adevărat sau nu), după declanșarea războiului, evrei din Iași în principal și-au declarat ostilitatea Armatei Române și simpatia față de Armata Roșie, drept care, prin radio ar fi indicat aviatorilor sovietici obiective de bombardat de pe teritoriul României.
Din acel moment se poate vorbi de o cvasigenerală pornire antisemită a Românilor, rezultatul fiind asasinarea unor evrei în Iași (și, ca o consecință : “ Trenul Morții ”) precum și acceptarea dispozițiilor guvernamentale de a-i lichida pe evreii capturați pe solul Basarabiei și Bucovinei, apoi de deportarea în Transnistria a multor evrei din restul României — dintre care foarte mulți au fost — să ne temem de cuvânt, dar să-l rostim : lichidați.
Înapoi la cronologia (pe care o ignoră Românii și pe care, în acest nod Evreii o manipulează) :
Așadar, autorii Cărții negre din 1945 (coordonatori : Ehrenburg și Grossmann) inversînd evenimentele susțin că “ severitatea ” cu care i-au tratat autoritățile sovietice pe “ reprezentanții ” moșierimii regalisto-burgheze românești (din timpul Primei Ocupații : iunie 1940-iunie 1941) s-a datorat masacrării evreilor în Ucraina !
Nu este vorba de luarea drept cauză a efectului (și viceversa, vorba clasicului), pentru că în relațiile româno-evreești mai este mult de cercetat, și de discutat — ci de o pură și simplă inversare cronologică a unor evenimente — care nu s-au succedat cum pretinde Cartea neagră.
Așadar : când va fi organizată dezbaterea cu pricina, trebuie produs și “ materialul didactic ” — în mare alcătuit din o hartă, ca să arate unde s-a întâmplat ce s-a întâmplat precum și un “ tablou ” pe care să fie înscrise datele când s-a întâmplat cutare întâmplare.
Când vom ajunge să spunem și noi : “ Iată, aceasta este partea noastră de vină ” vom ști că ne-am ridicat în două picioare. Până atunci — nu.
Am auzit, am citit stupizenii ca : “ Nu-mi pot cere iertare pentru ceea ce li s-a întâmplat evreilor, pentru că pe atunci nu eram născut. Deci nu am nici o vină ” — am citat din gândirea pitică, șchioapă, beteagă a unui ins care trece drept “ director de conștiințe ”, este șef la “ România literară ” și băgător de seamă la propriu pe la Televiziune, iar de alatăieri face și pe fruntașul țărănist și militantul constantinist — poartă numele : Alexandru ștefănescu. A publicat în “ România liberă ” cretinăria de mai sus, i-am răspuns în “ Cotidianul ” (1998)…
Deasemeni va fi necesar ca Evreii să recunoască partea lor de vină — atât în comportamentul lor bestial din timpul ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Herței — și în al primei ocupații sovietice (27 iunie 1940 - 22 iunie 1941) ; ca și în al re-ocupării Romlâniei întregi începînd din martie 1944.
Dacă vor refuza să admită că și ei au fost “ capabili ” de fapte reprobabile, vor întări pozițiile acelor români care, simetrici, neagă până și deportarea evreilor în Transnistria !
Or Evreii au nevoie de dialog — și cu Palestinienii, dar și cu Românii. Dialog din care nici una din părți nu va ieși “ învinsă ”, “ umilită ”, “ negată ”.
Din contra.
Dan Culcer : Dialogul nostru riscă să relanseze la adresa Dumitale acuza de antisemitism… Nu eu, dar cineva v-ar putea întreba dacă sunteți antisemit?
Paul Goma : Dacă sânt… antisemit ?
La o astfel de întrebare refuz să răspund, fiindcă eu nu mă definesc prin negații.
Îi suspectez însă pe acei evrei care afirmă că noi, Românii nu sântem… antisemiți. Este un răspuns și viciat și ne-cerut.
Mi-a fost antipatic pseudonimul “ Nicolae Niculescu ” sub care a apărut eseul Secretul Scrisorii Pierdute, apărut în revista “ Ethos ” nr. 2/1975 — pe care s-a întâmplat să-l dactilografiez eu, în 1973, în prima mea călătorie la Paris. Nu știam cine se ascunde sub “ Niculescu ”, am aflat abia după moartea lui… Steinhardt : el însuși. M-am întristat și mai mult când am citit “ Jurnalul Fericirii ”, la scoaterea din România a variantei ajunsă la Virgil Ierunca dădusem și eu o mână de ajutor, prin 1975… Deci nu mi-a plăcut — dar deloc eseul, zicînd că un asemenea text… protocronisto-filoromânist ar fi putut apărea foarte bine în România lui Ceaușescu. Tezele “ niculești ” erau :
“ Poporul român este un popor bun, blând, omenos — poate cel mai omenos din lume ” ;
- “ Caragiale, cel din Scrisoare Pierdută nu este deloc, dar deloc un autor “ rău ” cu personajele sale — din contra : el este foarte bun ” (dacă provenea din poporul român…) ;
- “ Poporul român nu este deloc, deloc antisemit… ”
Față cu ultima afirmație îți vine să zici :
“ Dar devine (antisemit) auzind asemenea bazaconii ”
Mi-a fost dat să mai întâlnesc, în textul lui Virgil Duda, scris în Israel, ajuns la Paris în toamna anului 1989, Patria furată :
“ Românii nu sunt antisemiți ”.
Dacă un român ar fi zis-scris una ca asta, aș fi fost sigur că a) este antisemit ; b) un cretin i-a aruncat această acuzație și el nu mai știe cum să scape de ea. Dar un evreu (doi evrei) ?
Am folosit termenul “ suspect ” — nu e o scăpare, fiindcă Leon Volovici — unul dintre “ istoricii ” lucrînd pe vremuri la Iași, acum în Israel, a susținut același lucru despre Ion Antonescu — dar în ce companie ?
Aici e aici : în a lui I.C. Drăgan !
Vasăzică un Ed. Reichmann, tovarăș de lupte de clasă al lui Iliescu pretinde că toți Românii sunt antisemiți, în timp ce L. Volovici, de lângă Drăgan, susține că Antonescu, autorul decretelor prin care evreii erau trimiși la moarte în Transnistria… nu era antisemit !
Dacă este ceva de înțeles din această… contradicție, apoi iată o ipoteză :
Ed. Reichmann, Radu Ioanid, Norman Manea — și încă alții, domiciliați fiind în afara Israelului, pot să scrie adevăruri, neadevăruri — întru apărarea Evreului ;
Duda, Volovici (și alți istorici oficiali) reprezintă interesele Israelianului (care nu coincid întocmai cu ale Evreului…).
Ultima băgare de seamă. Dacă tot vorbim de antisemiți, antisemitism…
Am auzit din gura multor evrei cuvinte grele la adresa coreligionarilor, acuzîndu-i că, adeseori, prin exces, provoacă, fabrică antisemitism. Ba i-am auzit pe unii dintre ei declarîndu-se… antisemiți, din această pricină.
Nu i-am contrazis.
Dan Culcer : Analiza situației și vitalității antisemitismului este îndreptățită și trebui să fie de resortul tuturora, inclusiv a ne-evreilor, a “ goilor ”. Am impresia însă că un interes pentru bunurile furate sau “ transferate ”, în numele comunității, se amestecă mereu în analize. Administrațile țărilor care sunt acuzate în presă global ca fiind antisemite (ceea ce este o aberație, nu există astfel de țări, nici măcar Spania în evul mediu sau Germania modernă) se pot aștepta să fie interpelate de avocații americani care recuperează acum în numele comunității (printr-o delegație a Congresului evreiesc mondial, oranizație a cărei reprezentativitate nu o pot judeca) bunurile unor proprietari de origine evreiască care au pierit în Shoah.
i Cum nu am avut acces la o versiune românească a textului lui G. Voicu, presupunînd că ea există, sunt obligat să traduc din “Les Temps Modernes”.
ii A se vedea revista “Dialog” de la Dietzbach sau suplimentul “României literare” în care sunt publicate demonstrațiile Ilenei Vrance privind acțiunile de “dezinformare” ale unor ziariști împlicați în aceste polemici.
iii Neue Zurcher Zeitung
iv A se vedea în Bibliotheca Judaica, Istoria evreilor din Transilvania (1623-19944) de Moshe Carmilly-Weinberger și studiul despre contribuția evreilor la viața economică a Moldovei,
v Nu cad în damblaua complotismului anti-românesc, pe care o cultiva regimul comunist din România în căutarea legitimității virginale, în anii de după 1968. Am însă dubii privind calitatea gîndirii și eticii ziaristice la “Le Monde” cînd observ repetat că, pentru tratarea unor chestiuni delicate privind relațiile “interetnice”, iar actualele războaie din Balcani sunt o probă că ele sunt nu doar delicate ci și ucigașe, este trimis să acopere zona un tînăr ziarist care nu cunoaștea la acea dată bine nici una dintre limbile de circulație și își scria articolele despre Balacani hălăduind mai ales la Budapesta.
vi L Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999
vii Andrei Roth, “Altera”, despre concentrarea excesivă a evreilor în aparatul de stat în perioada de după 1945, ca și despre limitele acestei imagini.
viii L’Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999
ix Am știrea că din păcate în 1999, la o editură bucureșteană, o antologie de texte privind relațiile româno-maghiare, una din multiplele fețe ale tribalismului, a fost blocată în proiect, considerată ca inoportună politic. Să trebuiască iarăși să dezgropăm formula “Nu e momentul tovarăși!”, care ne-a împiedicat 50 de ani să scoatem o ediție completă Eminescu, la apariția căreia se împotrivea printre alții notoriul colaboraționist Moses Rosen.
x Studiul despre masacrarea polonezilor la ordinele lui Stalin și Hitler, semnat de Alexandra Viatteau, “Staline assasine la Pologne. 1939-1947, Editions du Seuil, octobre 1999”