Cât valoreză, cât mai valorează azi relaţia politico-militaro-economică româno-americană ? Cum să o cântărim, cum să apreciem această relaţie ? Avem la îndemână câteva unităţi de măsură pe care le poate folosi oricine. După părerea multora, relaţiile americano-române nu pot fi mai valoroase decât oamenii publici, cei politici în primul rând, pe care establishment-ul american i-a susţinut, îi susţine în continuare, ba chiar i-a fabricat în România (indiferent de CV-ul lor până la preluare).
Cine sunt aceştia ? Sunt cunoscuţi de toată lumea : Traian Băsescu, Elena Udrea (candidata americanilor la preşedinţie, s-a spus), Mark Gitenstein, Emil Boc, Laura Codruţa Kövesi, George Cristian Maior, Florian Coldea, Mihai Răzvan Ungureanu, Duane Butcher, Cătălin Predoiu etc. Plus ziarişti înregimentaţi mai demult (din 90 deja !) sau mai recent, ONG-uri fără număr, brokeri singuratici etc.
Cei susnumiţi pe cât sunt de apreciaţi de partea americană, care nu e neapărat doar guvernul american propriu-zis (mai sunt neoconservatorii, băncile, Wall Street-ul, alte businessuri – aşa e la imperii !), pe atât sunt de detestaţi, huliţi de populaţia României. Din motive evidente, nu-i punem la socoteală pe adversarii lor politici. De altfel, şi aceşti adversari ai „proamericanilor” sau, mai larg, ai „prooccidentalilor” sunt la fel de detestaţi de populaţia tăcută a României, chiar dacă motivele sunt parţial diferite. Adică aceştia ar fi moştenitorii socialismului şi al unui anume naţionalism destul de emasculat, dar nu mai puţin „proamericani” şi „prooccidentali”, mari iubitori de ultraliberalism global ei înşişi.
Avem o problemă deci ? Da, şi încă una cât roata carului şi aparent fără soluţie. De la vizita la Bucureşti, în 2003, a celebrului general William Odom (fost şef NSA, printre altele) şi propulsarea pe post de candidat serios la preşedinţie a dubiosului marinar Traian Băsescu, distrugător al flotei României dar promovat surprinzător negociator PSAL în 1999 (pentru care competenţe ? acelea de distrugător al flotei ?), şi până la vizita ciudatului emisar al lui Hillary Clinton, Philip Gordon, care a infirmat (democratic ?) rezultatele referendumului de demitere a lamentabilului „proamerican” Băsescu Traian, drumul a fost lung şi catastrofal pentru România. (De menţionat că generalul William Odom a ţinut o conferinţă la Casa NATO la 18 martie 2003 şi i-a văzut pe toţi liderii politici majori din capitala României, inclusiv pe primarul Traian Băsescu, care nu se găsea iniţial pe agenda sa.)
Foarte probabil, americanii (şi aliaţii lor occidentali) s-au felicitat că au pus mâna pe o ţară mare şi bogată din Estul Europei fără să tragă vreun glonţ. Au fost suficienţi ziariştii, politicienii şi oengiştii aliniaţi (lumea îi cam cunoaşte) să le „facă moară-n cap” românilor pentru ca aceştia să şi creadă că, dacă nu devin urgent euro-atlantici (UE+NATO), va fi vai şi amar de capul lor : îi vor mânca imediat cu fulgi cu tot ruşii, ungurii şi turcii…
Decăderea vizibilă pentru tot poporul a întregii clase politice, dar şi cvasidispariţia presei, care a devenit stânjenitoare şi inutilă după ce a fost trădătoare, catastrofele repetate din justiţia de tip DNA (o jurisdicţie de excepţie impusă), umilirea sistematică a poliţiei (rămasă totuşi naţională) au adus România pe buza prăpastiei, cu tot mai dese speculaţii despre destrămarea statului român, cu pierderea Transilvaniei şi alte nenorociri.
Visul euroatlantic (UE+NATO) al românilor seamănă tot mai bine cu un teribil coşmar. Peste patru milioane din 23 de milioane de români s-au răspândit pe toată planeta, printre care şi cei mai buni tineri. Toată industria românească, plus flota, a fost făcută praf şi furată la bucată. Activele majore ale ţării au fost luate cu japca, prădate de puterile europene în schimbul aderării la fantomatica UE (combinatul de la Galaţi, Petrom, BCR şi celelalte bănci, pădurile devastate tot de austrieci etc.). Fosta Familie regală a fost reintrodusă de capetele încoronate europene (în numele a ce ?) într-o ţară cu Constituţie republicană, din care regele Mihai abdicase (forţat, ca la toate abdicările), şi i s-a restituit tot ce a vrut, fără să i se ceară înapoi ceea ce luase ilegal (tablourile lui El Greco etc.). Complicitatea unor prim-miniştri, corupţi sau doar necalificaţi (Năstase şi Tăriceanu), e dovedită cu documente publice. Aşa-zisa Casă regală a României, devenită de câţiva ani minge de fotbal în meciul politruco-oligarhic, n-ar greşi prea mult dacă s-ar intitula, după schimbările recente la succesiune, Casa Duda a României…
Democraţia venită din vestul Europei şi din America („democracy is coming to the USA”, Leonard Cohen) seamănă ca două picături de apă cu comunismul teoretic din anii ’50 al ocupantului rus. Adică nu ne-a ocupat pur şi simplu imperiul rus, ci noi am devenit, vezi Doamne, peste noapte, comunişti ! După cinci decenii de „comunism” falsificator, vom avea parte de 50 de ani de „democraţie” devastatoare ? Aşa se pare.
Petru Romoşan