Prof.Univ.Dr.Corvin Lupu (ACMRR-SRI) – Pozitia evreiasca in vara anului 1940 (1) Romania nu este vinovata de holocaust!!
21 februarie 2014 de deveghepatriei
Poziţia evreiască cu ocazia evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, în vara anului 1940
Prezenta lucrare a fost proiectată înaintea deja mediatizatelor contestaţii ale unor reprezentanţi a minorităţii evreieşti din România şi unii aliaţi ai lor de conjunctură. Contestaţiile zgomotoase din presa de scandal, reclamaţiile la autorităţile locale, la Procurorul General şi la Guvern au fost urmarea nemulţumirilor faţă de rezultatele unor cercetări pe tema acuzaţiilor de holocaust la adresa poporului român şi autorităţilor care îl reprezentau în perioada anilor 1941-1944 şi a relaţiilor dintre români şi evrei. În urma publicării lucrării „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei”, s-au declanşat împotriva subsemnatului campanii de presă, administrative şi judiciare deosebit de agresive. Nemulţumiţii au presat autorităţile pentru a determina măsuri administrative şi penale împotriva mea. Am reflectat dacă este cazul să-mi ţin promisiunea de a da tiparului un nou articol despre evenimente legate de relaţiile dintre români şi evrei. După cum arăta şi profesorul Gheorghe Buzatu, acest pater familias al celor care abordează problematica celui de Al Doilea Război Mondial,„…puţine au fost aspectele istoriei contemporane universale şi naţionale în care pasiunile, îndârjirea şi intoleranţa să fi avut ori să aibă un rol atât de precumpănitor, în raport cu studiul ştiinţific obiectiv şi „la rece”, ca în privinţa holocaustului”[1 ] şi a fenomenelor din jurul lui. La un moment dat, am dorit să renunţ.
După publicarea studiului „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei”, în revista „Transilvania” nr. 3/2005, pe lângă atacuri violente în presă, au avut loc şi încercări de obţinere a unor sancţiuni împotriva mea pentru culpa de opinie. De câte ori am reflectat, am ajuns la concluzia că şi noi românii ar trebui să avem voie să abordăm problema relaţiilor dintre români şi evrei, temă ale cărei concluzii se doresc a fi monopolizate de unii lideri evrei. Măcar în ţara noastră şi măcar acum, în timpul acestui regim politic, parţial democratic, care ne-a permis istoricilor – până în prezent, tot parţial -, să publicăm o serie de cercetări şi interpretări ale unor evenimente şi fenomene care au deranjat unele forţe. Aceste publicaţii au catalizat promovarea unor adevăruri istorice. Şi ce mare rău este dacă în anumite privinţe ale rezultatelor cercetărilor nu ne înţelegem întru totul? Revista „Transilvania”, a abordat de la apariţia ei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problemele cele mai delicate şi importante din istoria teritoriilor locuite de români. În trecutul revistei, adeseori, duşmanii românilor o citeau scrâşnind din dinţi. Cei care nu vor să creadă în ştiinţă, pot să nu creadă. Sunt şi astăzi oameni care nu cred că pământul se învârte. Dar de contrazis, să contrazică numai prin ştiinţă. De altfel, nu sunt singurul care mă confrunt cu aceste situaţii. În anul 1994 a fost dată la topit, în noaptea din preziua apariţiei pe piaţă, întreaga ediţie a unei cărţi care cuprindea exclusiv documente, scoase la lumină de un colectiv de 12 istorici militari români, coordonaţi de Alesandru Duţu şi Constantin Botoran, de la Institutul de Istorie Militară, condus atunci de regretatul general prof. univ. dr. Nicolae Uscoi[2 ] Legat de acest act de libricid, cu ocazia retipăririi cărţii, în anul 2003, a fost publicat un protest în care, printre multe altele, se arată că: „…atâta vreme cât arhivele evreieşti şi alte surse de documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor istorice se face în mod selectiv, cu un vădit partizanat şi subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna şi dezinformarea instituţionalizată, devine imorală şi neserioasă, frivolă, orice acuzaţie la adresa autorităţilor româneşti din anii 1939-1944, la adresa românilor, în general, acuzaţii formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii din România.”[3 ]
Personal, printr-o presiune mai mare am mai trecut doar în anul 1990, când am arătat că evenimentele din decembrie 1989 nu s-au desfăşurat conform versiunii susţinută de noul regim politic al „emanaţilor” lui Ion Iliescu. Atunci am fost ameninţat cu moartea, în mod repetat. Ulterior, respectivele teze au fost confirmate de o mulţime de cercetări, s-au validat şi au ajuns să fie vehiculate în toată ţara, în Europa şi în lume. Nu am dorit să renunţ şi pentru a nu da satisfacţie celor care încearcă să influenţeze concluziile privitoare la istoria contemporană a României prin alte mijloace decât cele ştiinţifice. Prezenta lucrare a apărut în preajma împlinirii a 65 de ani de la declanşarea procesului de retragere forţată a autorităţilor române din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Acel moment a fost punctul culminant atins de evoluţia raporturilor româno-sovietice în mod defavorabil României.[4 ]
Nu ne propunem să abordăm problematica Notelor ultimative sovietice adresate guvernului român în 26 şi 27 iunie 1940, temă care a făcut obiectul altei lucrări a subsemnatului[5 ] problematică despre care s-a scris mult. În prezentul articol, cercetarea s-a oprit la poziţia evreiască în cadrul acestui eveniment istoric. Despre evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a publicat un important studiu, bazat pe documente valoroase, profesorul Gheorghe Buzatu.[6 ]
Invazia sovietică ce a urmat Notelor ultimative a fost pregătită din timp, ca în toate situaţiile de acest fel, de către serviciile sovietice de informaţii şi propagandă. Studiul ştiinţific al acestei problematici făcut doar pe baza documentelor româneşti este incomplet. El ar necesita accesul la o serie de documente din arhivele fostei Uniuni Sovietice, aflate în cea mai mare parte în proprietatea Federaţiei Ruse, iar unele în posesia Ucrainei. Din documentele din arhivele militare române reiese că cercetările privitoare la pregătirea invaziei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa ar trebui să aibă în vedere pregătirea psihologică, propagandistică şi logistică a nucleelor comuniste din zonele – ţintă, făcute de N.K.V.D. şi G.R.U., ai căror cei mai importanţi şi cei mai numeroşi agenţi au fost evrei. S-au organizat puternice reţele de spionaj sovietic, s-a făcut propagandă orală, scrisă, radio-difuzată şi s-a tipărit presă ilegală. Partidul Comunist Român, dominat numeric şi controlat de evreii din Uniunea Sovietică şi România a fost, fără îndoială, coloana a V-a Kominternistă. Acţiunea comuniştilor evrei, de alte etnii şi români (în număr mic) se înscria pe linia programului Partidului Comunist din România, finanţat şi condus de la Moscova, de acţiune în vederea dezmembrării statului naţional român. În faţa unei asemenea situaţii, autorităţile române aveau obligaţia din toate punctele de vedere să acţioneze, prin toate mijloacele paşnice sau militare, împotriva duşmanilor interni şi externi coalizaţi întru realizarea dezmembrării României. Această realitate este ignorată de multe ori de istoricii români ai momentului 1940 şi de fiecare dată de istoricii evrei care acuză România de holocaust, pentru persecuţiile, deportările şi crimele care s-au comis împotriva evreilor, pe parcursul războiului de eliberare a teritoriilor româneşti ocupate samavolnic şi împotriva bolşevismului. S-a scris mult despre agresiunea sovietică din iunie-iulie 1940 în teritoriile româneşti fără a se menţiona decât în mică măsură, sau deloc, despre această pregătire a invaziei. Ea necesită un studiu aparte.
În 28 iunie 1940, imediat după ora 14.00, Armata Roşie a trecut Nistrul, începând ocuparea ţinuturilor româneşti amintite. Trupele motorizate sovietice au înaintat foarte repede, atingând Prutul în ziua de 30 iunie, când data convenită era 3 iulie, ora 13.00. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, comportându-se ca şi în cazul stării de război, respectiv deschizând focul, luând prizonieri, dezarmând unităţile militare române întâlnite în cale pe parcursul înaintării, sechestrând trenurile care evacuau instituţiile statului român şi capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei.[7 ] Astăzi este evident că a avut loc o agresiune sovietică,[8 ] ceea ce ar trebui să conducă spre o modificare importantă şi a concluziilor privitoare la încadrarea juridică şi morală a evenimentelor din 22 iunie 1941, când armata română a început operaţiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici cu un an în urmă. Nu insistăm, dar, după cum este foarte cunoscut, există istorici care privesc atacul României împotriva U.R.S.S., din 22 iunie 1941 nu ca pe o agresiune, ci ca pe o continuare a unei agresiuni declanşate de sovietici în 28 iunie 1940, prin implicarea României ca eliberatoare a propriilor teritorii. Conflictul fusese deja deschis de agresiunea sovietică.
Desigur că este greu scuzabilă evacuarea teritoriilor româneşti fără rezistenţă armată, în iunie 1940, indiferent de cauze, respectiv de sfatul marilor puteri europene ale Axei şi de votul a numeroşi membrii ai Consiliului de Coroană, care s-au pronunţat împotriva rezistenţei armate. Evacuarea fără rezistenţă a fost un act de ruşine pentru istoria României. Aceasta cu atât mai mult cu cât armata dorea să lupte şi era pregătită cu planuri operative viabile de rezistenţă. De această părere sunt şi alţi istorici, inclusiv profesorul Gheorghe Buzatu. De altfel, evacuarea a fost precedată de o serie de încercări ale armatei române de a declanşa ofensiva antisovietică, sub motivaţia reală a nerespectării termenilor acordului privitor la modul în care să se evacueze Basarabia şi a recurgerii la agresiune armată din partea Moscovei.[9 ] Ordinele guvernamentale au descurajat orice fel de rezistenţă. Folosirea armamentului era interzisă în orice situaţie. Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul Afacerilor Externe, scria: „…Noi la Ministerul de Externe primeam un val continuu de proteste din partea şefului de Stat Major, raportând un număr considerabil de incidente, numeroase cazuri de moarte şi răniri, chiar cazuri de sinucidere printre ofiţerii care trebuiau să se supună, fără apărare, ilegalităţilor Armatei Roşii. Înaltul nostru comandament insista să fie revocat ordinul care interzicea să se tragă, în orice condiţii şi în orice împrejurări. S-a dovedit că a fost mult mai mult decât se putea cere în mod rezonabil oricăror trupe să îndure. Dar primul ministru şi ministrul afacerilor străine stăruiau faţă de şeful de Stat Major să facă imposibilul şi să se menţină ferm. Nu trebuia cruţat nici un efort pentru a evita să i se ofere guvernului sovietic chiar şi cel mai slab pretext pentru depăşirea liniei pe care el şi-o fixase…”[10 ] Acest ordin de a nu se deschide focul a paralizat complet Armata, Jandarmeria şi Poliţia, permiţând atât agresiuni comise de militarii sovietici, de comunişti şi de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, cu deosebire evrei. În aceste trei teritorii, trăia o numeroasă populaţie evreiască. Mulţi evrei din teritoriile care urmau a fi evacuate aveau sentimente şi convingeri comuniste, bolşevice, pro-sovietice, susţineau făţiş mişcarea comunistă, manifestând activism şi, mai presus de atâta, unii făceau parte din reţeaua de spionaj şi diversiune organizată de serviciile secrete sovietice în România.[11 ]
În aceste condiţii, după un an, în noua situaţie de război în care se găsea ţara, guvernul român a considerat că trebuie să ia măsuri speciale de siguranţă naţională pentru a se proteja de evreii din categoriile mai sus menţionate. Istoricul Alex Mihai Stoenescu arată că pe teritoriul României, în Basarabia, cât şi dincolo de Nistru, evreii au devenit parte integrantă a conflictului sovieto-român, populaţia evreiască fiind folosită „drept masă de manevră în scopuri militare agresive”. De îndată ce trupele sovietice au pătruns în Basarabia, minoritatea evreiască din această provincie şi din Bucovina de Nord s-a manifestat partizan, împotriva statului român şi mai ales a Armatei României, primind trupele comuniste sovietice cu mult entuziasm, dându-le tot concursul în îndeplinirea misiunii lor ocupatoare. În mai multe locuri, evreii au atacat cu armele trupele române aflate în retragere, profitând de acel ordin dat militarilor români de a nu se folosi armamentul. Era cunoscut până la nivelul opiniei publice planul sovietic de ocupare a întregii Moldove, în cazul în care Armata Română ar fi ripostat. Evreii au comis numeroase crime, „dedându-se la torturări şi mutilări, producând pierderi în morţi şi răniţi”. Autorul amintit citează un document din Arhivele M.Ap.N., fond Marele Stat Major, în care se arăta: „În toate oraşele basarabene şi nord-bucovinene, ca la un consemn, s-au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineret de ambele sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului, întrucât în afara zelului revoluţionar, bandele teroriste au arătat, în timpul desfăşurării acţiunilor, o pronunţată tendinţă pentru adunarea de capital, în flagrantă contradicţie cu principiile anticapitaliste cuprinse în doctrina în numele căreia desfăşurau acţiunea. Nu a fost cruţată nici armata şi zilnic sosesc noi informaţiuni despre ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care, chiar fără a fi contrazis intenţiile comuniştilor evrei de a se manifesta, au fost împuşcaţi sau schingiuiţi”. Autorităţile sovietice au premeditat întreaga acţiune antiromânească din perioada evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa şi de după aceea, folosind evreii şi alţi minoritari pentru susţinerea activităţilor pregătitoare invaziei, pentru culegerea de informaţii şi chiar cu susţinerea agresiunii cu logistică.[12 ] Doar între 28 iunie şi 2 iulie 1940, pierderile româneşti, morţi şi dispăruţi, aceştia din urmă fiind în majoritate prizonieri duşi în gulagul sovietic, se ridică la foarte importanta cifră de 32.000 de oameni. Duritatea sentimentelor antiromâneşti manifestate de aceşti evrei, lipsa lor de loialitate faţă de ţara şi poporul alături de care au trăit decenii în care au fost bine acceptaţi, într-o Europă majoritar antisemită, unde mulţi evrei s-au îmbogăţit tare şi nestingherit, a şocat opinia publică românească,[13 ] cu deosebire militarii Armatei, Jandarmeriei şi Poliţiei, instituţii patriotice, devotate poporului român, care i-au ocrotit şi pe evrei.
După ocuparea Basarabiei de către sovietici, în rândul evreilor a circulat zvonul că guvernul de la Kremlin va înfiinţa în această provincie Republica Sovietică Socialistă Evreiască. După 22 iunie 1941, când Armata Română a trecut Prutul începând eliberarea teritoriilor ocupate, majoritatea evreilor s-au retras împreună cu armata şi administraţia sovietică. Este principala cauză a depopulării cu evrei a celor trei ţinuturi. În anul 1941, s-au înregistrat numeroşi evrei din întreaga Românie care au cerut să emigreze în Uniunea Sovietică. Devotamentul evreiesc faţă de Uniunea Sovietică, ataşamentul lor faţă de bolşevism şi ura faţă de militarii români, cunoscute la nivelul Serviciului Special de Informaţii şi de către liderii politici şi militari, a impresionat şi societatea civilă românească, generând reacţiile antievreieşti pe care le-au avut numeroşi cetăţeni români, care au condus la crime şi alte abuzuri împotriva foarte multor evrei, în toate cele trei provincii evacuate în iunie-iulie 1940 şi eliberate de armata română în iunie-iulie 1941.[14 ]
În luna mai 1940, au fost chemaţi la Comintern doi secretari ai Partidului Comunist din România, ambii evrei, M. Skorţov (Leibovici) şi I. Morgenstern, pentru a raporta în legătură cu starea de spirit a populaţiei şi capacitatea organizaţiilor comuniste din Basarabia de a sprijini acţiunile sovietice antiromâneşti.[15 ] Atitudinea ostilă a evreilor comunişti faţă de armata română este dovedită de o mulţime de documente.[16 ]
– Va urma –
Notă: Studiul a apărut în revista „Transilvania” nr. 9/2005, sub titlul „65 de ani de la evacuarea forţată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Poziţia evreiască”, iar în anul 2012 a fost prezentat la Sesiunea de Comunicării Ştiinţifice „Basarabia 200”, organizată de Societatea Culturală ART- EMIS.
[1] Gheorghe Buzatu, HOLOCAUST ŞI holocaust, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 193.
[2] Generalul Nicolae Uscoi cunoştea în detaliu modul în care a fost otrăvit mortal istoricul Constantin Botoran.
[3] Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), Situaţia Evreilor din România, Vol. I (1939-1941) partea întâi, Bucureşti, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, 2003, p. 407.
[4] Privitor la aspecte ale problematicii evoluţiei negative a raporturilor româno-sovietice din perioada interbelică vezi şi în: Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, p. 175-190, sau Corvin Lupu, Probleme controversate din istoria Basarabiei în lumina unor documente diplomatice americane, în „Foaia Poporului”, Revistă a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, Serie nouă, Nr. 69-70, aprilie 2004, p. 2-15, sau Corvin Lupu, Aspecte referitoare la problema apartenenţei Basarabiei la România şi la relaţiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, Bucureşti, p. 104-115, sau Corvin Lupu, Fragen uber die Zugehoerigkeit Bessarabiens zu Rumanien. Rumanisch-Sowjetische Beziehungen im Spiegel Amerikanischer Berichte, în „Forschungen zur Volks- und Landeskunde“, Band 44-45/2001-2002, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 175-187.
[5] Vezi Corvin Lupu, România, Axa şi Aliaţii, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003.
[6] Vezi Evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în 1940, în Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 205-238.
[7] Vezi Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 1998, p. 59.
[8] Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la Londra în 3 iulie 1933, precum şi Convenţia pentru definirea agresiunii semnată de România, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Cehoslovacia, Turcia şi Iugoslavia la 4 iulie 1933, prevedeau (ambele în articolul 3) că: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută în articolul 2”. Acest articol 2, alin. 2, prevedea: „În consecinţă, va fi considerat drept agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acţiuni: …2. invadează cu forţele sale armate, cu sau fără declaraţie de război, teritoriul unui alt stat”. Există şi alte argumente de ordin tehnic şi de drept care argumentează încadrarea acţiunilor sovietice de la sfârşitul lunii iunie 1940 drept agresiune. Vezi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 63-64.
[9] Vezi şi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 67-68.
[10] Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Londra, 1957, p. 203.
[11] Vezi şi Ion Coja, Scurt istoric al „HOLOCAUSTULUI”, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 201.
[12] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 65 şi 68-69.
[13] Ion Coja, op. cit., p. 202. Autorul citează articolul publicat de Nicolae Iorga în „Universul”, intitulat De ce atâta ură?
[14] Privitor la culegerea de informaţii şi propaganda desfăşurată de sovietici cu ajutorul evreilor, vezi şi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 69-79.
[15] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992, p. 38.
[16] Vezi, printre altele, documentele publicate în Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), Situaţia Evreilor din România, Vol. I (1939-1941) partea întâi, Bucureşti, Editura Ţara Noastră Uniunea Vatra Românească, 2003, p. 150 sqq., carte iniţial interzisă şi trimisă la topit în anul 1994, la cererea şi sub presiunea unor lideri ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 79-85 (pentru situaţia din Basarabia şi Bucovina), p. 85-113 (pentru evreii din restul României şi din teritoriile sovietice de la est de Nistru), Ion Coja, Holocaust în România?, Bucureşti, Editura Kogaion, 2002, p. 22 sqq.art-emis.ro