R.A.S.S. Moldovenească în preocupările statisticianului şi demografului Sabin Manuilă
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
Luni, 05 Octombrie 2015 00:39
Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/3147-rass-moldoveneasca-in-preocuparile-statisticianului-si-demografului-sabin-manuila.html
Deşi unirea Basarabiei cu România s-a realizat prin respectarea tuturor formelor legale, inclusiv prin recunoaşterea internaţională a acestui act, în perioada istorică ce a urmat, până la cel de-al Doilea Război Mondial, Rusia (iar din 30 decembrie 1922 - Uniunea Sovietică), urmând fidel politica imperialistă a ţarilor, a acţionat în relaţiile sale cu România numai de pe poziţii de ameninţare, de forţă şi de revanşă, aşa cum o dictau „interesele" sale de mare putere nemulţumită de rezultatele Primului Război Mondial, plasându-se prin aceasta în tabăra statelor revanşarde, gata să facă orice pentru răsturnarea sistemului de pace de la Versailles. Deja la mijlocul anilor '20 devenise evident, că „vechile planuri de revoluţie mondială n-au fost abandonate la Moscova", iar „ceea ce se întâmplă e un simplu prolog": „Rusia Sovietică, - constata un cunoscut ziarist român din perioada interbelică, - nu se angrenează în ritmul european şi toate sforţările ei tind, dimpotrivă, de-a atrage Europa în vârtejul ereziei sale". În viziunea aceluiaş ziarist, situaţia respectivă se explica prin fondul întregii politici ruse care îşi găseşte energii de superbă izolare, de ostilitate împotriva a tot ceea ce e european, în chiar străfundurile sufletului rus, în recrudescenţa spiritului asiatic care animă politica Moscovei"[1].
O probă elocventă a obiectivelor expansioniste ale Uniunii Sovietice faţă de România interbelică o constituie formaţiunea statală „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească", aprobată de Biroul Politic al P.C. (b) din Rusia la 25 septembrie 1924, cu specificarea că „în actul formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti trebuie să se menţioneze că frontiera ei de Vest este frontiera de Stat a Uniunii R.S.S."[2]. Apărută ca urmare a hotărârii sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina, care şi-a ţinut lucrările la 12 octombrie 1924 la Harkov, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene cuprindea 11 raioane, 1 oraş (Balta, declarată capitală), 4 orăşele (Tiraspolul va obţine statutul de oraş în 1927), Ananiev, Râbniţa şi Birzula (devenită în 1935 oraşul Kotovsk) şi 164 soviete săteşti[3]. Teritoriul noii republici avea o formă triunghiulară cu baza pe râul Nistru, pe o întindere de 250 km - delimitarea fiind stabilită pe motive politice, care n-au fost dezvăluite pe tot parcursul preparativelor şi măsurilor pregătitoare. Capitala republicii a fost la început oraşul Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol. Opinia publică europeană şi internaţională a urmărit cu viu interes mersul creării noii structuri statale în componenţa Uniunii Sovietice, determinând cu exactitate semnificaţia respectivei entităţi. Astfel, comentând evenimentul separării populaţiei moldoveneşti într-o formaţiune statală autonomă, corespondentul de la Moscova al ziarului „Vossische Zeitung" scria în numărul din 26 octombrie 1924: „Republica Moldovenească, mică pentru moment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia şi să formeze o mare republică sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înţelesul noii Republici Moldoveneşti"[4]. „Corriere de la Sera", din 22 septembrie 1924, releva, de asemenea, că „Republica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie şi un punct de atracţie pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziţia României în Basarabia". La rândul său, ziarul bulgar „Democraticeski Sgodar", din 9 decembrie 1924, califica înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, în modul în care fusese făcută, drept „o provocare directă la adresa României", iar ziarul finlandez „Usi Suomi" arăta că: „Proclamarea Republicii Moldoveneşti se înfăţişează ca un nou atac al Sovietelor împotriva României, făcut cu scopul de a revoluţiona populaţia basarabeană"[5].
Mai tranşant în aprecieri, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu, în discursul rostit în Camera Deputaţilor a Parlamentului României din 9 decembrie 1925, pe urmele imediate ale rebeliunii eşuate de la Tatar-Bunar, afirma că „Nistrul este hotarul care separă şi două lumi, şi două concepţii de viaţă"; că regimul sovietic, născut din doctrina comunistă, „nu se poate menţine şi nu se poate mărgini în hotarele înlăuntrul cărora s-a născut şi s-a organizat, el trebuie să se reverse, căci altminteri este ameninţat cu moartea". Anume din aceste considerente, afirma acelaşi om politic, „încă din primul ceas, în mintea conducătorilor mişcării comuniste ruseşti a apărut limpede necesitatea de a se organiza revoluţia mondială ca o condiţie vitală a dăinuirii statului comunist", iar crearea în oraşele Harkov, Kiev, Odesa, Moghilev sau Kameneţ-Podolsk a multiplelor şi diverselor centre de acţiune şi de propagandă ale Internaţionalei a III-a de la Moscova „pentru a se ajunge la o revoluţie comunistă în Basarabia", constituiau probe elocvente ale acestor intenţii[6].
Cu toate că nu a lăsat lucrări special consacrate problemei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, o contribuţie originală la interpretarea semnificaţiilor creării respectivei formaţiuni statale din stânga Nistrului aparţine ilustrului demograf şi statistician român, fondatorului Institutului Central de Statistică din Bucureşti şi directorului recensământului general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, doctorului Sabin Manuilă (1894-1964)[7]. Considerând că în ultimele două decenii s-au depus eforturi notabile, cu rezultate reale în reaşezarea lui Sabin Manuilă la locul binemeritat în istoria medicinei, a statisticii, demografiei şi a sociologiei româneşti şi universale, prezentul demers îşi propune să pună în evidenţă contribuţia nu numai originală, ci şi extrem de actuală a celebrului statistician şi demograf român la elucidarea semnificaţiilor creării „Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti", - formaţiune politico-teritorială creată, după cum aprecia ziarul „Times" din august 1924, „pentru a aţâţa necontenit dezordinea în Basarabia", pentru a servi „de centru de agitaţie, de exemplu atractiv pentru Basarabia şi România"[8]. În opinia Dr. Sabin Manuilă, „toate ideile mari pot fi compromise de oameni, care se apucă să le pună în practică, fără să le înţeleagă"[9]. Anume acesta era cazul idealului comunist urmărit în Uniunea Sovietică: „Eu o socotesc (ideea comunistă.- n.n.), afirma Dr. Sabin Manuilă, drept cea mai desăvârşită formulă de valorificare a bunurilor pământeşti şi de dreptate socială. Dată însă această idee pe mâna unor oameni, la care conştiinţa socială este înlocuită prin primitivism şi ignoranţă, iar gândirea prin instinct... ideea va fi complet compromisă!"[10]. Cu referire expresă la R.A.S.S.M., crearea acelei formaţiuni, în accepţia Dr. Sabin Manuilă, „dovedeşte nu numai existenţa elementului românesc dincolo de Nistru", dar şi faptul că graniţa României după Primul Război Mondial „s-a trasat la un nivel geografic şi etnic care, deşi nu corespund întocmai cu linia etnică, dar cel puţin acordă statelor învecinate un număr aproape egal de minorităţi etnice" [11].
Excelent cunoscător al realităţilor politice, economice şi etno-demografice europene postbelice, Dr. Sabin Manuilă pornea în toate analizele sale, - inclusiv în cele privind R.A.S.S.M., - de la statutul şi poziţia frontierelor României, de la faptul că principiul etnic fusese recunoscut, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, „atât pe bază teoretică, cât mai ales pe bază practică, drept elementul hotărâtor în stabilirea relaţiilor pacifice dintre naţiuni"[12]. Cu toate acestea, aplicarea în practică a respectivului principiu s-a confruntat cu două mari dificultăţi, practic, insurmontabile, împiedicând soluţia ideală a litigiilor cu caracter etnic. Acele dificultăţi au constat în:
- imposibilitatea trasării unei linii etnice unice şi absolute, care să permită ca liniile de frontieră să fie stăpânite de două „naţiuni pure", fără a se lăsa chiar la frontieră minorităţi etnice, care prin natura lucrurilor ar fi avut sau chiar ar fi putut manifesta tendinţe centrifugale;
- aşezarea diferitelor naţiuni pe poziţii geografice atât de variate şi diferite, încât liniile de comunicaţii sau graniţele naturale vădite nu puteau fi atribuite uneia sau celeilalte părţi, decât cu riscul includerii unor enclave minoritare[13]. Aşa cum sublinia Dr. Sabin Manuilă, aplicarea riguroasă a trasării liniei de frontieră exact pe linia de limită etnică, putea stânjeni sau chiar paraliza, din punct de vedere economic, ambele populaţii vecine. În acele circumstanţe, a fost firesc să se impună identificarea „unei soluţii mijlocii de compromis şi toleranţă". De fapt, menţiona acelaş autor, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 s-a aplicat anume acest principiu: „s-au trasat liniile cele mai apropiate de linia etnografică, făcându-se concesiuni minore unor considerente de altfel extrem de importante, şi chiar vitale, însă totuşi de alt ordin decât cel strict etnografic"[14].
Cu referire la linia de frontieră a României recunoscută prin sistemul de tratate de la Versailles, Dr. Sabin Manuilă aprecia că aceasta „a urmat, în general, limita posibilă de demarcaţiune etnică între elementul românesc şi elementele etnice limitrofe"[15]. Cât priveşte frontiera româno-rusă (româno-sovietică din 30 decembrie 1922), aceasta era formată în întregime de râul Nistru pe o lungime de 812,0 km, alcătuind o linie naturală de demarcare şi simplificând, astfel, trasarea respectivei graniţe din punct de vedere tehnic. Din punct de vedere etnografic însă, aşa cum menţiona Dr. Sabin Manuilă, „această delimitare naturală nu a soluţionat problema, pentru că linia de demarcaţiune etnică depăşeşte şi de o parte şi de alta râul Nistru". Dr. Sabin Manuilă amintea, în acel context, că U.R.S.S. crease, lipită de râul Nistru, o „Republică Moldovenească", ceea ce era o denumire locală a „Republicii Româneşti", iar limba oficială a acelei republici era „limba moldovenească", adică limba română[16]. Cu prilejul realizării, la 29 decembrie 1930, a primului recensământ general al populaţiei României Mari, s-a putut recurge inclusiv la primele estimări ale numărului românilor de peste hotare. Astfel, conform estimărilor Dr. Sabin Manuilă, la data realizării recensământului din 1930, peste hotarele României locuiau circa 700.000 de etnici români, inclusiv 100.000 pe teritoriul Albaniei, 60.080 în Bulgaria, 13.610 în Cehoslovacia, 19.703 în Grecia, 229.398 în Iugoslavia şi 23.760 în Ungaria[17]. Conform aceloraşi estimări, la graniţa de Est a României, pe teritoriul Uniunii Sovietice, - „a cărei evoluţie însemnează norul negru care întunecă perspectivele de viitor nu numai a ţării noastre, dar şi a altor popoare din Europa" (Dr. S. Manuilă)[18], - locuiau circa 250.000 de etnici români, reuniţi în 1924 în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească[19]. Generalizând observaţiile sale asupra problemei RASSM, Dr. Sabin Manuilă constata că, „atunci când România a reuşit să obţină graniţe naturale bune faţă de vecina ei de la Est, nu a putut obţine ca această linie să coincidă şi cu linia de demarcaţiune etnică"[20]. Factori de altă natură, cum ar fi păstrarea avantajului unei frontiere naturale sau consideraţiuni de ordin strategic sau economic sau, în fine, amestecul aproape inseparabil al grupurilor etnice într-o masă eterogenă, au făcut ca trasarea liniei de frontieră să nu poată tranşa, nici în cazul României, delimitarea politică a graniţelor, ca, de altfel, aproape nicăieri în Europa, astfel încât să se suprapună „în mod matematic" limitelor etnografice.
Dr. Sabin Manuilă era de părere, că acest lucru nu ar fi fost de natură să simplifice problema frontierelor, ci dimpotrivă, le-ar fi complicat şi mai mult. Iată de ce, concluziona marele demograf şi statistician, „România nu a insistat niciodată pentru o revizuire a graniţelor sale politice, socotind, mai presus de orice interes egoist imediat, interesul general şi permanent al găsirii unui echilibru în care ţara şi populaţia ei să poată prospera şi în care tratamentul minorităţilor etnice să fie unul din punctele de legătură între România şi vecinii ei"[21]. În această privinţă, se constată o uimitoare similitudine şi chiar perfectă coincidenţă de opinii între cele argumentate de demograful şi statisticianul Sabin Manuilă şi cele susţinute cu atâta tenacitate de către marele om politic şi diplomat român, Nicolae Titulescu (1882-1941). Într-o epocă profund zbuciumată de forţele cele mai reacţionare, primitive şi înapoiate în gândire şi acţiune care credeau că pot impune lumii civilizate, propriilor popoare, prin teroare şi forţă brutală, un mod de viaţă ce nu avea nimic în comun cu progresul, democraţia, cultura, ci se aflau la antipodul acestora, Nicolae Titulescu a susţinut – la fel ca Sabin Manuilă şi cu atâta dreptate! – că „nu de revizuirea tratatelor are nevoie umanitatea, ci de revizuirea propriilor ei prejudecăţi", pentru că „în faţa dorinţei şi necesităţii de pace, nu schimbând frontiera cu câţiva kilometri mai la Est sau mai la Vest vom servi mai bine cauza păcii". „Ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea păcii, - sublinia marele diplomat, - este ca popoarele, în deplină sinceritate şi fără gânduri ascunse, să lucreze împreună pentru spiritualizarea frontierelor"[22].
Notă: Prezentul articol constituie o versiune extinsă a comunicării cu acelaşi titlu, prezentată în cadrul Conferinţei ştiinţifice „90 de ani de la formarea R.A.S.S. Moldoveneşti: istorie şi consecinţe" (Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, mun. Chişinău, 9 octombrie 2014).
--------------------------------------------------
[1] Eugen Titeanu, Moscova şi politica europeană, în „Generaţia Unirii", nr. 4, 1929, p. 24-25.
[2] Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului". Studiu şi documente, Editura Civitas, Chişinău, 2009, p. 165-166.
[3] Ibidem, p. 172-175.
[4] Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria: organizarea, cultura şi jertfa lor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 67.
[5] Ibidem, p. 68.
[6] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ediţie îngrijită de Sanda Tătărescu-Negropontes. Cuvânt înainte de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 104-105.
[7] Savant de notorietate europeană şi internaţională pentru activitatea sa ştiinţifică şi publicistică, începută din 1921, de la vârsta de 27 de ani, doctorul Sabin Manuilă (1894-1964) a devenit membru corespondent al Academiei Române la 1 iunie 1938, la Secţia Istorică, având împliniţi atunci doar 44 de ani. La data alegerii sale ca membru corespondent al Academiei Române, dr. Sabin Manuilă se afirmase nu numai ca epidemiolog, medic igienist, organizator al sănătăţii publice sau participant activ la campaniile şcolii monografice a profesorului D. Gusti, ci publicase şi ample şi consistente studii de demografie şi de demografie istorică, era cunoscut ca organizatorul statisticii ştiinţifice în România, fondator al Institutului Central de Statistică din Bucureşti şi director al recensământului general al populaţiei României din 29 decembrie 1930 (Acad. Vladimir Trebici, Dr. Sabin Manuilă, organizatorul statisticii ştiinţifice în România, în Sabin Manuilă: istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între secolele XVI-XX. Coord.: Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995, p. 7-25).
[8] Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria: organizarea, cultura şi jertfa lor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 67.
[9] Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Dr. Sabin Manuilă, XII.94/1934, fila 4.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, X.167/1940, fila 58 verso.
[12] Sabin Manuilă, Studiu etnografic asupra populaţiei României, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 9.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem, p. 13.
[17] Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Dr. Sabin Manuilă, X.167/1940, fila 66 verso, 67 verso, 79 (S. Manuilă, Studiu demografic. Cartograma XV: Românii de peste hotare).
[18] Ibidem, XII.83/1933, fila 27.
[19] Ibidem, X.167/1940, fila 58 verso (S. Manuilă, Studiu demografic. Cartograma I: Graniţa etnică a României la Nistru).
[20] Sabin Manuilă, Studiu etnografic asupra populaţiei României, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 14.
[21] Ibidem.
[22] Cf. Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României. 1919-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 375.