Sursa: http://www.isabelavs.go.ro
De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.
Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, "prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar"(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, "desfășurare cronologică" alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.
În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: "Jurnalul de la Arsenal"(p.21-86).
La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de "libertate îngrădită". Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel "Lasciate ogni speranza..."(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă "statistică" asupra "Nedreptății condamnării lui Socrate"(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: "Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile"(p.79).
În articolul intitulat "Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu" la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în "Almanahul Literar 1984" despre "lecția lui Vulcănescu"și despre "infinita probabilitate" sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a "scăpării prin tangentă".
De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.
Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a "scăpării prin tangentă" practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este "Dimensiunea românească a existenței".
Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de "discipol" poate părea "degradant", să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.
În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în "Almanahul Literar 1984": "Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv...Avea nevoie de alții spre a fi el însuși"(p. 37).
Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu "despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme...".
Dar nici povestea cu spiritul "direct activ" deosebit de spiritul "reactiv" nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre "creativitate"și "voința de creație". La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de "creativitate", două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând "că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație"(Ibid.).
Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista "Manuscriptum" i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: "opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi...), a fost strict "ocazională".... Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare"(4).
Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.
Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: "..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator...Tot ce spunea el avea permanent un rest...Creativitatea era mai puternică decât creația."(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. "Almanahul literar 1984", p. 37).
Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei "Manuscriptum"(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui "rest" de care vorbea Constantin Noica?
Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Pleșu nu se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: "Mircea Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se pierde în lumină!"(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.111).
Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată de dl Pleșu, nota că "Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat"(v. rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.211).
Și tocmai ce-i pare "nelămurit", ar vrea să lămurească în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor așa-zis "culpabili" i-ar cuprinde pe tinerii "criterioniști": Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Constantin Noica, alături de "moderatul" Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru George, "vinovăția" tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu viața "moderatul" Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei "culpe". Închipuind în 1996 aceste povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea Vulcănescu n-ar fi interpretat "regretabilul sfârșit" al filosofului prin prisma unei vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, "așa cum trebuie" interpretat.
Între asemenea elucubrații pe tema așa-zisei <<dreptăți>> împlinite prin sacrificarea <<moderatului>> Vulcănescu și lucrurile pline de bun simț scrise de rafinatul eseist Horia Stamatu se cască o adevărată prăpastie: <<Nimeni nu va putea spune vreodată ce fel de dreptate s-a făcut poporului prin asasinarea lui Mircea Vulcănescu, un om drept și de o cinste exemplară, și, fără discuție, unul dintre cei mai dăruiți reprezentanți ai generației lui>> (v. H. Stamatu, Mircea Vulcănescu și generația lui, postfață la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O, București, 1999, p. 147).
În comparație cu vindicativul discurs al d-lui Alexandru George însăși mărturiile foștilor colegi de Facultate ai lui Mircea Vulcănescu apar sub o cu totul altă lumină. Este suficient să-l cităm pe I. Reichman-Șomuz de la care s-a putut afla cum în decembrie 1922 împreună cu alți studenți de "dreapta" Mircea Vulcănescu l-a apărat pe el și pe ceilalți studenți evrei, făcând zid în jurul lor și "strigând că nu permit ca cineva să se atingă de ei" când au năvălit în sala de seminar niște mediciniști vociferând "Să iasă jidanii!" (v. I. Reichman-Șomuz, Înaintea și după încetarea agitațiilor studențești din România, în rev. "Toladot", nr. 10, iulie 1975, p. 13-14, apud. M. Diaconu, rev. <<Manuscriptum>>, nr. 1-2/1996, nota de la p. 31).
În legătură cu opera lui Mircea Vulcănescu, dl Alexandru George nu ratează ocazia de a sprijini cu modestele sale posibilități prejudecățile născute din verdictele date de Constantin Noica, după care "Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere" pentru că la el rămânea mereu un rest dintr-un presupus dezechilibru între creație și creativitate(7). Faptul transpare din următoarele rânduri ale criticului literar: "a fost, negreșit, o mare promisiune prin inteligență, cultură și curiozitate intelectuală, toate abătute în prea multe direcții pentru ca insul lui să nu-și piardă identitatea, deși el nu a publicat excesiv de mult. Mircea Vulcănescu a fost mai mult o prezență în epocă..." (v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p. 211).
După căderea comunismului, când scrierile filosofului au putut fi reintegrate în cultura română, tot ce poate așterne pe hârtie dl Alexandru George cu privire la opera vulcănesciană, este nespus de sumar, și chiar răuvoitor, ordonat cum este dinspre "ciornele" de la conferințele ținute de Mircea Vulcănescu înspre "notele personale de un interes ce se cere clarificat" (ibid.). Nimic despre capodopera vulcănesciană, și nici despre opera sa filosofică. Dacă ar fi să încercăm a le presupune incluse pe undeva în enumerarea făcută de dl Alexandru George, le-am "găsi" sub o încadrare de soiul: "articole tipărite, în diverse domenii ale culturii"(8). Dar în fapt, capodopera vulcănesciană este "uitată" cu totul, cum "uitată" a fost ea și de dl Andrei Pleșu sau de dl Mihai Șora.
În legătură cu opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu dl Pleșu preia două opinii de-ale lui Constantin Noica menite să-l aranjeze pe însuși Noica în lumina cea mai favorabilă dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să-l compare cu predecesorii săi direcți: Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu.
Conform primeia, opera filosofică a lui Nae Ionescu - pe care Mircea Vulcănescu s-a străduit atât de mult să o tipărească -, n-ar fi meritat, vezi Doamne, osteneala. Iată ce nota Constantin Noica prin amintirile scrise în1979: "Meritau oare cursurile - ținute liber, ne revăzute niciodată și editate în general atât de corect de D. C. Amzăr - o atentă filologie de text? Mircea Vulcănescu nu-și punea problema..."(10) .
Ei bine, pe vremea când - împreună cu Mircea Vulcănescu și Constantin Floru - se ocupa de pregătirea pentru tipar a cursurilor lui Nae Ionescu căruia îi dedicase și teza sa de doctorat, Noica nu numai că era ferm convins de imensa valoare a celor gândite de Nae Ionescu la cursurile sale. Dar, după stilul care-i era încă de pe-atunci atât de propriu, bătea cu pumni și cu picioare în porți deschise, căutând să-i convingă și pe alții (de mult convinși!) de valoarea gândirii filosofice a faimosului profesor de la Universitatea bucureșteană(11).
Să vedem însă care ar fi a doua părere mult vehiculată în legătură cu opera filosofului Vulcănescu. Conform acesteia, nici Nae Ionescu, nici Mircea Vulcănescu, n-ar fi avut o cantitate la fel de mare de opere publicate precum Noica, ceea ce face o nepermisă substituire a criteriului calității prin criteriul cantității. Iată și formularea d-lui Andrei Pleșu: "Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive".
Or, în comunism, promovarea imposturii era la ordinea zilei, iar criteriul calității era ultimul care conta în decizia tipăririi unor manuscrise. De aici și munții de maculatură (avem în vedere mai ales domeniul filosofiei) prin care s-a urmărit să se înlocuiască autenticele valori interzise. Desigur, în ce privește opera lui Noica nu se poate vorbi de absența calității. Dar nu pentru asta a fost el tipărit în comunism, ci pentru capacitatea sa de adaptare. Lui Petre Țuțea nu i s-a publicat nimic în comunism tocmai fiindcă era lipsit de asemenea capacitate. Nu pentru că ar fi gândit și scris lucruri de calitate inferioară, fapt imposibil, ținând cont de sclipitoarea lui inteligență.
Interesant este că după ce s-a bătut atâta monedă pe afirmația după care Nae Ionescu nu și-a publicat singur opera filosofică, întrucât i-au lipsit "vanitățile auctoriale", dl Andrei Pleșu, pe de-o parte, nu uită să repete că atât Nae Ionescu cât și Mircea Vulcănescu au putut fi contestați pentru lipsa "operei masive". Pe de altă parte însă, i se pare cel mai firesc lucru să se ocupe alții de "grădinăritul producției" lui Andrei Scrima (1930-2000) - care nu a lăsat în urma lui nici o carte (12), neavând "vanitățile auctoriale".
Păstrând cuvenitele proporții, se poate spune așadar că "autorul" Andrei Scrima ar putea fi plasat în aceeași categorie cu "autorul" Nae Ionescu, filosoful român a cărui operă publicată de alții a avut parte de cea mai susținută campanie de contestare. Iar grație lui Constantin Noica, precum și a celor care s-au grăbit să-i preia fără discernământ spusele, nici filosoful Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de "autor", nu pare să se fi bucurat, cel puțin până acum, de o apreciere mult diferită de cea rezervată strălucitului său profesor...
Isabela Vasiliu-Scraba
NOTE
1. v. Nicolae Baciu, Agonia României(1944-1948). Dosarele secrete acuză, Ed. Saeculum I.O.-Vestala, București, 1997, p. 168.
2. Iată cum caracterizează rafinatul scriitor și eseist Ion Papuc, (directorul Editurii Crater) cuvântarea lui Mircea Vulcănescu de la înfățișarea sa la procesul din 15 ianuarie 1948: "...Ultimul Cuvânt, ca tot ce a întreprins în scurta sa viață Mircea Vulcănescu, nu este propriu-zis o scriere personală, nu în primul rând o apărare a persoanei proprii, ci însăși desfășurarea actelor tragediei unui neam întreg. Și este uimitor cum un text de factură juridică, în care abundă analizele economice, unele de strictă specialitate finanțistă, se animă brusc, pe alocuri, de un patetism ce conferă cuvintelor o forță ca aceea din epopeele antice. Iar frazele care demonstrează cum, într-o situație de hemoragie continuă a economiei românești, pusă în condiția de a alimenta necesitățile războiului, prin eforturile eroului nostru, este dublat tezaurul în aur al băncii Naționale, aceste fraze ar trebui incizate cu litere de foc în conștiința nevolnicilor care au vlăguit mereu averea țării acesteia" (v. cele consemnate pe coperta a IV-a a volumului: Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Crater, București, 2000).
3. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în volumul: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10.
4. v. Mihai Șora, Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte..., în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p. 6-7.
5. Iată doar câteva titluri din "inexistenta" operă a lui Mircea Vulcănescu: Individ și societate în sociologia contemporană, teză de licență, 1925; Max Scheler, studiu publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", 1929; Filosofia românească contemporană, 1930; "Gândirism"și Ortodoxie, 1931; Lucrările școalei române de sociologie, 1931; Teoria și sociologia vieții economice(Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat), în "Arhiva pentru știința și reforma socială", 1932; Logos și eros în metafizica creștină, 1932; Și puțină etică(/axiologie antropologică), 1933, cuprins în vol.: Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p.136-147; Spiritualitate, în rev. "Criterion", nr.1, 1934; Generație, în rev. "Criterion", nr. 3-4, 1934; În jurul filosofiei lui Blaga, în rev. "Criterion", nr.5, 1934; Gândirea religioasă contemporană, 1934; Tendințele tinerei generații, volum scos împreună cu Mihail Manoilescu, 1934;Filosofia lui Freud, în rev. "Familia", aprilie-mai, 1935; Ion Creangă văzut de generația actuală, în rev. "Gând românesc", ian., 1935; Dimitrie Gusti, profesorul, studiu de 189 p. publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", an XIV, 1936; Homage au Prof. D. Gusti, 1937; (în colab.) D. Gusti și școala sociologică de la București, volum colectiv publicat de Institutul Social Român, București, 1937; Filosofia morală engleză în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, 1937; Despre "experiență", în rev. "Universul literar" din 12 martie 1938 și din 19 martie1938; Publications de l école roumaine de sociologie, în "Annales sociologiques", Série A, Sociologie générale, fasc. 3, Alcan, 1938, p. 49-61 și Série C. fasc. 3, 1938, p. 97-101; Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d- Aquino, conferință rostită pe 3 martie1940, publicată după 54 de ani în rev."Viața românească", nr.9-10, 1994; Creștinul în lumea modernă, conferință rostită pe 7 aprilie 1940, publicată în rev. "Prodromos"(Paris) din 12 martie 1967, republicată în volumul: Logos și eros, Ed. Paideia, București, 1991; Posibilitățile filosofiei creștine, conferință rostită pe 8 decembrie 1940, publicată după 54 de ani în rev. "Viața Românească", nr. 7-8, 1994 și Două tipuri de filosofie medievală, cuprinsă în "Izvoare de filosofie", 1942.
6. v. Andrei Pleșu în interviul consemnat de Claudia Tița și intitulat: Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p.109-111.
7. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în "Almanahul literar 1984", p.37.
8. v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p. 211.
9. Credem că cititorii pot afla câte ceva nu numai despre admirația cu care a fost înconjurat faimosul profesor de logică și de metafizică Nae Ionescu, dar și despre gândirea acestuia, din ambele noastre volume apărute în 2000:
-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000;
-Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000. Dacă vreun cititor este interesat în mod preponderent de poziția filosofului Constantin Noica față de filosoful Nae Ionescu i-am recomanda în mod special capitolul intitulat: "O aventură dincolo de care totul e cu putință, afară de repetiție", din cel de-al doilea volum, p. 57-79.
Admirația lui Mircea Vulcănescu pentru fostul său profesor Nae Ionescu se poate deduce și din însemnările despre anii de detenție publicate de către dl Adrian Marino, unde găsim următoarele rânduri: "am admirat(...)pozele..."năiste" ale lui Mircea Vulcănescu" (v. Autobiografie:Ani de închisoare, în rev. "Memoria" nr. 2, p. 85). Totuși, unii cititori s-ar putea întreba: cum a putut dl Adrian Marino să-și dea seama că "pozele" lui Mircea Vulcănescu erau "năiste"? Fiindcă dl Marino, născut în 1921, după terminarea Seminarului pedagogic de la Iași, a ajuns să fie student al Facultății de litere din București abia între 1941-1943, așadar după moartea lui Nae Ionescu(1890-15 martie 1940). Iar dacă drumurile l-au purtat pe la București și ceva mai înainte, pe Nae Ionescu nu prea avea cum să-l audieze pe la Facultate, căci din aprilie 1938 profesorul își încetase cursurile la Universitate, fiind închis de Carol al II-lea, drept răsplată că l-a ajutat să-și recapete tronul.
10. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, text publicat fragmentar în volumul: Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 170-174 și integral în volumul: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10 și vol. III, p. 259-281, traduceri în germană (Thomas Kleininger), franceză (Dan Radu Stănescu) și engleză (Silvia Blendea).
11. v. Constantin Noica, Nae Ionescu și spiritul de școală, publicat în revista "Convorbiri literare" din mai-iunie 1943 și republicat în vol.: Nae Ionescu, Logica (1926-1927), Ed. Eminescu, București, 1997.
12. v. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. Prefață de Andrei Pleșu, Ed. Humanitas, București, 1996. Volumul îngrijit de Anca Manolescu este alcătuit în principal de textul unor conferințe înregistrate pe bandă de magnetofon, la care este adăugat un text (de o factură memorialistică destul de cețoasă) despre "Grupul de la Antim"și o traducere(aparținându-i tot d-nei Anca Manolescu) a unui articol scris în franceză și publicat în Franța în 1967.
Cu privire la textul transcris după conferințe ar fi de observat uriașa disproporție dintre câteva rânduri ale unei scurte scrisori de călugăr (adresată în rusește celor care-i ascultaseră -prin mijlocirea unui interpret- spusele) și fabulosul arsenal interpretativ pus la bătaie de eruditul conferențiar. O traducere a aceleiași scrisori se află cuprinsă și în volumul: Alexandru Mironescu: Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Cu un cuvânt înainte de Virgil Cândea, Ed. Anastasia, București, 1998, p.3-5. Iar traducerile, la o atentă confruntare, vădesc, în partea finală a scrisorii părintelui Ioan Kulîghin o semnificativă deosebire. În varianta de traducere cuprinsă în cartea lui Alexandru Mironescu(1903-1973) călugărul rus ar fi notat pentru ucenici că "setea Duhului este necovârșită și prin nimic nu se poate umple, iar Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult crește și umple"(Calea inimii, p. 5). Ceea ce duce gândul către paradoxia metafizică a Harului care cu cât se revarsă, cu atât mai mult sporește, pentru că, în mod paradoxal, Harul lui Dumnezeu, micșorându-se se mărește. Andrei Scrima a preferat aici următoarea versiune de traducere: "setea Duhului este fără de sațiu și nimic nu o poate covârși; iar cu cât harul lui se revarsă în ființă, cu atât mai mult aceasta crește și se împlinește." (Timpul rugului aprins, p 24). Comentariile lui Scrima se vor referi mai apoi la "setea Duhului", resimțită de creatură, asociind (în mod greșit) setei de Duh, care nu este o "sete torturantă, precum setea trupească", paradoxia metafizică pe care călugărul rus o atribuise, pe bună dreptate, doar Harului Dumnezeiesc.
În privința disproporției dintre pretextul hermeneuticii și hermeneutica propriu-zisă, Andrei Scrima îl amintește pe Nicolae Steinhardt(1912-1989) cu a sa frumoasă și teribil de erudită hermeneutică intitulată: Secretul "Scrisorii pierdute", pornită și, dacă ne gândim la textul lui Caragiale, bazată pe mai nimic. Menționăm că Steihardt (călugărit în 1980 la Mânăstirea Rohia) a reușit performanța de a-și publica - în vremea comunismului- acest text în Franța, în revista "Ethos" (nr. 2, 1975). Desigur folosind un pseudonim. "Ethos", revista scoasă la Paris de Ioan Cușa(1925-1981) va fi și revista care va publica în premieră textul "Ultimului cuvânt" adresat de Mircea Vulcănescu "țăranului român", ca reprezentant legitim al patriei sale și, doar într-o foarte mică măsură, marionetelor care urmau să-l condamne-așa nevinovat cum era-, după ordinele venite de la Moscova.
De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.
Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, "prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar"(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, "desfășurare cronologică" alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.
În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: "Jurnalul de la Arsenal"(p.21-86).
La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de "libertate îngrădită". Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel "Lasciate ogni speranza..."(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă "statistică" asupra "Nedreptății condamnării lui Socrate"(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: "Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile"(p.79).
În articolul intitulat "Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu" la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în "Almanahul Literar 1984" despre "lecția lui Vulcănescu"și despre "infinita probabilitate" sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a "scăpării prin tangentă".
De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.
Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a "scăpării prin tangentă" practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este "Dimensiunea românească a existenței".
Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de "discipol" poate părea "degradant", să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.
În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în "Almanahul Literar 1984": "Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv...Avea nevoie de alții spre a fi el însuși"(p. 37).
Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu "despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme...".
Dar nici povestea cu spiritul "direct activ" deosebit de spiritul "reactiv" nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre "creativitate"și "voința de creație". La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de "creativitate", două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând "că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație"(Ibid.).
Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista "Manuscriptum" i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: "opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi...), a fost strict "ocazională".... Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare"(4).
Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.
Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: "..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator...Tot ce spunea el avea permanent un rest...Creativitatea era mai puternică decât creația."(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. "Almanahul literar 1984", p. 37).
Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei "Manuscriptum"(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui "rest" de care vorbea Constantin Noica?
Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Pleșu nu se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: "Mircea Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se pierde în lumină!"(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.111).
Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată de dl Pleșu, nota că "Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat"(v. rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.211).
Și tocmai ce-i pare "nelămurit", ar vrea să lămurească în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor așa-zis "culpabili" i-ar cuprinde pe tinerii "criterioniști": Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Constantin Noica, alături de "moderatul" Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru George, "vinovăția" tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu viața "moderatul" Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei "culpe". Închipuind în 1996 aceste povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea Vulcănescu n-ar fi interpretat "regretabilul sfârșit" al filosofului prin prisma unei vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, "așa cum trebuie" interpretat.
Între asemenea elucubrații pe tema așa-zisei <<dreptăți>> împlinite prin sacrificarea <<moderatului>> Vulcănescu și lucrurile pline de bun simț scrise de rafinatul eseist Horia Stamatu se cască o adevărată prăpastie: <<Nimeni nu va putea spune vreodată ce fel de dreptate s-a făcut poporului prin asasinarea lui Mircea Vulcănescu, un om drept și de o cinste exemplară, și, fără discuție, unul dintre cei mai dăruiți reprezentanți ai generației lui>> (v. H. Stamatu, Mircea Vulcănescu și generația lui, postfață la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O, București, 1999, p. 147).
În comparație cu vindicativul discurs al d-lui Alexandru George însăși mărturiile foștilor colegi de Facultate ai lui Mircea Vulcănescu apar sub o cu totul altă lumină. Este suficient să-l cităm pe I. Reichman-Șomuz de la care s-a putut afla cum în decembrie 1922 împreună cu alți studenți de "dreapta" Mircea Vulcănescu l-a apărat pe el și pe ceilalți studenți evrei, făcând zid în jurul lor și "strigând că nu permit ca cineva să se atingă de ei" când au năvălit în sala de seminar niște mediciniști vociferând "Să iasă jidanii!" (v. I. Reichman-Șomuz, Înaintea și după încetarea agitațiilor studențești din România, în rev. "Toladot", nr. 10, iulie 1975, p. 13-14, apud. M. Diaconu, rev. <<Manuscriptum>>, nr. 1-2/1996, nota de la p. 31).
În legătură cu opera lui Mircea Vulcănescu, dl Alexandru George nu ratează ocazia de a sprijini cu modestele sale posibilități prejudecățile născute din verdictele date de Constantin Noica, după care "Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere" pentru că la el rămânea mereu un rest dintr-un presupus dezechilibru între creație și creativitate(7). Faptul transpare din următoarele rânduri ale criticului literar: "a fost, negreșit, o mare promisiune prin inteligență, cultură și curiozitate intelectuală, toate abătute în prea multe direcții pentru ca insul lui să nu-și piardă identitatea, deși el nu a publicat excesiv de mult. Mircea Vulcănescu a fost mai mult o prezență în epocă..." (v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p. 211).
După căderea comunismului, când scrierile filosofului au putut fi reintegrate în cultura română, tot ce poate așterne pe hârtie dl Alexandru George cu privire la opera vulcănesciană, este nespus de sumar, și chiar răuvoitor, ordonat cum este dinspre "ciornele" de la conferințele ținute de Mircea Vulcănescu înspre "notele personale de un interes ce se cere clarificat" (ibid.). Nimic despre capodopera vulcănesciană, și nici despre opera sa filosofică. Dacă ar fi să încercăm a le presupune incluse pe undeva în enumerarea făcută de dl Alexandru George, le-am "găsi" sub o încadrare de soiul: "articole tipărite, în diverse domenii ale culturii"(8). Dar în fapt, capodopera vulcănesciană este "uitată" cu totul, cum "uitată" a fost ea și de dl Andrei Pleșu sau de dl Mihai Șora.
În legătură cu opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu dl Pleșu preia două opinii de-ale lui Constantin Noica menite să-l aranjeze pe însuși Noica în lumina cea mai favorabilă dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să-l compare cu predecesorii săi direcți: Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu.
Conform primeia, opera filosofică a lui Nae Ionescu - pe care Mircea Vulcănescu s-a străduit atât de mult să o tipărească -, n-ar fi meritat, vezi Doamne, osteneala. Iată ce nota Constantin Noica prin amintirile scrise în1979: "Meritau oare cursurile - ținute liber, ne revăzute niciodată și editate în general atât de corect de D. C. Amzăr - o atentă filologie de text? Mircea Vulcănescu nu-și punea problema..."(10) .
Ei bine, pe vremea când - împreună cu Mircea Vulcănescu și Constantin Floru - se ocupa de pregătirea pentru tipar a cursurilor lui Nae Ionescu căruia îi dedicase și teza sa de doctorat, Noica nu numai că era ferm convins de imensa valoare a celor gândite de Nae Ionescu la cursurile sale. Dar, după stilul care-i era încă de pe-atunci atât de propriu, bătea cu pumni și cu picioare în porți deschise, căutând să-i convingă și pe alții (de mult convinși!) de valoarea gândirii filosofice a faimosului profesor de la Universitatea bucureșteană(11).
Să vedem însă care ar fi a doua părere mult vehiculată în legătură cu opera filosofului Vulcănescu. Conform acesteia, nici Nae Ionescu, nici Mircea Vulcănescu, n-ar fi avut o cantitate la fel de mare de opere publicate precum Noica, ceea ce face o nepermisă substituire a criteriului calității prin criteriul cantității. Iată și formularea d-lui Andrei Pleșu: "Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive".
Or, în comunism, promovarea imposturii era la ordinea zilei, iar criteriul calității era ultimul care conta în decizia tipăririi unor manuscrise. De aici și munții de maculatură (avem în vedere mai ales domeniul filosofiei) prin care s-a urmărit să se înlocuiască autenticele valori interzise. Desigur, în ce privește opera lui Noica nu se poate vorbi de absența calității. Dar nu pentru asta a fost el tipărit în comunism, ci pentru capacitatea sa de adaptare. Lui Petre Țuțea nu i s-a publicat nimic în comunism tocmai fiindcă era lipsit de asemenea capacitate. Nu pentru că ar fi gândit și scris lucruri de calitate inferioară, fapt imposibil, ținând cont de sclipitoarea lui inteligență.
Interesant este că după ce s-a bătut atâta monedă pe afirmația după care Nae Ionescu nu și-a publicat singur opera filosofică, întrucât i-au lipsit "vanitățile auctoriale", dl Andrei Pleșu, pe de-o parte, nu uită să repete că atât Nae Ionescu cât și Mircea Vulcănescu au putut fi contestați pentru lipsa "operei masive". Pe de altă parte însă, i se pare cel mai firesc lucru să se ocupe alții de "grădinăritul producției" lui Andrei Scrima (1930-2000) - care nu a lăsat în urma lui nici o carte (12), neavând "vanitățile auctoriale".
Păstrând cuvenitele proporții, se poate spune așadar că "autorul" Andrei Scrima ar putea fi plasat în aceeași categorie cu "autorul" Nae Ionescu, filosoful român a cărui operă publicată de alții a avut parte de cea mai susținută campanie de contestare. Iar grație lui Constantin Noica, precum și a celor care s-au grăbit să-i preia fără discernământ spusele, nici filosoful Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de "autor", nu pare să se fi bucurat, cel puțin până acum, de o apreciere mult diferită de cea rezervată strălucitului său profesor...
Isabela Vasiliu-Scraba
NOTE
1. v. Nicolae Baciu, Agonia României(1944-1948). Dosarele secrete acuză, Ed. Saeculum I.O.-Vestala, București, 1997, p. 168.
2. Iată cum caracterizează rafinatul scriitor și eseist Ion Papuc, (directorul Editurii Crater) cuvântarea lui Mircea Vulcănescu de la înfățișarea sa la procesul din 15 ianuarie 1948: "...Ultimul Cuvânt, ca tot ce a întreprins în scurta sa viață Mircea Vulcănescu, nu este propriu-zis o scriere personală, nu în primul rând o apărare a persoanei proprii, ci însăși desfășurarea actelor tragediei unui neam întreg. Și este uimitor cum un text de factură juridică, în care abundă analizele economice, unele de strictă specialitate finanțistă, se animă brusc, pe alocuri, de un patetism ce conferă cuvintelor o forță ca aceea din epopeele antice. Iar frazele care demonstrează cum, într-o situație de hemoragie continuă a economiei românești, pusă în condiția de a alimenta necesitățile războiului, prin eforturile eroului nostru, este dublat tezaurul în aur al băncii Naționale, aceste fraze ar trebui incizate cu litere de foc în conștiința nevolnicilor care au vlăguit mereu averea țării acesteia" (v. cele consemnate pe coperta a IV-a a volumului: Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Crater, București, 2000).
3. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în volumul: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10.
4. v. Mihai Șora, Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte..., în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p. 6-7.
5. Iată doar câteva titluri din "inexistenta" operă a lui Mircea Vulcănescu: Individ și societate în sociologia contemporană, teză de licență, 1925; Max Scheler, studiu publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", 1929; Filosofia românească contemporană, 1930; "Gândirism"și Ortodoxie, 1931; Lucrările școalei române de sociologie, 1931; Teoria și sociologia vieții economice(Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat), în "Arhiva pentru știința și reforma socială", 1932; Logos și eros în metafizica creștină, 1932; Și puțină etică(/axiologie antropologică), 1933, cuprins în vol.: Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p.136-147; Spiritualitate, în rev. "Criterion", nr.1, 1934; Generație, în rev. "Criterion", nr. 3-4, 1934; În jurul filosofiei lui Blaga, în rev. "Criterion", nr.5, 1934; Gândirea religioasă contemporană, 1934; Tendințele tinerei generații, volum scos împreună cu Mihail Manoilescu, 1934;Filosofia lui Freud, în rev. "Familia", aprilie-mai, 1935; Ion Creangă văzut de generația actuală, în rev. "Gând românesc", ian., 1935; Dimitrie Gusti, profesorul, studiu de 189 p. publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", an XIV, 1936; Homage au Prof. D. Gusti, 1937; (în colab.) D. Gusti și școala sociologică de la București, volum colectiv publicat de Institutul Social Român, București, 1937; Filosofia morală engleză în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, 1937; Despre "experiență", în rev. "Universul literar" din 12 martie 1938 și din 19 martie1938; Publications de l école roumaine de sociologie, în "Annales sociologiques", Série A, Sociologie générale, fasc. 3, Alcan, 1938, p. 49-61 și Série C. fasc. 3, 1938, p. 97-101; Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d- Aquino, conferință rostită pe 3 martie1940, publicată după 54 de ani în rev."Viața românească", nr.9-10, 1994; Creștinul în lumea modernă, conferință rostită pe 7 aprilie 1940, publicată în rev. "Prodromos"(Paris) din 12 martie 1967, republicată în volumul: Logos și eros, Ed. Paideia, București, 1991; Posibilitățile filosofiei creștine, conferință rostită pe 8 decembrie 1940, publicată după 54 de ani în rev. "Viața Românească", nr. 7-8, 1994 și Două tipuri de filosofie medievală, cuprinsă în "Izvoare de filosofie", 1942.
6. v. Andrei Pleșu în interviul consemnat de Claudia Tița și intitulat: Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p.109-111.
7. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în "Almanahul literar 1984", p.37.
8. v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p. 211.
9. Credem că cititorii pot afla câte ceva nu numai despre admirația cu care a fost înconjurat faimosul profesor de logică și de metafizică Nae Ionescu, dar și despre gândirea acestuia, din ambele noastre volume apărute în 2000:
-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000;
-Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000. Dacă vreun cititor este interesat în mod preponderent de poziția filosofului Constantin Noica față de filosoful Nae Ionescu i-am recomanda în mod special capitolul intitulat: "O aventură dincolo de care totul e cu putință, afară de repetiție", din cel de-al doilea volum, p. 57-79.
Admirația lui Mircea Vulcănescu pentru fostul său profesor Nae Ionescu se poate deduce și din însemnările despre anii de detenție publicate de către dl Adrian Marino, unde găsim următoarele rânduri: "am admirat(...)pozele..."năiste" ale lui Mircea Vulcănescu" (v. Autobiografie:Ani de închisoare, în rev. "Memoria" nr. 2, p. 85). Totuși, unii cititori s-ar putea întreba: cum a putut dl Adrian Marino să-și dea seama că "pozele" lui Mircea Vulcănescu erau "năiste"? Fiindcă dl Marino, născut în 1921, după terminarea Seminarului pedagogic de la Iași, a ajuns să fie student al Facultății de litere din București abia între 1941-1943, așadar după moartea lui Nae Ionescu(1890-15 martie 1940). Iar dacă drumurile l-au purtat pe la București și ceva mai înainte, pe Nae Ionescu nu prea avea cum să-l audieze pe la Facultate, căci din aprilie 1938 profesorul își încetase cursurile la Universitate, fiind închis de Carol al II-lea, drept răsplată că l-a ajutat să-și recapete tronul.
10. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, text publicat fragmentar în volumul: Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 170-174 și integral în volumul: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10 și vol. III, p. 259-281, traduceri în germană (Thomas Kleininger), franceză (Dan Radu Stănescu) și engleză (Silvia Blendea).
11. v. Constantin Noica, Nae Ionescu și spiritul de școală, publicat în revista "Convorbiri literare" din mai-iunie 1943 și republicat în vol.: Nae Ionescu, Logica (1926-1927), Ed. Eminescu, București, 1997.
12. v. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. Prefață de Andrei Pleșu, Ed. Humanitas, București, 1996. Volumul îngrijit de Anca Manolescu este alcătuit în principal de textul unor conferințe înregistrate pe bandă de magnetofon, la care este adăugat un text (de o factură memorialistică destul de cețoasă) despre "Grupul de la Antim"și o traducere(aparținându-i tot d-nei Anca Manolescu) a unui articol scris în franceză și publicat în Franța în 1967.
Cu privire la textul transcris după conferințe ar fi de observat uriașa disproporție dintre câteva rânduri ale unei scurte scrisori de călugăr (adresată în rusește celor care-i ascultaseră -prin mijlocirea unui interpret- spusele) și fabulosul arsenal interpretativ pus la bătaie de eruditul conferențiar. O traducere a aceleiași scrisori se află cuprinsă și în volumul: Alexandru Mironescu: Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Cu un cuvânt înainte de Virgil Cândea, Ed. Anastasia, București, 1998, p.3-5. Iar traducerile, la o atentă confruntare, vădesc, în partea finală a scrisorii părintelui Ioan Kulîghin o semnificativă deosebire. În varianta de traducere cuprinsă în cartea lui Alexandru Mironescu(1903-1973) călugărul rus ar fi notat pentru ucenici că "setea Duhului este necovârșită și prin nimic nu se poate umple, iar Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult crește și umple"(Calea inimii, p. 5). Ceea ce duce gândul către paradoxia metafizică a Harului care cu cât se revarsă, cu atât mai mult sporește, pentru că, în mod paradoxal, Harul lui Dumnezeu, micșorându-se se mărește. Andrei Scrima a preferat aici următoarea versiune de traducere: "setea Duhului este fără de sațiu și nimic nu o poate covârși; iar cu cât harul lui se revarsă în ființă, cu atât mai mult aceasta crește și se împlinește." (Timpul rugului aprins, p 24). Comentariile lui Scrima se vor referi mai apoi la "setea Duhului", resimțită de creatură, asociind (în mod greșit) setei de Duh, care nu este o "sete torturantă, precum setea trupească", paradoxia metafizică pe care călugărul rus o atribuise, pe bună dreptate, doar Harului Dumnezeiesc.
În privința disproporției dintre pretextul hermeneuticii și hermeneutica propriu-zisă, Andrei Scrima îl amintește pe Nicolae Steinhardt(1912-1989) cu a sa frumoasă și teribil de erudită hermeneutică intitulată: Secretul "Scrisorii pierdute", pornită și, dacă ne gândim la textul lui Caragiale, bazată pe mai nimic. Menționăm că Steihardt (călugărit în 1980 la Mânăstirea Rohia) a reușit performanța de a-și publica - în vremea comunismului- acest text în Franța, în revista "Ethos" (nr. 2, 1975). Desigur folosind un pseudonim. "Ethos", revista scoasă la Paris de Ioan Cușa(1925-1981) va fi și revista care va publica în premieră textul "Ultimului cuvânt" adresat de Mircea Vulcănescu "țăranului român", ca reprezentant legitim al patriei sale și, doar într-o foarte mică măsură, marionetelor care urmau să-l condamne-așa nevinovat cum era-, după ordinele venite de la Moscova.