Lucia Stegărescu. Sunt ca o ziuă fără noapte (poem)

Sunt un cuvânt rănit de soare

Cu dorul răstignit în mare.

Mă descompun în două şoapte

Sunt ca o ziuă fără noapte.

Şi lacrimile mă apasă,

Te rog, măicuță, ia-mă-acasă,
Mi-e inima însângerată,
Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.

De-ai şti de câte ori am vrut
Să-alerg spre tine peste Prut,
Dar pusu-m-au să-aştept în vamă,
Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.

Mi-a ars şi dragostea în foc
De când lui Dumnezeu mă rog,
Când vin la tine nu suport
Să mi se ceară paşaport.

Şi sufletul, mamă, îmi plânge
Că-s sânge din al tău sânge.
Când tu eşti tristă, eu suspin,
Când sufăr eu, tu zaci în chin.

Adesea lumea mă întreabă:

Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărțită pe nedrept
De la al mamei sale piept?

Şi le răspund cu jale grea
Că România-i mama mea,
Că tată-mi este tricolorul,
Iar frați mi-s muntele cu dorul.

Mă poartă marea prin cuvinte,
Dar eu îi spun ca şi-nainte:
Un singur vis, mamă, mă-apasă,
Să vii şi să mă iei acasă.