 |  |  |
| Duminică, 28 Februarie 2016 19:40 |
 De ce îl atacă Alexandru Florian pe Mircea Vulcănescu şi rezistenţa armată din munţi, chipurile, fascistăFondatorul „Memoriei", prozatorul Banu Rădulescu, fost deţinut politic, tipărea revista în 10.000 de exemplare. Câte tipăreşte acum distinsa hispanistă Micaela Ghiţescu? Eugeniei Vodă îi mărturisea, cu mâhnire, la Profesioniştii: „«Memoria» nu se caută, nu se cumpără". Dar de vândut se vinde dacă sunt (şi umbre) şterse cu sistemă sau ignorate, dacă este uitat ori negat martirajul din închisorile politice. Când e vorba de luptătorii din munţi, evităm cuvântul masacru, ba chiar ni se spune despre combatanţi că erau „deloc democraţi şi deloc admirabili", de parcă s-ar vorbi în numele Lazărilor de la Rusca[1]. Ideea de rezistenţă românească la tăvălugul bolşevic nu place multora. De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" pe rezistenţa armată din munţi, chipurile fascistă? Ca să iasă imaginea românilor fără onoare şi demnitate de sine, fără personalităţi-simbol? După Raportul Helsinki (1992), 4 milioane de români au fost ucişi, între '45 şi '89, în temniţe, în lagăre, la Canalul Morţii, dar se preferă să se vorbească de inconştienţă şi de laşitate în acceptarea doctrinei leninist-staliniste; prorocii de ultimă oră (pe urmele profeţilor de tip Brucan) prevăd declinul ţării până la moartea statului. Pacostea de ţară, unde reperele normalităţii au dispărut. Dar cine le-a spulberat oare? Nu propagandiştii comunişti, transplantaţi din U.R.S.S. cu misie, nu activiştii băştinaşi, gata să îndeplinească sarcinile cu abnegaţie, fără a precupeţi (spus în limbajul iepocii) vreun efort? Mai şi ies, cei care au mai rămas, în prim-planul revistelor şi simpozioanelor, să se laude cu „realizărili"şi să se vaite că au făcut voluntariat, bieţii de ei, neplătit. Şi-i clar că sunt gata să sară din nou în scările (limbii) de lemn ale propagandei de partid(e). Ştiţi vreun apartcik dispus să-şi regrete prestaţia? Silviu Curticeanu, cumva? Mizil, cumva? Iar comentariile în ce-i priveşte sunt tolerante: stângismele primei tinereţi sunt scuzate cu grăbire (minte crudă, bune intenţii egalitariste, context nefast), nu şi dreptismele primei tinereţi. Cioran, Eliade, Noica, Bernea, Mircea Vulcănescu rămân „băieţii răi" ai filosofiei, istoriei religiilor, sociologiei, dar Crohmălniceanu e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste" de M.D. Gheorghiu. Nu şi-a recunoscut vina (ca şi Popescu-Dumnezeu, de altfel), dar s-a „exilat voluntar la Berlin", în '94. Ce i-o fi lipsit? Că de laudatio a tot avut parte. Cât rău au făcut „crohmălnicenii de veghe ai realismului socialist" (l-am citat pe Radu Mareş) nu (prea) vrem să ştim. Un exemplu? În şedinţa din '58, prezidată de N. Ceauşescu însuşi, Croh l-a acuzat pe „amicul" Ion Barbu de decadentism; ca, în „Amintiri deghizate", reeditate de Humanitas cu succes de librărie, să-şi aducă aminte ce speriat era „poetul-decadent"şi că el l-a calmat. Se perpetuează un tip nou de cenzură, pe care l-am mai semnalat şi care se trage din tezele ideo-criticii fără frontiere. N-au existat acuze mai grele decât „promotor al fascismului" ori „ins cu trecut fascist", sintagme folosite de însuşi Crohmălniceanu şi moştenite (grea moştenire) neabătut din proletcultism. Puteai atunci şi poţi şi acum ruina o carieră acuzând, fără dovezi, de fascism. Până şi cel mai român dintre eseiştii evrei, N. Steinhardt, a fost acuzat de colaboraţionism cu fasciştii. Pasajul incriminat se află în „Jurnalul fericirii": „La Jilava, pe secţia întâi, în celula nr. 9, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât... Lucrul de care ne dăm seama, şi el, şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim « fenomenul românesc », altfel spus, de poporul român, de peisajul, de cerul, de obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru". Iată un model de toleranţă întru idee, de prietenie prin „adio diferenţei!". „Îngăduinţele" pentru celălalt, cum formulează bunul, înţeleptul monah Nicolae, sunt flori rare în câmpul culturii noastre. Nu numai că nu vrem să-i cinstim pe cei care s-au jertfit în lupta anticomunistă, dar - gravă necuviinţă - îi scuzăm pe călăi blamând victimele, târâte în farse judiciare criminale. Când Valeriu Gafencu, mort în penitenciarul Tg. Ocna, a fost declarat cetăţean de onoare în 10.02.2013, Institutul „Elie Wiesel" a cerut dezonorarea lui, stârnind un vârtej de somaţii. Prima somaţie s-a respins în 30 mai 2013, ca după trei săptămâni, în 21.06.2013, Consiliul Local să se răzgândească (la ce fel de presiuni?) şi să retragă titlul. Pentru neştiutori: Valeriu Gafencu, născut la Bălţi în 1921, era student la Drept şi membru al Frăţiilor de Cruce când a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 de ani de muncă silnică. A trecut prin Aiud (41-49), Piteşti (49), Tg. Ocna (49-52). Bolnav grav de T.B.C. din lipsa hranei, i-a spus colegului de carceră, Ioan Ianolide: „Mâine voi muri". Cedase streptomicina pastorului evreu Richard Wurmbrand, salvându-l de la moarte, episod negat de unii. Fascist Valeriu Gafencu? Aş zice un „naţionalist cuviincios", ca să folosesc sintagma lui Petre Ţuţea. Nici B.O.R. nu s-a grăbit să-l recunoască sfânt al închisorilor şi nu de frica lui Dumnezeu. Acuza asta că „X" (ca Gabriel Stănescu, de pildă) ia apărarea legionarilor este destul de frecventă şi face parte tot din moştenirea proletcultului. În Memoria din când în când, C. Ţoiu povesteşte cum a fost respins romanul „Căderea în lume", în 1987, din cauza lui Paul Georgescu (pe motiv că ar fi reabilitat dreapta legionară) şi lui Eugen Barbu (că ar fi atacat naţionalismul românesc), afirmaţii contradictorii, dar la fel de periculoase. Cartea n-a mai apărut la Editura Eminescu a lui V. Râpeanu, ci la C.R., la Bălăiţă. Gogu Rădulescu a ordonat „să fie bubuit Ţoiu", iar Mitea şi Mizil i-au luat apărarea. Şi dacă asta s-a întâmplat în deceniul celui mai umflat „naţional-comunism", vă imaginaţi cum a fost după '49, când ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu „purifica de fascism", iar bibliotecile şi librăriile erau supuse „procesului de dezinfectare de fascism". În fapt, dacă stăm strâmb şi gândim drept (de dreapta), miliţia „Scânteii" nu-i departe de poliţia ultra-globaliştilor şi ultra-mondialiştilor, vânând „atitudini şi idei incorect politice". Şi ce de indignaţi au apărut în ultima vreme; ca Florian-junior, căruia tare-i place rolul de acuzator al dreptei. Vă amintiţi de Noua Dreaptă, înfiinţată în '91 de juristul Aurelian Pavelescu? A dispărut la vreun an-doi, ca prin 2000 să apară alta, tot Noua Dreaptă. Vorba lui Macedonski: „Un an, - dând d'ani, leag'an, d'an - d'ani vani"... Cu toate astea, stângiştii văd peste tot forţe fascistoide-legionaroide. Un adversar al acestor forţe este şi fostul euro-parlamentar Adrian Severin, cel care a primit şpagă 12.000 de euro pentru un amendament comandat. Cât o fi primit pentru salutul inventat „Heil, Iohannis!"? Severin vede în Iohannis un fel de Hitler. Te pomeni că acest Hitlerică de Carpaţi ar pune de-un progrom şi iarăşi „însângerează" Ioropa. Speriat de fascism ca de-o apă cu hidrogen prea mult, descoperă şi în Monica Macovei o fascistoidă. Jos comunismul! ar striga numai fasciştii sadea şi legionarii sadea; toţi anti-pesediştii fiind, în lumină iliescă, fazcişti. Am sperat, post-decembrist, într-o istorie dezideologizată cu toate documentele pe masă. N-a fost aşa. Cât pe ce ca istoricul Zoe Petre să propună o lege conform căreia să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat. Ca şi cum n-am fi obligaţi (alt cuvânt mai uşor nu este) să ne reamintim corect. Eticheta antisemit devine mai periculoasă decât cea de fascist şi de legionar. Elie Wiesel, „pacificatorul", considerând că n-ar avea importanţă dacă evreii au fost omorâţi în Ardeal sub administraţie ungurească ori românească, a trecut crimele în contul jandarmilor români. Probabil, după Dictat, românii arboraseră la pălărie pene de cocoş şi-i ucideau pe români şi pe evrei. Lui Wiesel nu i s-a ripostat destul de ferm, de la vârful statului. Vrem societate civilă sau docilă, dacă înghiţim minciuna, ba chiar o decorăm? Evreul-victimă nu-i mai victimă decât românul-victimă, chit că Norman Manea apasă, la Bard College, pe interdicţia de a compara Holocaustul cu Gulagul roşu. Orice comparaţie este „the trivilization of tragedy". Trivializarea tragediei prin comparaţie? De ce ar fi mai greu vindecabilă rana Holocaust decât rana Gulag (o sută de milioane de morţi)? Un carnagiu e mai cumplit decât altul? Nu fac ambele parte din aceeaşi serie, a crimelor contra umanităţii? Comparaţia Gulag-Holocaust aduce prejudicii mari. Pentru că a vorbit despre binomul Piteşti-Auschwitz, Paul Goma a fost acuzat de antisemitism. De ce? Pentru că în fruntea Securităţii erau evrei? Sau o fi adevărul acesta „un slogan antisemit", cum îl denumeşte Leon Volovici? Se vorbeşte de „unicitatea" Shoahului; 9 octombrie e Ziua comemorării victimelor Holocaustului din perioada regimului Antonescu. N-ar trebui ca pe 10 octombrie, de pildă, să comemorăm victimele „experimentului" Piteşti, vârful terorii în stalinism, dar şi fenomen unic în lagărul Estului? „Patimile după Piteşti" (titlul cutremurător al lui Paul Goma) vrem să le tăcem, să le dăm uitării. Doar 56 de arestaţi au rezistat programului de „reeducare" cu ciomagul. Teroarea Piteşti nu-i mai mică, mai puţin însemnată decât cea din lagărele naziste: tartorul hitlerist de la Treblinka, zugrăvit de Philip Roth, n-a fost mai sângeros decât tartorul Ţurcanu de la Piteşti. Dacă mai adaug că din Raportul final lipseşte torţionarul Al. Drăghici (şi sunt 64 de biografii ale nomenklaturii), dar e prezent Ştefan Andrei (nu spun că n-ar trebui să fie), ne putem întreba de ce marile „cozi de topor şi de târnăcop", cum le numeşte Dumitru Ungureanu, rămân fără citaţie în procesul intentat comunismului. Pentru că n-a evitat temele de evitat, lui Goma nu i s-a decernat Premiul Naţional în Republica Moldova. A primit nota zero la purtare pentru purtare incorect-politică. Risum teneatis, amici? Vă puteţi ţine râsul-plânsul, prieteni? Bogdan Creţu (şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru Popescu, fie şi „Dumnezeu", are drept de opinie în „România literară", dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei U.S.R. Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual[2] cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc[3]. - Va urma - ---------------------------------------------- [1] vezi Dialogul lui Norman Manea cu Edward Kanterian. [2] titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012, în registru parodic, după Patrik Modiano, „Bulevardele de centură". [3] Magda Ursache, Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzura, Editura EIKON, 2015. |