Un român uitat, Ilie Lazăr de Cristian NEGREA

Noi ne-am obișnuit să privim la politicienii noștri și să ne zicem că niciodată în democrație nu am avut o clasă politică atât de coruptă, slabă și incompetentă. Metehne vechi, lucruri care se întâmplă și pe la alții, în democrațiile mai vechi și mai consolidate. Ne raportăm de cele mai multe ori la perioada interbelică pe care în subconștientul nostru o identificăm cu o adevărată epocă de aur, înainte ca regimul comunist să radă toate vârfurile intelectuale, politice, științifice și militare. Dar și atunci au existat cazuri și mari scandaluri de corupție, politicieni incompetenți și demagogi, inculți și mincinoși. Dar diferența majoră între cei de atunci și cei de azi este nu numai faptul că primii aveau clasă, stil, ca urmași ai unor familii boierești astăzi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel puțin fruntașii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viața politică a țării. Este vorba de legitimitate. O legitimitate dată de activitatea și faptele lor din trecut, prin faptul că au luptat pentru țară cu arma în mână în războiul de reîntregire a neamului, că au fost apărătorii și propovăduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilați de secole, au sfidat autoritățile și au făcut închisoare sau au fost deportați pentru activitatea lor românească. În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetățenilor români, cetățenii se simțeau reprezentați de ei, de aceștia care au fost un exemplu și model pentru români. De exemplu, George Brătianu, deși era fiul primului ministru, a făcut războiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardelenești din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanți lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunării de la Alba Iulia și al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârșit.

Se poate face vreo comparație cu politicienii de astăzi? Nici vorbă. Primul președinte postcomunist al României a înțeles perfect această lipsă de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat să-și prezinte permanent propria formațiune politică ca o emanație a revoluției din decembrie 1989, o forță creată din vâltoarea unei lupte revoluționare, împotriva regimului ceaușist. A mai încercat să-și atragă în partid dizidenții regimului comunist, atâția câți erau, precum și o serie de figuri publice populare și necompromise de comunism. Nu prea a reușit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembriști proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de tristă amintire. După ce au trecut în neființă cei care ieșiseră din închisorile comuniste, au rămas doar aceștia, proveniți din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copiii lor, sau tineri care se apucă direct de politică, fără a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fără vreo realizare în viața profesională, sunt cei ce se ocupă doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru aceștia, politruci sau activiști de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine să le-o confere, dacă activitatea și faptele lor anterioare intrării în politică nu au cum să o facă?

Tocmai pentru a evidenția această diferență, m-am gândit să aduc în discuție cazul lui Ilie Lazăr, fost fruntaș țărănist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida și a fi ales, și mai puțin pe activitatea sa politică din perioada interbelică.

Ilie Lazăr s-a născut la Giulești, în Maramureș, în 1895, părinții săi fiind descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din șapte generații de preoți. A crescut în tradițiile românești și ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuțiilor și anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet și Lugoj, unde intră în societatea aleșilor oameni de cultură români din acest oraș. Academia de drept o face la Sighet și la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza șovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca și ?agitator? pe acest tânăr care organiza serate și consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor și distribuia broșuri editate de asociația ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din județ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni și apoi a continuat studiile la Cluj.

Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până și soldații și ofițerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe față, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate și altele, era una din principalele activități ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaște bine și chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau țara, nu îi va fi deloc ușor lui Ilie Lazăr.

Prima oară a ajuns pe frontul galițian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofițer în viață, grav rănit la ambele picioare cu gloanțe dum-dum. A mai reușit să fugă și să se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care și el împușcat în piept, a reușit să oprească o căruță care să-l ducă în spatele frontului prăbușit. Trenul cu răniți se întorcea prin Sighet, a reușit să-și anunțe rudele care l-au așteptat în gară și unchiul său, Alexandru Lazăr, fost președinte de tribunal, însoțit de doi medici militari, îl iau aproape cu forța din tren și-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viața, cel stâng învinețindu-se și Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenția episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenței. Dar și aici își continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca și în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

În cazul acestui rebel față de regimul austro-ungar, până și a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele românești fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se țin discursuri în piața publică de către conducătorii regimentului în ungurește și germană, neînțelese de cei 90% soldați români. După ce compania pornește spre gară, orchestra începe să cânte ceardașuri ungurești, dar sublocotenentul Ilie Lazăr oprește muzică și ordonă soldaților să cânte ?Când de acasă noi plecăm?, o cântare ostășească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaților să cânte ?olahul?, adică românește, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator și lovește pe un soldat român, pe fruntașul Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpustește cu baioneta scoasă la el, alții îi despart, soldații români gata să sară și ei. Ofițerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară și o aliniază pe peron, unde se încing dansuri și jocuri românești. Un ofițer român apare în gară și îi spune că în oraș s-a împrăștiat vestea că ?compania Ilie Lazăr s-a răsculat?. Apar ofițerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge și la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofițer în fața soldaților. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva și acesta nu a știut să-i răspundă în ungurește, la care acesta l-a înjurat ceva de genul ?D-zeul vostru de valahi?, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători și Lazăr i-a ars o palmă solidă în fața trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primește o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude și publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înțelegere dintre Petru Groza și unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comuniști.

După căderea și disoluția frontului rusesc și pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menținere a ordinii în județul Tulcin, regiunea Troscianetz ? Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-și pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolați, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toți români afară de un sergent și de croitorul companiei. Și nu numai să dezerteze, dar să ducă compania și să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuții nocturne cu gradații, apoi și cu soldații. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toți au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toții în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aștepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic și doi angajați la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineața erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijați de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituiește pe unul și pe altul, îi forțează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deși ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârșit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmați, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradați înarmați, având asupra lor și grenade. Îi anunță că sunt români și merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura orașul și îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează și îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliță, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldații votează și acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuți, un marș de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai ușor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaților fiind bănățeni.

Ajung în piața din Chișinău, aflând că orașul este ocupat la periferii și cazărmi de circa șapte sute de ucraineni înarmați veniți din Colomeea, Stanislau și Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr își ține compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Pușcariu care se prezintă și le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Națională, au jefuit totul și pe fruntașii români vor să-i captureze și să-i ducă ostateci. Chiar și Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele românești au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci și opt de ore armata română va intra în oraș, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuție la dispoziția fruntașilor români pentru a salva orașul, deși sunt depășiți în proporție de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Pușcariu să-i aducă câțiva ofițeri români ce s-ar găsi prin oraș, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca și o sală mare, unde să poată fi organizați și gata de intervenție, urmând să protejeze clădirile centrale și pe fruntașii români ce stăteau ascunși. Au sosit împreună cu Sextil Pușcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, frații Micinski și încă câțiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acțiune.

Vestea apariției românilor în uniforme austriece, înarmați și organizați, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile și au fugit în noapte cu ce pradă au reușit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forță armată care va proteja viața și avutul cetățenilor din Cernăuți vor fi soldații din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la ?preluarea imperiului? în Cernăuți. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr și alți ofițeri români, au urcat într-o mașină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, și au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând și santinele române. Tribunalul, Poliția, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a și împușcat mai mulți în timpul mandatului său. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă și îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârșită în limba germană.

Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuți a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr și Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.

Apoi, Flondor, Lazăr și cei câțiva ofițeri au parcurs cu mașina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinați de acesta și șeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr și Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraș, deoarece populația este nerăbdătoare și mai există încă pericolul să fie atacați de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forțe sporite și mai bine organizate. Generalul Zadik îi primește frățește, spunându-le că va intra în 14 ore în oraș, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.

Au revenit în oraș, a doua zi populația s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuților. Abia în ziua următoare a intrat cu forțe masive armata română în Cernăuți. Ilie Lazăr este invitat în mașina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunși în piața din fața Casei Naționale, sunt întâmpinați cu urale și imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populație a orașului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale și este dus în interiorul arhiplin, unde așteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ținută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrățișează pe general în uralele mulțimii spunându-i: ?Să-mi dați voie, domnule general, să vă îmbrățișez ca pe un frate dulce de care am fost despărțit 174 de ani!?.

Așa a fost intrarea trupelor române în Cernăuți, așa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuți, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulație în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chișinău, la 27 aprilie 1990.

După vreo două săptămâni Ilie Lazăr pleacă acasă prin Borșa în Maramureș, unde participă la organizarea gărzilor naționale române. Alături de alți mari români maramureșeni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindriș, Ion Bilțiu și mulți alții organizează comitetele și gărzile, tot timpul pe teren. Oficialitățile maghiare îl amenință și intervin pe lângă alții să-l potolească pe Ilie Lazăr, care a călcat în picioare, în plină adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizați dincolo de Tisa de locotenenții Vorobetz și Mayer, aceiași pe care îi alungase din Cernăuți.

Ilie Lazăr este trimis delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosferă sărbătorească de neuitat. În gara Ulmeni li se atașează vagonul cu badea Gheorghe Pop de Băsești, luptător pentru drepturile românilor mai bine de șaizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiți sărbătorește în toate gările, au avut altercații la Dej cu secui care se retrăgeau spre Ungaria și care erau gata să arunce cu grenade în tren, dar la Războieni a fost o altercație cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion și mai mulți fiind răniți. Ca reprezentant al plasei Șugătag din Maramureș, cu credențional, Ilie Lazăr a fost printre cei care au votat unirea cu România. Ședința o deschide octogenarul președinte Gheorghe Pop de Băsești, care după ce rostește ?acum, Doamne, slobozește pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc...? nu-și mai poate stăpâni plânsul și nici să conducă ședința. În prezența lui, Ștefan Cicio-Pop conduce lucrările mai departe, la ora 12 se ridică Vasile Goldiș și citește moțiunea, apoi Iuliu Maniu ține un discurs în care motivează hotărârile istorice. În fața poporului, pe locul în care au fost trași pe roată Horia și Cloșca, moțiunea și votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea și greco-catolic Iuliu Hossu.

De la Alba Iulia, Ilie Lazăr pleacă cu prietenii săi bănățeni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era încă lămurită și acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fără să țină cont de aranjamente și linii de demarcație, inclusiv Lugojul fiind sub ocupația sârbă. Gărzile naționale române au fost dezarmate, materialul de război evacuat în Serbia și o mulțime de preoți și intelectuali au fost arestați și duși la Belgrad ca și ostatici, inclusiv părinții colegilor de liceu ai lui Ilie Lazăr, Aldan și Grozăvescu. Din fericire, au apărut și francezii din armata lui Franchet d?Esperey, cu care românii s-au înțeles mai bine, fiind nelipsiți de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea bună lugojeană. După o săptămână află că și el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam ?agitator?, și în pericol de a fi dus și el la Belgrad ca ostatic. Împreună cu prietenul său Frențiu, decide să plece la Sibiu și de acolo la București. Ajunși la Branisca lângă Ilia Mureșului, nu mai pot trece peste Mureș, acolo era linia demarcațională. Observă în gară o locomotivă și află că mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mureș și ar fi și ei tentați să treacă. Lazăr le pune problema direct. Unitățile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atentă, Frențiu și Lazăr sar în locomotiva care părea să facă manevre și trec înainte ca santinela ungurească să reacționeze, Ilie Lazăr plătindu-le o sută de coroane mecanicilor. Intră cu locomotiva în Deva și o predau trupelor române abia sosite.

După două zile, la Sibiu, Ilie Lazăr urcă în trenul care ducea la București actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunoștea, îl prezintă pe Ilie Lazăr la toți delegații. la București, în Gara de Nord, li se face o primire entuziastă, guvern, armată, popor, și câte și mai câte. La masa de la restaurantul Carpați îl cunoaște și pe generalul Traian Moșoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania până la sosirea generalului Mărdărescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazăr insistă pe lângă Vaida să pună la guvern problema Maramureșului istoric, de la nord de Tisa, lucru susținut și la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjează prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audiență la primul ministru Brătianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasă, în locuința sa din strada Lascăr Catargiu.

Așa ajunge Ilie Lazăr, la 23 de ani, să prezinte un memoriu asupra Maramureșului istoric marelui om de stat I. C. Brătianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice românești asupra întregului Maramureș, arătându-i pe o hartă avută la îndemână localitățile românești, denumirile toponimice românești, explicându-i despre existența românilor și rutenilor în localitățile de la nord de hartă. Brătianu avea o lupă și studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe hartă. La un moment dat a întrebat dacă nu cumva și Baranis (Baranya) a fost cumva românească. Afară de descrierea istorico-geografică, Lazăr îl roagă pe primul ministru să ordone armatei române care se oprise la Dej să ocupe și Maramureșul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolșevizați, deja ocupaseră Sighetul, terorizând populația românească din toată regiunea. Instituțiile românești se refugiaseră în satele de mai către munții Gutâi. Brătianu îl ascultă cu interes, ia telefonul și-l sună pe Șeful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl dă la telefon pe Ilie Lazăr care îi repetă generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce susțin că primministrul Brătianu nu cunoștea situația Maramureșului istoric de dincolo de Tisa se înșeală amarnic.  

Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Brătianu că va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie și Sighetul, iar lui Ilie Lazăr îi cere să vină a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente și însărcinări cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu același tren cu delegația ardeleană cu care venise.

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo află că brigada de la Ileanda are ordin să înainteze spre Baia Mare, dar el intenționează să meargă cu trupele ale căror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare află că această misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie și de acolo Sighetul. Lazăr se prezintă la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Țiganu), căruia îi arată hârtiile de la Statul major și își oferă serviciile. La popotă are loc o consfătuire cu ofițerii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, căpitanii Luca și Refic, locotenent Popescu (va cădea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Năsturaș și alții.

Având în vedere că erau în plină iarnă, luna ianuarie, și peste Gutâi, prin Crăcești, era imposibil de trecut, Lazăr propune trecerea munților prin Cavnic. Avangarda o formează trupele maiorului Popovici și căpitanului Luca, călăuză fiindu-le Ilie Lazăr. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, așa că Ilie Lazăr pleacă călare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii săi refugiați acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu și fratele său Vasile Lazăr, împreună cutreieră satele Budești, Sârbi, Călinești și Breb, rechiziționează vreo șaizeci de perechi de boi, se întorc cu ei și în înjugă la tunuri. Așa a intrat armata română în Maramureșul istoric, cu tunurile trase de boii strânși de Ilie Lazăr.

Ocupă plasa Ocna Șugatag, unde Ilie Lazăr se revoltă că prim pretorul plasei, Mihali Gabor, deși din familie românească veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretură, pe motiv că ?încă nu a fost dezlegat de jurământul maghiar?. Le-a dat jos Ilie Lazăr, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreună cu armata română.

Compania căpitanului Luca înaintează până la Ferești, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum și țărani români de încredere în recunoaștere, pentru a obține informații precise despre situația ucrainenilor ce ocupaseră orașul. Vasile Lazăr, fratele lui Ilie, împreună cu niște țărani din Giulești, se angajează la această sarcină. Îmbrăcați țărănește, pleacă la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informații precise. Căpitanul Luca decide avansul spre Vad, împreună cu trupele române venind și flăcăi din Giulești și vreo cinci studenți, alături de Ilie Lazăr. Trec peste dumbrava dintre Ferești și Oncești, apoi peste râul Iza și înaintează prin pădure către Valea Porcului, ajungând dimineața la ora patru. Vasile Lazăr se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad și trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturați și trimiși sub pază la Berbești, românii urmărindu-i pe cei care au reușit să scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat încă, așa că o acțiune rapidă se impunea, atât timp cât încă beneficiau de elementul surpriză. Se încinge o luptă scurtă de vreo oră la fabrica de cărămizi și podul Ronișoarei, după care acestea sunt ocupate.

Apare o disensiune între căpitanul Luca, care dorea să atace orașul frontal, și Ilie Lazăr, care insista să învăluie pentru a le tăia retragerea. Luca rămâne la ideea lui, dar îi dă lui Lazăr și fratelui său Vasile un pluton cu care să-și urmeze planul de a înainta prin învăluire la Cămara, de unde vor baricada șoseaua și calea ferată, tăind retragerea ucrainenilor. Luca pleacă cu grosul la atac frontal, împreună cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu și Florentin Bilțiu, în timp ce Ilie Lazăr cu fratele său învăluie cu plutonul pus la dispoziția lor condus de un tânăr sublocotenent. La scurt timp pe calea ferată secundară apare o locomotivă cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le să se grăbească că ucrainenii fug spre gara mare și se îmbarcă în trenuri.

Un transport cu vreo trei sute de inși a reușit să scape, dar detașamentul lui Lazăr ajunge la timp pentru următoarele. Baricadează șoseaua și calea ferată și o distrug pe o porțiune, pentru a fi siguri că nimic nu le va mai scăpa. Trimite un mesaj urgent la căpitanul Luca după ajutoare, transmițându-i că următorul transport le va cădea în plasă. Ilie Lazăr, cu experiența lui de front, își plasează oamenii pe poziții de foc în anfiladă, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Albă. Imediat apare trenul încărcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise șase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somați să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, ca răspuns ucrainenii deschid focul. Românii ripostează, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este rănit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morți și răniți. După o oră și jumătate, între timp sosind și ajutoarele de la căpitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearcă să fugă spre Tisa, aruncându-se în apă. În cursul luptei a murit și un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greșeală în mijlocul luptei.

Strângându-și răniții și pe cel decedat, românii intră în Sighet în triumf, pe străzile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, alții, de alte naționalități, erau indiferenți. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl arestează la Ocna Șugatag pe prim pretorul Mihali Gabor și îl aduce la Sighet, cel care nu dăduse jos steagurile maghiare că încă nu avusese dezlegare de jurământ. Este eliberat la insistențele lui Ilie Lazăr, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelică, în calitate de prefect liberal să îl aresteze de nenumărate ori pe rivalul țărănist Ilie Lazăr în campaniile electorale, iar după Dictatul de la Viena din 1940 să trădeze cauza românismului intrând în Casa Magnaților unguri, împotriva consemnului de la București. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazăr și cu Petru Groza.

Trei sute treizeci și șapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luați de armata română în campania din Ardeal din 1919 au fost escortați la Dej de un pluton însoțit de civili maramureșeni conduși de Ilie Lazăr. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramureș de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Moșoiu în cursul războiului cu ungurii (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a căzut în lupta de la Peri.

Între timp a început disputa politică pentru conducerea județului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazăr alături de alți maramureșeni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu să numească un prefect străin de județ, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.

Ilie Lazăr pleacă la Cluj pentru a-și da examenele de doctorat, dar continuă activitatea naționalistă. Preia alături de alți studenți Casa Magnaților din Cluj, după care continuă o sărbătoare naționalistă într-o cafenea. Studenții cântau continuu ?Deșteaptă-te române?, este zărit Amos Frâncu, invitat să vorbească, apoi purtat în triumf pe umeri afară din cafenea, Ilie Lazăr zărește statuia honvedului din fața primăriei, la îndemnul său mulțimea se îndreaptă spre statuie și o dărâmă, apoi continuă până în fața statuii lui Matei Corvin, unde s-au ținut cuvântări patriotice, studenții declarând că pe Matei îl iartă, deoarece ?și ungurii să știe că cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de oști, alt român, Ioan Huniade?. În ziua următoare, trei inși, printre care și Ilie Lazăr, sunt chemați să dea explicații la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urmă cu două zile. Ilie Lazăr declară în scris că ?nu puteam noi, studențimea română, să tolerăm în piața Clujului românesc un honved înarmat, în consecință l-am arestat?. Se pare că generalul Holban s-a distrat și le-a dat drumul.

De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolți, noul prefect de Satu Mare, să vină să preia misiunea de secretar al prefectului orașului și județului. Contribuie la numirea administrației românești în județ și la organizarea vizitei regelui Ferdinand și reginei Maria la Carei. Mai încolo pleacă la Viena la studii, deși la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungară, a fost nevoie de un scandal diplomatic să fie eliberat, era după eliberarea Budapestei de teroarea bolșevică și retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în țară la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politică, la început în Partidul Național Român, apoi din 1926, după fuziunea cu Partidul Țărănesc, în Partidul Național Țărănesc, căruia i-a fost credincios până la moarte. Între timp a profesat și avocatura, deși a fost deputat în multe legislații. Nu este obiectul acestui articol să insist asupra activității sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut să arăt doar ce înseamnă legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelică.

Ilie Lazăr a contribuit cum a putut și în 1944 pe când armata română înainta să elibereze Ardealul său scump, aranjând să fie numit ?comisar politic? după modelul sovietic pe lângă Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina să facă legătura între trupe și populația civilă, ținând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administrația hortystă cu cea românească, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Pentru atitudinea sa intransigentă, pentru felul său de fi, pentru corectitudinea sa ireproșabilă, pentru caracterul său românesc infailibil, pentru patriotismul său înflăcărat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramureș, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul său, cât și de conducători.

A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea și deținut la poliție, siguranță, apoi la mănăstirea Turnu sub pază alături de Leucuția și Răchițeanu, dar și de Virgil Madgearu și Ion Antonescu timp de trei luni sub pază, pe timp de iarnă. Sub regimul lui Antonescu, alături de aceeași doi este internat în lagărul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul său intransigent l-a făcut să-i trimită lui Antonescu un raport despre abuzurile și exploatările petrecute aici, unde erau internați vreo trei mii de deținuți, majoritatea legionari.

Dar nu se compară cu ce a suferit în perioada comunistă, începând cu persecuția vechiului prieten și protejat al său pe când era în armata austro-ungară, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la șapte luni închisoare pentru omisiunea denunțării complotului în procesul ?Mișcării Naționale de Rezistență?. Soția sa, Maria, candidează în locul său pe listele PNȚ ca deputat în Maramureș și este aleasă la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudării masive a acestor alegeri de către comuniști. În 1947 este condamnat în procesul înscenării de la Tămădău la 12 ani de închisoare, urmați de alți ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un deținut nu știa unde se află, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragoș Vodă, dăruite acesteia de către familia sa. A spus atunci: ?de-ar știi maramureșenii mei unde mă aflu, ar dărâma zidurile închisorii din Sighet pentru a mă elibera?. Nu greșea prea mult, Maramureșul era un focar al rezistenței anticomuniste din munți și păduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sărat, coloniile de muncă de la Culmea și Periprava.

A fost eliberat la 9 mai 1964, a trăit la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, și a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fără să abdice nicio clipă de la principiile sale, fără să înceteze vreo clipă de a fi român, să aibă încredere în poporul român și viitorul lui.

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întări vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în ?Scrisoarea a III-a?:

Adevărat ai grăit, maestru al slovei românești!

Faceți o comparație, astăzi față de perioada trecută. Atunci venea să vă ceară votul unul ca și Ilie Lazăr, spunând ce are în spate, ce studii, ce activități, ce a făcut și a realizat pentru România. Acum, cine vă cere votul, dragi români?

La asta mă refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate să ceară votul poporului suveran peste dreptul său de a alege atunci când are ceva în spate, are realizări în domeniul în care a activat până la momentul în care cere votul populației. Astăzi, din păcate, nu prea ai din ce să alegi, după cum spuneam la începutul articolului. Cum aș putea eu să aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viață pe forțele proprii? Cum pot să-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care și-a clădit prezentul pe nimic, trecutul său este nul, iar viitorul... va fi extraordinar pentru el dacă va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.

Un criteriu esențial pentru a alege pe cineva ar trebui să fie ceea ce a făcut, nu ceea ce promite să facă. De exemplu, eu nu știu cum aș putea să votez pe cineva care să ajungă în comisia parlamentară care să se ocupe de economie dacă în viața lui nu a fost măcar angajat într-o companie și nu știe ce este aia o factură. Cineva să aibă cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum funcționează o firmă comercială. Sau să fii în comisia de apărare și să nu știi cum funcționează armata sau să nu ai habar ce înseamnă NATO. Sau în comisia de sănătate și să nu știi cum funcționează un spital.

La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentați candidați la fel de găunoși încât nu ai cum să-i diferențiezi. Sunt afoni, sunt habarniști, nu de puține ori am auzit parlamentari europeni care nu știau să răspundă la întrebări simple despre funcționarea instituțiilor europene.

Ce diferență majoră față de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiți-vă o dezbatere publică între Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista! Ne aflam într-o monarhie constituțională și regele numea primul ministru, erau alte vremuri și alte reguli. Totuși, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reproșa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizări și greșeli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astăzi nu o are și nu o poate spera vreodată.

Vor veni unii să spună că pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum să aibă trecutul de luptă al unui politician din perioada interbelică. Perfect adevărat, zic eu.

Dar dați-mi politicianul care să susțină interesele românești nu doar dând din gură, ci argumentat, economic și strategic, care să-mi dovedească că în anii precedenți nu a condus doar bolidul lui tata ci și o companie care să se descurce cât de cât și care să aibă o viziune politică clară privind viitorul României, un politician care să aibă mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte să intre în politică, în meseria lui, un politician care să fie român înainte de a fi politician, un politician care să vadă interesul național înainte de orice, nu prin vorbă, ci prin faptă, și îl voi vota la fel cum l-aș fi votat pe Ilie Lazăr dacă aș fi trăit în timpul lui. Dar, din păcate, astăzi doar vorbim, până acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de față.

Bibliografie: 
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundația Academia Civică, 2000
Mihai Dăncuș, Gheorghe Todincă, Unirea Maramureșului cu țara, Muzeul Maramureșului, 2008
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare