Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 06.09.2009 | 21 comentarii
Deunăzi, la cinemateca Union a fost prezentat presei filmul Călătoria lui Gruber, „un film de Radu Gabrea”. Caietul program difuzat spectatorilor ne avertizează: „Descoperirea lui va schimba istoria”, avertisment echivoc, nu se prea înțelege cine este insul, a cărui descoperire va schimba istoria. După ce am vizionat filmul, tot în ceață am rămas, abia după discuțiile purtate de echipa realizatorilor cu ziariștii am înțeles, am înțeles că despre Radu Gabrea este vorba, el face o descoperire care „va schimba istoria”, nu istoria aflată în derulare, ci istoria cea care ne povestește isprăvile trecutului. O a schimbat-o Radu Gabrea, corectând-o cu severitate prin acest film.
Filmul este de mai mulți ani gata, dar nu a ajuns încă pe ecranele românești. În schimb a fost plimbat pe la mai multe festivaluri, internaționale sau naționale, în ultimul caz fiind vorba de festivaluri evreiești. Se pare că a luat și câteva premii, în orice caz a avut o bună primire în cercurile evreiești din America, de Nord și de Sud, unde câțiva spectatori au avut ocazia să exclame impresionați și înduioșați: tatăl meu a fost în trenul „acela”! Un filmuleț despre acest succes sud-nord-american, prezentat în preambul, ne-a oferit ocazia să constatăm că spectatorii evrei, atât de avizați asupra subiectului, au fost sensibili la modul cu totul aparte al autorului de a prezenta holocaustul… Ceea ce nu-i de colo!
Aș zice că „holocaustul” este filmat așa cum s-ar vedea reflectat de sticla unei vitrine sau a unei ferestre, când se suprapun imaginile din spatele geamului cu cele reflectate, din afara clădirii… Adică suferința nu se vede, nu se aude, ci se deduce, din interferența cu o poveste banală, care abia pe la mijlocul filmului începe să se atingă cu „marele subiect”. Este meritul scenaristului, al scenariștilor, să fi propus o abordare nouă a unui subiect de care „au tras” alții până acum în toate felurile posibile, de părea imposibil de imaginat o poveste care să ne mai prindă. Estetic și emoțional. Pe mine m-a prins, mai ales la nivelul scenariului. Și fără să mai insist asupra calităților filmului, voi spune direct că tocmai aceste calități ale filmului sunt marele său defect!! Filmul poate fi emoționant și convingător, mai ales pentru publicul obișnuit, iar problema este că în felul acesta, prin capacitatea sa de a induce adânc în sufletul nostru anumite idei și o perspectiva anumită asupra acestora, filmul devine periculos în măsura în care se abate cu grație și dezinvoltură, plus ceva grosolănie, câtă putea să mai încapă, se abate de la adevărul istoric. Parcă nici nu a existat adevărul, ca reper al scenariului, al filmului! Deh, te pui cu autonomia esteticului?!…
E drept, abaterea se produce într-o direcție cu totul neașteptată…
Așa, când afli că Gabrea sau altcineva a făcut un film despre „pogromul de la Iași”, te întrebi dacă filmul va menționa sau nu aspectele încă aflate în disputa istoricilor, legate îndeosebi de vinovăția evreilor care au tras (chiar au tras?!) din podul caselor asupra trupelor germane ce mărșăluiau pline de avânt pe ulițele Iașiului în drum spre front, fără nicio teamă că vor fi atacate într-un mod atât de nedemn, de josnic… Legile războiului – căci există asemenea legi, interzicând cu totul aceasta manieră lașă de a beligera!
Sau, alt episod celebru, al semnalelor luminoase prin care unii ieșeni, mai bolșevici, ar fi orientat, tot din podul casei, bombardamentele de noapte ale aviației bolșevice. Aviație care se vede că a fost solidară cu victimele pogromului, căci imediat după consumarea acestuia Iașiul a fost bombardat masiv, cu o intensitate unică în istoria orașului și cu pierderi exclusiv în rândul populației civile, ca represalii evidente pentru moartea evreilor colaboraționiști cu inamicul sovietic…
Și mai sunt și alte aspecte încă neelucidate, inclusiv acela privind numărul victimelor, variabil între 500(cinci sute), înainte de 1990, și 15.000, după. Dar după Gabrea, m-am întrebat eu, câți vor fi fost evreii în cauză?…
Am mai avut și alte întrebări în cap atunci când mă îndreptam spre cinematecă, curios să văd cam care este „poziția” marelui regizor român.
Surpriză totală din partea acestuia. Miza filmului nu propune nici una dintre aceste întrebări deja clasicizate, ci e cu totul alta: exonerarea armatei germane de orice vinovăție și răspundere pentru vestitul pogrom, lăsat să se înscrie în întregime în palmaresul românilor. Ba autorul filmului merge mai departe și ne prezintă o categorică diferență, până la opoziție dicotomică, între militarul german – gentleman desăvârșit, și militarul român, funciarmente mitocan, mitocan de când l-a fătat coana mă-sa…
Prognosticul nostru: filmul lui Gabrea și odată cu el Gabrea însuși va intra cu siguranță în istorie: este primul film de după 1945 care prezintă armata germană, militarul german, cu toate atributele care să-l facă simpatic spectatorilor. Ca neamț, neamț din România și de oriunde, filmul lui Gabrea te face să redescoperi mândria de a fi neamț, german, teuton, prusac get-beget. Firește, nu am nimic împotriva acestei performanțe a dlui Gabrea, stabilit în Germania de câteva decenii și, probabil, cetățean al Germaniei. Cetățean de onoare, ar merita să fie!… Deci am motive să-l înțeleg pe Radu Gabrea în filogermanismul său total, oameni suntem cu toții!
În schimb, partea cu mitocănia ostașului român, a ofițerului din armata borghezo-moșierească a României, nu mai este deloc originală, merge găitan pe linia filmelor realist-socialiste din anii 50, 1950. Mi-a trezit amintiri aproape înduioșătoare… Uitasem de metoda realist-socialistă de a face artă și literatură. Din când în când mi-o mai amintea câte un film american, mai hollyhoodian, dar cum de ani de zile nu am mai văzut un film… Noroc cu Radu Gabrea. Este evident că aici, în scenele deloc puține, ba chiar dominante pentru film, în care subiectul este mitocănia „valahă”, autorul a ascultat comanda. Nu comanda „socială”, ca pe timpuri, ci foarte probabil comanda celui care plătește, plătește lăutarii și comandă ce muzică să i se cânte. Nimic nou!
Așadar, cine a plătit lăutarii? Cam asta este întrebarea cu care ieși de la acest film? Cine și cu cât l-o fi plătit cine l-a plătit pe Radu Gabrea să facă un film în care să terfelească tot ce înseamnă apariție românească?! Nici un român nu apare în acest film măcar episodic ca personaj neutru, necaricaturizat și cu un comportament cât de cât de om normal! Pare chiar că trama filmului – criza de alergie a eroului, ar fi să ne sugereze că alergia acestui gentleman desăvârșit este la lumea românească, la peisaj… Imposibil de suportat pentru un Curzio Malaparte, atât de neamț în acest film. Bântuit de toate stihiile metafizice și împiedicat de contextul moldo-valah să planeze suveran asupra lumii. Pute prea tare această lume românească și te obligă să abandonezi orice elan spiritual, impersonal!…
Trec la concluzii: într-o scurtă discuție cu autorul dupa vizionare, i-am pomenit de Mihai Pelin, de la care cunosc binișor povestea adevărată a lui Curzio Malaparte, inclusiv a pogromului de la Iași. Filmul despre Călătoria lui Gruber, în care Gruber nu face nicio călătorie, contrazice toate demonstrațiile și descoperirile făcute de Mihai Pelin, inclusiv aceea că Malaparte nu a pus niciodată piciorul în Iași… Fără să-mi răspundă la obiecție, prinzând din zbor numele lui Pelin, Radu Gabrea s-a grăbit să-mi dea vestea că lucrează la un film inspirat de cartea lui Mihai în care este relatată povestea nemților pe care 23 august 1944 i-a prins în România, un capitol de istorie complet necunoscut! Un film așadar despre drama acelor germani, care s-au trezit peste noapte că fostul aliat le devine adversar! Va fi, sunt sigur, un subiect care se va potrivi și mai bine să pună în evidență nemernicia românilor! Un film care, fac prinsoare, va face caz de teza atât de circulată în Germania și, din fericire, atât de falsă, precum că „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe germani”, prilej însă excelent pentru vajnicul Gabrea de a se dezlănțui și mai abitir asupra precarității a tot ce este românesc… Face carieră internațională Gabrea din această marotă a sa! Și ce dulce trebuie că este pâinea astfel mâncată, mâncând „căcart”(vorba lui RomulusVulpescu) pe seama alor tăi…
E liber Gabrea să înjure și să vitupereze cu tot arsenalul artei sale. Numai că în măsura în care se dă la virtuțile și defectele unei comunități invocând argumente istorice, nu mai are voie să fie lăutar, să improvizeze după ureche, ci trebuie să mai pună mâna și pe carte și să se documneteze ca un om serios, om serios ce nu prea a fost ca autor al „Călătoriei”. Desigur că nu voi reuși eu să-l conving pe maestrul Gabrea că talentul nu scutește pe nimeni de exercițiul bunului simț și al onoarei, ar fi prea târziu să afle asta. Dar cineva trebuie să-l ajute sau să-l oblige să înțeleagă că încă un film, la fel de anti-românesc sau chiar mai, nu va mai fi un simplu eșec, ca „Călătoria” amintită, ci iese din sfera artisticului și devine act civic de imoralitate, în cazul de față o măgărie greu de înțeles și de iertat. E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenariști, care au în față o viață de om pentru a-și „repera” onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o șulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu știe în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancțiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancțiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piață. Dacă va intra!…
Altminteri, îl sfătuiesc pe autor, dacă mai este bărbatul de odinioară, să facă la Iași premiera mizerului film, și să-l invite la vizionare pe Dl Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist și scriitor. Se povestește despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit boierește de rabinul Moses Rozen ca să se documenteze serios și să scrie o carte despre ce a fost la Iași în 1941, iunie, în „duminica aceea”. Om de cuvînt, scriitorul ieșean s-a pus pe treabă și după vreo doi ani a predat cartea celui care o comandase, spre publicare. Se spune că după ce a citit-o, rabinul „roșu” i-a oferit autorului un preț și mai mare ca să nu publice cartea…
Bun, dacă asta a fost înțelegerea, ca Iacoban să nu publice cartea, înțelegerea trebuie respectată, iar cartea s-o publice altcineva. Eu unul mă ofer s-o public eu și s-o lansăm la Iași odată cu premiera lui Gabrea-Gruber… Să vedem, care pe care?
Filmul este de mai mulți ani gata, dar nu a ajuns încă pe ecranele românești. În schimb a fost plimbat pe la mai multe festivaluri, internaționale sau naționale, în ultimul caz fiind vorba de festivaluri evreiești. Se pare că a luat și câteva premii, în orice caz a avut o bună primire în cercurile evreiești din America, de Nord și de Sud, unde câțiva spectatori au avut ocazia să exclame impresionați și înduioșați: tatăl meu a fost în trenul „acela”! Un filmuleț despre acest succes sud-nord-american, prezentat în preambul, ne-a oferit ocazia să constatăm că spectatorii evrei, atât de avizați asupra subiectului, au fost sensibili la modul cu totul aparte al autorului de a prezenta holocaustul… Ceea ce nu-i de colo!
Aș zice că „holocaustul” este filmat așa cum s-ar vedea reflectat de sticla unei vitrine sau a unei ferestre, când se suprapun imaginile din spatele geamului cu cele reflectate, din afara clădirii… Adică suferința nu se vede, nu se aude, ci se deduce, din interferența cu o poveste banală, care abia pe la mijlocul filmului începe să se atingă cu „marele subiect”. Este meritul scenaristului, al scenariștilor, să fi propus o abordare nouă a unui subiect de care „au tras” alții până acum în toate felurile posibile, de părea imposibil de imaginat o poveste care să ne mai prindă. Estetic și emoțional. Pe mine m-a prins, mai ales la nivelul scenariului. Și fără să mai insist asupra calităților filmului, voi spune direct că tocmai aceste calități ale filmului sunt marele său defect!! Filmul poate fi emoționant și convingător, mai ales pentru publicul obișnuit, iar problema este că în felul acesta, prin capacitatea sa de a induce adânc în sufletul nostru anumite idei și o perspectiva anumită asupra acestora, filmul devine periculos în măsura în care se abate cu grație și dezinvoltură, plus ceva grosolănie, câtă putea să mai încapă, se abate de la adevărul istoric. Parcă nici nu a existat adevărul, ca reper al scenariului, al filmului! Deh, te pui cu autonomia esteticului?!…
E drept, abaterea se produce într-o direcție cu totul neașteptată…
Așa, când afli că Gabrea sau altcineva a făcut un film despre „pogromul de la Iași”, te întrebi dacă filmul va menționa sau nu aspectele încă aflate în disputa istoricilor, legate îndeosebi de vinovăția evreilor care au tras (chiar au tras?!) din podul caselor asupra trupelor germane ce mărșăluiau pline de avânt pe ulițele Iașiului în drum spre front, fără nicio teamă că vor fi atacate într-un mod atât de nedemn, de josnic… Legile războiului – căci există asemenea legi, interzicând cu totul aceasta manieră lașă de a beligera!
Sau, alt episod celebru, al semnalelor luminoase prin care unii ieșeni, mai bolșevici, ar fi orientat, tot din podul casei, bombardamentele de noapte ale aviației bolșevice. Aviație care se vede că a fost solidară cu victimele pogromului, căci imediat după consumarea acestuia Iașiul a fost bombardat masiv, cu o intensitate unică în istoria orașului și cu pierderi exclusiv în rândul populației civile, ca represalii evidente pentru moartea evreilor colaboraționiști cu inamicul sovietic…
Și mai sunt și alte aspecte încă neelucidate, inclusiv acela privind numărul victimelor, variabil între 500(cinci sute), înainte de 1990, și 15.000, după. Dar după Gabrea, m-am întrebat eu, câți vor fi fost evreii în cauză?…
Am mai avut și alte întrebări în cap atunci când mă îndreptam spre cinematecă, curios să văd cam care este „poziția” marelui regizor român.
Surpriză totală din partea acestuia. Miza filmului nu propune nici una dintre aceste întrebări deja clasicizate, ci e cu totul alta: exonerarea armatei germane de orice vinovăție și răspundere pentru vestitul pogrom, lăsat să se înscrie în întregime în palmaresul românilor. Ba autorul filmului merge mai departe și ne prezintă o categorică diferență, până la opoziție dicotomică, între militarul german – gentleman desăvârșit, și militarul român, funciarmente mitocan, mitocan de când l-a fătat coana mă-sa…
Prognosticul nostru: filmul lui Gabrea și odată cu el Gabrea însuși va intra cu siguranță în istorie: este primul film de după 1945 care prezintă armata germană, militarul german, cu toate atributele care să-l facă simpatic spectatorilor. Ca neamț, neamț din România și de oriunde, filmul lui Gabrea te face să redescoperi mândria de a fi neamț, german, teuton, prusac get-beget. Firește, nu am nimic împotriva acestei performanțe a dlui Gabrea, stabilit în Germania de câteva decenii și, probabil, cetățean al Germaniei. Cetățean de onoare, ar merita să fie!… Deci am motive să-l înțeleg pe Radu Gabrea în filogermanismul său total, oameni suntem cu toții!
În schimb, partea cu mitocănia ostașului român, a ofițerului din armata borghezo-moșierească a României, nu mai este deloc originală, merge găitan pe linia filmelor realist-socialiste din anii 50, 1950. Mi-a trezit amintiri aproape înduioșătoare… Uitasem de metoda realist-socialistă de a face artă și literatură. Din când în când mi-o mai amintea câte un film american, mai hollyhoodian, dar cum de ani de zile nu am mai văzut un film… Noroc cu Radu Gabrea. Este evident că aici, în scenele deloc puține, ba chiar dominante pentru film, în care subiectul este mitocănia „valahă”, autorul a ascultat comanda. Nu comanda „socială”, ca pe timpuri, ci foarte probabil comanda celui care plătește, plătește lăutarii și comandă ce muzică să i se cânte. Nimic nou!
Așadar, cine a plătit lăutarii? Cam asta este întrebarea cu care ieși de la acest film? Cine și cu cât l-o fi plătit cine l-a plătit pe Radu Gabrea să facă un film în care să terfelească tot ce înseamnă apariție românească?! Nici un român nu apare în acest film măcar episodic ca personaj neutru, necaricaturizat și cu un comportament cât de cât de om normal! Pare chiar că trama filmului – criza de alergie a eroului, ar fi să ne sugereze că alergia acestui gentleman desăvârșit este la lumea românească, la peisaj… Imposibil de suportat pentru un Curzio Malaparte, atât de neamț în acest film. Bântuit de toate stihiile metafizice și împiedicat de contextul moldo-valah să planeze suveran asupra lumii. Pute prea tare această lume românească și te obligă să abandonezi orice elan spiritual, impersonal!…
Trec la concluzii: într-o scurtă discuție cu autorul dupa vizionare, i-am pomenit de Mihai Pelin, de la care cunosc binișor povestea adevărată a lui Curzio Malaparte, inclusiv a pogromului de la Iași. Filmul despre Călătoria lui Gruber, în care Gruber nu face nicio călătorie, contrazice toate demonstrațiile și descoperirile făcute de Mihai Pelin, inclusiv aceea că Malaparte nu a pus niciodată piciorul în Iași… Fără să-mi răspundă la obiecție, prinzând din zbor numele lui Pelin, Radu Gabrea s-a grăbit să-mi dea vestea că lucrează la un film inspirat de cartea lui Mihai în care este relatată povestea nemților pe care 23 august 1944 i-a prins în România, un capitol de istorie complet necunoscut! Un film așadar despre drama acelor germani, care s-au trezit peste noapte că fostul aliat le devine adversar! Va fi, sunt sigur, un subiect care se va potrivi și mai bine să pună în evidență nemernicia românilor! Un film care, fac prinsoare, va face caz de teza atât de circulată în Germania și, din fericire, atât de falsă, precum că „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe germani”, prilej însă excelent pentru vajnicul Gabrea de a se dezlănțui și mai abitir asupra precarității a tot ce este românesc… Face carieră internațională Gabrea din această marotă a sa! Și ce dulce trebuie că este pâinea astfel mâncată, mâncând „căcart”(vorba lui RomulusVulpescu) pe seama alor tăi…
E liber Gabrea să înjure și să vitupereze cu tot arsenalul artei sale. Numai că în măsura în care se dă la virtuțile și defectele unei comunități invocând argumente istorice, nu mai are voie să fie lăutar, să improvizeze după ureche, ci trebuie să mai pună mâna și pe carte și să se documneteze ca un om serios, om serios ce nu prea a fost ca autor al „Călătoriei”. Desigur că nu voi reuși eu să-l conving pe maestrul Gabrea că talentul nu scutește pe nimeni de exercițiul bunului simț și al onoarei, ar fi prea târziu să afle asta. Dar cineva trebuie să-l ajute sau să-l oblige să înțeleagă că încă un film, la fel de anti-românesc sau chiar mai, nu va mai fi un simplu eșec, ca „Călătoria” amintită, ci iese din sfera artisticului și devine act civic de imoralitate, în cazul de față o măgărie greu de înțeles și de iertat. E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenariști, care au în față o viață de om pentru a-și „repera” onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o șulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu știe în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancțiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancțiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piață. Dacă va intra!…
Altminteri, îl sfătuiesc pe autor, dacă mai este bărbatul de odinioară, să facă la Iași premiera mizerului film, și să-l invite la vizionare pe Dl Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist și scriitor. Se povestește despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit boierește de rabinul Moses Rozen ca să se documenteze serios și să scrie o carte despre ce a fost la Iași în 1941, iunie, în „duminica aceea”. Om de cuvînt, scriitorul ieșean s-a pus pe treabă și după vreo doi ani a predat cartea celui care o comandase, spre publicare. Se spune că după ce a citit-o, rabinul „roșu” i-a oferit autorului un preț și mai mare ca să nu publice cartea…
Bun, dacă asta a fost înțelegerea, ca Iacoban să nu publice cartea, înțelegerea trebuie respectată, iar cartea s-o publice altcineva. Eu unul mă ofer s-o public eu și s-o lansăm la Iași odată cu premiera lui Gabrea-Gruber… Să vedem, care pe care?
Opriți-l pe Gabrea (II)
Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 13.09.2009 | 1 comentariu
Completare la cronica filmului „Călătoria lui Gruber”
Public mărturia dlui dr Epifanie Cozărescu despre „pogromul” de la Iaşi, relatat cu atâta dispreţ al adevărului istoric în filmul lui Radu Gabrea. Din acest film ar rezulta că trupele germane din Iaşi nu ar fi avut niciun amestec în desfăşurarea evenimentelor din „duminica aceea”, iar soldaţii români şi ofiţerii lor sunt prezentaţi ca nişte brute josnice şi stupide, vinovaţi de cumplitul măcel. Celebra secvenţă în care evreii din tren gem disperaţi după o gură de apă sau de aer curat, îi pune în prim plan pe jandarmii români, de pază la acele trenuri, nu cumva să li se întindă evreilor o mână de ajutor. În realitate, cele petrecute la Iaşi atunci au constituit după 1945 subiectul a două procese ţinute la Haifa și Cernăuţi, care au identificat în persoană pe toţi ofiţerii şi soldaţii implicaţi în pogrom. Numai ofiţeri şi soldaţi germani… Inclusiv la paza vagoanelor. Vom reveni asupra subiectului, publicând mărturia completă a dlui dr Cozărescu Epifanie. Deocamdată cele de mai jos.
Mult Stimate Domnule profesor univ. Ion Coja,
Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne : însemnări din timpul vieţii mele ca medic. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente din viaţa mea de medic, „trăite şi nu „născocite”…
Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat întrucât oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.
Dacă la noi în Moldova au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.
Pe atunci în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din „Paramedicalia” mea, eu nefiind aderent atunci la ideile pro sau anti fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii) n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi a trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29, „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut şi sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de Trupele SS germane. Cei 9000 de evrei omorâţi atunci la Iaşi – a se vedea problema semnalizării cu becuri roşii, în hornurile caselor, pentru a dirija bombardamentele aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am descris clar în capitolul respectiv.
Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice, au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor.
Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare a se vedea cele scrise în volumul Paramedicalia.
Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului, persoanele care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română1 care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.
Când s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începură a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere, autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor pentru a-i proteja de primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.
În Roman din 12 000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2 evrei, activişti comunişti, cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar dintre evreiii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea hortistă fugind în teritoriul românesc, peste noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat în Israel ( făcând parte din lortul de 400000 de evrei români emigraţi legal în Israel – între anii 1942 – 1943).
Mai trebuie menţionat faptul că în perioada cînd ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi de la Auschvitz. Acest tren s-a întors fără nici un singur evreu trimis în colo. Şi atunci unde este holocaostul românesc ?!
18 noiembrie 2008
Dr. Epifanie Cozărescu,
fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman în perioada 1949 – 1951
Nota redacției: După 5 ani, mai publicăm o dată cele două texte care au atingere cu subiectul „Iași, iunie 1941”. Pogromul de la Iași! Căci a fost un pogrom. După ce am publicat textele de mai sus, am primit un mesaj din Israel, de la regizorul Călărașu, evreu din Iași, care și-a luat acest nume, Călărașu, în amintirea faptului că s-a numărat printre evreii care au supraviețuit în „Trenul morții”. Stația terminus a acestui tren a fost orașul Călărași, unde evreii din Iași au rămas până în august 1944… Pe timpul șederii la Călărași nu a murit niciun evreu… Dl Călărașu mi-a transmis protestul său față de minciunile din filmul lui Gabrea și acordul cu cele scrise de mine. Nu mai țin minte exact, dacă a fost un mesaj pe internet sau prin telefon…
Așadar, să fie clar că după 1990 s-a încercat o diversiune: răspunderea celor petrecute la Iași în „duminica aceea” să fie pasată de la germani la români! Nu știu dacă această mistificare a fost inițiată de nemți sau măcar încurajată! Dl Radu Gabrea, rezident în Germania, se pare că nu este chiar român, de tot român! Mi s-a spus exact ce ar fi de fapt! Dar eu refuz să fac legătură între a fi ticălos și a fi de o anumită naționalitate!
Re-publicarea acestor texte o datorez unui (probabil) evreu, care îmi scrie pe site o mulțime de bazaconii despre Holocaust. L-am înghesuit și eu cum m-am priceput și a rămas dator cu răspunsul la o întrebare extrem de simplă, dar în același timp o întrebare cheie: cum de nu s-au găsit cadavrele celor 250.000 de evrei uciși de români în Transnistria? Cum de nu există nicio groapă comună, cu cadavre de evrei, în Transnistria? Există numai câteva cimitire, cu câteva zeci de evrei morți în Transnistria, cărora autoritățile românești le-au asigurat o înmormântare după tradiția iudaică, ceea ce nu se pomenește în lagărele propriu zis de concentrare, din Polonia sau Germania!…
Anonimul Shlomo nu mi-a putut răspunde la întrebarea cheie privind Transnistria și atunci m-a atacat pe tema Pogromului de la Iași. A crezut că mă înfundă cu invocarea acestui subiect. A nimerit din lac în puț, căci pentru cele petrecute la Iași avem autoritatea lucrului judecat, dacă pot spune așa: cele două procese, ținute la Cernăuți și Haifa, imediat după război, în cadrul cărora au fost identificați vinovații în persoană, cu nume și prenume, proces care s-a lăsat cu condamnări la închisoare a mai multor militari germani! Are vreo importanță că printre cei condamnați nu s-a aflat niciun român? Desigur, are importanță, dar nu pentru toată lumea. Pentru imbecili agresivi și obraznici ca Shlomo, Marius, Corneliu, Cineva – pentru cei care se ascund anonimi sub aceste pseudonime, nu contează, nu are nimic importanță sau relevanță. Nu există decât motivația, de neînțeles pentru oamenii normali, care le determină comportarea. Fie la ei!…
În final revin asupra cărții dlui RADU IACOBAN. Maestre, cât mai așteptăm adevărul la care ați ajuns încă cu zeci de ani în urmă?! Ce vă oprește să-l soateți la vederea tuturor?!
