Dan Drugă și Larisa Demeter. Dimensiunea constituțională a delictelor de presă Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei

Justiţia constituţională este considerată o dimensiune imanentă a statului de drept sau chiar cea mai importantă consecinţă a statului de drept, în cadrul căreia controlul de constituţionalitate „se valorizează ca principiu structural”1. Supremaţia normelor constituţionale şi existenţa controlului constituţionalităţii actelor normative, realizat de o autoritate jurisdicţională, au ca efect constituţionalizarea dreptului. Constituţionalizarea legii „nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul, cât şi în litera lor².

Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007³, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile de abrogare ale normelor de incriminare a principalelor delicte realizabile prin presă – insulta şi calomnia – a readus în discuţie în mediile jurnalistice, politice şi juridice un conflict clasic între două libertăţi: libertatea de exprimare şi demnitate, înţeleasă ca element al vieţii private. Întrucât Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice care să asigure ocrotirea adecvată, eficientă şi efectivă a acestor valori, controversa nu vizează atât existenţa unei optici diferite în legătură cu valoarea relaţiilor sociale privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, cât aprecierea diferită a mijloacelor potrivite pentru apărarea acestor valori şi asigurarea exercitării efective a acestor drepturi şi libertăţi.

Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, art. 206 şi 207 C. pen.⁴ prin prisma reglementărilor libertăţii de exprimare în dreptul intern şi european, instanţa de contencios constituţional concluzionează că nu există nici o incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni.

Curtea motivează necesitatea declarării neconstituţionale a normelor care dezincriminau insulta şi calomnia cu argumentul existenţei, în lipsa acestor mijloace penale de ocrotire a demnităţii, a unui inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiilor constituţionale. Adăugând la obiectul juridic special al infracţiunilor de insultă şi calomnie, pe lângă noţiunile prevăzute expres de textul de lege – onoare şi reputaţie – şi noţiunea de demnitate (opinie, de altfel, larg răspândită în doctrina penală), Curtea încearcă o concretizare, din punct de vedere juridic, a demnităţii. Demnitatea căpătă astfel un aspect concret, definit şi limitat, de aceeaşi natură cu onoarea şi reputaţia, conţinut ce ar trebui protejat de o manieră generală prin mijloace de drept penal. Subiectul activ al infracţiunilor este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuale, însă indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit, faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. În opinia Curţii, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional⁵, iar înlăturarea mijloacelor dreptului penal ca instrumente de descurajare a săvârşirii acestor fapte ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justă măsură a reputaţiei fiecăruia. Se motivează, de asemenea, că recurgerea la procesul civil, întemeiată pe dispoziţiile 998 C. civ⁶ care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite, nu constituie o protecţie juridică adecvată, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.

După aproape 20 de ani de democraţie postdecembristă, decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 octombrie 2007 a stârnit reacţii dure din partea presei, ridicând o serie de probleme fundamentale privind raporturile dintre libertatea de exprimare şi demnitatea persoanei. Analizând esenţa argumentaţiei Curţii, constatăm că este inadmisibil ca instanţa constituţională să confere prioritate demnităţii ca valoare supremă fără să o raporteze la celelalte valori supreme din art. 1 alin. (3) din Constituţie⁷. Observăm o inversare a raporturilor fireşti dintre libertatea de exprimare, care este regula, şi limitele acesteia, care constituie excepţia, în condiţiile în care conţinutul demnităţii nu poate fi determinat a priori. Curtea ignoră dificultăţiile de apărare în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie săvârşite prin presă, susţinând în mod eronat că delictele de presă ar trebui incriminate obligatoriu Şi ignorând astfel jurisprudenţa pertinentă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Invocând art. 30 alin. (8) din Constituţie, care dispune, în teza finală, că „delictele de presă se stabilesc prin lege”, Curtea deduce că legiuitorul nu ar putea elimina din legislaţie aceste delicte, confundând astfel sensul dispoziţiei amintite, de determinare a competenţei exclusive a legiuitorului de a stabili delictele de presă, cu obligaţia legiuitorului de a le reglementa expres prin faptul de a oferi o protecţie penală acestor valori.⁸

1.1 Raportul dintre demnitatea omului şi libertatea de exprimare

În mod cu totul inadmisibil, Curtea utilizează în mod exclusiv valoarea supremă a demnităţii în vederea limitării libertăţii de exprimare. Este cel puţin surprizătoare importanţa particulară acordată demnităţii, ca element al vieţii private, în detrimentul celorlalte valori supreme, precum drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii, dreptatea sau pluralismul politic, deşi Constituţia nu stabileşte o ierarhie a acestora. În acest plan al valorilor supreme, preponderenţa acordată demnităţii poate duce la desconsiderarea altora la fel de importante şi, implicit, a conceptului de dreptate care impune existenţa unui echilibru, a unui liant între toate aceste valori supreme, iar reactivarea normelor penale abrogate poate constitui o vătămare a drepturilor şi cetăţenilor în sensul de valori supreme. Este de neconceput libera dezvoltare a personalităţii umane în lipsa garantării libertăţii de exprimare şi de comunicare a opiniilor şi informaţiilor.

Se observă o tendinţă de definire generală, globală a demnităţii, conferindu-i-se un conţinut mai puţin conjunctural, şi mai mult dominat de o viziune individualistă, ca punct de plecare în argumentarea necesităţii de protecţie penală a acestei valori sociale. Sintagmele folosite de Curte – „respectul faţă de fiecare membru al colectivităţii”, „pacea socială”, „evitarea conflictelor permanente” – conturează de o manieră generală conţinutul conceptului de demnitate, transformându-l, astfel încât acesta nu mai este o valoare supremă, un obiectiv costituţional în funcţie de care sunt interpretate toate celelalte drepturi fundamentale, ci devine un concept juridic cu un conţinut precis, ba chiar, am putea spune, un „drept la demnitate”⁹ necesar a fi protejat prin mijloacele drastice ale dreptului penal. Această viziune personală a judecătorului ar putea legitima implicit soluţia limitării oricărui drept fundamental în cazul unui conflict între demnitate, astfel înţeleasă, şi dreptul respectiv.

Evident că o astfel de viziune nu rezultă din textul Constituţiei, care nu impune nici un fel de ierarhie, nici la nivelul valorilor supreme prevăzute de art. 1 alin. (3), nici la nivelul drepturilor fundamentale. Justificarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare prin referire exclusivă la demnitate ca valoare supremă, aşa cum o face Curtea în decizia analizată, pare astfel cel puţin curioasă.

1.2. Limitarea libertăţii de exprimare. Controlul de proporţionalitate.

Dreptul fundamental ce include demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei este consacrat în art. 26 din Constituţie, însă instanţa nu invocă în mod direct acest drept ca limitare a libertăţii de exprimare, ci face trimitere direct la art. 30 şi la limitele prevăzute de acesta¹⁰. Astfel, posibilul conflict între două libertăţi teoretic egale se transformă automat într-un raport ierarhic între un principiu general, libertatea de exprimare, proclamat de art. 30 alin (1), şi o excepţie de la acest principiu, o limitare, prevăzută de art. 30 alin (6). Ca orice excepţie de la regulă, această limitare nu poate avea loc ori de câte ori libertatea de exprimare duce la atingerea libertăţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei sau a dreptului acesteia la propria imagine, ci numai cu respectarea regulilor generale impuse de art. 53 din Constituţie¹¹, în primul rând cu respectarea regulii proporţionalităţii. Evident că pot exista derogări de la principiul libertăţii de exprimare, acesta nefiind un drept absolut, însă aceste derogări trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare, în caz contrar excepţia convertindu-se în regulă. Dacă nu s-ar realiza un control de proporţionalitate impus de art 53, principiul libertăţii de exprimare ar fi golit de conţinut, acesta fiind limitat ori de câte ori ar exista formal o atingere adusă vreuneia dintre valorile menţionate la art. 30 alin. (6). Acest control de proporţionlitate ar fi cu atât mai necesar în cazurile când limitarea prevede sancţiuni drastice, aşa cum sunt cele de natură penală.

Or, în considerentele deciziei analizate, Curtea nu face nici o referire la acest mecanism de reglare a relaţiei dintre dreptul fundamental şi excepţiile de la acesta. Se limitează doar să afirme că protecţia demnităţii este una dintre limitele prevăzute de Constituţie la libertatea de exprimare şi, ca atare, orice normă legală, chiar penală, care tinde să apere această valoare este constituţională şi poate limita libertatea de exprimare.

În acestă accepţiune, libertatea de exprimare devine un drept golit de conţinut, susceptibil să fie limitat în nenumărate cazuri, întrucât art. 30 prevede, formal, o multitudine de limitări. Într-o altă ordine de idei, deşi instanţa de contencios constituţional face trimitere la art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului¹², interpretează acest text într-o manieră originală, convertind simpla prevedere din textul Convenţiei a faptului că libertatea de exprimare poate fi limitată pentru protecţia „reputaţiei sau drepturilor altora” într-o justificare suficientă pentru aplicarea oricărei măsuri limitative. Or, Curtea Europeană reafirmă principiul liberei exprimări şi importanţa acestuia într-o societate democratică ori de câte ori se află în prezenţa unei pretinse limitări a acestui drept, făcând totodată posibilă aplicarea regulii proporţionalităţii.

Fără îndoială, interpretarea Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligatorie pentru toate instanţele interne, deci implicit pentru Curtea Constituţională, iar ignorarea referinţelor Curţii şi neaplicarea regulii proporţionalităţii într-un domeniu atât de delicat cum este limitarea prin norme de drept penal a libertăţii de exprimare creează premisele apariţiei pe viitor a unor cazuri de încălcare a Convenţiei. Dovadă în acest sens o constituie numeroasele condamnări recente ale statului român existente în jurisprudenţa CEDO, tocmai pentru existenţa unor incompatibilităţi similare celei dintre principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei.

În mod eronat, Curtea, interpretând dispoziţiile art. 30 alin. (8), potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege”, trage concluzia că stabilirea delictelor de presă ar constitui o normă constituţională şi că pedepsirea lor ar fi obligatorie, ceea ce face imposibilă eliminarea lor din Constituţie. Această interpretare este în mod vădit greşită, fiind ruptă din contextul general al art. 30 care, fiind o normă represivă (întrucât se referă la limitarea unui drept fundamental) trebuie interpretată în sens strict şi în mod sistematic. Or, conform ultimei reguli de interpretare menţionată, sensul alin. (8) este acela că eventualele delicte de presă nu pot fi stabilite decât prin lege, nu prin act normativ infralegislativ, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva tendinţelor autoritare ale puterii executive sau judecătoreşti, iar nu pentru a limita această libertate.

Plecând de la ipoteza că delictele de presă ar fi menite să pedepsească excesele exprimării prin mass media în general, apreciem că referirea pe care o face Curtea Constituţională la textul de lege evocat mai sus vizează expres nu libertatea de exprimare în general, ci libertatea presei. Un alt argument în sprijinul interpretării eronate a art. 30 alin (8) este şi acela al inexistenţei unei legi a presei, care să sancţioneze expres delictele de presă.

Este necesar, de asemenea, a fi subliniată o trăsătură esenţială a acestor norme de incriminare: art. 205-207 C. pen. sunt mai restrictive deoarece pot determina încălcarea dreptului la liberă exprimare nu numai prin faptul că atrag răspunderea penală, ci şi prin faptul că apărarea ziariştilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă sau calomnie este foarte dificilă. Dificultatea apărării în materie face ca normele respective să constituie o puternică limitare a libertăţii presei. De altfel, condamnările României de până acum de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea art. 10 din Convenţie privesc în principal libertatea presei.

Specificul activităţii presei determină ca faptele imputate în cazul acestor infracţiuni să poată fi foarte uşor dovedite de partea vătămată, prin simpla depunere a articolului incriminat sau a înregistrării emisiunii respective. În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una dintre cauzele prevăzute de lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate sau imputate, în condiţiile art. 207 C. pen., care constituie o „cauză de înlăturare a infracţiunii”. Este cu atât mai dificil de realizat o apărare în cazul acestor infracţiuni cu cât este dominantă regula că sarcina probei este „răsturnată” în aceste cauze, inculpatul fiind cel care – în lipsa beneficiului prezumţiei de nevinovăţie – are obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia făcând proba verităţii. Având în vedere că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea unui interes legitim, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor astfel de infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În consecinţă, existenţa normelor penale menţionate, dublată de prevederea unor pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, era de natură să aducă o limitare puternică libertăţii de exprimare, existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.

Există şi alte elemente care îngreunează şi fac chiar imposibilă utilizarea acestui mijloc de apărare care îl constituie proba verităţii¹³. În primul rând, mai ales în cazul presei, este dificil pentru jurnalist să stabilească veridicitatea absolută a informaţiilor care îi parvin, el neputând fi absolut sigur de de adevărul lor, chiar în condiţiile verificării lor din mai multe surse. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la cunoştinţa publicului, de multe ori nu există timpul necesar pentru ca jurnalistul să realizeze verificări detaliate înainte de publicare. Cum art. 207 C. pen. impune inculpatului ca de fiecare dată să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate sunt adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica.

În concluzie, considerăm că o soluţie a problemei ar putea consta într-o interpretare mai suplă a acestei norme penale de către instanţele de judecată atunci când este vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activitate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din această perspectivă ar trebui considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că, la data publicării, toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate.

Din perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului, o astfel de interpretare este nu numai necesară, dar şi posibilă, mai ales că libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru acestea din urmă, este inaplicabilă proba verităţii, întrucât nu poţi demonstra judiciar adevărul unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate¹⁴.

Unul dintre argumentele Curţii în favoarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare este acela că incriminări asemănătoare, chiar mai severe, se întâlnesc şi în alte ţări europene. Este adevărat că, spre exemplu, în Franţa, insulta şi calomnia sunt prevăzute ca infracţiuni într-o lege a presei din 1881, iar mijlocul de apărare este tot proba verităţii. Însă jurisprudenţa liberală a instanţelor franceze, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, a creat şi un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-credinţă a acestuia. Această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a judecătorului, în lipsa unui alt mijloc de apărare în afară de proba verităţii care să fie conţinut de normele penale referitoare la insultă şi calomnie.

În România însă, nu au fost create astfel de mijloace alternative de apărare, aşa încât reincriminarea insultei şi calomniei, în condiţiile restrictive ale art. 205-207 C. pen., ar putea genera alte violări ale dreptului la liberă exprimare¹⁵.

DĂNIŞOR, Dan Claudiu, RĂDULEŢU, Sebastian, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare...”, în Curierul Judiciar, Nr. 3/2007, Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2007.
LEŞ, Ioan, Justiţia constituţională, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1995.
LOGHIN, Octavian, TOADER, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Bucureşti: Editura Şansa, 2001.
MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Bucureşti:, Editura All Beck, 2003.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
http://www.coe.ro/