26 iunie 1940 – 26 iunie 2016
76 DE ANI DE LA ULTIMATUMUL RUSESC
Rusesc - nu Sovietic! Fie și de aceea, că basarabenii, nord-bucovinenii și herțenii zic și până în ziua de azi: Ne-au ocupat rușii! Ne-au deportat prin Siberii rușii! Ne-au mânat în colhozuri rușii! Ne-au băgat fără de nicio vină prin închisori rușii! Ne-au luat ultimul bob de grâu și porumb rușii! Etc. !
Cât despre furtuna “eliberării” din acel mișelesc 28 iunie 1940, ea, furtuna, veni ca un trăznet din senin! Răbufnirile ei purtate pe șenile de tancuri hodorogite, cu stele roșii pe turele, străbătură fulgerător întinsurile Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herței lui Gheorghe Asachi!... Și le ieșeau în cale doar veneticii: evrei, ruși, ucraineni, găgăuzi!
O nouă graniță ruso-urcaineană, se împlânta cu forța armată în trupul unuia și aceluiași popor! Popor de unul și același sânge! Popor de una și aceeași lege daco-romană bimilenară!...
Sunt amintiri ale adolescenței mele de fiu de țăran pe care le port în toată acuitatea lor din acea dimineață de 28 iunie 1940. Dimineată în care, ca elev stagiar al Școlii de Viticultură din Chișinău, mi-am dat seama de tragedia Țării!
Ușile de la casa bunului director Juncu stăteau deschise vraiște! Femeia de casă stătea pe verandă cu broboada trasă pe ochii umflați de plans! Ne întreabă dacă vrem să ascultăm radio?...
Vocea crainucului bucureștean era gravă! După cuvintele “trupele sovietice vor ocupa teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei”, crainicul, emoționat, începu să-și dreagă glasul și închise microfonul!
Tot ce putea fi în acel moment mai urât, mai dedestabil în mintea unui tanar de 19 ani, fără vreo inițiere politică, zbura la Carol al II-lea a cărui grijă, cum se zicea, “erau femeile și căpătuirea personală”!...
Eram stăpânit de considerente și întrebări ce mi le puneam împreună cu veselul meu coleg de clasă Haimana Ion care, de data aceasta, plângea!... Fiind amândoi din nordul Basarabiei, el din Soroca și eu din Hotin, ne-am zis că e mai bine să ne găsească rușii acasă, lângă părinți, decât să ne culeagă de prin dormitoarele internatului!
Trenurile nu mai circulau și o luarăm pe jos spre Bălți: 130 de kilometri! Am înnoptat într-un sat, Todirești, unde dimineața am fost martori ai unor scene înfiorătoare prin josnicia lor: minoritari evrei, mai tineri și mai bătrâni, deschiseseră foc de mitralieră asupra unei mici unități de infanterie românească ce se retrăgea în perfectă ordine spre Prut!
Bieții soldați! Se trânteau neputincioși la pământ, fiind că aveau poruncă regească să nu tragă în niciun fel de situații! Li se rupeau epoleții, li se luau centurile cu cartușiere, erau descălțați de bocanci, în timp ce sublocotentul lor fu dezbrăcat până la indispensabili!
L-am întrebat pe unul mai cu spumă la gură de ce atâta bătaie de joc? Fără a scoate un cuvânt îmi smulse chipiul de pe cap, îi rupse cocarda cu stema țării, o călcă în picioare, iar chipiul mi-l aruncă într-un pom! Ne simțeam singuri și părăsiți!...
Nicolae Lupan
veteran de război, ziarist și scriitor