SecioLociE ROMÂNEASCA Director: D. GUŞTI INSTITUTUL SOCIAL ROMAN - SECŢIA SOCIOLOGICA FUNDAŢIA REGALĂ CULTURALĂ „PRINCIPELE CAROL" U P R I N S U STUDII: D. GllSti............STAREA DE AZI A SATULUI ROMÂNESC............................. 431 — 436 G. Jacquemyns.......structura sociala a populaţiei agricole italiene............ 436—447 Ion Conea...........om şi natura în ţara haţegului....."......................... 447—462 Paul Sterian........problema debuşeelor interioare............................ 462—468 V. Tuf eseu.........un oraş în declin : botoşanii................................. 468—518 J. A. Ştirbu.........vălenii de lângă prut.......................................... 518—521 CERCETĂRI: Sergiu Ludeicu......coloniştii din jurul capului caliacra......................... 522—528 Ştefan Popescu......zidarii teleormăneni la bucureşti............................. 528—531 Ion Racoveanu-Nera.. pădurea jdiorenilor........................................... 531—533 N. Mănătorul........depărtări între locuri şi casă la nepos-nâsăud.............. 533—534 P. Ştefănucă........hora în regiunea iurcenilor................................... 534—537 Ilanon Cocişiu......despre răspândirea geografică a unui cântec de stea....... 537—545 G/t. Reteganul.......jocul de crăciun al tineretului la căianul-mic (someş)........ 545—548 DOCUMENTE: G. Zâne.............anchetele monografice asupra economiei familiare ţărăneşti ale seminarului de economie politică a universităţii din iaşi. . 549—555 Ion Popovici.........din hârtiile unui epitrop Sătesc din banat................... 556—560 CRONICI: Af//tO/' Pop ..........CĂLUŞARII ROMÂNI la londra şi realitatea folklorică A BUCUREŞTILOR................................................. 561—564 D. Dogaru..........reforme în spiritul serviciului social la ministerul EDUCAŢIUNII NAŢIONALE..........•............................... 565—568 Ion I. Teodorescu___pentru soluţionarea problemei funcţionarilor publici...... 568—572 Traian Herseni......profesorul simion mehedinţi................................... 572—573 RECENZII: sociologie teoretică: P. Sorokin : Social and cultural dynamics (Chr. Galitzi), p. 574—577; Haufe : Methode und Einsalz der Dorfforschung in Rumănien (Golopenţia), p. 577 ; M. Mano-ilescu: încercări in filosofia ştiinţelor economice (S. Ludescu), p. 577—578; L. Ţopa: La Sociologia in România (Herseni), p. 578—579.................................................. 574—579 discipline conexe : P. Saintyves : Manuel de folklore (Şt. Cristescu)..................... 579—584 realitatea românească : G. Stanciu: Structura economică a satului românesc (P. Stăncu-lescu), p. 584 585; Institutul Centrul de Statistică. Statistica agricolă a României in 1937 (1. Measnicov), p. 583—586; G. St. Ciulei: Organizarea şi rentabilitatea gospodăriilor agricole din Dobrogea şi Basarabia (P. Stănculescu), p. 586—587; Ştefănescu Goangă, Roşea, Cupcea: Adaptarea socială (A. Dogaru), p. 587 - 588; Ion Vlasiu: Am plecat din sat (N. Alexe), p. 588—589; /. Nisipeanu: Şcoala psihologică (D. Dogaru), p. 589—591; Lakatos Istvăn: A român zene (Continuarea pe pag. 3-a a copertei) SOCIOLOGIE ROMANEASCĂ Director: D. GUŞTI Anul III, Nr. 10-12 Octomvrie- Decemvrie 1938 STAREA DE AZI A SATULUI ROMÂNESC - INTÂIELE CONCLUZII ALE CERCETĂRILOR ÎNTREPRINSE IN 1938 DE ECHIPELE REOALE STUDENŢEŞTI — Vara trecută, Echipele Regale studenţeşti au avut însărcinarea de a executa un număr de anchete, ce depăşeau cu mult cercetările întreprinse obişnuit, în vederea stabilirii programului de acţiune în sate alese. Am vrut să verificăm, în această campanie premergătoare generalizării serviciului social de Echipier, măsura în care Echipele pot contribuita opera de lămurire a situaţiei satelor, această parte greu accesibilă şi puţin cunoscută a naţiunii. Vara trecută fiecare Echipă a primit atribuţii de post de observaţie socială, chemat să sondeze amănunţit starea economică, sanitară şi culturală a unui sat tipic pentru câte una din atât de variatele regiuni ale ţării. Aspectul general al fiecăreia din problemele mari ale ţărănimii noastre: fărămiţirea proprietăţii, mortalitatea excesivă, deficitul de naşteri din anumite regiuni, analfabetismul e desbătut adeseori. Lipsesc, însă, preciziunile asupra răspândirii şi a cauzalităţii lor. Consecinţa e că nu pot fi întreprinse decât acţiuni fragmentare şi puţin operante, care înlătură mai mult simptomele decât cauza. în epoca actuală, de intensă organizare a naţiunii noastre, cercetarea realităţii româneşti este deosebit de necesară. Acţiunile eficace cer o documentare temeinică. Acum superficialitatea este mai mult decât înainte o crimă contra naţiunii. Sunt sigur că numai diagnosticele întemeiate pe cercetări de felul celor întreprinse vara trecută de Echipe pot oferi documentarea necesară pentru trasarea unui plan total de organizare a vieţii ţărăneşti. Institutul de Cercetări Sociale al României, creat în bună parte în vederea documentării conducătorilor naţiunii noastre va întregi, prin cercetări continui făcute de tehnicieni şi de Echipele Serviciului Social, aceste date şi va lămuri problemele noi, ce se vor ivi succesiv. Spre a contribui la determinarea focarului problemelor mari ale României rurale şi a cauzalităţii lor complexe, toate cele 55 Echipe studenţeşti ale campaniei 1938 au studiat în satele, răspândite pe întreg întinsul ţării, în care activau: întinderea de pământ stăpânită, fărămiţirea proprietăţii în ultimii 15 ani, bugetul gospodăriilor de ţărani săraci, mijlocaşi şi bogaţi, inventarul mort şi viu, mortalitatea infantilă, numărul naşterilor, alimentaţia, igiena locuinţei, sporul ştiinţei de carte, trecerile în şcoli secundare şi superioare a copiilor dela ţară, cititul adulţilor. Deosebit 4 Echipe formate din membri ai Institutului Social Român au făcut cercetările necesare pentru întocmirea monografiilor amănunţite a câte unui sat din Moldova, Transilvania, Banat şi Basarabia. Anchetele din 55 sate ale Echipelor studenţeşti au purtat asupra masei de 105.000 săteni. Au fost deci întreprinse cercetări în tot în al 300-lea sat şi înregistrată situaţia a tot al 160-lea sătean al ţării. Deşi realizată cu mijlocele modeste ale Fundaţiei „Principele 431 Caro)"şi prin munca suplimentară a Echipierilor, cercetarea aceasta este, prin lărgimea ei, una din cercetările colective cele mai importante realizate în {ara noastră. Au fost studiate 11 sate din Muntenia, câte 9 din Banat, Basarabia şi Transilvania, 8 din Moldova, 4 din Oltenia, 3 din Dobrogea şi 2 din Bucovina. Dintre acestea 27 de şes şi 28 de deal. Patru din ele au ca ocupaţie principală sau secundară negoţul ambulant, unul este un sat românesc din Secuime, două se găsesc în Munţii Apuseni, iar altul e sat nou de colonişti din Cadrilater. Prelucrarea materialului strâns de cei 850 Echipieri şi de cei 50 monografişti ai Echipelor Nereju şi Drăguş a dat de lucru la 50 de statisticieni. Despuierea şi totalizarea cifrelor este aproape terminată. Urmează ca ele să fie analizate şi puse în legătură unele cu altele. în cursul primăverii socotim să putem oferi M. S. Regelui, Guvernului şi publicităţii volumul in care să fie prezentată situaţia economică, sanitară şi culturală a acestor 55 sate şi explicaţia ei. A ajunge la precizarea unui fenomen, la stabilirea unei corelaţii întrevăzute de mult sunt bucuriile cele mai alese ale cercetătorului realităţii sociale. Bucuria aceasta o resimţim tot mai des acum, când la sfârşitul unor lungi şi meticuloase calcule intermediare, ajungem să definim cantitativ mai multe probleme ce ne preocupă şi să precizăm starea de azi a satului românesc. 1. Situaţia economică a satelor studiate este ceva mai bună decât media regiunii lor. Pe când în ţara întreagă gospodăriile ţărăneşti abia atingeau în 1930, la data recensământului agricol, suprafaţa medie de 3,7 ha, pe care sporul ulterior al populaţiei îl va fi scăzut, de sigur, considerabil, cele 13.271 gospodării recenzate de Echipe posedă 56.483 ha adică, în mijlocie, 4,25 ha. Ca atare, mijlocia ţării se găseşte mai prejos. Cercetările speciale asupra parcelării, întreprinse în 16 sate, arată că aceasta este mai accentuată în satele de deal unde parcela medie variază între 0,18 ha - 0,96 ha, decât în cele de şes, unde variază între 0,32 şi 2,13 ha. Din aceste gospodării 40 °/0 sunt de săraci ce stăpânesc mai puţin de 2 ha, suprafaţă care prezintă, în genere, minimul strict necesar pentru ca o familie de 4 membri să poată trăi din produsul exploatării pământului propriu. A fost stabilit bugetul pe 1937/38 a 52 de astfel de gospodării: venitul lor bănesc nu trece, în mijlocie, de 13.000 lei, dintre care aproape 9.000 provin din muncă plătită şi venituri anexe. (Cheltuielile băneşti cifrează în mijlocie 11.000 lei). Categoria aceasta, mai numeroasă în satele de munte slab înzestrate constituie una din problemele acute ale României contemporane. Numai o parte din aceste gospodării îşi poate completa minimul de existenţă prin muncă agricolă plătită. Qelorlalte trebue, dacă nu vrem ca să degenereze în urma unei permanente subalimentări şi să devie un factor revoluţionar, să li-se ofere după împrejurările locale, fie posibilitatea de a-şi întregi venitul prin culturi complimentare (creştere de păsări, grădinărie), industrie casnică, meşteşug, comerţ ambulant, muncă în întreprinderi localizate la ţară, fie posibilitatea de a emigra la oraş şi a deveni muncitor. Gospodăriile ce exploatează între 2—7 ha, gospodăriile de mijlocaşi, reprezintă 43°/0 din totalul gospodăriilor studiate. Ele pot fi socotite, în genere, autonome. Munca plătită şi veniturile anexe s'au dovedit a fi totuşi sursa a 30°/0 din veniturile băneşti de în mijlocie 25.500 lei ale celor 94 gospodării din această categorie, cărora li s'a întocmit bugetul pe anul 1937/38. (Cheltuiala medie a acestor gospodării cifrează 15.000 lei). Viabile în generaţia aceasta, ele vor spori numărul gospodăriilor dependente, lipsite de minimul de suprafaţă agricolă, în caz că nu se va introduce indivizibilitatea lor şi nu se va face cu putinţă plasarea fiilor, ce nu primesc pământ în ocupaţiile subsidiare enumerate mai sus. împrejurarea că gospodăriile mai mari de 7 ha, care reprezintă 17°/0 din numărul total al gospodăriilor studiate, stăpânesc mai mult de jumătate din suprafaţa satelor studiate (54 °/0) arată că e în curs un proces rapid de formare a unei noi proprietăţi mijloci şi mari. Rezultatele obţinute până acum (16 sate) ale anchetei asupra fărâmiţării 4?2 proprietăţii confirmă această constatare. Situaţia creată de reforma agrară, care, în satele de şes îndeosebi, a pus ţăranii fără pământ la rând cu ţăranii mijlocaşi, dându-ile 4-mQ ha, s'a schimbat considerabil. Qospodăriile improprietăţilor au fos mai puţin rezistente decât cele ale gospodarilor care avuseseră pământ încă înainte de reforma agrară, în satele de şes, împroprietăriţii au vândut între 3™40 u/0 din pământurile lor; neîmpro-prietăriţii numai 0,3™14°/0; în satele de deal, întâii au vândut între 20— 35°/0; neîm-proprietăriţii: între l™13°/0. Consecinţa este creşterea, îndeosebi în satele de deal, a parcelei medii a gospodăriilor neîmproprietărite. Schimbarea de stăpân a loturilor obţinute prin împroprietărire a avut ca urmare apariţia unei pături subţiri dar prezente în fiecare sat, de ţărani chiaburi, cu mai mult de 7 ha, extrem de energici şi de întreprinzi. Bugetul a 118 gospodării din această categorie pe anul 1937/38 prezintă venituri băneşti anuale medii de 48.000 lei faţă de cheltuieli băneşti anuale medii de 28.000 lei. în satele de deal, unde înainte de Reforma agrară formarea acestei pături nu fusese stânjenită de marea proprietate, procesul formării ei e mult mai avansat. Această elită nouă a satelor va înlesni considerabil organizarea economică a ţării. Ea ridică, însă, şi o nouă problemă complement al problemei ţăranilor dependenţi. Acţiunea acestei pături este de un individualism extrem şi stârneşte numeroase nemulţumiri în rândul ţărănimii sărace. Spre a nu lăsa să se înăsprească raporturile între diferitele pături ale ţărănimii, este necesară pregătirea unei legislaţii de protecţie a muncii agricole, de limitare a cămătăriei ţărăneşti, de control al formelor în care se fac vânzările de terenuri. Inventarul mort sa viu al gospodăriilor studiate confirmă acesta compoziţie a păturii rurale. în 30 de sate de şes şi deal, ce trăiesc din agricultură, numai tot a doua gospodărie dispune de plug şi numai tot a cincea de o pereche de vite de muncă. Ţăranii pe care i«am numit săraci n'au, în genere, nici vite nici plug. 2. Starea culturală a celor 55 sate studiate este şi ea mai bună decât media ţării. Fără a fi satele cele mai avansate, — în cazul acestora nu e nevoie de Echipă, — ele fac totuşi parte din rândul satelor mai răsărite, capabile de a.şi purta singure de grijă după 3 veri de colaborare cu o Echipă studenţească. în satele studiate, ştiinţa de carte variază în limite largi: la Bucşoaia, în Bucovina 85 °/0 din locuitori sunt ştiutori de carte, pe când la Corcmaz în Cetatea Albă sau Iţi Vălenir-Cahul aproape 60 °/0 din locuitori sunt analfabeţi. Basarabia prezintă situaţia cea mai proastă din punctul de vedere al ştiinţei de carte. în celelalte provincii istorice, se constată deosebiri foarte mari dela regiune la regiune şi dela sat la sat: pe când, de pildă, la Mocod, în Năsăud, analfabeţii reprezintă numai 18°/0 din populaţie la Căianul Mic, în judeţul învecinat al Someşulului, ei reprezintă 490/0 din populaţie Faptul acesta arată că e vremea ca acţiunea şcolară a Ministerului Educaţiei Naţionale să fie diferenţiată. Acţiunea aceasta trebue să înceapă să folosească constatările recensământului şi a cercetărilor speciale spre a determina regiunile şi satele în care ştiinţa de carte e sub media ţării şi a începe o ofensivă de aducerea lor Ia nivelul mediu al ţării. Părţile Bihorului ale Sălajului şi satele de munte din Someş şi Năsăud, de pildă, au, deşi sunt aşezate în Transilvania, o situaţie asemănătoare celei din Basarabia. Recensământul Echipelor este întâia sursă care îngădue stabilirea exactă, măcar pentru câteva sate, a măsurii în care a fost diminuat procentul analfabeţilor în cei 8 ani de după recensământul general al populaţiei. Rezultatele sunt, în genere, îmbucurătoare Numărul analfabeţilor a scăzut, în satele cercetate, cu procente, ce variază între 1,9 şi 35,1. De remarcat e faptul că în satele din Basarabia scăderea aceasta e mai accentuată. Aşa de pildă, satul Corcmaz din Cetatea Albă, care avea în 1930, 78,1 °/0 analfabeţi, are azi numai 58°/,,; Delacheul din Tighina 33,4°/0 în loc de 68,5°/0; Vălenii din Qahul 58,0°/0 în loc de 67,1 °/0; Vancicăuţii din Hotin 53,l°/0 în loc de 65,9°/0. Judecând după aceste indicii, ne putem aştepta ca recensământul general din 1940 al populaţiei să constate o scădere considerabilă a populaţiei rurale neştiutoare de carte. 4?? Diminuarea aceasta pare a se datori, totuş, în mai mare măsură răririi treptate a claselor de vârstă înaintate, neştiutoare de carte aproape în întregime, decât acţiunii şcolii. Bilanţul şcolii e mai puţin îmbucurător. în anii 1920—38 numai 78°/0 din copiii în vârstă de şcoală s'au înscris. Iar din aceştia numai 60°/0 au fost promovaţi. înscrişi în clasa I ajung să obţină absolvenţa clasei a IV în proporţie redusă, fiind pierduţi în drum. în cei 18 ani de după războiu au fost înscrişi în 54 sate în total 56.000 elevi (unii de 2, şi mai multe ori). Totalul celor ce au fost promovaţi în clasa IV cifrează în acelaşi interval abea 17.500. Faptul că, în satele studiate, au fost înregistraţi printre tinerii de 7—25 ani, în număr de 35.000, 3.300 care n'au urmat de loc la şcoală şi 1.100 care n'au urmat decât clasa I, arată că şcoala încă nu e pe cale să lichideze definitiv analfabetismul, că aceasta perseverează. Dintre cei care n'au urmat de loc la şcoală 80%, iar din cei care au urmat numai clasa I 90% sunt orfani sau copii de oameni socotiţi de consăteni cu stare materială „rea"şi „mijlocie". Ceeace arată că analfabetismul nu poate fi înlăturat complet numai prin măsuri de ordin şcolar fiind în oarecare măsură condiţionat de fapte de ordin economic. Lichidarea analfabetismului presupune o ameliorare a condiţiei ţăranilor săraci, întemeierea de cantine şcolare, îmbrăcarea copiilor nevoiaşi, ţărmurirea muncii copiilor aşa încât să nu poată fi daţi argaţi decât după terminarea a 4 clase primare, şcoli de carte eficace pentru adulţi, în cazărmi, la sate şi oraşe. In şcoli secundare şi superioare trec mai ales copiii de mijlocaşi şi de chiaburi, cu toate că o treime din trecerile în aceste şcoli e făcută cu putinţă prin burse de stat. Intr'adevăr, din cei 1.573 tineri (70% băieţi, 30% fete) trecuţi în şcoli secundare si superioare în anii 1920—38, numai 6% sunt copii socotiţi în satele lor „săraci"şi „foarte săraci", restul sunt copii de oameni cu stare „mijlocie" (25%), (49%) şi „foarte bună" (T7%). Procentul celor care n'au dus la capăt studiile începute e foarte mare (aproape 20%). Atracţia cea mai mare au exercitat-o asupra satelor liceul şi gimnaziul (27%, şi şcoala normală (24%), adică şcolile favorizate de vechiul program intelectualist al Ministerului de Instrucţie, care trebuie înlăturat cu toată energia. Şcoala de meserii şi liceul industrial (10%), şcolile de menaj şi şcolile profesionale (75%), şcolile comerciale (3%), seminarele (3%) Şi şcolile agricole inferioare sunt mai puţin cercetate. Dintre şcolile superioare, Facultatea de Teologie şi de Drept atrag câte 3%. La specialităţile, de care campania de organizare a satelor are nevoie mai mare: medicină, agronomie şi medicină veterinară, s'au dus din cele 54 sate numai 16, respectiv 8 şi 4 tineri. 3. Starea sanitară este alarmantă şi în aceste sate, relativ înaintate. Abea jumătate din ele au în deceniul 1928—1938 o mortalitate medie mai mică de 20 la mie, cifră catastrofal superioară mortalităţi chiar şi a ţărilor vecine, care se află în jurul lui 15 la mie. Satul Stoeşeşti din Tutova prezintă chiar mortalitatea medie mai mult decât îngrijorătoare de 27 la mie. Şi chiar şi în satele, care, ca Lunca-Câlnicului din Trei-Scaune, au mortalitate medie mulţumitoare de 13,9, ea prezintă variaţii foarte ample dela an la an (35,5 la mie în 1935, faţă de 4,8 la mie în 1931), care arată că încă nu se poate vorbi de o acţiune sanitară, continuă şi ejicace la ţară care să limiteze numărul cazurilor de moarte. Faptul că morţii aceştia sunt mai ales copii agravează încă această situaţie. în mijlocie, în România, tot al 5-lea copil născut viu moare încă înainte să fi ajuns vârsta de 1 an. Deşi satele studiate sunt destul de răsărite, s'a constatat totuşi că în unii ani mortalitatea lor infanti/â a atins procente mai ridicate de 30%, că adică murea în ele, înainte să fi împlinit vârsta de 1 an, tot al treilea copil. Chiar si satul atât de luminat, care e Neposul din Năsăud, prezintă în anul 1933 o mortalitate infantilă de 30,8%. Dacă se mai întâmplă ca, din frica de a nu-şi vedea urmaşii pauperizaţi prin împărţiri de pământ, naşterile să fie limitate, se produce fenomenul prea cunoscut din Banat, al deficitului de populaţie. Pe când la Flămânzi-Botoşani, unde mortalitatea mare e contrabalansată de un procent foarte ridicat de naşteri (41 la mie), deceniul 1928—1938 se soldează cu un spor de 25% al populaţiei, în Banat, din 6 comune studiate, una prezintă 434 sporul neînsemnat de 5,2 °/o (Târnova), doua sunt staţionare (Banloc şi Lescoviţa cu sporuri de 0,3 °/0, respectiv 0,1 °/0, iar trei sunt deficitare (Cuvcşdia cu 1,1 °/0, Mărul cu 1,6 şi Beregsăul-Mare cu l,9°/0). Cu organizaţia noastră sanitară de până acum datorim în aceste sate mai mult norocului decât unei acţiuni organizate anii cu mortalitate redusă. Remediul întâiu trebue să fie sporirea numărului medicilor rurali. Trebuesc cât mai multe burse şi uşurinţe care să atragă tineretul în Facultatea de Medicină, pentru a forma armata de medici de care e nevoe; agenţi sanitari, bine pregătiţi şi ţinuţi din scurt; surori de ocrotire; dispensare. Situaţia aceasta foarte îngrijorătoare se datoreşte pe lângă lipsa de îngrijire medicală unei serii de factori de ordin cultural şi economic. Cercetările asupra condiţiilor sanitare ale locuinţei, au arătat că la familiile de mijlocaşi şi de ţărani bogaţi, acestea nu întrec decât cu prea puţin condiţiile sanitare din casele săracilor. Deşi casa lor are mai multe încăperi, găsim în ea aceeaşi îngrămădire într'una singură, în care se şi găteşte şi care, pe deasupra, mai e şi nepodită, deci igrasioasă. Cubajul de 32 m., care e necesar pentru vieaţa igienică a unei persoane, nu e întrunit nicăeri de încăperea efectiv locuită. La Corbeni în Argeş acest cubaj e de abea 10 m., la Delacheu, în Tighina de 12., la Brătuleşti în apropierea Bucureştilor de 13 m., şi la Nepos de 18. Familia se înghesuie în puţinele paturi din încăperea de locuit, chiar şi când are în restul casei un pat de fiecare membru. Peste tot, în fiecare pat dorm cel puţin două persoane. Alimentaţia, deşi în marea majoritate a cazurilor mulţumitoare din punctul de vedere al cantităţilor mijlocii de alimente brute consumate, este vicioasă prin consumul excesiv de porumb, prin consumul redus de alimente animale, de alimente proaspete (numai 48°/0 din gospodării au vacă cu lapte), prin lipsa de pricepere în prepararea bucatelor şi prin igiena alimentară cu totul redusă. Cel mai vădit neajuns al alimentaţiei ţărăneşti este, însă, inegalitatea ei, familia ţărănească trecând iarna prin epoci de supraalimentare cantitativă şi cunoscând vara perioade lungi de subnutriţie caracterizată. Alcoolismul se datoreşte acestei sublimentări şi lipsei de variaţie. Urmarea este frecvenţa maladiilor acute gastro-intestinale, în special la copiii de peste un an, şi a afecţiunilor cronice ale aparatului digesitv la populaţia adultă, în registrele de consultaţii ale dispensarelor organizate de Echipe. Neajunsurile stării sanitare vădesc mai bine decât orice că acţiunea educativă nu mai poate fi mărginită la difuzarea ştiinţei de carte. E nevoie de cultură integrală: nu numai intelectuală, ci totodată şi sanitară şi economică. Fundaţia Regală „Principele Carol" o propagă de ani de zile prin Echipele şi Căminele ei; Serviciul Social îngădue răspândirea ei într'un ritm acelerat, E vremea ca şi învăţământul să fie reorganizat în perspectiva acestei concepţii a culturii. Asanarea condiţiilor de vieaţă ale ţăranilor săraci presupune măsurile economice anunţate; iar îmbunătăţirea condiţiilor de traiu ale ţărănimii mijlocii şi bogate este o problemă de educaţie, Trebuesc învăţaţi să locuiască igienic, să-şi diversifice producţia, să-şi procure alimentele de care au nevoie, să le gătească mai bine. O acţiune de stat pentru organizarea unei mai bune şi mai rapide distribuţii a anumitor articole de strictă necesitate la ţară trebue să întregească această acţiune, Echipele studenţeşti s'au dovedit capabile să contribue şi la opera de lămurire a stării satelor noastre. Cu ajutorul lor, Institutul nou înfiinţat de cercetării sociale, de subpreşedinţia activă a M. S. Regelui, poate începe o serie de cercetări ample, care să inventarieze problemele mari ale realităţii rurale româneşti pe tot întinsul ţării. Nu cred că legile bune sunt de ajuns pentru a organiza temeinic o ţară. Deceniile de după războiu au arătat că, în lipsa unei conduceri de stat cu prestigiu, a unui corp administrativ şi de liber profesionişti, capabil şi mai ales pătruns de dragoste activă de neam, legile cele mai bune rămân fără urmări. Aceasta e motivul pentru care nu ne mulţumim să cercetăm realitatea românească şi să înlesnim facerea legilor, pe care le reclamă situaţia satelor româneşti. Formăm şi o generaţie nouă de administratori de medici, de veterinari, de agronomi şi conturăm o concepţie nouă de administrare a 435 satelor. Legea Serviciului Social supune acestei acţiuni educative pe toţi absolvenţii şcolilor superioare şi speciale. De pe urma ei vom putea pune la dispoziţia conducătorilor statului românesc nu numai diagnosticul situaţiei satelor şi propuneri pentru măsurile de luat în sate, ci şi un tip nou de administrator şi de specialist român şi o nouă tehnică de a lucra în sat si cu satul. D. GUŞTI STRUCTURA SOCIALĂ A POPULAŢIEI AGRICOLE ITALIENE Economiştii, oamenii politici şi unii sociologi folosesc în mod curent termenul de clasă socială. Am avut prilejul să arăt cât de greu poate fi definită şi delimitată o clasă socială1), în multe cazuri e mai bine să folosim teimenul de grup social. Grupul social poate fi întins sau restrâns. Iar cunoaşterea lui lămureşte probleme economice, sociologice, psihologice etc. Dacă întrunim descrierile exacte ale diferitelor aspecte ale unui grup şi descrierea lui integrală obţinem o imagine imprecisă, ce aminteşte întâiele fotografii realizate prin procedeele televiziunii: puncte fără coeziunea necesară, imagină cu goluri; ce împiedecă surprinderea relaţiilor dintre diferitele ei părţi. în studiile sociologice, când vrem să obţinem o vedere precisă, un tablou viu al grupurilor, trebue să insistăm asupra acestor relaţii. Când am căutat să cunosc structura socială a satelor italieneşti, am fost surprins dela început de diversitatea relaţiilor sociale. Institutul Central de Statistică al Regatului, Istituto Centrale del Regno, a examinat cu grijă minuţioasă rezultatele Recensământului dela 1931. Nu e cu putinţă totuşi casă-şi facă cineva numai după statistici o idee exactă despre importanţa relativă a diferitelor categorii, ce alcătuesc populaţia agricolă a Italiei. Faptul se datoreşte, deoparte, incapacităţii frecvente a organismelor „periferice", însărcinate cu culegerea materialului şi de alta, dificultăţilor interpretării şi clasificării. învălmăşeala categoriilor agricole este aşa de mare încât e aproape imposibil să ajungi la o aproximaţie mulţumitoare. Cutare gospodar, ce stăpâneşte un hectar şi ia în arendă cinci, va fi socotit în urma declaraţiei, pe care a făcut-o, drept proprietar. Altă familie de muncitori în parte, în care se găsesc cinci bărbaţi adulţi, care neavând de lucru în gospodărie se tocmesc cu ziua într'o bună parte a anului, e clasată de statistică tot pe baza declaraţiei şefului de familie, printre ţărani care muncesc în parte. Cum îi distribue statistica pe cei 19.713.898 indivizi, ce trăesc nemijlocit din agricultură ? c a t e o o R i i _______________________O)________ Proprietari....................... Arendaşi (flttavoli).................. Fermieri (colonl) şi muncitori in parte (mezzadri) . Slugi, zilerl (bracclantl) şi alţi muncitori agricoli. . Familii (2) (3) Membri (4) % (5) 1.537.862 423.373 587.506 1.360.036 39,3 no 150 34/ 7.575.952 2.405.062 3348.116 5384.768 33,4 120 190 290 3.90S.777 îooo 19.713398 1000 ij O. Jacquemyns: De ia difflculte de definir et de delimiter une classe (Despre dificultatea de a defini şi de a delimita o clasa/ Meianges Ernest Mahaim, t. I. Llege 1935. 436 Familiile numără în Italia, în mijlocie, 4,3 membrii, cele de agricultori având, în genere, mult mai mulţi membrii decât cele de neagricultori (5,04 persoane faţă de 3,77). Se observă deosebiri considerabile şi în compoziţia familiilor de agricultori din cele 4 categorii enumerate mai sus. Numărul membrilor este de: 4,9 în cazul agricultorilor care lucrează pe pământul propriu, 5,7 în cazul celor care lucrează pământ luat în arendă, 6,5 în cazul fermierilor şi a muncitorilor în parte; 2,98 în cazul slugilor, a zilerilor şi a celorlalte categorii. Insă, spre a avea o idee despre multiplicitatea formelor pe care o prezintă relaţiile dintre întreprindere şi proprietatea solului şi despre relaţiile încă mai complexe între întreprindere şi muncă, nu e de ajuns să distingem în populaţia agricolă proprietarii, fermierii şi muncitorii în parte, salariaţii şi zilerii. in ţările puternic industrializate, relaţiile dintre capital şi muncă pot fi desprinse cu uşurinţă. în Italia, ţară cu totul agricolă, ele pot fi întrevăzute mult mai greu, pentrucă participarea la produs este diferită. Controlul exercitat de capital asupra muncii este cu totul deosebit de cel care există în industrie. E mult mai dificil, pentrucă muncitorii sunt răspândiţi pe o suprafaţă mare. Capitalul rămâne mai anonim faţă de muncitorii agricoli. Nu trebue să surprindă faptul că, în relaţiile lor cu proprietarii, mulţi ţărani care muncesc în parte trec aproape cu vederea limita între „al meu"şi „al tău". Trebue menţionată şi marea diversitate a pământurilor, care aici se pretează mai bine la o cultură extensivă dar cer altundeva o cultură intensivă, care pe alocuri sunt populate de gospodării răzleţe şi care altundeva rămân nelocuite, agricultorii trăind îngrămădiţi în sate. E adevărat şi azi, ceeace Stefano Jacini scria în 1884: Italia agricolă prezintă o mare diversitate de stări de fapt, care, departe de a contribui la unitatea economică, adună în cadrul ei tot ce e mai disparat pe tărâmul economiei rurale: dela Iatifundiul medieval, domeniu al marii culturi cu totul extensive, până la marea cultură intensivă cea mai perfecţionată; agricultură mică, în care pot fi întâlnite toate culturile: cele cu randamentul de 5 Lire Ia hectarul de pământ cultivat, nu mai puţin decât cele cu randamentul de 2.000 Lire. în Italia mulţi autori au încercat să prezinte „tabloul fidel" al populaţiei rurale. De cele mai adeseori ei au generalizat, însă, ceeace au observat într'una sau două regiuni. Singur numai Arrigo Serpieri, fost Subsecretar de Stat la Bonifica Integrale, şi preşedinte al Institutului naţional „di economia agraria" a reuşit să domine această materie vastă, pe care o studiază de multă vreme 2). Studiile şi monografiile făcute de Istituto Nazionale di Economia agraria îşi datoresc claritatea şi unitatea de plan şi de terminologie excelentului său Guida a Ricerche di Economia agraria*). Deşi nu ne place să prezentăm un complex social sub forma de tablou bogat în coloane, acolade, subacolade şi linii de unire, socotim totuşi de folos să ne inspirăm dela metoda Iui Serpieri căreia îi aducem însă oarecari modificări. E vorba de a urmări cum pământul devine un capital productiv. în scopul acesta trebuesc distinse relaţiile sociale. Acestea sunt mai mult sau mai puţin complexe, după cum ne găsim în faţa unei gospodării ţărăneşti (impresa lavoratrice), în care conducătorul aduce în rândul întâi munca lui sau a unei exploatări capitaliste (impresa capitalistica), ce reclamă înainte de toate capitaluri din partea celui care o conduce. E evident că această clară dinstincţie poate fi totuş, prea rigidă uneori. Pot fi întâlnite numeroase forme intermediare: exploatările capitaliste-ţărăneşti (impresa capitalistica-lavoratrice) în care întreprinzătorul aduce capitalul şi o parte din forţa de lucru, recurgând şi la alte braţe. Odată stabilită această întâie distincţie, putem trece la relaţiile dintre întreprindere şi proprietatea solului. ') Arrigo Serpieri: II contratto agraria e le condizioni del contadini nell albo Milanese. Milano, 1913; Studii sui contratti agrari, Bologna, 1920; Problem! della tcrra nell'Economla Corporativa, Roma 1929; La guerra e le classl rurali italiene, Bari, 1930. ») Istituto Nazionale dl Economia agraria, Roma 1929. 437 Relaţii intre Întreprinderea agricolă şi proprietatea solului: I. Proprietarul terenului conduce exploatarea II. Proprietarul terenului nu conduce exploatarea A. Proprietate de cultivatori: Proprietatea aparţine A. Terenuri luate tn arendă de cultivatori: exploatarea unui ţăran şi familiei lui, sau unul grup de ţărani (co- este condusă de un ţăran de sine stătător, Împreună cu proprietari, stăpănltori devăimaşi ai unei averi obşteşti, familia lui, sau de un grup de ţărani (cu ust civici, drepturi membri ai unei societăţi). at folosinţă asupra unor averi obşteşti, membri ai unei obştii de arendare). B. Proprietate de capitalist antreprenor: Proprietatea B. Terenuri luate in arendă de antreprenori caplta-aparţlne unei persoane (fizice sau morale), sau unui grup llstt: Exploatarea este condusă de o persoană sau de un de persoane cu capitaluri, care nu lucrează cu braţele grup de persoane (membre ale unei societăţi de arendare), pământul lor (coproprietari membri ai unei societăţi). care nu lucrează cu braţele. C. Proprietate de cultivator capitalist: Proprietatea C. Terenuri luate tn arendă de cultivatori cedtspunde aparţine unui ţăran care dispune de capital şi familiei capital: Exploatarea este făcută de un ţăran care dispune lui, sau unui grup de ţărani capitalişti (coproprietari, de capital, de familia iul şi de braţe străine salariate, sau membri ai unei societăţi etc.) care recurg şl la munca de un grup de astfel de ţărani (membri al unei societăţi plătită a altor ţărani. de arendare). Spre a ne da seama de adevărata înfăţişare a tuturor acestor grupuri trebue să amănunţim analiza. Intervin deosebiri mari după cum întreprinderile agricole sunt autonome sau lipsite de autonomie. Din punct de vedere social această distincţie este capitală. Autonome sunt acele întreprinderi care absorb tot timpul proprietarului sau la locatarului şi al familiei lor; lipsite de autonomie sunt acelea în care aceştia trebue să caute o ocupaţie secundară sau principală, în afara propriei lor întreprinderi. Distincţia aceasta se aplică şi întreprinderilor dirijate de capitalişti, de vreme ce şi aceştia pot să-şi folosească întreaga lor activitate în întreprindere sau trebuesc să recurgă şi la alte profesiuni, aceasta cu deosebire în cazul proprietăţii capitaliste mijlocii şi mici, exploatate de chiar proprietar. Aceste relaţii sunt importante din punct de vedere social, de vreme ce arată că nu poate fi vorbă despre clasa agricultorilor. Relaţiile între capital şi muncă sunt foarte diferite dela o categorie la alta. Interesele şi modul de comportare al indivizilor poartă pecetea lor. Din punct de vedere politic, ele explică tendinţele foarte deosebite, ce pot fi observate în programele deosebitelor „ligi". Ele ne îngăduesc să surprindem şi măsura în care indivizii se „simt" legaţi de categoria „lor" sau se socotesc, dimpotrivă, cu interese şi aspiraţii identice într'o oarecare măsură celor ale membrilor altor categorii. Pentru aceştia din urmă, lupta claselor este în epocile de calm o noţiune confuză. In timpuri de criză sau de prosperitate excepţională, ea se poate preciza, dar totdeauna ea orientează dificil acţiunea lor. Istoria turburărilor sociale dinainte şi de după războiu confirmă această observaţie. Putem să ne dăm seamă şi mai bine despre încurcătura extraordinară a relaţiilor dintre indivizi, grupe de indivizi şi a categoriilor profesionale, dacă privim pe lângă aceste relaţii între întreprindere şi proprietatea solului şi pe cele dintre întreprindere şi mâna de lucru. Studiul relaţiilor între conducătorul de întreprindere agricolă şi ţăran, este cu deosebire interesant în cazul grupurilor: proprietari, antreprenori capitalişti, proprietari cultivatori, locatari antreprenori capitalişti cultivatori. Distincţiile juridice ale raporturilor nu răspund decât imperfect clasificării economice şi agrare a indivizilor. In întâiul rând, trebue să distingem proprietatea parcelată în ferme şi proprietatea neparcelatăînferme. In cazul întâiului din aceste tipuri, al exploatatării prin contractul de fermaj, unitatea de lucru este familia ţăranului mai mult sau mai puţin proporţională nevoilor de muncă ale fermei. Trebue să cuprindem în această categorie şi proprietăţile ce nu sunt compuse decât dintr'o singură fermă. Chipul şi măsura în care fermierii sunt cointeresaţi în exploatarea fermei, permit să distingem trei tipuri A., B. şi C. Tabloul de mai jos rezumă câteva caracteristici ale acestor tipuri de familii ce trăesc pe proprietăţile parcelate în ferme. 438 I. Proprietate parcelată in ferme A. Fermieri cointeresaţi: (coloni par-ziari): cu o situaţie echivalentă aproape celei de arendaş : 1. fără muncitori străini; 2. cu muncitori străini (ţărani capitalişti). in cazurile A şi B trebue să distingem neapărat fermierii care nu lucrează decât cu propria lor familie, de cei in cazul Întâi părtăşla») Ia produse care in afara acesteia recurg la munca altor ţărani (ţărani capitalişti). este mai importantă decât in cazul al doilea. îmbunătăţirea întreprinderii prezintă un mare interes (locatari fermieri), B. Fermieri exclusiv cointeresaţi: (coloni parztari puri) ; 1. fără muncitori străini; 2. cu muncitori străini (ţărani capitalişti). in cazul tipului B, părtăşla la produse este temelia raportului (fermagiu in parte, colonia parzlaria, cu diferitele modalităţi de dare in parte). in genere raporturile intre proprietate şi fermier pot fi caracterizate in felul următor: 1. in principiu durata contractului este nelimitată până la reziliere. 2. Familia locueşte pe pământul pe care-l cultivă (totuşi se poate întâmpla ca locuinţele să nu se afle pe parcelele atribuite familiilor, ci să fie grupate ori să fie răspândite in sat). :. Fermieri cointeresaţi in condiţie aproape de salariaţi sau fermieri salariaţi. in cazul acestui tip C, părtăşla la produse se reduce la minim. Ţăranul e mai mult un salariat decăt un întreprinzător. Partea cea mai de seamă a muncii lui e achitată printr'o compensaţie fixă. în proprietatea parcelată în ferme, capitalistul antreprenor stabileşte relaţii nu cu familii, ci cu ţărani izolaţi sau cu grupuri de ţărani. II. Proprietate neparcelată în ferme: A. Qrup de ţărani participând colectiv la întreprindere. B. Ţărani care participă individual la întreprindere. 1. Argaţi (flssi) ; în acest caz trebue să facem distincţie adventlcll (mâna de lucru ocazională). Locuesc în Întreprindere, căreia ii pun la dispoziţie intreg timpul tor in cursul întregului an (contractul este de cel puţin un an). intre muncitorii stabili şi muncitori Pot fi salariaţi propriu zişi, adeseori se adăugă sau se substitue raportului de salariat raporturi de participare la producţia unei anumite culturi, in acest din urmă caz, ei se aseamănă cu fermierii. Se împart, la rândul lor, după cum sunt salariaţi sau părtaşi. Muncitori agricoli zileri (aventlci) ; a) cu situaţie de părtaş; 6) cu situaţie de salariat; c) cu situaţie de părtaş şi totodată de salariat. Trăesc in afara exploatărilor, străini de ele, inchiriindu-şi munca, când unor, când altor întreprinderi. 3. „obligaţi" sau angajaţi. Categorie intermediară ; deşi nu locuesc în întreprindere, el se angajează să-şi Împrumute braţele unei singure întreprinderi. Clasificarea acestor relaţii are, fără îndoială, un caracter prea riguros, prea sistematic. Ea e un cadru subsidiar subdivizat în despărţituri, care nu se potrivesc exact fiecărui caz individual. Categoriile rurale sunt mai diverse decât să poată fi delimitate cu precizie. () Prin părtăşle (partlclpanza) trebue să înţelegem raportul care ia naştere prin faptul că muncitorul se angajează să execute in întregime sautn parte lucrările necesare unei culturi desemnate de capitalistul antreprenor. Aceste lucrări sunt compensate printr'o cotă-parte a producţiei obţinute, sau prin partea de producţie care depăşeşte o cantitate anumită, atribuită capitalistului (cazul anumitor ţărani din Sud, numiţi terratici). Această părtăşie se aplică adeseori şi acelor ţărani care pun la dispoziţie nu numai munca lor, ci şi o parte a capitalului. Categoria aceasta are multe asemănări cu cea a fermierilor şi, la fel, cu cea a ţăranilor locatari. 439 Totdeauna cel care se strădueşte să înfăţişeze limpede şi să facă înţeles pentru cetitori un subiect bogat, stufos şi nelămurit denaturează mai mult sau mai puţin lucrurile, trece peste anume înlănţuiri, forţează conturul şi simplifică cuprinsul real al obiectului. Orice expunere este o sistematizare; iar sistematizările, mai ales cele privitoare la probleme sociate, duc la creaţii mai mult sau mai puţin artificiale. Astfel trebue să distingem în grupul proprietăţii neparcelate în ferme nu mai puţin decât în cel al proprietăţii parcelate în ferme copărtaşi autonomi şi lipsiţi de autonomie. Diferitele tipuri de ţărani, lipsiţi de autonomie, lucrează ca muncitori agricoli zileri în întreprinderile capitaliste. Pot fi întâlniţi astfel ţărani (foarte numeroşi în Italia meridională), care sunt pe de o parte proprietari, locatari sau fermieri fără autonomie în propria întreprindere şi care de altă parte sunt muncitori agricoli zileri salariaţi sau copărtaşi în alte întreprinderi. Aceşti muncitori îşi închiriază braţele unor întreprinderi precare (impresi lavoratrici precarie). intr'o măsură mai mare sau mai mică, parcelele de pământ pe care le lucrează pot fi fără încetare altele. Dacă nu pierdem din vedere diferenţele ce subsistă între raporturile dintre sol şi întreprindere, între întreprindere şi muncitori, problema „pământul să fie al ţăjanilorf {La terra ai contadini) ne apare foarte complexă. Un studiu sumar al categoriilor proprietarilor, arendaşilor, salariaţilor şi al muncitorilor în parte ne va îngădui să precizăm anume relaţii sociale. 1. Proprietarii. Recensământul din 1931 a constatat 1.537.862 familii proprietare a unor suprafeţe de pământ mai mari sau mai mici. Totuş Italia nu este ca Franţa o democraţie rurală de ţărani. Micii proprietari reprezintă o treime din populaţia agricolă, dar în rândurile lor nouă zecimi nu stăpânesc mai mult decât o jumătate hectar. întrunite, parcelele lor abea ating trei milioane de ha din teritoriul agricol de 22 milioane de ha al Italiei. Pot fi găsite peste tot în Italia exemple de proprietăţi rurale fărâmiţate la extrem. In provincia Aosta, în 1930, 25 de ha erau stăpânite de 315 proprietari. Iar proprietăţile de un ha sunt adeseori alcătuite dintr'un număr mare de parcele, ce se găsesc răspândite la deportări de kilometri unele de altele. Spre a remedia această^ situaţie s'a propus adesori o comasare a parcelelor. Proprietarii se împotrivesc însă. Preferă să sufere neajunsurile r^zleţirii, decât să pornească la schimburi. Mulţi economişti Italieni susţin mica proprietate. Ei afirmă că din punct de vedere social micii proprietari formează^ o pătură^ legată de tradiţii, familie şi ţariţ. Ei condamnă proprietatea „pulverizată^, de vreme ce posesorul ei trebue să^ fie în mod necesar muncitor agricol cu ziua, în timpul celei mai mari păjţi a anului. Aprope toţi aceşti mici proprietari trebue să caute o ocupaţie în industrie sau pe pământurile proprietarilor mijlocii şi mari, fie ca locatarTsau fermieri, fie ca zileri. Nu e vorba deci de proprietari neatârnaţi. Printre ei domină economia autarhă. Produc, în genere, mai mult pentru ej însuşi decât pentru piaţă. Datorită faptului că mica proprietate şi cu deosebire cea dela munte este rareori autonomă şi că ţăranul trebue în consecinţă să se consacre altor activităţi, se produc migraţii sezoniere periodice spre şes şi coline, unde micii proprietari îşi închiriază braţele fie în vederea unor lucrări agricole, fie în vederea construcţiilor de şosele. Unele familii găsesc un supliment de venituri prin industria casnică. Dar acum acest izvor de venituri este aproape complet secat. In şes mulţi proprietari mici continuă să fie arendaşi pe o proprietate mare şi să-şi închirieze pământul lor altor arendaşi. Idealul ţăranului italian: (a terra ai contadini se realizează încet, fără zguduiri sociale, ^eguitorul n'a izbutit până în prezent să grăbească această mişcare, în caz că a avut cu adevărat dorinţa aceasta. Organizaţia naţională afoştilor combatanţi (Opera nazionale combăteaţi) îşi propune să sporească numărul micilor proprietari. Ea în- 440 lesneşte, într'o oarecare măsură, trecerea din categoria zilerilor în categoria proprietarilor, prin stadiul intermediar al arendării. Alături de marea masă a micilor proprietari se găseşte minoritatea marilor posesori de pământ. Numai un număr redus dintre aceştia se ocupă direct de exploatare. Ei sunt adevăraţi capitalişti. Au dela aceştia mentalitatea şi modul de a activa Ceilalţii, care-şi cedează pământurile fie unor arendaşi (într'un înţeles foarte larg: fermieri cu participare) fie unor locatari (locatari în înţelesul propriu al cuvântului sau unor locatari cu participare), sunt „absenteişti". Marea lor majoritate locueşte în oraşe. Unii dintre ei duc o viaţă inactivă, sunt oameni de afaceri sau înalţi funcţionari. Câţiva, în sfârşit, fac literatură sau ştiinţă. Ei încredinţează gestiunea bunurilor lor unor intermediari: intendenţi sau mari arendaşi (numiţi in Sicilia gabellotti). Mentalitatea lor este cea de rentier. Spiritul de speculaţie le lipseşte aproape cu totul. Acesta se găseşte însă la marii arendaşi care exploatează domenii întinse sau le subarendează, împărţindu-le în parcele mici, şi nu în niciuna din alternative să-şi „jumulească prada". Categoria destul de numeroasă a proprietarilor mijlocii stăpâneşte după regiune dela 10 la 200 ha. Din punct de vedere social, ei au aprope aceleaşi aspiraţi, aceeaşi mentalitate şi aceleaş interese ca marii proprietari. 2. Arendaşii (affituarii). Recensământul din 1931 a constatat 423.373 familii de arendaşi. Clasa aceasta rurală este greu de caracterizat. Trebue să distingem ca şi în cazul proprietarilor două grupe: marii arendaşi şi pe cei mici. Subsistă diferenţe apreciabile între întreprinderea capitalistă (impresa capitalistica) şi întreprinderea (impresa lavora-trice). Aceasta din urmă seamănă cu munca în parte. De cele mai adeseori întreaga familie a locatarului este ocupată prin exploataţie. în mijlocie, aceste familii sunt mai puţin numeroase decât acele ale muncitorilor în parte. Unii membri ai familiei şi adeseori chiar şeful ei, sunt nevoiţi să caute venituri suplimentare închiriindu-şi braţele industriei sau unei alte exploatări agricole. în întreprinderea capitalistă arendaşul îşi asumă întreaga conducere a exploatării. Lucrările sunt executate de salariaţi, de zileri stabili sau aduşi, legaţi de exploataţie prin contracte anuale, lunare, săptămânale sau zilnice. în acest din urmă caz nici nu subsistă un contract. Locatarul capitalist prezintă multe trăsături comune cu marii proprietari. El nu este însă niciodată absenteist. Supraveghează de aproape exploataţia şi este adeseori foarte aspru cu personalul lui. Stârnit de grija de a realiza arenda, el este foarte aprig la câştig. Mentalitatea lui aduce cu cea a capitalistului din industrie. 3. Salariaţii zileri şi alţi muncitori agricoli (braccianti, giornalieri, salariaţi). Cele 1.360.036 familii de salariaţi sau de zileri constituesc o masă importantă, care a neliniştit totdeauna considerabil guvernele. Regimul fascist îi consideră drept grupul de comprimat „până la extrema limită". Zilerii, aceşti „oropsiţi" ai pământului, sunt indivizi a căror situaţie este nesigură şi sărăcăcioasă. Ei constitue adevăratul proletariat rural. Aproape toţi stăpânesc sau îşi închiriază o casă mică. Unii cultivă o parcelă de pământ, a cărei întindere întrece rareori un hectar. Marea majoritate nu dispune decât de o grădină cu legume. Neputând câştiga din pământul lor (propriu sau închiriat) resurse suficiente, ei îşi agonisesc cea mai mare parte a veniturilor lor închiriindu-şi braţele. Trebue să distingem două grupe: salariaţii stabili şi zilerii veniţi din altă parte. Salariaţii stabili (salariaţi fissi) sunt puţini la număr. Prezintă oarecari trăsături comune cu muncitorii din industrie, de care se deosebesc totuşi profund. Salariatul stabil trăeşte aproape totdeauna cu întreaga lui familie pe exploataţia, care-i dă de lucru. Soţia lui şi copii îl ajută în munca lui. Familia primeşte ca salariu o parte a produselor culturii. Zilerii veniţi din altă parte (braccianti, avventizi, giornalieri, pigionali). în cazul lor e vorba de adevăraţi proletari, care au aproape toate caracterele muncitorilor din industrie. Unitatea de lucru nu mai este familia, ci individul izolat. Zilerul este un sala- 441 riat, care nu are decât raporturi efemere cu exploataţia. Nicio urmă de comunitate de interese între conducătorul exploataţiei şi lucrător. în nicio altă categorie agricolă lupta de clasă nu este mai acută şi mai aspră. Pe de altă parte, printre aceşti zileri lupta pentru locuri este permanentă. Au isbutit să organizeze lupta de clasă, dar lupta „pentru loc" rămâne crâncenă şi plină de şiretlicuri Aceasta a fost slăbiciunea lor de căpetenie. Nicio statistică nu poate indica numărul lor aproximativ. E o categorie fîotantă. Sunt reziduul organizării tehnice a producţiei agricole. Printre ei se găsesc de cei care nu-şi găsesc de lucru în exploatările familiale, de cei care le evită spre a câştiga bani lichizi, mici proprietari şi salariaţi stabili. Cei ce s'au detaşat de familie merg în lume şă-şi caute de lucru. în Italia meridională, pe insule şi în genere în toate regiunile de latifundii, aproape toţi mici proprietari şi un mare număr de locatari îşi procură esenţialul veniturilor lor prin munca cu ziua. îşi părăsesc adeseori familia spre a-şi găsi de lucru în exploatări aşezate departe de satul lor. Unii revin acasă odată la săptămână, alţii lipsesc cu lunile. în regiunile acestea plata în natură a unei părţi a salariului (mai totdeauna în grâu) este frecventă. Mai ales după război un mare număr de meşteşugari au căutat în muncile agricole, plătite cu ziua, o bună parte a veniturilor lor. Majoritatea zilerilor trăeşte în marile centre rurale şi în oraşe. Numai puţini dintre ei s'au specializat în anume lucrări. Ştiu să facă cât de cât orice. Braţele lor sunt căutate de marile exploatări cu cultura intensivă sau extensivă, de fermierii a căror familie numără prea puţini bărbaţi, de antreprenorii de lucrări publice sau de lucrări de ameliorare a solului (bonifica integrale). Spre a găsii de lucru, oamenii aceştia sunt gata să se ducă oriunde şi să „desţelenească întreg pământul", mulţumindu-se cu un salariu sărăcăcios, din care să-şi satisfacă^ţrebu-inţele modeste. Spre anii 1890—1900, zilerii au ajuns să-şi îmbunătăţească situaţia. Sindicatele socialiste duseseră o acţiune victorioasă pentru sporirea salariilor. Dar „patronii" au reacţionat punând totul în mişcare pentru a spori numărul lucrătorilor în parte şi spre a readuce cantitatea muncii renumerate în monedă. După războiu Italia a avut de luptat cu mari dificultăţi economice şi morale. Satele au fost cuprinse de înfrigurare şi gata la violenţă pentru a cuceri pământul, prin împărţirea marilor proprietăţi. Soldaţii demobilizaţi aşteptau executarea promisiunii, cele fusese făcută în timpul războiului: „apăraţi pământul, care va deveni al vostruI". Zilerii cer de lucru sau pământ. Muncitorii în parte sunt nemulţumiţi. Domnea o dezorientare socială fără seamăn. Guvernele se găseau în faţa unor situaţii din zi în zi tot mai dificile. Masele urmau drapelul roşu în coloane compacte. Zilerii ocupau fermele, asediau exploatările în strigăte de „Ia terra ai contadini". învingătorii de pe Piave nu nu voiau să mai trăiască în mizerie. Le fuseseră date speranţe că visul lor vechiu: dreptatea socială şi la terra ai contadini va fi realizat. S'au răsculat când le-au fost trimişi carabinieri în loc să le fie asigurate posibilităţile de a munci. Parlamentul a discutat în grabă numeroase proiecte de lege pentru punerea în valoare a pământurilor necultivate şi a latifundiilor. Căuta satisfacţiile, ce puteau fi date foştilor combatanţi. Căuta chipul de a organiza mai bine colonizările interne. împrejurările au luat-o, însă, pe dinaintea oamenilor politici. Sindicaliştii s'au pus în mişcare. începură supralicitările electorale. Catolicii propuneau soluţii, socialiştii nu putea să ceară cu mult mai puţin decât comuniştii, liberalii apărau ordinea stabilită, însă recunoşteau că trebue făcut ceva. In mijlocul tuturor acestor grupuri sporeau trupele lui Mussolini. Fasciştii administrară ulei de ricin celor care-şi căutau fericirea în lupta de clase, în luarea cu asalt a uzinelor şi a pământurilor. Căutau să limpezească capetele sporind activitatea intestinelor. Legile din 15 Decemvrie 1921 şi din 18 Mai 1922, relative la unele cesiuni de pământuri şi la punerea în cultură a pământurilor nedesţelenite, fură promulgate prea târziu. Atunci a luat puterea Mussolini. Dictatura a reprimat mişcările zise subversive. Odată cu triumful fascismului s'a prăbuşit tot: gata cu revendicările, gata cu uzul mijloa- 442 celor de presiune. S'a cerut, inainte de toate, o supunere totală. Dictatura a introdus ordinea, dar n'a creat o situaţie nouă zilerilor. Partidul victorios proclamă că din conlucrarea claselor va decurge viitorul mai bun. îngrădirea emigrărilor a lovit greu pe zileri. Lucrul lipseşte adeseori. Numai lucrările periodice cer recursul la zilerii „hoinari". Când salariile sunt ridicate, fiecare întreprindere agricolă se strădueşte să refuze serviciile mâinii de lucru adventive. De almin-teri, în exploatările cu cultură intensivă se tinde tot mai mult la o împăţire raţională a muncii de peste an la lucrătorii localnici. Maşinile îngăduesc şi ele mărginirea la strictul necesar a recursului la zileri. Astfel în timp ce numărul acestor proletari agricoli sporea, căutarea mâinii lor de lucru scădea. S'a încercat să se impună exploatărilor agricole folosirea unui număr determinat de zileri. Tentativa a rămas însă fără succes. Politica marilor lucrări publice a dat putinţa de a lucra unui număr din aceşti paria. Guvernul plănueşte să transforme această categorie, cu ajutorul colonizării interioare şi peste hotare în muncitori în parte sau în mici proprietari. Trecerea dela cultura extensivă la cultura intensivă, se crede, va avea şi ea consecinţe fericite pentru această clasă. Marele Consiliu fascist a exprimat dorinţa ca noile pământuri ameliorate să Ie fie atribuite familiilor de zileri, de preferinţă celor provenite din familii de lucrători în parte, de locatari sau de mici proprietari. El a făcut şi sugestia de a detaşa din unele proprietăţi parcele, care să poată hrăni familii noi de lucrători în parte şi locatari. Problema zilerilor agricoli este ameninţătoare. Ea este la ordinea zilei. Totuşi sugestiile sunt mult mai numeroase decât înfăptuirile. Fiecare clasă, fiecare categorie doreşte ca zilerii să-şi găsească locul sub soare, dar cată ca lucru să se întâmple, pe cât se poate, fără păgubireaei. Zilerii nu sunt totdeauna încântaţi de soluţia propusă. Sunt de acpră în a revendica la terra ai contadini, însă cu totul divizaţi, când e vorba de forma pe care ar trebui s'o aibe această ocupaţiune, această luare în stăpânire a pământului de cei care pot să-1 facă productiv. Guvernul fascist afirmă că vrea înainte de toate să fixeze această mână de lucru primejdios de flotantă şi caută să-i transforme pe zileri în muncitori în parte. 4. Fermierii şi muncitorii în parte (mezzadri). In perspectiva studiului relaţiilor sociale din sânul populaţiei rurale italiene, muncitorii în parte prezintă cel mai mare interes. Forma de părtăşie cea mai specific italiană este munca în parte sau colonatul în parte (pe italieneşte: Mezzadria, mezzeria sau colonia parziaria, care poate fi tradus cât de cât prin englezul farm şi germanul Teilpachf). Muncitorii în parte sau fermierii cointeresaţi formează, potrivit recensământului din 1931, un grup important de 587.506 familii, adică 15°/0din familiile italiene ce trăesc nemijlocit din agricultură. Aceste familii grupează 3.848.116 indivizi, adică 19,5°/0 din populaţia rurală. Trăsătura esenţială pentru acest tip de întreprindere este că unitatea de muncă este familia colonului, mai mult sau mai puţin proporţionată nevoilor muncii şi ale fermei. Proprietarii parcelează în genere pământul lor în unităţi teritoriale sau ferme, care după localităţi se numesc poderi colonie, partite coloniche, şi le încredinţează unor unităţi de muncă, adecă unor familii mai mult sau mai puţin numeroase. întregimea fermelor ce aparţin aceluiaşi proprietar formează ceea ce se numeşte la fattoria şi ar putea fi tradus prin moşie. Fermele (poderi) sunt mai mult sau mai puţin întinse în raport cu importanţa pădurilor. In mijlocie ele au dela 9 la 10 ha, adeseori în mai multe parcele. Unele nu întrec două hectare. Acesta e cazul, îndeosebi pentru acele cu culturi puternic specializate. Când fermele sunt prea puţin întinse, ele sunt lucrate de coloni dintr'o categorie specială: de comporaioli. Relaţiile dintre proprietar şi fermier sunt regulate şi în acest caz tot prin pactul de muncă în parte. Dar, pe când ceilalţi muncitori în parte dispun de vitele necesare pentru lucrările fermei şi-şi sporesc veniturile din vânzarea produselor acestor vite, aceşti comporaioli trebue să ia vitele cu chirie dela alţi muncitori în parte. 443 Ei năzuesc să se ridice în rândul muncitorilor în parte deplini. De cele mai adeseori ajung, însă, în categoria zilerilor. Fattoria toscană poate să aibă dela 50 până Ia 250 ha, după cum cuprinde suprafeţe împădurite mai mari sau mai mici. De cele mai multe ori ea nu depăşeşte 100 de ha; îmbucătăţită totdeauna, ea este împănată de ferme, aparţinând altor proprietari. în munca în parte din Italia relaţiile dintre proprietate şi muncă prezintă caractere ce nu pot fi regăsite în niciun alt contract rural, nici în Italia nici în alte ţări. Aceste relaţii nu sunt, de altfel identice în toate părţile Italiei, nici chiar în aceeaş regiune. E cu putinţă, totuş, să găsim un mănunchiu de caractere, ce îngăduiesc definirea normelor generale ale contractului de muncă în parte. Raportul de muncă în parte, ce subsistă între proprietar şi muncitorul în parte, pe baza contractului (scritta) de fermaj şi în conformitate cu pactele generale (regionale sau provinciale), este un raport de caracter asociativ, întemeiat în mare măsură pe încredere reciprocă. Contractul, valabil pentru un an însă reînoibil indefinit, este scris, spre a garanta solidaritatea şi colaborarea între contractanţi, care sunt: proprietarul sau concedantul (concedente) şi muncitorul în parte sau colonul (mezzadro, colono). Care sunt caracterele principale ale părţilor contractante? „Concedantul" este proprietarul, locatarul, emfiteotul sau uzufructuarul, care închiriază pământul în persoană sau prin intermediul reprezentantului său cunoscut sau a procuratorului său, în schimbul unei păi ţi din produse. Muncitorul în parte este „şeful" sau „regisorul" (capo reggitore)5) întregii familii, care trăieşte în comun şi care depinde de el. El o reprezintă, fiind contractant direct, exlusiv şi ca unic, tacit şi irevocabil mandatar general, pentru tot ce concerne întreprinderea agricolă şi pentru raporturile cu concedantul sau cu reprezentantul său. Unitatea familială a muncitorului în parte este compusă din gospodar („capo", reggitore, vergaro; în Toscana i se zice de cele mai multe ori capoccia) din gospodină numită familiar massaia, adecă gospodina — menajeră, mai totdeauna soţia lui capoccia, 6) din ascendenţi, descendenţi, colaterali şi din toţi cei care locuiesc ,în casă, în calitate de ataşaţi permanenţi Ia lucrările gospodăriei şi care sunt enumăraţi în contract7). Să precizăm rolul acestui capoccia. Contractul colectiv de muncă în parte stipulează că el îşi asumă reprezentarea familiei. El o reprezintă în faţa justiţiei şi în raporturile ei cu proprietarul sau cu agenţii acestuia. Capoccia are nevoie de o autoritate indiscutabilă nu numai faţă de membrii familiei, ci şi faţă de proprietar, căruia îi este într'un fel asociat. Trebue să aibă puteri mai întinse decât un simplu cap de familie. „Puterea părintească" singură nu-i este de ajuns. Ca director tehnic el trebue să privegheze buna executare a contractului de lucru în parte. Pentru ca o astfel de autoritate să existe, trebue ca el să se bucure de cea mai completă încredere a proprietarului şi a membrilor de familie. Urmarea este că desemnarea lui capoccia nu se produce automat, potrivit situaţiei în familie şi vârstei, ci derivă din acorduri reciproce. De cele mai multe ori funcţiunea de capoccia este încredinţată tatălui sau fratelui mai mare, dar se întâmplă uneori ca ei să fie înlocuiţi pentru incapacitate. De obiceiu, când tatăl atinge o anume vârstă (60 până la 70 ani) şi nu mai este în stare să lucreze, el este înlocuit de fiul cel mai îndemânatic. *) Capo, fermierul sau .regisorul" unei ferme, nu trebue confundat aşanumitul fattore, reglsor sau administrator al unui grup de ferme, al unei fattoria. •) !n cazul că soţia gospodarului moare sau este incapabilă, rolul de massata poate fi deţinut de soţia fiului mai mare care locuieşte In aceeaş fermă. Oospodina are anume puteri asupra celorlalţi membri al familiei ei. Ea nu este ţinută să lucreze la câmp. Ea primeşte din mâna gospodarului, singurul detentor al .pieselor şi al biletelor" din posesiunea familiei, banii necesari pentru întreţinerea familiei. Unul din factorii de desagregare a familiilor de muncitori In parte, ce cultivă împreună aceeaş fermă, sunt neînţelegerile dintre gospodină şi nurorile ei, mai rar dintre ea şi gineri şi mai mult încă lipsa ei de autoritate şi lipsa de raporturi cordiale, când massaia este soţia fiului mai mare. ') Aceştia sunt garzonl, de cele mai multe ori tineri originari din oraşe. Sunt adoptaţi de familie încă de copil- 444 Capoccia este nu numai „îndeplinitor inteligent şi disciplinat al dispoziţiilor fixate prin contract", el trebue să vegheze ca toţi membrii familiei să lucreze cu tragere de inimă, aşa încât să fie atins maximul de randament; el se mai ocupă în marginile prevă» zute de proprietar, de cumpărarea şi de vânzarea produselor şi de mijloacele de producţie şi discută şi aprobă soldul anul al „carnetului de colon". Modificările voluntare ale familiei întrucât nu rezultă din căsătorii, şi la fel toate substituirile de persoane nu pot fi făcute decât cu încuviinţarea proprietarului. Acesta încheie contractul şi tratează toate afacerile numai cu conducătorul familiei de muncitori în parte. Toate acordurile, angajamentele şi obligaţiile dintre proprietar şi muncitorul în parte, ce derivă din exploatarea în parte a întreprinderii, obligă solidar întreaga familie. Conducerea întreprinderii exploatate în parte (azzienda mezzadrile) aparţine proprietarului, care o poate exercita direct sau prin intermediul unui administrator sau intendent. Subsistă o mare diversitate regională între clausele contractelor de lucru în parte, după regiuni şi după mărimea întinderea fermei. Pe lângă clauzele contractului mai trebuesc ţinute în seamă raporturile, mai mult sau mai puţin directe, între proprietar şi ţăran. Acelaş contract poate da naştere la două cazuri. In primul dintre ele, proprietarul cedează pământ muncitorului în parte cu pactul de a împărţi cu el recolta, dar păstrează întreaga conducere a fermei. In această ipoteză, muncitorul în parte se găseşte atât de subordonat proprietarului încât poate fi socotit aproape drept un simplu salariat. In fermele de acest fel proprietarul avansează aproape în întregime capitalul; mun» citorii în parte nepunând la contribuţie decât braţele lor. Mulţi proprietari nu se ocupă deloc de exploatarea pământurilor lor. Aceştia sunt „absentiştii", ce trăesc în oraşe. Proprietarii de felul acesta dau naştere celuilalt caz extrem de muncă în parte, în care proprietarul desinteresându»se, muncitorul în parte are libertatea de a cultiva pământul şi de a exploata ferma după cum îl taie capul. în acest caz, exploatarea în parte aduce cu arendarea şi muncitorul în parte are o situaţie asemănătoare celei a categoriei rurale a arendaşilor, de vreme ce poate să dispună liber de teren şi să conducă neatârnat întreprinderea în schimbul unei redevenţe în natură. Aceste cazuri extreme sunt rare. între proprietar şi muncitorul în parte se interpune mai totdeauna aşa numitul fattore. Absenteiştii încredinţează administraţia bunurilor lor unui vechil (fattore). Pro» prietarii care»şi conduc însuş fermele lor, îusărcinează astfel de fattori cu supravegherea şi administraţia unui grup de ferme (fattoria). Fattore este o figură foarte caracteristică a muncii în parte din Toscana. Când proprietarul se interesează personal de bunul mers al întreprinderii, el îşi rezervă direcţiunea generală; în schimb executarea directivelor, gestiunea generală şi relaţiile cu muncitorii în parte sunt totdeauna în seama lui fattore. Acolo uiide stăpânul se mărgineşte la rolul pasiv de rentier, acest vechil are puteri foarte întinse. Rolul lui fattore este de mare importanţă pentru bunul mers al fattoriei. Marea majoritate a acestor fattori sunt fiii de ţărani, care datorită deşteptăciunii şi hărniciei lor ajung să fie angajaţi ca ajutoare pentru muncile cantinei şi a magaziilor la fattoria. Mai târziu devin ajutori de fattore. Iar după câţiva ani proprietarul le încredinţează o fattoria. Mulţi dintre fattori au o pregătire ştiinţifică, o cultură generală insuficientă; ei cunosc, însă, cum nu se poate mai bine pe ţăran. Ştiu cu mult bun simţ cum să se poarte cu el: când cu asprime, când cu înţelegere. Fattore est „antene", care»i îngădue să-şi dea seama cum trebue să intervină reprimând, lăudând, ajutând prin încurajări ori îmbunări. Proprietarul nu poate să se ocupe de fiecare din colonii Iui şi 445 chiar dacă ar face aşa nu ar înţelege totdeauna caracterele şi nevoile speciale ale familiei. Fattore ştie când poate să treacă ceva cu vederea, când dimpotrivă trebue să-1 silească pe colon să-şi respecte cu stricteţe îndatoririle. El singur cunoaşte îndeajuns familia, pentru a putea decide când e cazul să-i fie acordate colonului avansuri. în întreprinderea exploatată în parte subsistă un complex de raporturi, ce pot face mai mult sau mai puţin lesnicioasă, mai mult sau mai puţin paşnică vieaţa colonului. Dibăcia dintâi a unui fattore este să dea acestor raporturi o notă de cordialitate 8). Un fattore poate stabili culturile cărora se consacră ferma şi să hotărască regimul de rotaţie. El arată muncitorului în parte practicile agricole şi zootehnice. în calitatea sa de administrator, el este ţinut să înscrie în cartea muncitorului în parte (libretto colonico), ce se află în păstrarea acestuia, creditul şi datoriile. El are facultatea de a vinde în înţelegere cu colonul anume produse ale fermei, ce constitue partea acestuia. Muncitorul în parte trebue să urmeze îndrumările proprietarului şi să organizeze şi să conducă munca familiei în aşa fel încât randamentul terenului să fie cel mai mare cu putinţă, Proprietarul îi pune la îndemână muncitorului în parte un teren prevăzut cu o casă de locuit şi-i dă fie jumătate, fie întregimea sau proporţia desemnată prin contract din inventarul viu şi mort (scorte vive e morte) după obiceiurile in vigoare. Familia colonului contribue nu numai cu întreaga muncă necesară pentru cultura curentă a terenului şi spre obţinerea randamentului celui mai mare ci şi cu o parte din inventarul viu şi mort şi uneltele uzale 9). Economiştii şi sociologii care susţin munca în parte, subliniază totdeauna faptul că proprietarul acordă şi o anume protecţie familiilor ce-i lucrează pământul. Dispunând de capitaluri, poate face împrumuturile necesare colonilor încercaţi de nenorociri în familie, loviţi de recolte proaste sau de alte întâmplări potrivnice. Acesta a fost cazul, în măsura însemnată, în timpul ravagiilor filoxerei. Clauzele privitoare la datoriile şi drepturile proprietarului şi ale muncitorului în parte nu sunt totdeauna limpede definite prin contract. Se fac adeseori trimiteri la obiceiul ţinutului. Sunt numeroşi acei capoccia, care nu se sinchisesc deloc de ceea ce scrie în contact, dar care cunosc admirabil obiceiul. Ei vorbesc despre drepturile şi datoriile lor cu multă pricepere şi uneori chiar cu oarecare îndemânare. Dacă fattore are'puţină practică la oricâtă ştiinţă, îşi va putea spune adeseori me Io hanno fatta (mi-au făcut-o). Fiecare capoccia dispune de o serie de mijloace. Orice contract de colaborare îi lasă câteva posibilităţi de a obţine anume avantaje. Fără a vorbi despre luptă de clasă, mulţi muncitori în parte ştiu, cu prilejul împărţirii recoltei, fie mânaţi de nevoi, fie din dorinţă de câştig, sâ-şi reducă sarcinile şi să-şi sporească partea. Tot aşa de des se întâmplă şi contrarul. Destui vechili pricepuţi şi şireţi, ştiu să umfle datoriile colonului şi să împartă produsul în folosul lui padrone. Să credem că în munca în parte fiecare e duşmanul celuilalt? Studiul atent al faptelor ne îngăduite să afirmăm că în genere subsistă o oarecare cordialitate în raporturile dintre proprietar, fattore şi muncitorul în parte. Totuşi toate precauţiunile unui contract nu pot să înlăture contestaţiile, hărţuielile şi înşelăciunile (la truffa). Raporturile dintre proprietari şi mezzadrtsunt excelente în anume cazuri, încordate în altele. Muncitori în parte stabiliţi de multă vreme pe acelaşi teren, au impresia de a fi coproprietari. Vorbesc despre ferma „lor", măslinii ,lor", viile ^lor". Alţi mezzadri se plâng că proprietarii îi exploatează şi iau jumătate din recolta lor. *) tn anii din urmă a sporit numărul administratorilor formaţi In şcolile superioare de Agricultură. Ştiinţa lor mal mare nu cumpăneşte totdeauna lipsa de practică şi de pricepere a mentalităţii ţărăneşti. ») Vezi O. Jacquemyns: Raporturile dintre proprietate şi muncă In munca in parte în Italia. Revue de Sociologie. 1937, 3, pag. 509 şi 522. 446 Măruntele neînţelegeri dintre fattore şi capoccia sunt una din temele de căpetenie ale convorbirilor din familiile de colon. Un cuvânt, un gest, o strâmbătură, o încruntare a sprâncenelor, invocarea laconică a unui sfânt, a diavolului sau a unei zeităţi mitologice, faptul că muncitorul în parte sau fattore face cu ochiul, arată că niciunuia nu i-a scăpat şiretlicul celuilalt. Speranţa sau sentimentul fiecăreia din părţi de a găsi compensaţii în detrimentul celeilalte este un element psihologic important în raporturile dintre proprietate şi muncă. Când această speranţă sau acest sentiment dispar, începe o epocă de reacţiune sau de frământări revoluţionare. Controversele ce se pot isca cu prilejul executării unor contracte individuale de dare în parte trebuesc, supuse, înainte de a fi duse în faţa instanţelor judecătoreşti, în vederea unei tentative de reconciliere, asociaţiilor sindicale competinte. E greu de stabilit dacă controversele sunt frecvente. Chiar dacă am putea cunoaşte numărul şi natura lor, ar fi dificil de stabilit dacă raporturile dintre proprietari şi muncitori în parte sunt aşa cum ar trebui să fie tot ce decurge dintr'un contract de colaborare. Căci majoritatea diferendurilor dintre proprietar şi colon n'au gravitatea unei controverse care să se ceară tranşată de justiţie sau de sindicate. De cele mai multe ori o împăcare îngăduie muncitorului în parte să continue exploatarea terenului proprietarului, care fără a-i ceda pământ îi pune la dispoziţie totuşi o fermă, pe care o poate valorifica potrivit capacităţii sale, sporului său la lucru şi a autorităţii sale asupra membrilor familiei. Dacă totuşi mulţi muncitori în parte cunosc dificultăţi materiale serioase, cauza se găseşte în insuficienţa financiară a proprietarilor, în lipsa de lucrări de ameliorare executate de aceştia şi în lipsa unei proporţionări între întinderea fermei şi numărul de membri al familiei. Capoccia se poate găsi în fruntea unei familii prea numeroase decât să poată trăi mulţumitor din produsele fermei sau poate fi nevoit să recurgă la mână de lucru străină, în urma plecării anumitor membri ai familiei. Fascismul doreşte generalizarea muncii în dijmă, care corespunde spiritului corporativ, de vreme ce în aceeaşi întreprindere e direct interesat atât capitalul cât şi munca. Pe de altă parte familiile de muncitori în parte sunt cele mai prolifice, Acest factor este de o mare însemnătate într'uu stat, care a pornit o „campanie demografică" ,0). Se crede, la fel, că aceste familii, legate de pământ, sunt mai puţin susceptibile de a fi cuprinse de vreun ferment revoluţionar. G. JACQUEMYNS OM ŞI NATURA ÎN ŢARA HAŢEGULUI0 Viaţa satelor de sub straşina Retezatului se desfăşură pe trei planuri geografice, sau, pe trei etaje de relief: şesul din poale, muntele cu pădure şi muntele alpin. Vom privi pe rând adaptarea omului la mediu în fiecare din numitele etaje. A. Jos, în „ţară". Adaptarea la vieaţa de şes. Propriu zis, în rândurile ce urmează va fi vorba de ceia ce omul a isbutit să facă din peisagiul natural, pe care 1-a găsit el când a venit şi s'a stabilit aici, întemeind sate în gură de râu, sub straşina de munte. Cum 10) Vezi G. Jacquemyns: La politique rurale de l'Italia fasei6te. Bruxelles, Falk, 1936. ') Pagini şi idei din Monografia satului Clopottva aflată sub tipar, tn editura, Institutului de cercetări sociale al României studiu colectiv lucrat din însărcinarea profesorului D. Guşti în vaca anului 1935, sub îngrijirea autorului. Deşi privind de aproape mal ales numai satul Clopotiva, faptele şi concluziile sunt aproape aceleaşi In toate satele haţegane de sub straşina Retezatului, de aceea am pus drept titlu, pentru paginile aci reproduse: Om st natură tn Ţara Haţegului. a 447 — după Vidai de la Blache — geografia umană e ştiinţa care se ocupă cu toate urmele materiale pe care activitatea omului le întipăreşte pe peisagiu! natural primitiv — şi cum noi tocmai cu aceste expresii materiale ale activităţii omului din raza Clopotivei ne vom ocupa, înseamnă că paginile acestui capitol aceasta vor fi, mai ales: geografie umană. Care geografie, după unii, tocmai aşa se defineşte: ştiinţa peisagiului umanizat. Despre acest Kulturlandschaft (cum spun germanii) din raza Clopotivei să vorbim, aşa dar. Dacă te sui pe muntele Furcătura, care domină dinspre Sud nu numai Clopotiva, ci întreaga Ţară a Haţegului, ai sub priviri — fără exagerare — una dintre cele mai frumoase privelişti ale pământului românesc2). Ţara Haţegului se vede împărţită în două: jumătatea de Sud cu relief ondulat şi jumătatea de Nord, plană ca suprafaţa unei ape. Aceasta din urmă e opera râului Mare şi începe (v. f ig. 2) dela ieşirea din munte a acestui râu, unde e aşezată Clopotiva. Partea aceasta de început a luncii sau a câmpului e cea mai frumoasă şi mai interesantă din tot cuprinsul acestui minunat şest, aşezat chiar sub munte 3). începe din gura Râului Mare, adică exact de sub muntele nostru, şi se revarsă apoi ca o apă, tot mai larg, până dă de înălţimile care mărginesc de dincolo, din spre nord, Ţara Haţegului. Şesul acesta e opera Râului Mare. Care râu, chiar înainte de a ieşi din munţi are o vale lelativ largă, cu luncă şi urme de terase. E, cum am spus, cel mai mare curs de apă al „ţării", cu obârşia tocmai în ierezul Bucurii, la 2.000 de m. După nici 20 de km. de drum dela acest iezer, râul a coborât — când ajunge la Vadul Apelor — mai mult decât jumătate din înălţimea dela care pleacă. Aci, la Vadul Apelor, primeşte între alte ape şi pe aceea Ftg 1. —Cele trei arlt-trepte antropogeo-graftce ale satului Clopotiva (dinspre nord spre sud): aria holdei, aria sălaşelor, aria stânelor (vezi textul). Cele două cercuri pllne=muntele Nedeea Scoabelor şl muntele Nedeea Galbenului. Triunghiurile pline, pe tot atâtea cercuri = stânele. numele din Lăpuşnic în Râul încăpere rotundă între munţi4). a Râului Şes, care coboară din masivul Godeanului. In acest punct altimetrul arată 990 de m. De aci şi până la Gura Zlata, unde altitudinea este de exact 800 m., râul pierde simţitor din caracterul de torent năvalnic pe care-1 avea. La Gura Zlata, valea se deschide. Din dreapta, Zlata vine „năvarnică" de sub Retezat şi se aruncă în râul care încă dela Vadul apelor şi-a schimbat Mare. La confluenţa cu Zlata, valea se deschide ca o Din Gura Zlata în jos, până la ieşirea din munte, valea se lărgeşte mereu uneori până la 200 de m. Pe alocuri apa pare că întârzie, răsucindu-se în bulboane care în graiul locului se numesc dome. Iar cu puţin înainte de ieşirea din munte, valea e chiar largă, cu luncă netedă ca un mic şes. Şes adevărat, însă, — şes ideal, am putea spune - e abea de acum înainte: acela, pe care-1 arătam revărsându-se ca o apă de neted, la ieşirea din munţi a râului. Tot ce a rupt din munte, săpându-şi valea cea largă în mii şi mii de ani, Râul Mare a transportat şi a depus aici în gură-i, la ieşirea în.depresiune. Scăpând din strânsoarea muntelui, şi întrând pe un domeniu puţin înclină^ Râul Mare îşi desfăcea şi-şi risipea aici, în larg, toate aluviunile cu care venea. De unde puterea lui de roadere şi de transport era enormă în munte, acum — ajuns în şes — această"putere dispărea aproape cu totul. Şi, astfel, >) Cf. OV. DENSUŞIANU, Oralul din Ţara Haţegului, p. a, dar mat ales ION POP RETEOANUL, Din Ţara Haţegului, p. 2. cf. şl ION CONEA, Cum tnvaţă a-şt cunoaşte ţara Măria Sa Mlhat, pentru acelaşi privelişte de pe muntele Bătea din extremitatea estică a Ţării Haţegului. - •) în graiul din Clopotiva, sat de munte, noţiunea de şes are un bogat vocabular: şes, şest, câmp, cămpte. (Şest am auzit spunându-se şi in Ţara Făgăraşului.) <) Acolo, academicianul Brătescu-Volneştl şi-a clădit casă, punând temelie unei viitoare sigure staţiuni climaterice. 448 toată povara cu care venea din sus, o lăsa de îndată ce ieşia din strânsoare, ca un călător obosit povara de pe umeri. Aşternând aluviunile şi risipindu-le în dreapta şi stânga, mai ales la viituri când aducea multe şi se despletea în braţe multe pe luncă, Râu Mare a podit-o pe aceasta netedă ca faţa unei ape. Apoi bătând în dreapta şi în stânga, când într'un mal, când într'altul, şi-a lărgit valea tot mai mult. Aşa se întâmplă oriunde iese o apă din munţi şi dă dintr'odată de o regiune mai mult sau mai puţin şeasă. Râul, depune aproape tot ce a adus din sus până aici. Dar podind lunca mereu, el o şi înalţă. Fiecare viitură clădeşte, ca să spunem aşa, câte un etaj nou de aluviuni. Fenomenul — cum am spus — se petrece oriunde un curs de apă iese din munţi: se clădesc acolo mici şesuri de acestea, numite câmpii aluviale depiedmont — adică de picior de munte, după locul unde apar. Pe toată marginea nordică a munţilor Retezatului, în punctele unde apele coborâtoare din el intră în depresiune, avem câmpii de acestea, o sumedenie. Cea mai mare, mai netedă, şi mai frumoasă din ele toate, este a Râului Mare. (aceasta, în plus, se prelungeşte pe toată jumătatea nordică a Ţării Haţegului, râul curgând prin ea şi culegând toate celelalte ape ale „ţării" veninde mai ales din sus). Partea ei din spre munte este, aproape toată a sătenilor din Clopotiva. In ea a cercat omul locului să facă agricultură încă din timpuri vechi (vom vedea temeiul acestei afirmaţii). Vara, din mal în mal, e toată o singură holdă. Secara, grâul, porumbul, şi-o împart în fiece an. în Iulie 1935 o recoltă de grâu şi una de secară excepţionale o acopereau 'n cea mai mare parte. Seceratul era în toiu. De sus, de pe munţii din jur, aretul nesecerat lucea galben ruginiu în soarele nămiezii, ca înmărmurit în clipe de linişte. Iar pe întinderea secerată, clânile de câte 30 de snopi se aliniau aşa de dese şi de multe, că-ţi venea greu să te crezi aiurea decât pe Bărăgan într'un an de belşug, Clopotivenii împânzeau câmpul secerând. — Iar toamna, la plecarea noastră, „dudulenii cucuruzului" atârnau grei pe „tulenii" din care abea te puteai vedea călare: aşa de mândru şi îmbelşugat crescuse porumbul. De unde o recoltă aşa de bogată, aici în poala muntelui — şi încă sub un versant nordic al acestuia? Iar nedumerirea străinului va fi cu atât mai mare, când îi vom spune că „pământul", în şesul Râului Mare, e din cele mai sărace în sărurile necesare creşterii plantelor. In adevăr, dacă sgârii puţin glia de sol, vei da de piatră. Iar un element din cele mai caracteristice — şi care isbeşte pe oricine calcă întâi prin aceste locuri, sunt grămezile de pietre din capătul ogoarelor, aşezate Ia rând ca în lungul unei şosele ce le vrea aşternute: sunt pietrele pe care fiecare şi le scoate după ogor şi care în fiece an se adună mai multe, plugul, rariţa şi sapa, scoţând mereu la suprafaţă altele noi. Sunt pietrele şi pietrişul pe care rupându-le din munţi, spuneam adineaori că le-a adus Râul Mare, podind şi acoperind cu ele toată valea. „In luncă, la 7 m. adâncime, am găsit cepi dă brad —, cleombiţe dă brad, dăraburi, aşă", ne spunea Adam Craşovan. Aceasta e o dovadă la înţelegerea oricui despre origina aluvionară a şesului la care se reduce agricultura din Clopotiva. — „Peste cepii dă brad, ca un lat de mână e pământ negru cum e cărbunele; îi humă din potop aceia, pământ negru puturos; peste el venea, acolo unde am văzut eu, un pământ alb, lutos, cu năsîp mărunt. Pământu hăl alb să ţâne ca cleiu; hăl negru nu să ţîne, să rupe dărab. Apăi, şi măi d'asupra s'aştern bolovanii, pietroanele, şi năsîp cu bobu mare; şi d'asupra dă tăt e pământu hăl slab şi făinos, nici d'o palmă dă gros, care să ară cu plugu. Pâ vale e numa pământ d'ăsta făinos, nisipişte, de când cu potopu. E pământ iute, nu ţîne apa 5)... Iată ce fel de sol şi subsol se află în „âretul" de arătură al Clopotivei. Pământul cel mai sărac cu putinţă. Un fundament de pietriş acoperit de o foarte subţire pătură de sol sărac, încă în formaţie, cuprinzând el însuş un bogat procent de nisip şi pietriş. Un sol ca acesta n'ar produce nimic dacă omul s'ar mulţumi să bage plugul în el, aşa cum se află. °) Ţăranul distinge, in plus, ca sol de suprafaţă, două categorii: .jos, la Rău, e pământ mai negru; măi sus,pe coaste, e măi galben. Ala negru face pâinea mai bună; ăla galben e mai sălbatic, măi pădureţ si mai sărac". 449 Omul, însă, a intervenit. Vara, de pe oricare din munţii care domină colţul de sud-vest al Ţării Haţegului, privirile noastre surprind o sumă de dungi verzi, care împart în tarlale şesul acesta din poala muntelui. Sunt braţele în care se desface Râul Mare peste luncă. Propriu zis, braţele de apă nu se văd, decât pe alocuri, pe mici porţiuni; ceia ce se vede sunt dungile de pădure, care le însoţesc şi le acopăr. E un sistem de irigaţie primitivă, despre ale cărui începuturi oamenii satului nu ştiu nimic. „Aşa o fost de când lumea, ce ştim noi ? Aşa o fost din vecii pururea"!.... Chiar la ieşirea din munţi a Râului Mare, un „iaz" rupe jumătate din acesta, abătând-o spre stânga, (râul cel veritabil curgându-şi drumul lui, pe sub malul înnalt al şesului, pe dreapta). La câţiva km numai, la ieşirea din satul Ostrovel, un al doilea iaz mai rupe şi el o parte din ce a rămas, tot pe stânga, adică spre apus; iar Râul Mare, secătuit de puteri a doua oară, se abate tot mai spre dreapta, parcă temându-se de o nouă înjumătăţire. Vine şi aceasta, însă, a treia, puţin mai târziu, în dreptul satului Pâclişa. Dar nu numai atât: Iazul Clopotivei, cel care mână morile, la câţiva km după ce a fost rupt din Râul Mare se desface şi el în două braţe: unul o apucă drept prin mijlocul şesului, spre nord, în lungu-i, spre a se întâlni în dreptul satului Fărcădin cu râul Hâţegel; celălalt se abate tot mai spre apus, culegând în drumu-i următorii afluenţi: Râuşorul Hobiţei, apa Zăicanilor, apa Dânsuşului. Şi astfel, şesul Clopotivei — şes alu-vial de piedmont, cum îi spuneam — e udat de o sumă de ape, care-1 împart într'un desen ce te duce cu gândul la nomele egiptene de pe vremuri. — De când va fi datând, oare, această largă despletire a Râului Mare? De când braţele lui îmbrăţişează astfel câmpul cel neted de sub munte? Despletirea nu e una naturală, ci una făcută de mâna omului. Documentele nu ne spun de când datează ea, iar oamenii dau din umeri şi răspund cum am văzut. Clopotiva e sat vechiu, străvechiu — de sigur. Unii au emis ipoteza că pe locul ei înflorea, sub stăpânirea romană în Dacia, un vicus Patavicensis. Oricum, teritoriul actualei comune Clopotiva trebue să fi format pe vremea romană un vicus"6). Vatra ei, în gura Râului Mare, sub straşina muntelui, nu e de admis să fi fost goală de aşezări pe vremea când alături, la 2—3 km, strălucea Ulpia Trajana. Iar de atunci încoace, prin oricâte vicisitudini va fi trecut regiunea, vatra Clopotivei nu poate fi concepută în nicio epocă nelocuită — afară dacă numai admitem o golire de oameni totală, cândva, a Ţării Haţegului. Aceasta, însă, nu s'a putut petrece niciodată. Astfel fiind, înseamnă că vatra Clopotivei a fost mereu locuită. Dar în ce epocă alta decât în cea de stăpânire romană, — când Ulpia Traiană înflorea alături, iar una din şoselele peutingeriene pornea din ea peste câmpul Clopotivei spre apus, — s'a putut gândi omul mai mult la o irigare şi Ia o punere în valoare agricolă a acestui şes?. în jurul capitalei Daciei va fi fost o horă de sate — viei — a căror populaţie numeroasă va fi căutat să smulgă pământului de aici tot ceea ce el putea produce. Este mult probabil, deci, că de atunci datează desfacerea Râului Mare în braţe şi trimiterea acestora peste întinsul câmpului, spre a-1 uda şi fructifica. Aceasta e ca şi sigur. Iar o dovadă — care vine cu tăria şi siguranţa aproape a documentului scris — stă, credem, în următorul pasagiu, pe care-1 luăm din „Chronik der Archăologischen Funde Siebenburgens",7): „Din acest sat Clopotiva, un apeduct {roman, n. n., fiindcă e vorba de vremea romană) un apeduct — resturi din care a mai putut constata încă şi Achner — ducea la Sarmisegetuza apă limpede de Retezat". Dar Odovajniţă — aşa se cheamă braţul principal („iazul") desprins din Râul Mare Ia chiar ieşirea acestuia din munte — tocmai un atare drum urmează: trece pe lângă Clopotiva şi merge până aproape de Grădiştea, la ruinele romane, de unde, după ce primeşte alte două ape coborânde din munţii vechei Ulpii Trajane, face la dreapta, pornind spre Haţeg. Ar fi, deci, nimic altceva — această Odovajniţă — de cât „traseul" acelui apeduct şi tocmai în ea, credem, va fi văzut Ackner urmele amintitului apeduct8). Cui merge la faţa locului, «) V. cap. Câteva date Istorice privitoare la Clopotiva, al monografiei. ') Hermannstadt, 1876, p. 87. >) Numele slav de Odovajniţă nu e nicio piedică în această Ipoteză pentru originea romană a braţului artificial desprins din Râul Mare, care este ea. Numele, în adevăr, poate fi mai nou — unul care a alungat şi înlocuit pe un altul mai vechiu, roman sau altfel. 450 această identificare aproape că i se impune cu necesitate. (Dar nici n'avea de unde, din altă parte, să se aprovizioneze capitala Daciei cu apă mai bună şi mai multă, şi cu efort mai uşor, decât din Râul Mare al Clopotivei). Concluzia care se desprinde aproape ca o axiomă, e aceasta: braţele artificiale care, desprinse din Râul Mare, împart în pitoreşti sectoare şesul neted ca'n palmă al acestei ape — „grânarul" Clopotivei — datează încă din vremea stăpânirii romane pe aceste locuri. — Cu alte cuvinte, ne-am găsi în faţa unui foarte vechi şi interesant caz de adaptare activă la mediu a omului local. încăodată: un colţ de ţară ca acesta care a fost aşa de viu şi de mult locuit, cu perioade de vie strălucire istorică şi socială, era firesc să fie solicitat — ca să ne exprimăm astfel — a da randamentul maxim de producţie. Aşa muntele vecin, aşa coastele şi văile, aşa şesul acesta de aluvionare. Pământul acesta, însă, oricât ar fi fost de solicitat să producă, nu o putea face, lăsat la propriile lui forţe. Astfel, ingeniozitatea şi spiritul de observaţie ale omului au fost solicitate să contribue a face din acest pământ unul mai productiv. Fiind „iute"şi „neţinând apa"—, omul a apelat la undele Râului Mare, solicitându-le colaborarea. Aşa s'a ajuns la desenarea geometrică a şesului cu braţe de apă desprinse din trupul râului. Dar aceasta nu era de ajuns. Fiind crescător de vite întâi de toate, omul din loc a învăţat de mult a preţui nu numai grumazul vitei pentru jug, nu numai lâna şi laptele oilor, ci şi gunoiul tuturora pentru a ingrăşa pământul sărac de sub munte, singurul pe care-1 avea la îndemână pentru agricultură. Vorba omului de aici spune tot: „Noi punem gunoi mult; dacă nu ţîni vite, n'ai gunoi şi n'ai hărană". Vita, cu alte cuvinte, îţi dă nu numai laptele şi carnea, ci contribue şi Ia producerea pâinii. Fie că aduce gunoiul cu carul pe ogor, din grajdul de acasă, sau din cel de pe la staulele muntelui apropiat, fie că duce toamna vitele pe loc şi le ţine acolo în oboare pe care le mută necontenit până ce toată sfoara de moşie i-se gunoeşte, fie că-şi gunoeşte moşia pe toate aceste trei căi deodată, săteanul din Clopovita a ajuns, cum am văzut, să aibă în unii ani o reco'tă necrezut de frumoasă şi de îmbelşugată. Carnea pământului, aici, e aşa de puţină 1 Trupul lui, cum am văzut, e mai tot din pietrele pe care omul mereu le adună de pe ogor în grămezi rânduite în capul acestuia. Experienţa a învăţat să alterneze, după aceea, într'o anumită ordine diversele plante: secara, grâul, porumbul, cartofii — aşa că solul e ferit de o sleire a forţelor sale nutritive. în legătură cu cultura pământului la Clopotiva stau şi vechile practici ale Cununii şi Blojului. Obiceiul Cununii — prin chipul amănunţit şi spectaculos în care se practică — trădează, se pare o origină veche: deci, o veche origină a agriculturii însăşi. „Cununa să face când gătâ omu cu seceratu grâului. Face clacă, atunci, (dacă era sărbătoare) sau, dacă era zi dă lucru, plate de cum umbla ziua dă lucru, Când era la gătatu secerii, bogătanii făceu clacă şi dă câte 70—80 dă oameni „Să'mplete cununa din spice cu puţin pai, (ca cum le fac fetele p'ăle dă flori), când să gata secerea, fie ziua fie sară — şi s'alege tădâuna un tinăr, un Junelaş care s'o poarte. Când junelaşu pune cununa 'n cap, puni şi mana pă fugă şi cureu toţi după el, ca după hoţi; cureu toţi ortacii lui şi cureu toţi secerătorli hăialanţi di pă câmp, cu urcioare, cu bote cu apă, cure să-1 ajungă oricare, şl el fuge dă dudue pământu cu el. In sat, iar : tată lumea, care cum îl vede, după el cu apă. Dacă nu băga dă samă, îndată-] umple cu apă, dă gândeai că era muiet in ciornă. El era dă laudă să nu-1 ude — şi hăialanţi, din contră. Hăl cu cununa, cum spusăi, era un junelaş care să fugă cât măi iute. Stăpânu era îmbucurat dacă cel cu cununa vene udat — că aşa dă Dumnezău ploaie, aşa dă Dumnezău meană în lume, să să facă bucatele („meană, adică să de Dumnezău ploi curate, să să facă bucatele, aia e meană in lume"). Dacă vene neudat, stăpânu nu era aşa Şucuros ; era măi bucurat, dacă-1 umple cu apă. Goana ţinea din câmp şl până'n casă unde pune cununa pă masă, iar stăpânu o lua şi o pune 'n cun şi pune masa să mance plătitorii. Din stăpâni, unu turna vinarţ la plătitori şi mânca şi el cu ei; hăialanţi, nu, — mânca la urmă. Cununa, cum spusăi, o pune stăpânu acasă in fogăş, in cun, apăi în Ziua Crucii le duceu la beserică şi face popa slujbă şl le strope cu busuioc cu apă şi apăi care-şi cu cununa lui o ducă acasă şi o smicura, o fleci, o freca în palmi şi boambele halea le băga in hale dă sămânţă, ca să fie sămânţa sfinţita, slujită cu slujbă.» „Acu nu baş face lumea aşă. Nu-s timpii ca altădată, s'or stricat. Acu poate că şi d'aia nu să măi fac bucatele ca altădată: Acu nu să baş face cunună, acu să face cruce. S'or ocoşit oamenii („care-i om fălos, ala-i ocoş"). Acum face lumea cruce, zice că cununa e prostie. Crucea să face din spice, numa spice. Fiecare-şi face din holda Iul cruce şi vine cu ea acasă, când cu gloatele lui, „cu copiii lui, cu ai căşii, când gata cu seceratu, şi acasă o pune 'n părete tntr'un cun şi stă acolo până la ziua Crucii. Atuncea o duce la beserică.» o aduce iar acasă, o smicură şi o bagă in ha dă sămânţă. 451 ..Cu cununa era petrecanie, si era frumos sf-1 place mult la lume. Acu, cu crucea, nu e petrecanie ca cu cununa, odlnloare". Bloju (btoj, credem ci e acela; cuvânt cu boz, boj alterat), este cela ce sunt aiurea paparudele. Numai că aiurea paparude se fac fetele ţigan lor, pe câtă vreme cu bloju umblă, la Clopotiva, .numa copil de Rumâni'.—S'o ascultăm pe aceeaşi SImzlana Sitnonesc: .Uneorea nu ploaie multă vreme, de roşeşte tăte halea —şl apăl atuncea să face bloj. Să strâng o grămadă de copil, băeţl şl fete; fete, tădâuna numa şapte, bâeţi cât dă mulţi. Din băeţi, unu mal meşter să năimeşte {să alege tot ala) să să facă bloj. Hăllanţl toţi, băeţl şl fete, pleacă cu bloju fa tufe dă anine la pădure, şi rump cleoambe dă anine şl le leagă cu aţă, pă el, pă picioare, pă mâini, pă umeri — e tot învăluit cu cleoambe (bloju) şl să duc cu toţii la beserlcă şl-1 dă popa crucea In mână blojulul şl băilanţl pleacă toţi după el pîn sat.. Când s'or dus la anine, uitai să spun, fetele leagă două bâte cruciş, cu aţă, lungi cam dă câte o palmă şi le înflorează cu flori, numa flori. Asta să cheamă .cruce"şl să face, cum spusei, când să leagă bloju. Şl crucea o poartă una din cele şapte fete (ele-s numa şapte, da băeţil-s câţi vor) — şl pleacă toţi pân sat şl mere bloju înnăinte pă uliţă şl ortacii după el şl fetele după ortaci şi cântă numa fetele: Ploaie, Doamne, ploaie Ploaie, Doamne, ploaie, Cerne cu ciurelu, Toarnă cu găleata. Toarnă cu ciubăru, Să ujue vatra...») Să ujue măru: .Şi umblă pă tăte uliţele şl nu lntră'n ocol la nimeni, merg numa pă uliţă; bloju mere încet şi tată lumea aruncă — cine să zgocheste (.să nimere, tot hala e") acasă — cu apă'n el, Tată lumea are bucurie. Când gata cu umblaţii, să duc la apă şi aruncă crucea, cununa („Bloju — m'am zoltat să-ţi spuni — are şl cunună pă cap, cunună tăt dă cleombiţe mărunte, mai mult frunze. Are şi două cozi lungi, dă-i atârnă pân la gărbovene (gârboveana... din jos dă care pulpă, caputa") şi când să 'ntorc spre casă nu măi cântă şl la două-trei zîle, minteni ploaie. Să 'ntâmplă dă ploaie până'n sară, că umblă tăt copil tineri, nepăcătoşi; noi putem să tăt umblăm, că nu măi plouă". B. „La munte". Adaptarea omului la viaţa de munte. Locuitorii din Clopotiva, deci, sunt prieteni pe cât de vechi, pe atât de intimi cu şesul din gura Râului Mare, care le dă grâul, cucuruzul şi mai ales „hărana"— adică secara — cereala lor prin excelenţă. Şi mai prieteni, însă, sunt ei cu muntele de alăturea. Cine priveşte dela Grădiştea sau, şi mai bine, de pe coasta Breazovei din faţă sau, mai de departe, de pe înălţimile Dânsuşului, — acela va observa că munţii de deasupra Clopotivei au prea puţină pădure. E un prim indiciu despre un vechiu şi intim contact şi cu muntele, al omului de aci. Nu e de mirare, când alăturea stau desgropate ruinele Ulpiei Trajane, care ca şi ea va fi fost clădită pe vatra unei preexistente localităţi dace 10). O vatră aşa de icumenică — adică aşa din vechiu şi de mult locuită — cum e teritoriul acesta de sub Poarta de Fier transilvană, a fost firesc să reverse şi pe munţii din jur, încă dela început, acele semne sau urme ale activităţii umane, cu care spuneam că se ocupă una din ramurile geografiei. Dar, oricât ar fi fost de activ omul locului şi oricât l-ar fi mânat din urmă nevoia, - dacă structura şi configuraţia munţilor de aici s'ar fi opus, el n'ar fi putut scoate nimic din ei, oricât de vrednic şi de capabil în adaptarea la mediu l-am văzut că e. Dar această fizionomie nu s'a opus. S'o vedem, in adevăr Munţii Clopotivei sunt icumenici prin excelenţă. Să cităm cuvintele haţeganului Ovid Densuşianu: „Cu crestele lor conturate în linii blânde şi ridicându-se încet, încet, unele deasupra altora, munţii (Haţegului, cei dinspre sud, n. n.), priviţi de departe, nu au nimic din romantismul fantastic şi prea sălbatec al Elveţiei ori Norvegiei; sânt munţi ce par tovarăşi mai prietenoşi de viaţă şi din ei se desprinde o seninătate, o armonie ai putea zice clasică - şi desigur, acei ostaşi romani ce au trecut pe aici acum două mii de ani îşi vor fi adus aminte de pământul Italiei când li s'a deschis înaintea ochilor această vale ce avea să fie întâiul sălaş al neamului nostru dincolo de Carpaţi""). N'am mai fi reprodus cuvintele lui Ovid Densuşianu, dacă ele n'ar fi fost ale unui fiu al locului, care — fără a fi avut o pregătire geografică — dovedeşte, prin cuvintele reproduse, că intuiţia omului din loc pătrunde adevărul geo-istoric tot aşa de just ca şi specialistul (e vorba de caracterul icumenic al munţilor de acolo). °). n. n. Vatra, adică pământul; pă vatră: pe pământ). >") K dovedit astăzi că Sarmisezetuza lui Decebal n'a fost In acest loc ci aiurea — In munţii Sebeşului. ") Oralul din Tara Haţegului, p. 3. 452 Geografia se interesase şi mai mult, însă, de această însuşire a Carpaţilor, (acei Car-paţi) sub care zace Ţara Haţegului de o parte şi despresiunea subcarpatică a Olteniei de alta. Şi-i găsise, exceptând inima lor (formată din „boldul" Retezatului) aşa de netezi şi de umani — ca să spunem aşa — încât cu numirea de platformă a fost botezată mai toată faţa lor dinspre cer. Vrem să spunem că au fost găsite dominând, pe această faţă formele plane12). S3of WmSn SSi Flg. 10. — Proflle sud-nord tn munţii Retezatului, (d. Emm. de Martonne). Se observă cum suprafaţa munţilor coboară pe nesimţite până în marginea Ţârii Haţegului. In dreptul Râului-de-Mori (aşezat ca şl Clopotiva Ia eşlrea din munţi a Râului Mare) se observă că, din „tară"şl până sub Retezatul, spinarea munţilor are înfăţişarea unei adevărate câmpii. Suprafeţele plane care fac din Carpaţii dintre Haţeg şi Oltenia vestică un fel de poduri suspendate în etaje — se numesc ştiinţific platforme de eroziune. Au fost găsite, în Carpaţii meridionali, trei din acestea. Numele celei mai înnalte ca şi al celei următoare sunt luate din toponimia munţilor din raza Clopotivei ceea ce, fireşte, nu-i o întâmplare; ci un indiciu că în această rază, mai ales, predomină în munţi formele cele plane. E foarte elocvent, în această privinţă, ce scria despre munţii de aci geograful Gheorghe Vâlsan, unul din cei mai de aproape cunoscător ai Carpaţilor, mai ales în funcţia lor istorică, umană: „La sudul Retezatului se întind, la înnălţimide peste 1.500 de m., adevărate câmpii ondulate, cu o suprafaţă totală cât şi a şesului din Ţara Haţegului"13). — Faptul că numele primelor două platforme de eroziune ale Carpaţilor meridionali au fost împrumutate din toponimia munţilor Clopotivei, înseamnă — cum spuneam — că în această regiune formele netede sunt la ele acasă. Iar dintre cele două platforme, care interesează domeniul de munte al Clopotivei, ne va reţine mai ales cea de a doua, numită a Râului Şes, fiindcă ea e aceea care se întinde pe mai toţi munţii ei. Numele e luat după un râu de munte, a cărui luncă neaşteptat de largă şi netedă pentru inima muntelui în care curge, se vede de pe Vârful Pietrii ca un adevărat şes suit în munte. De deasupra satului şi până la acest Vârful Pietrii munţii cad în domeniul acestei platforme sub altitudinea de 1.600 m. Vârfurile mai înalte care o presară ici-colo şi deasupra centurii de brazi a cărora zac stânele satului, sunt „martori" ai platformei celeilalte: Borescu, pe care de pe orice munte al Clopotivei o priveşti ca pe o minune —de netedă, frumoasă şi înnaltă — lăsându-se la sud-vestul Retezatului sălbatic. Platforma Râului Şes coaboră pe nesimţite până deasupra Clopotivei, unde muntele sub care acesta zace, jos în „ţară", are peste 1.400 m. In 20 Septemvrie 1935, în excursie spre Vârful Pietrii, am întâlnit două căruţuri (din cele cu două roate, mici) la altitudinea de 1.550 m. Suiseră acolo, după lemne. Uşor s'ar putea face drumuri de căruţe până spre 2.000 m. Aşa-i configuraţia muntelui. — In dreapta Râului Mare aceeaşi platformă se întinde, ba încă mai netedă şi mai întreagă acolo. u) Aşa de mult dominând, că numele celor trei platforme etajate sub care se prezintă Carpaţii priviţi de sus au fost luate de către geograful Emm. de Martonne — toate trei — tocmai din sectorul acesta dintre Haţeg şi Oltenia vestică: platforma Borescu, platforma Râul Şes, platforma Qornoviţa. ») In Carpaţii tn România de azi, extras din „Convorbiri Literare." (Iulie-August. 1924), p. 10. 453 Dar să trecem, acum, şi să urmărim adaptarea omului din Clopotiva la mediul de munte — în amănunt. 1. Adaptarea în aretul sălaşelor şi al fânaţelor. Lunca Râului Mare — numită şi: câmpul, şesul sau şestul — reprezintă ceea ce am numit domeniul de adaptare agricolă al săteanului din Clopotiva. Ea constitue ceia ce se cheamă holda satului: „holdă să cheamă tăt âretu ăl sămănat; locu sămănat cu hărană, grâu ori cucuruz, ala holdă să cheamă". — Ţarină, după aceea, se cheamă locurile semănate, mai totdeauna îngrădite, care încing satul pe lăţimea unei tarlale. Din marginea satului încolo, de jur împrejur, oriunde se poate semăna, pe această lăţime, aia e ţarina M). Pe întinderea ei, însă, mai ales pe răzoare I5), se cultivă şi arborii fructiferi. In partea dinspre munte, însă, „nu baş avem ţarină". Acolo, din marginea satului chiar, încep de obiceiu fânaţurile. Muntele se ridică începând din marginea satului, chiar. E pădure măruntă, cu poene şi livezi de fân. Până la curmătura Prislopului, cale de cea. 12 km., ţine domeniul acesta al fânaţelor, — al fânului, mai bine spus. Ceea ce mai e interesant aici, e faptul că pe această suprafaţă se întind singurele proprietăţi particulare din munţi (dincolo de ele începe proprietatea devălmaşă, obştească, a composesoratului). Cu o vorbă veche, fiecare petec de proprietate particulară de aici se cheamă: oaş, uaş. „Aciea fiştecare am e cu dărabu lui: oaşu meu, oaşu tău, oaşu lui, etc.I6). Dela început fizionomia muntelui — cu pădure puţină şi plin de curaturi şi fânaţe — trădează o veche adaptare a omului la viaţa pe care el o impune. O excursie pe coastă în sus, până în vârful muntelui Furcătura care domină satul, şi mai departe, spre inima muntelui, îţi va impune de îndată această constatare. Dar, să nu anticipăm. După holdă şi ţarină, care sunt jos, sub straşina muntelui, domeniul fânaţelor sau al oraşelor este cel care urmează, suind coasta şi acoperind muntele până dincolo de 10 km distanţă. Aici, „moşii noşti şi-or prins fiecare dărabu lui de loc : care cum o putut şi cât o putut". Petecile acestea de proprietăţi particulare sunt „tăiate", ca să spunem astfel, într'un domeniu de pădure, care aceasta nu e, însă, împărţită pe indivizi, cu dărabu, ci este — câtă a mai rămas — tot proprietate obştească, indiviză. Aşa dar: petece (sau: pete) de proprietăţi individuale într'un cadru de proprietate devălmaşă. Fenomenul se petrece la fel în toate regiunile de munte (cel puţin acelea pe care le cunoaştem noi) : „din bătrâni", şi-or prins oamenii câte o bucată de curătură, pentru fân şi altele, în cadrul pădurii (muntelui) din nemijlocita apropiere a satului. Fiecare, cum i-a fost priceperea şi puterea: unu a prins loc mai bun şi mai mult, altu mai puţin şi mai prost. Era pe vremea când era spaţiu mai mult ca acum şi puteai „cutropi" unde voiai, că proprietarii devălmaşi nu te opreau. ") Am putea numi acest domeniu şi altfel: domeniul sălaşelor şi al colibelor, cele două forme de adăpost (locuinţe) care se risipesc pe întinderea lui. De obiceiu, în geografie se spune că sălaşul este o locuinţă temporală (aiurea-i spune: conac, aiurea odaie). La Clopotiva, însă, şi pe toată bordura haţegană din munţii Retezatului, sălaşul este o locuinţă permanentă: primăvara, vara, toamna, iarna, nu e o singură lună (dar nici măcar o săptămână) peste an, în care marginea dinspre ţară a muntelui — pe o lăţime de 10—12—15 km., până unde se întind sălaşele, să nu fie locuită. Iarna, stau oamenii acolo cu „oile la fân". în adevăr, puţin din fânul „făcut" vara pe munte e coborît în sat; cel mai mult, făcut clăini, e mâncat pe loc iarna, cu oile. Omul locuieşte atunci în ») Ţarina, deci, este exact ceea ce este şi fn părţile Olteniei şi Munteniei (cel pu(ln pe alocuri: in jud. Oltului de exemplu), ") La Clopotiva, — în loc de răzor „se spune mejdină. Şi tot cam acelaşi sens are şi termenul de mezutnă, a cărui rădăcină e latinească. '■) E de văzut dacă nu cumva acest termen (ni se pare că de origina ungară : havas = munte acoperit de zăpezi) nu va fi stând şl la originea numelui munţilor Oaşului. «) V. şl Monografia Nerejulut şi a Vrancel, redactată de H. H. STAHL şl care va apare cu prilejul Congresulu Internaţional de Sociologie din Bucureşti (August, 1939). 454 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCA, III. 10-12 Conea: Om şi natură in Haţeg. om- ,:v-: ^4 jna UopoLivsif.--^ c ?&lMJ$f* ■ vi/ţ''fi TT)-------- r—l0cv.i t—(stane de oi, capre, boi , V a c i Fig. 2. —Ţara Haţegului, desenată după o hartă în haşuri 175.000. Satele se înşirue în lungul apelor, ca şi în depresiunea de peste munţi a Olteniei. Clopotiva e la ieşirea din munte a Râului Mare, pe stânga. Clişeu : Troian George Zaharia SOCIOLOGIE ROMANEASCA, III, 10-12. Conea: Om şi natură în Haţeg. ■■■) .'■! * -ii:»»,. L'w ^3*»si fig. 3.— Vedere a câmpului de piedmont dela Clopotiva, la ieşirea din munţi a Râului Mare, creatorul câmpului. Se văd braţele în care a pa râului se desiace. Clişee: 1. Traian George Zaharia. 2. Ion Conea Wk\\\\\\\\\\m SOCIOLOGIE ROMANEASCA, III, 10 Conea: Om şi natură fn Haţeg. 12 Fig. 4. — Satul Râu-de-Mori („Râ-di-moare"), vecinul de peste apă al Clopotlvei. Se observă culmile despădurite ale munţilor. Muntele cel mai din fund, golaş, în fundul văii Nedeea Scoabelor. Fie,. 5. — Sălaşe in apropierea satului, pe coasta muntelui. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, III, 10-12 Conea : Om şi natură în Ha(eg. Clişeu 6: Ion Conea Clişeu 7: Fischer. l------ ngA^^I ^j^ ■*:*&' . -V WiWk > . aa». Fig, 6. — Pe câmpia aluvială de piedmont a Râului Mare, grămezile de piatră adunată de pe ogoare stau ca o mărturie a grelelor condiţii in care se face agricultura, la capătul acestora. Fig. 7. — Clini de „hărană" (în fată) şi de fân (mai în fund) în lunca Râului Mare. in fund de tot, munţii Retezatului. Vârful cel mai înalt, mai in stânga: Retezatul; cel ascuţit, mai în dreapta drept în mijloc, Picului. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, III. 10—18 Conea: Om şi natură în Haţeg. Clişee: Ion Conea Fig. 8.—In fund, culmea Peleaga. care sue pe nesimţite din marginea „Ţârii" până la 2.516 m. Vârful cel mai înalt, dreapta în fund, — e Retezatul. In planul din faţă: săiaşe şi clăi de fân în curmătura Prislopului (v. texlul). Fig. 9. — în curmătura Prislopului, mulsul oilor. Oile trec din staul în zăveadă (v. textul). colibă sau în sălaş18) iar oile în staul sau în zâveadâ, pe rând: când e vremea bună, stau la lărgime î.i seciu sau zăveadă, care seciu sau zăveadă e o împrejmuire largă, de pot sta oile risipite în ea, mâncând fânul care li se pune pe pământ; iar când e vremea rea şi oile trebuesc ţinute la cât mai mult adăpost (de ger, dar şi de lupi), atunci omul le închide pe acestea în staul, care e mai strâmt decât zăveadă, are gardul mai înnalt şi aplecat spre înnăuntru (ceea ce face ca lupii să se teamă de el şi să nu-1 sară, la oi). Fiecare e cu oile lui la sălaşul lui, la fâneaţă cu clălnlle lui. Nu e familie din sat, aproape, care să nu-şi aibă omul la sălaş sau colibă, iarna Pe întinderea albă a muntelui, fumul urcă din sălaşe peste tot. Omul e mai tot timpul pe afară: dă fân la oi, le scoate Ia apă la izvorul din vale, le dă sare, etc. Uneori soarele bate puternic la feţe; oile, atunci, se culcă şi se odihnesc risipite în seciuri. Dacă se pune viscolul, le trece de îndată la staul, le pune fân în iesle şi toată noaptea e mai mult treaz, cu gândul la ele: „la tot ceasul ese omul din sălaş, să ia sama Ia oi". Are făină la sălaş, are brânză, are slană — şi rar dacă suie cineva din sat acolo. Când ţine mult vremea rea, poate să treacă şi luna fără ca dela sălaşe să tune cineva 'n sat, sau din sat să urce careva sus. Ziua e mică şi nici nu ştii când trece. Omul e tot pe lângă oi — şi abea dacă seara găseşte răgaz să meargă şi să stea de vorbă cu vreun vecin, Ia focul din sălaşul acestuia. Noaptea, lătratul câinilor sparge mereu tăcerea şi întunericul, mai ales când joavinele dau târcoale la staule. Atunci iese şi omu din sălaş sau colibă şi — strigăt cu strigăt se 'mpreună, de răsună tot muntele. Deabea într'un târziu se potolesc câinii din lătrat, oile se culcă băgate una într'alta sub gardul aplecat al staulului, iar oamenii intră în sălaşe şi se culcă lângă focul care niciodată nu se stinge, dormind iepureşte, gata să tresară la orice zgomot, cât de mic. Nici n'au apucat să aţipească şi deodată: „Uiu, lupu măăă 1" s'aude de pe un crac de munte depărtat şi iarăşi e toată lumea în picioare, iarăş lătratul câinilor acoperă munţii, oile tresar în staul scuturând sute de clopote, şi somnul nu se mai prinde de om, pân' la ziuă.... Aşa e azi, aşa va fi fost şi pe vremea Iui Buerebista. Asta e iarna. De cum începe a da în primăvară^şi neaua prinde a se topi, dă şi colţul ierbii. Pe feţe neaua se duce, văzând cu ochii. începe să bată dinspre amiază Vântu Mare, cel care scoate mugurii pe crengi. Oile stau mai mult în seciuri în bătaia soarelui. De soare, obrazul omului prinde a se bronza, cape malul mării vara. Pe feţele de unde a plecat zăpada, a şi apărut covorul ierbii mărunte. în ritmul clopotelor dela gât, oile prind a o paşte. Şi o pasc, astfel mai toată primăvara, până ce vine vremea să suie turmele la gol. In lipsa turmelor, iarba creşte văzând cu ochii — şi se face fân. Lunile Iulie şi August sunt ale fânului: omul coseşte mereu, atunci, şi face clăinl pentru Ia iarnă. — Şi toamna, prin a doua jumătate a lui Septemvrie, oile coboară iar de la gol spre păşunea dela colibe şi sălaşe — şi iarăşi pasc aici iarba şi otava până Ia iarna cea nouă — şi tot astfel de când lumea, până va fi lumea (cât va mai fi cum e). Oile, astfel, stau cam nouă luni din an pe domeniul sălaşelor sau al fânaţelor şi numai trei pe acela al păşunii alpine, de pe culmile golului. Iar din cele nouă dela sălaşe, cel puţin şase sunt tot de păscut, numai trei rămânând pentru mâncarea fânului cosit (uneori, însă, când e iarna uşoară, oile şi caprele găsesc şi atunci muguri ca şi anumite soiuri de iarbă care rămân mereu verzi, aşa că nu întrerup de loc, tot anul, obiceriu păscutului). Iată, deci, cum viaţa umană se ţese neîntreruptă în aretul acesta al sălaşelor — unde avem sălaşele şi colibele, staulele şi zăvezile, unde se face fânul cel mult, şi până unde sue pâlcurile de nuci, meri, peri, cireşi, pe care omul îi plantează oriunde găseşte un dărab de loc adăpostit şi bătut de soare. Toamna şi primăvara, locuitorii acestei zone sunt păcurarii, care pasc turmele ; iarna şi vara, locuitorii sunt stăpânii sălaşelor şi ai '») Sălaşul e făcut ca şi casa, în patru fete, din bârne, acoperit cu prăştilă; coliba e mică, jumătate in pământ jumătate d'asupra; în ea e mal cald; e acoperită cu glii de pămănt şi e mică de lntrt pe brânci in ea. Cine stă iarna in sălaş, ii lipeşte şl pe ala cu pământ. Unu stă in sălaş, altu in coltbă, cum ii e voia şi puterea". 455 oilor, stăpânii care vara fac acolo fânul, iar peste iarnă îşi păzesc şi-şi hrănesc fiecare oile lui, la sălaşul lui, pe oaaşal lui (ciobanii sau păcurarii coboară iarna în sat, iar vara stau sus, la gol). Iată ritmul şi felul în care se deapănă viaţa pe partea de munte permanent locuit în Ţara Haţegului. Totdeauna, răsună el de viaţă: Nu ştii când e mai plin de ea: vara şi e toamna, când clăinile de fân sunt dese, pe alocuri, ca şi clăinile de grâu pe şesul din vale — sau iarna când, pe lângă elementele de viaţă mai sus evocate, mai poţi vedea şiruri de oameni trăgând pe coaste în jos tărşurlle şi bârzăicile de fân, hăiuşurile şi sarcinile de lemne? Se poate spune că viaţa cea adevărată e iarna, la munte; în vremea asta, jos în sat, numai femeea munceşte, — bărbatul trăieşte mai mult hibernând. 2. In ăretul stânelor şi al păşunii alpine. — Dincolo de Prislop, „spre amiază de el"— cam dela 10-12 km depărtare de sat şi până aproape de 30 — se întinde domeniul păşunii de vară — păşunea propriu zisă —şi al stânelor. Acolo e muntele cel adevărat19), „golul"— cum se spune cu o vorbă cunoscută — după ştiinţa noastră — pe aproape toată întinderea Carpaţilor româneşti. Suntem în regiunea alpină. Astăzi — turmele stau acolo numai trei luni, „cât ţine vara la gol". înainte vreme, însă, se pare că, în unele puncte cel puţin, şedeau oamenii prin cele părţi şi iarna, „cu caprele la frunză": „Să spuie că cu caprele sădeau oamenii iarna în munţi pe Râu Mare, în sus, la Gura Apei...20). Acei oameni, care sădeau la capre în munţi îşi duceau de toamna mâncare, să aibă până primăvara (că în timpul iernii nu le mai pute aduce nimă şi nici ei să vină în sat)... rar, când era iarna uşoară, când venea câte unul pe acasă, să vadă ce mai e în sat şi să spună ce mai e sus, la munte.... Aceştia sădeau acolo, cu caprele, ca sălbaticii în munţi"21). (Ion Foarce Cătană). Despre populaţia românească din sud-vestul Ţării Haţegului se poate spune, cu o vorbă care, dacă poate părea banală, ar fi totuşi foarte la locu-i: e trup şi suflet cu muntele22), Această legătură, poate, e mult mai veche decât se crede în deobşte. Omul, aici, nu numai că e prieten al muntelui, dar mai e şi un cunoscător al lui fără de pereche. Sunt în Clopotiva, de pildă, locuitori care se oferă să te călăuzească pe munte până la Orşova „tot pa muche, din vârv în vârv, să nu tuni în nici o vale până la Ruşava"23) — aşa de întins e orizontul lor spaţial. Unii din ei au neamuri în Cloşanii Mehedinţului, ceea ce arată că legăturile transcarpatice, pe care ni le atestă şi documentele pentru trecut, au fost totdeauna în floare. Poporul cunoştea şi cunoaşte plaiuri care te pot purta uşor dintr'o parte într'alta. Acum 80 de ani, vicarul Ştefan Moldovan amintea, în Foaia pentru minte, animă şi literatură, de un drum care, pornind din satul Râu-de-Mori, mergea mai întâi pe valea Râuşorului (care coboară dinspre Retezat) pentru a se sui după aceea sus „pe culme : iară pe culme şerpueşte — şi după spusa oamenilor se întoarce pe după piscul Retezatului şi, de acolo, pe culmea munţilor, trage la vârful muntelui Oslea, de pe carele se pogoară în Romănia-mică, ta Tismana"2i). ,B) Abia acolo, deşi chiar deasupra satului, Îndată la sud da el, muntele Furcătura se înalţă la 1.450m. Totuşi muntele adevărat, pentru omul carpatic, este numai regiunea alpină, cea cu păşuuea de vară, sola!—cum spune el. Tot astfel la Călnenll-de-Argeş, odată, plecând in excursie însoţit de un om din sat, am ajuns „in munte" abia când altl-metrul arăta 1.500 m. *>) „ti zice aşa, fiindcă acolo să strâng 3 parale la un loc: Lăpuşnlcu, Branu, Rău Şes ". Sunt, din sat şl până acolo, c. 30 de km. ») „Să spune că odală or fost ficiori la capre, la un loc, şl la Botezu Domnului (= Bobotează, n. n.) unul au venit acasă, lăsând numa pe ălălălt la capre, şl au venit fiindcă la Botezu Ddmnulul fi nedele în Clopotiva.., şl ortacul de-au rămas la capre n'au mal volt să şadă la ele, de urât: şl când s'au (intors ălălaltu de-acasă, au găsit caprele toate omorite de lupi (acelaşi). ») V. şl cuvintele ungurului IOAN FOLDES, in această privinţă, la ANDREI VERESS, Păstoritul Ardelenilor în Moldova şt Ţara Românească.* p. 4. a) Din Clopotiva drumul te duce pe valea Râului Mare sau pe culme, pe sus, până la Vârful Ptetrtl (2.200 m.). De acolo, trecând pe munţii bănăţeni, drumul te duce, tot din vârf In vârf (aşa cum glăsule documentul din 1520 că mergea — exact tot pe acolo —hotarul dintre Ardeal şl Oltenia pe acea vreme) pe dreapta Cernel; până la Mehadla (nu, deci, chiar până la Ruşava, cum spune clopotlveanul). *) Din articolul: Annotattanl despre titra Hatlegulul, din Nr.38, Miercuri, 23 Septemvrie 1853, p. 284. 456 Zona muntelui permanent locuit se întinde din marginea Ţării Haţegului spre miazăzi, pe o adâncime care poate merge şi până la cincisprezece km. Dincolo, începe âretul muntelui adevărat — al „golului", cum „spunem noi, pă rumânie". Acolo e domeniul păşunii alpine, al păstoritului. Cine cercetează păstoritul din munţii Haţegului, acela va surprinde, în formele în care acesta se practică, o tehnică aşa de complicată şi de arhaică, încât va trebui să conchidă pentru o foarte îndepărtată origină a păstoritului haţegan 25). Azi, faţă de ce a fost odată, păstoritul haţegan este în vădit regres. Făcea această observaţie şi Emm. de Martonne, într'o excursie, acolo, în vara anului 1921: „Deja acum vreo douăzeci de ani se putea observa (în masivul Retezatului) un regres al vieţii păstoreşti. Stâna din Bucura fusese părăsită din 1906. Marii proprietari unguri refuzau să arendeze păşunile, spre a păstra intact vânatul de urşi şi de capre negre!.... Răsboiul a precipitat şi el decadenţa vieţii păstoreşti"26). Aşa decăzută, însă, cine va cerceta-o va găsi destule elemente care să-1 ducă la concluzia Iui Ovid Densuşianu: „Şi firea locului şi felul de viaţă al locuitorilor te opresc la gândul că acest colţ al Ardealului (Ţara Haţegului) n'a putut fi decât un cuib de păstori. Chiar acolo unde păstoritul e o îndeletnicire aproape părăsită..... amintirile bătrânilor vorbesc de vremuri mai bune, când păcurarii suiau în munte cu turme bogate" 27). Suiau primăvara, pentru ca toamna să coboare, pentru iernat, tocmai în lunca Dunării sau, şi mai departe, la malul mării. întocmai ca o titulatură domnească de pe vremuri, unul din colindele haţegane — cules de noi, în Clopotiva28) — întinde sub privirile noastre tot trupul Ţării, „din plaiuri şi până la Marea cea mare". E vorba, în el, de un cioban dus cu turma tocmai la malul Mării, Şi cântă, acolo, fălindu-se: Lăudă-mi-să laudă Câte flori pa munte Dalb de păcurar Atâtea ai de multe..... Că el că mi-şi are Aude Marea, duşmana lui: Laudă-mi-să laudă Mare şl turbure Marea turburată, Şl-i vo 'nnecare Că ea mi-o venire Dragi oile Iul.... Ca şi în Mioriţa, însă aude un berbece lai, care-şi oferă stăpânului serviciile şi-i spune să nu se teamă : Cel berbece lai Oile or pornire. Din turma lui Crai La munte-or venire;.... Din grai îmi grăiire: La munte-or venire Drag stăpâne al meu Unde iarba-mi creşte. Nu te spăria: Nime n'o pliveşte, Când Marea o venire Fără ce-o plivesc Mare şi turbure, Nouă cerbi de-ăi suri Clopot uiu clăttre"), Din nouă custuri"1) !.... Dar viaţa bogată care se ţesea pe vremuri în munţii înnalţi ai Haţegului—a lăsat şi altfel de urme. Ea, adică, poate fi surprinsă şi în altfel de „documente". De pildă, în toponimia alpină locală. .....Munţii Clopotivei încep din marginea satului şi merge în adânc, spre miazăzi, aproape treizeci de km. Ultimul, Vârful Pietrii, e şi cel mai înalt: aproape 2.200 de m. Puţin mai spre sat de el, pe o faţă bătută puternic de soare, se află cea mai depărtată stână a satului. Acolo, într'o zi şi o noapte de August, acum trei ani, am ascultat cea mai frumoasă lecţie de toponimie carpatică dela păcurarii Carcion Mita, Foarce Vicu, a). V., In monografie, cap.: Păstoritul tnmunţii Clopotivei. «6) In Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, I, p. 133 - 134, ") Graiul din Ţara Haţegului, c. p. 4. *>) In August, 1935, dela Ion Foarce Cătană. ") A elăti sa a mişca. *>) Custură = „munte rău, numa piatră şi scoabe". 457 Şâmon Patru Afion—şi ceilalţi. De o bogăţie, o vechime şi o originalitate pe care, în câte drumuri am făcut până azi nu le-am mai întâlnit nicăeri aiurea în Carpaţi, toponimia haţegană de acolo îmi apărea ca o adevărată pădure de nume, — aşa de multe erau acestea, aproape pentru fiecare accident de teren, oricât de mărunt, câte unul. Prin numele acestea, multe şi vechi, omul apărea ca ţintuit din- veci pe locurile acelea. Fiecare pârâiaş, fiecare versant de vale, fiece vârf, „fiştecare cu botezul lui". Mi-am adus aminte atunci, de acel ungur I. Foldes care, trăind cinsprezece ani printre ciobanii români din Carpaţi, avea să scrie mai târziu „că nu se găseşte pe toată faţa pământului un alt popor a cărui viaţă să fie atât de strâns legată de pădure (= munte, v. mai jos) dela prima sa ivire şi până în prezent ca poporul român".....„In regiuni cu locuitori de diferite naţiuni — continuă el — nimeni nu cunoaşte aşa de bine văgăunile codrilor ca Românii, cari dau numiri caracteristice până şi celor mai mici creştete de munţi (n. n. se vede, aşa dar, că de munţi e vorba) sau celor mai neînsemnate pâraie"31).... Acolo am aflat de unde vine numele culmei şi al vârfului Peleaga, unul din cele mai înnalte ale ţării: „la noi, oaia care să duce lâna dipă ea, aia epeleagâ. Aşă şi muntelui ăstuia, i-o fi zîs Peleaga pă cum că e piatră goală, fără pic dă pădure, ca oaia peleagă fără lână". Acolo, şi „povestea" muntelui Rătezatu, cu cele două fete de împărat: „s'o mâniat una din ele, o luat un fier de plug şi o dat aşă de aspru, de o tăiat vârfu muntelui, care de atunci să cheamă Rătezatu".... da eu n'aşi credea adăoga cu humor ciobanul, să fi dat aşă puternic, să sboare fieru plugului până acolo"). De pe Vârfu Pietrii priveam în soarele amiezii la cele două „scoabe": căldările glaciare numite Vărăng şi Vărângel, pe care cândva — într'un mic studiu — am cercat să le apropiem de încă enigmaticul Parâng (care, totuş, ar fi paleogrecul Fărangos, nume din vremea colonizării — şi cu greci — a Daciei). Din acelaş loc ne-arăta păcurarul Mita Carcioni spre muntele Gugu (să nu zâmbiţi, dacă vom spune că un cărturar bănăţean are o grămadă de serioase argumente cu care susţine că muntele Gugu ar fi, nici mai mult nici mai puţin, decât sacrul munte Cogaeonum al Dacilor). De acolo am privit spre custurile Retezatului („noi zîcem custură la un munte rău, numa piatră; zîcem o custură dă cuţit, da zîcem şi despre hoţu care nici nu fură, nici nu să lasă, zîcem că custureşte"32). — Dar să înşirăm o seamă din numele de munţi, ape, văi, care ni s'au părut mai interesante: Arădeşul, Bălmăju33), Bear cu, Bodu, Bloiu34), Branu35), Băldiniş, Bulzu36), Cema,Corciova31), Dorna33), Dămbrâviţa, Furcătura,Furcitura, Godeanu, Groşanu, Grunu, Gorganu, Lăpuşnicu, Lazuri, Mihăeasca, Nedeia, Prislop, Pădieşelu, Po- jorâta, Plcuiu33), Părâginosu40), Rana, Rancu, Riu-Şes41), Şesura, Tomeasa, Urşoanea, Văcărea, Visarea, Vârângu, Zau (două silabe), Zâmbru42), Zăpodia43) etc. si) Apud ANDREI VERESS, Păstorttul Ardelenilor In Moldova şl Ţara Românească (până la 1821)—, p. 4. ss) Şl in Ţara Năsăudului, in satul Şanţ de pe Someş, am intâlnit toponimicul Custura. Se numea aşa o creastă din masivul Inăului. Nu este exclus să-1 fi dus acolo, ca să spunem aşa, oierii Polenart din părţile Sibiului, cari — cum tot de acolo ştim — arendau deseori păşunile Inăului. ss) Termen din viata păstorească (e acelaş, desigur, cu balmuş sau balmoş). s<) Credem, ca şi în cazul blojulul—paparudă (mai sus descris) că e vorba, în realitate; de numele boj sau boz cunoscuta plantă. Nu este exclus, când chiar alături de muntele Bloju este un altul numit Ştevia — şi când aiurea, avem munţi numiţi Puru, Alunu, Carpenu, Făgeţel etc. 53) Dela numele de persoană Bran, dar nu e exclus să fie şl dela slavicul bran = cetate. a») Termen pastoral, ca şi Balmăj. 37) In Moldova se Întâlneşte numele de familie Corclavii. 55) E şi nume propriu, dar e viu, incă, şi ca apelativ (v. mai jos). 55) E viu, incă, şi ca apelativ (v. mai jos). 5°) Mai e un munte astfel numit: Repeztle Părăglnosu, aproape de Voineasa, pe Loetru. >') Vestita apă, cu vestita-i luncă largă, la 2.000 m. altitudine, după care a botezat Emm. de Martonne una din platformele de eroziune ale Carpaţllor. *3) Adică Zimbru. Se numeşte Măgura Zimbrului muntele sub care e aşezat satul Rîu-de-Morl, vecinul de peste apă al Clopotivei, (Tradiţia locală vorbeşte de vremea In care trăiau .zimbrii"în munţii noştri"). u) De origine slavă, Însemnând foc adăpostit. L-am întâlnit în toţi Carpaţil Româneşti. 458 Dar nu numai numele proprii interesează, ci şi cele comune, aşa numitele apelative. Iată, de pildă, acela de picuiu, care e pe stingere (se vede aceasta din faptul că e — cum am văzut — şi un munte „care să chiamă aşă numa el, cum Rătezatu e Rătezatu şi Peleaga, Peleaga")... picai, ala să cheamă aşă, care e un vârv ascu|it, un vârv ales dintr'alte vârvuri... hala e picui"— sau, cum ne spunea un cioban din munţii care apără Ţara Haţegului dinspre est, — „un clenţuc înnalt şi ascuţit, ala îi spunem noi picai". Dar picuiul acesta — care se mai întâlneşte în munţii Făgăraşului sub forma Picaiata, e de obârşie latină: „Picui — «pisc» — presupune o formă latină Picculeus-um din tema Pice — ce apare în domeniul romanic cu înţelesul de „vârf de munte"44). Aşa cum Norvegienii, înfrăţiţi cu ţărmul crestat al mării lor, au o foarte bogată terminologie litorală, — un mare număr de omonime apelative pentru toate nuanţele sau formele de golf, de pildă, — aşa ţăranul din Haţeg are o sumă de acestea pentru ideea de vârf, de exemplu: picui, vârv'mormondol*5), grumuleu*6), cioacă, chicioră*1), cucă*8), cornăţel, cornet*9)... şi singur cioacă are, pentru tot atâtea nuanţe de forme de vârf sau înălţime izolată, o sumă deforme: „noi zîcem: cioc, ciocuţ, cioacă, ciocaţă, ciocan, ciocodan, ciocălie50)". Tot astfel, omul din Ţara Haţegului nu cunoaşte un singur fel de piatră şi n'are, drept aceea, un singur termen care să exprime această noţiune; ci el distinge o sumă de feluri de piatră, pe care le designează cu tot atâţia termeni aparte. Iată câţiva, cari privesc — unii din ei—structura şi alţii diversele forme pe care piatra le îmbracă: piatră mălăeaţă — „aia dă să mărunţăşte mărunt"; steiu — „o piatră măi mare, care să dăsf ace singură măi sus dîn altele"; durai — „piatră care năpârleşte şi să dăsface scoarţă după scoarţă"; cleanţ — „zîcem acolo unde stă piatra ca zidită, dă parcă e linsă, şi are uneorea o ţâră străşină, dă nu plouă sub e"; bord — zîcem la o piatră dăsfăcută, sângură, purtată dă apă până s'o făcut dodoloaţă" („rătundă ori dodoloaţă, tot una"); lespede — piatră dăsfăcută felii-felii"; surupiş dă piatră — „piatră mărunţîtă, care cură pă hoagă în jos, unde e locu ţepiş"; grohotu— „e tot piatră mărunţîtă, da cu bobu măi mare; cură şi ea tot aşă, pă hoagă în jos"; scorotă— „spunem unde e muntele stârmin51) rău şi cură grăunţiş dă piatră dipă el ca la o moară; custură — „spunem unde sânt numa cleanţuri şi steiuri şi sedrotă, la muntele ăl măi rău şi măi înnalt", etc. Munţii au dălme sau muchii sau creste, culmi sau sleme,— termeni cari înseamnă cam acelaş lucru, dar nu chiar acetaş. Unui loc de unde s'a tăiat pădurea, ţi se va spune că i se zice: tâetură sau leş sau gărână sau săcătură sau curăţ ură (june a pierit ca apelativ). Luncă — deşi suntem la munte — e un termen viu şi pătrunde adânc în munte, în lungul Râului Mare, de ex., care are „luncă şi luncuţă" până la aproape 20 de km. în adâncul muntelui, — iar cursul repede al apei în munte prezintă ici o linşară dă apă (unde apa cade în repeziş pe trepte de piatră netezită, linsă), dincolo o pişandă, — „iar unde apa e învolbată şi înspumată şi adâncă, acolo îi spunem dornă" (vâltoarea de aiurea); apa se adună şi curge în fă u/7, în jghiomfuri52), pe parafe53), în scoabe, pe hoage (care hoage „sânt aşă, ca nişte troace şi trag spre obârşiile apelor"), după cum sedrota curge şi ea pe văerugi între cularele de cleanţuri. La gura păraelor (unde să'mpreună două ape de munte, repezi) e pirg, — „un colţişor băgat între două părae, aşă". La muntele „ăl mare, Ia gol, nu e loc rău decât în custuri şi p&scorote; încolo, dă multe ori e loc şâştinos; zîcem: aici e şaştină, adică loc «)OV.DENSUŞIANU, Graiul din Ţ.H., p.54. *) .0 grămadă de pământ, o bombătură,— aia e mormondolu. '«) „Aia să chiamă un grumuleu: un deal mic, un deluşel". („Originea latină a acestui cuvânt ni separe neîn-doioasă", Ov. Densuşianu, op. cit. p. 51). - ") In Ţ. Haţegului se întâlneşte şi ca nume propriu de munte, dar şi ca apelativ (Merişor). «) „E câte o cucă aşă, — te sui pă ea şi vezi tot, tot". *9) „Zicem cloacă, zîcem şi cornet ori corniţei — când e locu bordos". w) Desigur că şi numele de Cioclovina (sat In munţii Sebeşului şl munte lângă Tismana) e din aceiaşi familie. «) Stărmtn, adică prăpăstios; (la IORQU IORDAN, Rumdnlsche Toponomastlk = praeceps). De origine slavă. Frecvent în toponimia rom. şi ca nume propriu. M) Jghlomf—Jghiomfuri (care trebuie să fie cuvânt unguresc (?) noi l-am găsit însemnând mai ales lac tntr'o căldare glaciară (Clopotiva). K) Nu se pronunţă pârâu, ci ori părău, ori pârău — iar „noi zicem aşă (parău-părău) chiar la o vale fără apă". 459 şes, dirept, bun; căţăne M) zicem tot aşă, la munte unde e o ţâră loc şes, măi mititicuţ ; uneorea dai dă câte un vărtop, ori de un loc priporos, priboi rău" etc, etc. Nu e, însă, nici între numele proprii, nici între apelativele toponimice, niciunul care să aibă importanţa pe care o are acela de Nedeie. Iar nedeia, cum se ştie, este acea sărbătoare care, în Haţeg, este „mai luată în seamă decât Crăciunul, Pastele şi Rusaliile... Nedeia e mai mult decât Anul Nou. Nime din popor nu numără anii dela Anul Nou, ci dela „nedeie"...55) (Ion Pop Reteganul). Iar termenul nedeie este, în Ţara Haţegului, şi nume propriu purtat de unii munţi. Doi din cei mai frumoşi munţi ai Clopotivei — ambii cu înălţimea între 1.800—1.900 m şi terminaţi sus prin câte un pod frumos] aşa se cheamă: Nedeia Galbenului şi Nedeia Scoabelor. De pe Vârful Pietrii ochiul se odihneşte, deasupra izvoarelor Bistrei, spre asfinţit, pe frumosul pod al muntelui Nedeia (altul) care poartă pe el un gurgui Vârful Nedeii şi cade spre Banat prin Buza Nedeii; din acelaş loc priveşti la podul Nedeii Prisloapelor dela confluenţa Corciovei cu Râul-Şes, iar ciobanii îţi arată cu mâna întinsă şi spre acel minunat pod înalt, „care să trage dîn Retezat spre amiază": Nedeile Borăscului. Şi mai sunţi şi alţi munţi Nedeia pe acolo: „Dumnezeu ştie-i câţi măi sunt, că-s mulţi" e răspunsul obişnuit. Pe unde sunt Nedeile Borăscului, acolo scria G. Vâlsan că „se întind, la înălţimi de peste 1.500 de m. adevărate câmpii ondulate, cu o suprafaţă totală cât şi a şesului din Ţara Haţegului". Pentrucă, oriunde e un munte numit Nedeia, „acolo e Iocu frumos, dirept, în bătaia soarelui". Pe niciunul, însă, din munţii care se cheamă Nedeia, nu se mai ţine azi sărbătoarea şi nu se mai face petrecerea dela care le vine numele. Dar, ca ei să poarte acest nume, înseamnă că a fost o vreme în care acolo sus, în inima masivului banatic, se ţineau sărbătoarea şi petrecerea, nu ca astăzi, în satele din „ţară". Cănd se vor fi ţinut ? începând din ce vreme şi pană spre ce dată? Precis, nu se poate răspunde. Harta lui Schwanz (1720) înseamnă pe acel Nedeje dela izvoarele Bistrei; iar documentul cu hotărnicirea din 1520 dintre Oltenia şi Transilvania notează, exact în această inimă, trei munţi cu acest nume: „mons iile vocatus Nedeje", „ad montem Grupa Nedeiesei mare"şi „ad motem aeque Nedegin"l). Dar pe Nedeia, ca nume topic în Carpaţi, l-am găsit amintit încă din 1573 (în munţii Maramureşului). Cu alte cuvinte, „instituţia nedeii"— ca s'o numim aşa — începe, documentar, odată cu istoria noastră şi continuă a trăi mereu, până în zilele noastre. Azi n'o mai găsim vie decât în Apuseni, Haţeg, Banat şi Oltenia. Dar, lucru important, nedeia mai trăeşte azi ori numai în munţi, ori în regiuni situate imediat sub munte". Nedeia, aşa dar, ar fi un fenomen social legat geografic mai mult de regiunea de munte. Iar „dacă deja în 1520 erau, în masivul banatic, o sumă de munţi cari se chemau Nedeia (n'are cine ne spune, dar este sigur că ei erau mai mulţi decât trei, câţi atestă documentul ca purtând acest nume) aceasta înseamnă că practica nedeii pe aceşti munţi venea din vremuri mult mai vechi. Trebuie o vechime şi o practică îndelungată şi continuă, pentru ca un munte să capete nume după fenomenul (în speţă, nedeia) pe el practicat. Ne ducem, astfel, fără să vrem, măcar cu un secol sau două dincolo de 1520, — adică: în vremea lntemeerii... Iar nedeile de pe la 1520, care se ţineau pe amintiţii munţi, trebuie să fi fost foarte populate, frecventate — adică — de foarte multă lume. Ele trebuie să fi fost, ca să spunem aşa, adevărate instituţii sociale. Altfel, încăodată, munţii respectivi n'ar fi căpătat acest nume"... E limpede, aşa dar, că o populaţie de păstori mult mai numeroasă decât cea de azi exploata odinioară păşunea alpină a masivului banatic (şi, deci, şi versantul dinspre Haţeg al acestuia; iar cei mai mulţi munţi Nedeia de pe versantul haţegan sunt pe domeniul Clopotivei, al Grădiştei, Zăicanilor,—adică al satelor din raza vechei Ulpii Trajane). «) Căjâne (n. mulat) in munţii Sebeşului 'e termenul popular pentru dolina geografică (o căţăne—două căţâni). ") Acest citat, ca şi toate celelalte, din rândurile acestea despre nedel, sunt din studiul nostru: Din geografia istorică şi umană a Carpafilor, Buletinul de Oeografie LV. 460 Azi, pe niciunul din aceşti munţi nu se mai ţin nedei, (se ţin jos, în sate); totuş e plin muntele de turme şi păstori, vara. Cât de plin, însă, trebuie să fi fost el de viaţă pastorală pe vremea nedeilor de pe el 1 In vechime, deci, ori că poporul nu le putea ţine în sate, ori că nu voia el să le ţină acolo, chiar dacă împrejurările i-ar fi permis. Şi într'un caz şi într'altul, însă, o aceiaşi concluzie se impune: poporul românesc (şi, în speţă, „poporul haţegan") trebuie să fi fost cândva mult mai prieten cu munţii şi trebuie să-i fi frecventat mult mai mult, în mult mai mare număr decât azi, pentru ca el să-şi fi ţinut nedeile pe ei, acolo sus. Poate că toată populaţia din sate urca, pe atunci, sus în munte, „la nedeie". Spuneam că pe Gh. Vâlsan 1-a preocupat de aproape problema nedeilor („Aceste serbări (petreceri) pot fi considerate drept una din cele mai atrăgătoare probleme de geografie umană din Carpaţi") scria el cândva; „misterioasele vechi târguri pe înălţimi, mult mai numeroase odinioară decăt astăzi, vedea el (Vâlsan) o dovadă esenţială a folosirii muntelui de către o populaţie mult mai deasă şi mai adaptată Ia mediul local decât cea actuală"5b). Pentru ceia ce a însemnat muntele odinioară pentru omul din Haţeg, credem că nu poate exista un document mai puternic şi mai elocvent decât acesta, al munţilor cu numele Nedeia — dintre cari, cum spuneam, cei mai mulţi sunt tocmai în âretul Clopotivei şi, în genere, al satelor din colţul vestic al Ţării Haţegului. Dar nu e numai atât. încă un lucru izbeşte în viaţa haţegană în partea dinspre munţii Retezatului: cunoaşterea şi folosirea unui neobişnuit de mare număr de plante medicinale. — Ne aducem aminte că, în vara anului 1930, când „monografia" lucra la Runcu în Gorj, între faptele care ne-au impresionat cel mai mult, a fost şi marele număr de plante terapeutice cunoscute de bătrânele satului. — Tot astfel, multe din monografiile de sate, câte s'au lucrat până azi la noi de cărturari ieşiţi din popor, notează un respectabil număr de plante medicinale 57). — Nicăiri însă nu ne-am amintit mai mult de medicul grec Dioscorides, care „se mira" de câte plante de leac cunoşteau Dacii, ca şi de celălalt medic grec : Hyppocrates care spunea: Morbinon verbis, sed herbis curan-tur, — nicăiri ca în Ţara Haţegului şi mai ales la Clopotiva. lntr'o excursie făcută în munţii Nucşoarei, eram cu un bătrân care cunoştea aproape orice plantă—cum o cheamă şi la ce e bună. Un altul, din Râu-de-mori, la fel. Pe Sîmziana Simonesc din Clopotiva, însă, nimeni n'o egala. Se poate spune că, de vorbă cu omul din Haţeg, Hyppocrates şi Dioscorides îţi vin neîncetat în minte. Pentru omul de acolo „tată buruiana-i bună dă leac, numa să ştii că dă ce şi cum s'o foloseşti". Despre farmacie şi .despre leacurile care se cumpără de acolo, omul acela nu prea are părere bună: „dă multe ori îţi cumperi moartea cu bani 1 Or fost mulţi care, pentru o ţâră hibă, or cumpărat mediţinuri dîn potecă şi... de loc s'or curăţat"... „La ce să măi meri Ia potecă ? Nu-s dăstule leacuri pîn' făt locu' ? Nu tată buruiana-i bună dă leac ? Noi cu d'astea cercăm, cu ele ne vindecăm. Numa când n'ai zîle şi leacu' nu-ţi mai e decât în vârvu' turnului (bisericii), numa atunci nu e bună buruiana, încolo, ea vindecă oricând".... Astfel, cum spuneam, cugetul cercetătorului evocă mereu pe Hyppocrates şi se emoţionează cu gândul la Dioscorides. Dar, oare, ce altceva înseamnă această mare mulţime de plante medicinale, cunoscută în Haţeg (şi aiurea, la noi), dacă nu aceiaşi dovadă a unei perfecte adaptări a omului la mediul carpatic, dovadă pe care ne-o da adineaori şi toponimicul Nedeie? Spaţiul, nu ne permite să dăm aici toate plantele, cu întrebuinţarea specială a fiecăreia; cetitorul le va găsi în cartea despre Clopotiva. Oprindu-ne aici, nu putem, totuş, să nu reproducem şi rândurile cu care, în monografie, se încheie capitolul care tratează despre „mersul vremii" prin partea locului: „Am M) Din cuvântarea profesorului VINTILĂ. MIHĂILESCU, succesorul Iul Oh. Vâlsan la catedre de geografia fizică, In ziua deschiderii cursurilor In toamna 1935 (1 Noembrle). n) V., de ex.. „Monografia satului Romaneşti, jud. Oorj de pr. CONST. SMÂNTÂNESCU, Bucureşti 1904. 461 văzut cât de departe, în amănunt, merge observaţia omului, ce legături neaşteptate între fenomene, ce corelaţii — mai bine spus — a notat această observaţie: „când sunt alune multe, nu prea sânt prune —şi nici zmeură nu să face". Ba, încă, şi legături de felul acesteea, în care nici nu ştii dacă trebuie să crezi: „când să fac pitoance (cartofi) e moarte multă în oameni", îţi vine să spui că simţurile omului, ca şi experienţa acumulată şi transmisă prin veacuri, pătrund în unele taine ale naturii, pe care poate că ştiinţa niciodată nu le va turbura. —Şi de data aceasta, deci, trebuie să notăm cât de aproape de natură e omul din regiune, cât de mult i s'a adaptat şi cât de mult şi-a adaptat-o. ION CONEA PROBLEMA DEBUŞEELOR INTERIOARE Ne vom ocupa aci de factorii determinanţi ai circulaţiei bunurilor în România (alţii decât cei privitori Ia credit şi căi de comunicaţie), precum şi fizionomia şi structura debu-şeelor interioare. Vom lua în considerare următoarele chestiuni: I. Caracteristicile pieţei româneşti. II. Standardul de vieaţă al maselor şi problema consumului. III. Producătorul român, ca vânzător al produselor sale. IV. Tipul comerciantului român. V. Tehnica actuală a desfacerii în România. VI. Tendinţe noi în masele ţărăneşti. VII. O politică a debuşeelor interioare. 1. caracteristicile pieţei româneşti. 1. Consumul românesc de produse civilizate este cel mai slab din Europa. România consumă cantităţi neînsemnate din toate produsele care formează bunurile civilizaţiei moderne. Pe cap de locuitor, românul consumă extrem de puţin fier, ciment, hârtie, sticlă, ţesături, petrol şi zahăr. în toate tabelele comparative de consum pe ţări cu privire la asemenea articole, România ocupă locul cel din urmă, clasificându-se, împreună cu ţările danubiene, la minimum de consum. Iugoslavia, Turcia, Grecia şi Bulgaria sunt întotdeauna tovarăşele României în această materie. Dacă am elimina populaţia sătească din calculul nostru, desigur această medie de civilizaţie s'ar urca, recunoscând pentru oraşele noastre, o mai largă participare la bunurile civilizaţiei. Dar, prin aceasta am recunoaşte, tocmai, că piaţa românească este redusă la oraşe. Ca o concluzie deci, piaţa românească a produselor civilizate este foarte îngustă, neglijind marea masă a populaţiei, care nu consumă decât articolele strict necesare: lemn şi sare. Din acest punct de vedere, problema ar trebui împărţită în două: comerţul la oraş şi comerţul Ia sate. Din cercetarea unor puncte, mai la vale, se vor putea trage încheieri cu privire la comerţul sătesc. 2. Schimbul românesc de mărfuri între sat şi oraş nu se face direct, ci prin intermediul străinătăţii şi deci şi străinilor. El necesită întotdeauna o ţară metropolă faţă de care România să joace rolul de colonie. De unde importanţa pe care o are în România comerţul exterior. Problema ar putea găsi ca soluţie ideală şi o altă rezolvire. România metropolă, deservind o colonie, o ţară inferioară ei în civilizaţie. Fiind o ţară nu agricolă ci de agricultori, România nu poate vedea înflorind schimbul dintre sat şi oraş decât prin intermediul comerţului exterior, în prealabil efectuat. 462 Observaţia aceasta a fost făcută încă de acum 100 ani de marele logofăt Nicolae Suţu, care spunea, în 1838, în a sa „Apercu sur Ies causes de Ia gene et de la stagnation du commerce en Moldavie" : ,,Dar Moldova, ca toate ţările pur agricole, ca toate ţările, în care un grad superior de civilizaţie nu a introdus diviziunea muncii, e dominată de toate neajunsurile pe care le trage după sine o asemenea stare de lucruri. pEa aşteaptă totul din afară. Trebue ca comerţul extern să-şi ia sarcina de a scurge produsele sale agricole, trebue ca comerţul extern să pună Ia îndemâna sa toate obiectele manufacturate de care ea are nevoie, în timp ce baza cea mai solidă, ca un indiciu cel mai sigur asupra bogăţiei naţionale, o constitue, după cum va fi expus mai departe, schimburile care pot să se efectueze în interiorul ţării". Cuvintele^acestea ale lui Suţu trebuesc înţelese şi pentru situaţia de astăzi, când există industrii româneşti. Agricultorul, având mărfuri prea puţin variate, nu poate găsi în oraşul românesc o desfacere pentru produsele sale. Trebue mai întâiu ca surplusul să fie trimis străinătăţii, pentru ca apoi să se capete mărfuri în schimb din străinătate, precum şi o cantitate de bani cu care să se poată cumpăra mărfurile industriei interne. (Devize pe baza exportului, pentru care Banca Naţională a României dă lei industriei şi comerţului). Dar, agricultorul român nu poate cumpăra nici toate produsele româneşti care i se oferă, din cauză minimului său standard de vieaţă. De unde, însăşi industria românească are necesitatea să exporte ceea ce produce, pentru a-şi atiiige capacitatea medie de producţie. Industria lemnului şi a petrolului nu poate exista fără export (lemnul 30 % intern, 70°/0 extern), (petrolul 18% intern, 82% export). Cimentul poate exporta. Aşa se explică faptul, cum ni se spume, că, repede, industria română ajunge să satisfacă cerinţele (reduse) ale pieţei interne, având marfă de export. Iar problema rămâne, câtă vreme agricultura românească va fi în starea actuală, sau până ce industria românească va ajunge la o asemenea extindere încât industriile între ele să-şi asigure debuşeele. Deocamdată este cert că piaţa internă este în funcţie directă şi indirectă de o piaţă civilizată străină. în prezent, economiceşte, România atârnă de Qermania (ca şi toate ţările dunărene). Iar mecanismul de conducere al pieţei româneşti de către Qermania e destul de simplu: cu un efort minim relativ al Qermaniei, care prezintă sub 1 % din comerţul exterior german, domină 25% din comerţul exterior românesc şi prin repercursiune o mult mai mare parte a comerţului intern al României. România e silită de circumstanţele producţiei sale să fie o anexă a comerţului altei ţări, o colonie. Deci, pentru destulă vreme, atât cât condiţiile de producţie actuală vor dura, România nu poate duce o politică autarhică, care ar desfiinţa oraşele şi nu ar înălţa satele (şi care e imposibilul). 3. Piaţa românească nu e o piaţă deschisă, nici unitară. Qomerţul interior românesc are de a face cu mai multe pieţe locale, variind regional şi temporal. C/eea ce face să nască situaţii paradoxale de monopoluri locale. O analiză a preţurilor pentru produsele de consumaţie, în care e interesată marea masă ţărănească producătoare — vânzătoare, arată existenţa unui număr de pieţe locale, care încă nu s'au unificat într'o piaţă unică pentru teritoriul românesc. Yariaţiile regionale ale preţului grâului şi pâinii sunt atât de mari ca şf ale celorlalte produse agricole de masă, ca porumbul, orzul şi ovăzul, încât nu pot explica diferenţele de preţ dela o regiune la alta prin costul transportului. (Transilvania are o piaţă mai omogenă). Există regiuni care, ca şi acum 100 ani, din pricina lipsei transportului, deşi au o 3 46? recoltă mai mică, prezintă preţuri mai mici decât locurile de desfacere mai mari care vând la preţuri mai mari. (V. Suţu, situaţia Iaşilor faţă de Galaţi). Acestei situaţii se datorează şi varietatea taxelor locale de care e isbit comerţul de cereale şi care constitue aproape un sistem de accize, care este posibil tocmai prin herme- tismuţ regional al pieţelor româneşli. în concluzie, caracteristicile pieţii interne româneşti de mărfuri sunt următoarele: Piaţa românească este o piaţă îngustă, plurală şi anexă. Schimbul între sat şi oraş, agricultori şi industrie nu se poate face decât printr'un terţ străin, metropolă străină a pieţii româneşti. II. STANDARDUL DE VIEAŢĂ AL MASELOR ŞI PROBLEMA CONSUMULUI. Acestea fiind notele esenţiale ale pieţii româneşti, să încercăm acum a pătrunde cauzele care determină această stare de lucruri. O primă condiţionare a îngustimii şi pluralităţii pieţii româneşti îşi găseşte întemeierea în actualul standard de vieaţă, extrem de redus, al maselor rurale. Standardul de vieaţă se poate determina pe mai multe căi. Cea mai interesantă este aceea a cercetării bugetelor ţărăneşti. Studiile monografice, iniţiate de Institutul social şi cercetările d-Iui N. Cornăţeanu în materie de bugete ţărăneşti, dacă ar fi extinse, ar aduce multă lumină în această chestiune. Din anchetele existente până în prezent, vom desprinde unele concluziuni privitor la capacitatea şi modalităţile de consum ale ţărănimii. 1. Deficitul endemic al bugetului ţărănesc. In actuala stare de lucruri, când ţăranul se încăpăţânează a face munca agricolă cea mai nerentabilă, cultura cerealelor, bugetul său este în genere, în chip endemic, deficitar. Excedentele bugetare, când există, sunt rezultatul nu a unui venit mare ci al unui standard de vieaţă extrem de redus. Iar deficitul nu este decât rareori, în masele rurale, rezultatul unui standard de vieaţă prea ridicat şi este pricinuit de înmulţirea membrilor familiei, pe care exploataţia ţărănească nu-i mai poate susţine. Datoriile agricole stau mărturie la aceasta. Aceste datorii mai sunt semnificative, însă, şi pentru mentalitatea imobiliară, teriană a ţăranului şi chiar a românului în genere, fie el orăşean. Multe datorii provin din cumpărări de pământ, pe care ţăranii le-au realizat în speranţa prelungirii epocii de preţuri urcate. (Chiar orăşeanul nostru învesteşte excedentul său bugetar mai ales în construcţii). In genere, însă, datoriile agricole au fost făcute pentru umplerea golurilor bugetare ale ţăranului, datorite deficitului endemic sau clasării excedentelor în cumpărări imobiliare (făcute în mare parte pe credit). 2. Cheltuielile familiei faţă de cheltuelile exploataţiei. Repartiţia cheltuielilor unui buget ţărănesc este foarte importantă pentru determinarea tipului de consumator rural. Cheltuielile de exploataţie sunt tipice. Ele sunt aceleaşi pentru toate exploatările mici, care formează majoritatea agriculturii noastre. Observăm că, în aceste condiţiuni de exploatare, bugetul ţărănesc nu poate suporta inventar mort decât în foarte mică măsură. De unde, ambiţiile metalurgiei de a căpăta debuşee la sate, sunt şi rămân încă reduse. Iar în privinţa inventarului viu, ţăranul nu poate întreţine vite de rentă ci numai vite de muncă. In ceea ce priveşte cheltuielile familiei, există o mai mare variaţie dela familie la familie, dela individ la individ. Cheltuielile familiei sunt în mare parte acoperite în natură de munca familiei. Pentru ceea ce cumpără, ţăranul e foarte chibzuit în genere la cheltuieli. Ţăranul calculează precis consumul său de bunuri ce nu pot fi produse în gospodărie: de tutun, zahăr, chibrituri, alcool. 464 -Ţăranul nostru stă mult pe gânduri, înainte de a face o cheltuială, chiar măruntă şi e ur| eveniment adevărat procurarea unui obiect mai luxos", ne spune N. Cornăţeanu. Qa să-şi extindă cheltuiala peste măsură, trebue să fie alcoolic, fumător, să-i placă hainele nemţeşti, să aibă ambiţii de îmbunătăţire a exploataţiei. Dar, acestea din urmă nu şi le poate realiza decât prin împrumuturi. 111. producÂtorul român ca vÂNzjţTOR al produselor sale. 1. Reforma, agrară a silit pe micul producător să vândă pentru comerţul exterior. înainte de războiu, comerţul exterior de cereale se aproviziona dela marii producători, micul producător vânzând pentru piaţa internă. Reforma agrară făcu din micul producător vânzător, mai mult sau mai puţin direct pentru străinătate, în primul rând. Oboarele iau din această cauză un mare avânt. Ce trebue să reţinem este chipul în care se înfăţişează ţăranul ca vânzător al produselor sale azi. El este complet dezarmat în faţa intermediarului. Nu poate avea rezistenţă la fixarea preţului, nici la predarea mărfii. Este, pe cât se poate, spoliat. Silit de lipsa de magazii şi de credit, ca şi de necesitatea plăţii impozitelor, ţăranul trebue să-şi vândă recolta de îndată ce aceasta este produsă. Pe când agenţii şi subagenţii târgurilor şi oboarelor sunt de cele mai multe ori organizaţi, lucrând solidar, ţăranul lucrează individual. El nu poate opune nimic manevrelor de speculă ale agenţilor. Rezultatul este situaţia specială a României, ca şi a ţărilor bazinului dunărean, în comerţul mondial de cereale, în care România joaca rolul de baissier. Pe de o parte iregularitatea recoltelor, pe de alta lipsa de organizare comercială a ţărănimii face ca România să apese întotdeauna asupra preţurilor internaţionale, (Ceeace am demonstrat în previziunea preţurilor şi recoltelor în România). De asemeni, în comerţul vitelor, ţăranul român este pus în faţa unor organizaţii, cari îşi întind reţeaua dela agentul umil de pe piaţa românească până Ia metropolele occidentului. 2, Schimbul ca „dar". Etosul ţărănesc. Dar, pe lângă lipsa unei formaţiuni tehnice şi profesionale în materie de comerţ, ţăranul nostru are o mentalitate specială în ce priveşte schimbul, asupra căruia trebue să stăruim. Schimbul de produse şi servicii între locuitorii aceluiaşi sat nu este socotit ca o îndeletnicire pentru mărirea venitului, ci ca un act de solidaritate sătească. Dijma pe care o plătesc ţăranii morii la care macină, ca şi serviciul pe care morarul sătean li—1 face, este socotit ca o dăruire reciprocă, nu ca un act comercial1). Mentalitatea strict agricolă (eu nu o voiu numi primitivă, ci agricolă) a ţăranului român, fac ca schimbul să nu aibă semnificaţia curentă. Diviziunea muncii, dealtminteri, nu este concepută decât ca un pis-aller. Specializările la sate sunt datorite sărăcirii, când nu sunt decât anexe, îndeletniciri artistice ale agricul orilor. Cum am spus în treacăt, România nu e o ţară agricolă, ci de agricultori, (Căci esenţialul e mentalitatea, nu rezultatul ei). A fi agricultor este summumul, nu în fruntea ierarhiei economice ci şi în fruntea celei etice. Până ce această mentalitate nu se va schimba, schimbul sat-oraş nu va putea fi întemeiat decât pe rapt. Românul face, când e nevoie, pe comerciantul şi chiar pe muncitorul industrial, însă numai pentru ca să se poată reîntoarce la ţară.2) (Cât timp nu a trecut prin liceu). Actualul stadiu al comerţului şi consumului maselor este deci rezultatul unui etos în primul rând. >) y. Adrian S, Negrea: Industria morăritului la Runcu, Arhiya pentru Ştiinţa şi Reforma Sociala X,pag,251 urm. ') E semnificatiyă in priyinţa aceasta comportarea reimişraţilor români din America. 465 Iată deci unul din factorii determinanţi ai îngustimii pieţii româneşti, ca şi ai lipsei ei de unitate. 3. Orientarea diferită a pieţelor provinciale. Un al doilea factor, care lucrează Ia menţinerea acestui pluralism al pieţii româneşti este datorit situaţiei speciale a fiecărei provincii. Avem de a face cu fragmente de pieţe care au fost organizate în vederea unor alte centre de desfacere decât cele actuale. Atât Transilvania (orientată spre Austria), cât şi Basarabia (centrată odinioară Ia Qdesa3), şi-au creat cu greu vaduri în Vechiul Regat, după cum şi acesta a avut mari dificultăţi în deschiderea de debuşee în aceste provincii. Dar aceasta este o chestiune, care se pune, în toată amploarea ei, mai ales în ce priveşte chestiunea transporturilor, care iese din cadrul expunerii noastre. Ne mulţumim a sublinia lipsa unei politici comerciale conştiente, care să încerce unificarea pieţelor româneşti din acest punct de vedere. IV. tipul comerciantului român. 1. Tipul medieval. Toate acestea fac, ca în ţară la noi, să rămânem la comerţul de tip medieval. Q întreagă armată de trepte intermediare de comerţ îşi iau câştigul exagerat asupra aceluiaşi articol4) Credem că epitetul aruncat comerţului românesc nu este numai o simplă butadă, ba chiar eticheta de medieval îl inobilează. Realitatea crudă, dar stricta realitate cere ca, în actualele condiţii, comerţul să jefuiască în chip sălbatec atât pe consumator cât şi pe producător. Nefiind posibilă o marjă raţională de câştig, care să fie suficientă a declanşa schimbul, agentul, care ia produsul ţărănesc în primire, este obligat să-i comprime preţul şi să-1 fure Ia cântar şi la recepţie. Situaţia fiind aceiaş, când acelaş negustor vine să vândă consumatorului român dela sat şi oraş. EI trebue să opereze pe consumator, tot astfel cum a procedat cu producătorul. Schimbul neputându-se face spontan, comerciantul care lucrează în România trebue să-şi asume rolul ingrat de a uza de forţă şi vicleşug, pentru a provoca circulaţia bunurilor. Este deci comerţul românesc de tip medieval. Insă tipul, de care se apropie, este cel al pirateriei. De unde şi coalizarea aceasta a grosistului, cu semigrosistul, cu depozitarul judeţean şi cu băcanul cârciumar din sat. Comerţul românesc, fiind prin structura lui actuală aleatoriu, cere o organizare, care să fie ca de jaf, foarte costisitoare, cu riscuri şi ele mari. De unde acumularea aceasta pro unitate a costutui comercial. Puţinii cumpărători, care sunt orăşeni, nu au nevoe să fie înghesuiţi ca să cumpere. Ei sunt o clientelă sigură. De unde, negustorul dela oraşe, care vinde pentru orăşean, în genere român, îşi permite a-şi ţine prestigiul său moral. Dar nu aceste este tipul comerciantului din România. 2. Intermediarul. Cel care e nevoit să lucreze cu lumea satului e nevoit să arunce morala de o parte şi să considere pe ţăran drept un copil mare, un „indigen"şi nimic mai mult. Oraşul, neputând face aceasta pe cont propriu întru atât cât e românesc, realizează captarea bunei voinţe a ţăranului pentru schimb, prin intermediarii străini. România şi-a procurat singură mercenari, care înainte de războiu conlucrau cu arendaşul boerului pentru „intensificarea*! schimbului sat-oraş iar după războiu, odată cu dispariţia boerului au rămas singuri Ia riscuri şi beneficii. Această nevoe de intermediari etero-etnici a fost dealtminteri înlesnită de necesitatea acestui schimb triunghiular sat-oraş, cu vârful trecând prin Berlin (în epoci de prosperitate) ori Paris (în epoci de nevoe de credite financiare). România a avut şi are 3) Genera! Scarlat Panaitescu : „Centrele comerciale din Basarabia". «) (\{httll şl Or(gore f^anollescu: Sindicalizarea legală a Industriilor 1932. 466 încă nevoe de samsari şi intermediari, nu de comercianţi propriu zişi, de zarafi şi cămătari, nu de bancheri. Aceşti intermediari au procedat ca într'o colonie, fiindcă nu putea proceda altfel şi fiindcă noi românii i-am adus şi-i ţinem pentru aceasta. Procedeul colonial este întemeiat pe o împătrită acţiune 5): 1. Schimbarea etosului indigen; 2. Alcoolizarea indigenului; 3. Momirea lui cu obiecte de lux; 4. Realizarea acestora cu ajutorul creditului, a consumaţiei pe credit, pe gaj de recoltă mai ales. V. technica actuală a desfacerii în românia. In condiţiile arătate, nimeni nu are interes ca piaţa românească să fie utilată cu cele necesare negoţului. Pe de o parte, modul în care se face comerţul nu cere, în genere, comerciantului cunoştinţe profesionale prea desvoltate, iar, pe de alta, nici utilajul nu este îmbunătăţit. Cei care isbutesc să domine piaţa în actualele condiţii ar găsi piedici în organizarea unor târguri controlate, în ridicarea de magazii şi pieţe sistematice, abatorii, etc. Deasemenea, o clasificare a cerealelor, introducerea maşinismului în transportul cerealelor şi aşa mai departe, nu ar face decât să aducă piedici actualului comerciant. Căci acest utilaj comercial ar du.ce în chip firesc Ia crearea unei pieţe libere, unitare, care ar distruge regionalismul şi monopolismul pieţelor locale. Noi notăm, în orice caz, lipsa de înzestrare aproape completă a pieţii româneşti, cu avantagiile technice şi utilajul modern de desfacere. VI. tendinţe noui în masele ţărăneşti. Această situaţie, tipică pentru comerţul român al trecutului şi prezentului, nu este însă decât aproximativ de ordinul generalităţii. Cât de intim poate fi aspectul economiei de schimb arătat până aci pe temeiul mai multor cercetări, nu o putem şti. Se afirmă însă că există şi tendinţe de alt gen, coexistând cu situaţia medievală a-rătată de noi. Astfel, N. Cornăţeanu şi ca el şi alţii afirmă că „proprietatea ţărănească Ia noi se încadrează din an în an tot mai mult în regimul de producţie capitalist... Ea (munca ţărănească) e forţată să producă pentru beneficiu, pentru schimb şi acolo unde eventual braţele proprii sunt insuficiente, ca salariaţi". Impozitul, ridicarea standardului de viaţă prin atracţia oraşului şi cumpăneala rentabilităţii fac ca masa ţărănească să producă pentru schimb ieşind din producţia autarhică. Noi bănuim că şi intensa politică de ordin colonial, pe care a dus-o comerţul la sate e o cauză a schimbării situaţiei. In orice caz, se observă cum săteanul, când face o industrie, începe să producă nu numai pe baza materiei sale prime, ci să-şi cumpere materie primă dela alţii. Deasemeni, el ajunge să-şi desfacă marfa la distanţe apreciabile de locul de producţie 6), O tendinţă, de a-şi îmbunătăţii instalaţiile primitive, este iarăşi de remarcat. (Cazul înlocuirii cazanelor primitive cupoverne şi a îmbunătăţirii şi sistematizării morilor săteşti). Numai preţul ridicat al înoirilor pare a mai opri dela acestea. Asocierea pentru treeratul cu maşinile (cetele ţărăneşti) iarăşi este o notă a prezentului. In economia multor industrii, cum este aceia a lemnului în Transilvania, românii se arată ca un element de civilizaţie de mâna întâia 7). 5) Trimitem la Zâne „Economia de schimb în Principatele Române", pe cel care vrea să vadă in detaliu imaginea comerţului românesc modern în debuturile iu). 9) Vezi harta de desfacere a ţuicii produse Ia Runcu. In Em Buznea: O industrie ţărănească, industria ţuicii din satul Runcu, jud. Gorj, Arhiva pentru Şt. şi Ref. soc. X. p. 276. ') Ing. Vasile Pană: Intervenţionismul de Stat şi politica economică a lemnului in Transilvania. 467 Cât de generalizate sunt aceste tendinţe iarăşi, nu putem încă şti. Studii viitoare trebue să aprofundeze. VII. o politică a debuşeelor interioare. Funcţionarea atât de defectuoasă a comerţului românesc este însă datorită unui factor, pe care l-am trecut sub tăcere până acum şi care credem că e esenţialul. Lipseşte o politică unitară şi conştientă a Statului românesc în materie de comerţ interior. Toate paradoxeie comerciale, descrise mai sus, sunt în funcţie de politica de haos comercial, pe care Statul Român modern o practică în ce priveşte debuşeele sale interioare. Statul Românesc s'a mărginit întotdeauna a încuraja industria mare şi anume numai operaţia de producţie a acestei industrii, fără a avea grijă de desfacerea produselor ei. Un timp chestiunea a fost simplă dealtminteri, toată industria românească având un consumator sigur şi bun platnic (pe vremuri) Statul (armata şi căile ferate, în speţă şi azi) regiile comerciale, al căror rost este de a absorbi produsele particulare, atunci când nu le poate concura. Insă, cum" am arătat, problema schimbului românesc nu priveşte numai industria românească ci şi orice posibilitate de schimb. Problema comercială este primordială, nu cea a producţiei. Cu dl. Garoflid suntem pentru lozinca: târgul face marfa. Politica comerţului este cea care determină economia unei ţări, nu technica de producţie. Astfel se explică cum avem de a face cu un sistem de producţie capitalist, alături de un comerţ medieval. Technica producţiei este neputincioasă a schimba structura economică a unei ţări. Câtă vreme schimbul nu e sprijinit de o politică de comerţ, zadarnic încercăm să ne încadrăm în „capitalism"şi în orice terminologie. Da, economia de schimb poate exista şi fără integrare capitalistă. Pentru aceasta e nevoe ca Statul să intervină, căci spontan nimic nu se poate face în actuala situaţie: 1. Pentru a prelua monopolurile de fapt; 2. Pentru a intensifica schimbul inter-sătesc prin organizarea unei industrii casnice la ţară; 3. Prin utilarea comercială a ţării; 4. Prin sprijinirea elementelor dornice de a se forma în profesiunea comercială. 8) PAUL STERI AN UN ORAŞ ÎN DECLIN: BOTOŞANII Dacă există un anumit determinism geografic, impunând dela loc Ia loc posibilităţi deosebite de desvoltare aşezărilor omeneşti, un rol nu mai puţin însemnat îl păstrează în această privinţă împrejurările istorice^-care impun variaţiuni trecând în timp pe deasupra aceluiaşi punct. Primul element, —determinismul geografic,— este rezultanta directă a mediului geografic, care păstrează în el un oarecare caracter de permanenţă. Variază prea puţin în unitatea de timp istorică, căci elementele naturii ascultă de o unitate de timp cu mult mai lungă, pe care am putea-o numi geologică. Şi pentrucă variază prea puţin sub ochii noştri, pare un determinant static, rămânând acelaşi secole de-a rândul, milenii de-a rândul. In viaţa unei aşezări omeneşti, el are mai mult rolul de-a oferi locul pe care trebue să se nască acea aşezare; desvoltarea ei posterioară ţinând în bună parte, de cel de al doilea factor: împrejurările istorice. Şi totuşi această „ofertă" a mediului, e atât de puter- «) Aceste puncte de program sunt amănunţite în lucrarea noastră: Idealul panromânesc şi desvoltarea economică a tării., Buc. 1938. 468 nică, încât, chiar dacă o aşezare omenească se stinge, datorită împrejurărilor istorice nefavorabile, când acestea se întorc prielnice —peste o sută sau peste o mie de ani— pe aceiaşi vatră începe o nouă pâlpâire de vieaţă, o nouă aşezare se naşte deasupra cenuşei celei vechi. Avem destule exemple chiar Ia noi: oraşele de pe ţărmul Mării Negre, care au cunoscut o înflorire din antichitate până în evul mediu, o decădere —până la completă nimicire pentru unele,— de atunci încoace şi o nouă chemare la vieaţă sub ochii noştri. Putem afirma deci, că localizarea geografică e cel dintâiu element important de cercetat, pentru descifrarea vieţii organismului social care e oraşul. Dacă ne referim la cel de al doilea determinant în vieaţă aşezărilor omeneşti, pe care l-am numit cu un termen atât de larg, împrejurările istorice, acesta ţine de întorsăturile vremelnice şi schimbătoare ale societăţii omeneşti. Pe când cel dintâiu conţine în el elementul spaţial, acesta de al doilea e legat de curgerea timpului. De aceea prezintă caracterul de variabilitate. Prezintă epoce de adevărat dinamism, când oraşul creşte, se desvoltă şi prosperează, întretăiate de epoci în care bate un fel de vânt al pustiului, care aduce stagnare, regres sau chiar ruinare completă. Aşa dar, acest de al doilea element, împrejurările istorice, îşi păstrează importanţa Iui mare nu atât în naşterea, ci mai ales în evoluţia unei aşezări omeneşti. Şi dacă am vrea să intrăm mai în intimitatea fenomenului de vieaţă a unei aşezări urbane, ni se pare că avem de aface cu două forţe în luptă: pe de o parte mediul, care pretinde ascultare dela toate vieţuitoarele, şi şi-o impune prin necesitatea adaptării, pe de altă parte, tendinţa de emancipare a omului de sub tutela forţelor naturii, tendinţă care se accentuiază şi câştigă teren paralel cu desvoltarea civilizaţiei. Din acest cuplu de forţe contrarii, îşi trage seva de vieaţă, oraşul. Se dovedeşte aşa dar încă odată, că la baza vieţii oricărui organism —cum îi socotim şi pe cel urban— trebuie să stea mişcare continuă, luptă. Adevărata tendinţă a evoluţiei oraşului însă, e să se poată rupe de sub influenţa mediului. Marile metropele, aproape nu mai ţin seamă de mediul înconjurător, îl nesocotesc, îl corija, transformându-1 câteodată radical, subjugându-1 dea binelea. In modul acesta marile oraşe, apar ca nişte nuclee unde se concentrează cea mai splendidă răzvrătire a speciei omeneşti, împotriva mediului. Se merge atât de departe, încât deasupra marilor oraşe însăşi clima are nuanţe proprii, influenţată fiind de materialul de construcţie de îndosirea împotriva vânturilor, de ecranul protector al fumului care pluteşte deasupra şi atâtea alte elemente. Iată de ce oraşele pot fi considerate ca veritabile focare de isbândă omenească, în care ştiinţa sociologică îşi găseşte un vast câmp de cercetare. In paginile următoare ne propunem să cercetăm existenţa unui oraş dela noi, Botoşanii, care prezintă în evoluţia lui, chiar sub ochii noştri, un element patogen: oraşul acesta dă înapoi pe vre-o patruzeci de ani, regresează, se chirceşte. Nu pornim aşa dar cu intenţia de a scrie o monografie, ci de a cerceta doar unele aspecte ale problemei acestui oraş, I. — Cauze creatoare. Ceea ce se înţelege în mod obişnuit sub numele de mediu geografic cuprinde două soiuri de elemente, unele naturale (structură geologică, relief, nuanţe de climă, vegetaţie etc), care alcătuesc trăsăturile fundamentale a peisajului şi altele, care nu sunt decât nişte adaose datorite mânii omeneşti (drumuri, felul culturilor şi aşezărilor, etc), care sunt supuse vremelniciei şi transformărilor neîncetate. Deşi fiecare element în sine luat izolat, reprezintă o abstracţiune şi nu o realitate concretă,— căci realitatea concretă e redată numai de ansamblul şi de inlerpătrunderea tuturor— le vom analiza rând, pe rând pentru o mai clară descifrare a fenomenului. § 1. Aşezarea geografică a oraşului. — Acolo, în Nordul Moldovei, unde e situat oraşul Botoşani, se leagă strâns două regiuni deosebite între ele în multe privinţe. La apus e un podiş de vr'o 400 m înălţime, care se întinde până în marginea Carpaţilor : e Podişul Sucevei. La răsărit se întinde până dincolo de Prut, un ţinut jos, cu dealuri 469 mărunte, abia estompate în zare: e Câmpia Moldovei. Ţâţâna de legătură dintre ele trece prin marginea oraşului. a) Deosebirea începe chiar dela făptura rocelor din care sunt zidite cele două regiuni vecine. Temelia podişului e alcătuită dintr'o succesiune de pături tari de grezie, de nisipuri sarmatice şi de strate de argile; adică dintr'o succesiune de pături permiabile şi impermiabile, ceea ce reprezintă structura ideală pentru formarea pânzelor acvifere. Urmarea e bogăţia de isvoare din cuprinsul podişului. Fundamentul câmpiei e format din argile şi iar argile, până la câteva sute de metri adâncime. Grosimea mare a acestor strate impermiabile, face ca apele de ploae să nu se poată infiltra —decât pe alocuri, unde se întâlnesc modificări locale (nivele de loess sau nisipuri)— rămânând sub formă de bălţi sau mlaştine la suprafaţă. Pânzele de apă subpământeană lipsind, sau fiind foarte sărace, isvoarele sunt rare şi vremelnice. Se explică aşa dar de ce în unele sate, locuitorii se alimentează cu apă din iazuri (Ichimeni). Şi mai e ceva. Nu numai că isvoarele sunt în genere puţine, cu debit mic şi vremelnic, dar de cele mai multe ori, au apele sălcii sau amărui, de nici nu le poţi atinge, datorită sărurilor pe care le cuprind argilele de dedesupt, săruri care apar în vremuri de mare arşiţă şi uscăciune, până la suprafaţă, sub formă de floricele albe cristalizate, care; se ntind ca o pecingine printre firele ierbii arse1). b) Şi din punct de vede al reliefului, deosebirea dintre cele două regiuni e clară. Podişul Sucevei, care are în preajma Botoşanilor cea. 300—350 m altitudine, se ridică treptat spre Vest şi Sud, întrecând 500 de m la marginea Carpaţilor şi în părţile Hârlăului. Podişul acesta, format din dealuri mari, semeţe (593 m. în Dealul Mare dela Tudora), despărţite de văii adânci şi priporoase, stă lângă ţinutul jos al Câmpiei Moldave, ca o masă mai înaltă lângă una mai scundă. Intr'adevăr, câmpia dela răsărit e o suprafaţă uşor ondulată, cu dealuri mărunte, care abia ating 200 m. altitudine şi se întind atât de monoton, cu spinările largi la aceaşi înălţime, încât par într'adins netezite. Văile sunt de obiceiu largi, imense pentru firicelul neînsemnat de apă care le drenează. Pe lângă varietatea caleidoscopică a peisajelor din podişul Sucevei, Câmpia oferă mereu aceleaşi şi aceleaşi zări largi, cu aceleaşi dealuri scunde şi monotone, repetate pe zeci de km.2). c) Clima adaugă încă un element de deosebire, între aceste regiuni. Sus pe podiş clima se arată cu o nuanţă mai răcoroasă şi mai umedă decât în câmpie. Temperatura medie anuală prezintă o diferenţă de un grad între cele două regiuni (cea. 7°,5 pe podiş, 8°,5 —9° în câmpie) ceea ce se oglindeşte concret, zilnic, prin mult mai mari diferenţe şi se răsfrânge puternic asupra vegetaţiei şi activităţii omeneşti. De asemenea precipitaţiunile atmosferice sunt mult mai abundente în podişul Sucevei (650 — 700 mm anual), decât în Câmpia Moldovei (cea. 450 mm.); ceea ce iarăşi contribuie într'o mare măsură la deosebirea hotărâtoare dintre aceste regiuni naturale. Aşa de exemplu, ţinutul Sucevei păstrează mai tot timpul anului un colorit de un verde proaspăt, în timp ce câmpia e bântuită aproape anual de secete, care o îmbracă de prin Iulie, într'o haină cafenie de ierburi uscate. Recoltele se coc în câmpie cu vro săptămână mai devreme ca pe podiş. Iată aşa dar elemente concrete, care intră şi'n intuiţia ţăranilor localnici, în afară de cele pe care ni le desvălue anumite observaţiuni meteorologice. d) Urmarea directă a climei, e că apele curgătoare care străbat podişul, sunt mari, cu apă abundentă şi curs sprinten (Şiretul, Suceava, Suceviţa, Şomuzul ş. a.), pe când râurile din câmpie sunt neînsemnat de mărunte, cu un debit atât de redus vara, că ajung ') Pentru geologia acestor regiuni se poate consulta: Ion Slmlonescu: Geologia Moldovei dintre Şiret şi Prut. (Publ. Fond. Adam. — Acad. Rom. 1903); Victor Tuf eseu: Observatlons geologlques sur ies collines de Hârlău (Ann. se. de l'Univ. Iassy, 1937). !) Pentru geografia regiunilor acestora, vezi: Vintilă Mlhăllescu: Podişul înalt din W. Botoşanilor (Bul. Soc. R. Rom. Oeogr. 1929); Idem: Depresiunea Botoşani-Hârlău şi zona ei de contact cu podişul înalt din spre Şiret (Lucrările Univ. Cluj IV 1931); Rick Iul: Cercetări geografice şi antropogeograflce în Depresiunea Jijiel (Bul Soc. Rom. Oeogr-1931 şi 1932); I. V. Luca: Relieful şi apele jud. Botoşani (în .Botoşanii în 1932"); Oh. Nastase: Centum monticuli (Lucrările Soc. D. Cantemir I, 1937); şi V. Tufescu: Dealul Mare-Hârlău (Bul. S. R. R. Geogr. 1937). 470 ca nişte gârle noroioase pe care le poţi păşi cu uşurinţă şi cu un debit atât de sporit în vremea ploilor mocnite de toamnă sau a desgheţului primăverii, încât inundă mii de hectare (Jijia, Sitna, Miletinul, Bahluiul etc....). Nici în întinderea podişului, debitul râurilor nu e absolut constant tot timpul anului; şi Şiretul mai iese câteodată din matcă, dar aceste întâmplări sunt destul de rare — apele variază foarte puţin ca nivel — în timp ce inundaţiile în Câmpia Moldovei se ţin lanţ, fiind ceva cu totul obişnuit. Ele se dato-resc în bună parte substratului argilos, impermeabil, care reţine apele de infiltraţie la suprafaţă, transformându-le în mlaştine, după cum se datoresc şi pantelor prea line, prea apropiate de orizontală, care reduc scurgerea. Aşadar, cursurile capricioase, cu diferenţe enorme de debit între anotimpuri, sunt caracteristice râurilor câmpiei, pe când cursurile aproape regulate, cu debitul mult mai constant, sunt specifice râurilor podişului. Oglinda acestei deosebiri, apare şi 'n alt fapt concret, datorit strădaniei omeneşti, care caută să corije cât de cât natura prea sgârcită pe alocuri. In câmpie, râurile mai au o caracteristică : poartă în lungul lor şiraguri întregi de iazuri. Debitul râului fiind prea mic pentru trebuinţele gospodăreşti ale satului (adăpatul vitelor, grădinărie, ş. a.), valea e barată de-a curmezişul cu o iezătură care opreşte apele formând un mic lac artificial: iazul. Aseste rezervoare de apă, care se întind în lungul râului ca nişte salbe, nu numai că întreţin oarecare umezeală în preajma lor, contrastând cu câmpia prăjită de secetă, dar reglementează cursurile capricioase ale acestor râuri nărăvaşe. Ei bine, aceste crea-ţiuni omeneşti — iazurile — lipsesc aproape cu totul în ţinutul Sucevei. Acolo râurile au apă îndestulătoare pentru trebuinţele omeneşti şi nu se simte nevoe de iazuri. e) Chiar solul, — adică pătura subţire de pământ care acopere ca o manta de 40 — 100 cm, stratele geologice, adică pătura în care-şi înfig rădăcinile cele mai multe plante, — se deosebeşte dela o regiune Ia alta. Podişul e acoperit cu podzol (adică un pământ cenuşiu, sărac în materii grase), pe când câmpia e acoperită cu ciornoziom (un pământ negru, foarte roditor din cauza materiilor grase — humus ce conţine). f) O altă urmare a reliefului, şi climei, şi solului care subliniază şi mai vizibil contrastul dintre cele două regiuni, e învelişul plante lor.Podişul Sucevei e şi astăzi, dar era cu mult mai mult în trecut, acoperit cu codri străvechi de fag : vestiţii codri ai Cosminului, Herţei, Copălăului, Tudorii, etc... Câmpia, e o întinsă stepă. In trecut ca şi astăzi, orizontul acestei regiuni a rămas lipsit de pădure. Adeseori nicăeri, până 'n marginea zării, nu se iveşte geana negrie a unui crâng. Odinioară acoperită cu ierburi, — care înverzesc repede după topirea zăpezii şi se usucă la dogoarea arşiţelor verii, de capătă întreaga câmpie un colorit sumbru roşietic-pământiu, — astăzi în bună parte înegrită de arături şi vărgată de covorul multicolor a semănăturilor, a rămas însă tot stepă, tot lipsită de umbra pădurilor, tot dogorită vara de soare şi spulberată iarna de crivăţ3). Acesta e contrastul cel mai puternic: într'o parte codru mereu, dincolo, întindere goală de stepă, pe care D. Cantemir o numea Pustia Moldovei. într'o parte e ţara fagului (Bucovina), în cealaltă parte, în câmpie, nu e lemn nici pentru construcţii, nici pentru foc, de ard oamenii în vatră tlzic (bălegar uscat). g) In fine, o ultimă trăsătură adăugată peisajului de către om, vine să întărească contrastul dintre cele două regiuni, sunt aşezările omeneşti. Pe podiş satele sunt mari, gospodăroase, cu casele resfirate printre grădini pline cu pometuri; curţile cu şuri şi coşare, sunt îngrădite cu garduri de nuele sau scânduri etc... In Câmpia Moldovei, satele prezintă Un alt tipar caracteristic: sunt mai mici, — o adunătură de case strâse grâmă-gioară — lipsite de grădini, adesea lipsite şi de garduri, cu un aspect mult mai sărăcăcios. Cele mai multe sate de pe podiş sunt vechi de sute de ani, pe când majoritatea satelor din câmpie au apărut abia în secolul din urmă. Iată aşadar deosebirile: două regiuni care n'au nimic comun între ele, nici ca 3) Pentru soluri şi vegetaţie, vezi: G. Murgocl: Zonele naturale de soluri în România (An. Inst. Oeol. Rom. VI. 1911); P. Eaculessu : Zonele de vegetaţie lemnoasă din România (Mem, Inst. Geol. Rom. 1924). 471 aspecte naturale, nici ca funcţiuni antropogeografice. Două regiuni fundamental deosebite, puse una lângă alta. Una, podiş înalt, acoperit cu păduri străvechi, prin care se iţesc apele sprintene ale râurilor şi isvoarelor dese, cu sate mari, gospodăroase etc... alta, câmpie joasă, cu dealuri mărunte, acoperite cu ierburi şi semănături, cu pârae anemice şi sate prăpădite. Moldova m ISoro Flg. 1. — Principalele diviziuni naturale ale Moldovei de Nord: munţii, podişul si câmpia. (1 = limita răsăriteană a podzolulul; 2= limita răsăriteană a fagului). Alăturarea acestor două ţinuturi naturale, aproape se face pe o singură linie. Caracterele uneia dispar dintr'odată şi sunt înlocuite cu ale celeilalte, pe o făşie de teren nu mai lată de 3—5 km. O adevărată linie de contraste, de schimbare bruscă în aspectul peisajului, în mijloacele de subsistenţă, în funcţiunile economice şi cele sociale. E ceea ce se numeşte în antropogeografie o linie de contact. E o puternică linie de contact, în lungul căreia se alungeşte un adevărat şirag de sate. Şiragul acesta se poate urmări încă dela Nord de Dorohoi, pe la poalele Coastei Ibâneştilor şi se continuă sat lângă sat, prin Văculeşti, Brăeşti, Cerviceşti, Stânceşti, până mai la Sud de Botoşani (Băiceni, Orăşeni, Cristeşti, Coşula), legându-se cu un alt şir de sate, care se prelungesc până dincolo de Hârlău şi Cotnari (v. fig. 1). Este una dintre cele mai frumoase şi mai dense linii de sate dela noi, putându-se compara doar cu cea dela curbura Carpaţilor (spre Câmpia Română) sau cu cea dd pe valea Culei dela marginea Codrilor Bacului. Adeseori satele sunt atât de strâns legate între ele, încât nu ştii când eşi din unul şi intri în celălalt. Se înţelege astfel îngrămădirea atâtor sate pe o singură linie. In antropogeografie, astfel de îngrămădiri se explică prin posibilitatea utilizării resurselor din două medii diferite, la care se mai adaugă şi alte cauze locale. Ei bine, linia aceasta, care a strâns în lungul ei atâta vieaţă, atâta furnicar omenesc, din timpuri foarte vechi, a impus nu 472 numai o vie circulaţie de bunuri şi oameni în lungul ei, dar a activat şi schimbuf de produse dintre cele două regiuni deosebite, creind o circulaţie încrucişată cu cea dintâi, scoţând la iveală primele elemente generatoare de vieaţă urbană. Dar şi circulaţia aceasta nu s'a făcut la întâmplare, ci în bună parte a fost coordonată de anumite cauze naturale şi strâns legată de aşezarea unor mai vechi centre comerciale sau politice din ţară şi de peste hotare. § 2. — Condiţiuni de întreţinere şi circulaţie. Produsele celor două regiuni vecine, se deosebesc astăzi, dar se deosebiau şi mai mult în vechime. Câmpia, cu întinsele ei semănături de astăzi, era înainte vreme mai ales o vastă întindere de păşune. Principala bogăţie erau vitele ; regiunea fiind locul de predilecţie unde se ridicau renumiţii cai moldoveneşti, crescuţi sub cerul liber ca în preriile americane şi de boi moldoveneşti, puternici şi rezistenţi la poveri. Nu numai că în numeroase documente din trecut se pomeneşte despre bogăţiile de vite din partea locului, dar unele localităţi din stepă au păstrat până în zilele noastre vechiul renume pentru iarmaroacele lor de vite (Săveni...) Braniştele — adică locurile domneşti anume lăsate pentru creşterea animalelor de rasă — erau foarte numeroase în Câmpia Moldovei. Desigur şi agricultură se făcea în stepă; dar pe o scară cu mult mai redusă decât astăzi, dar se făcea. Există numeroase documente care pomenesc despre semănături şi ţarine acolo, fie cu prilejul unor prădăciuni, fie cu ocazii de hotărnicii. La aceste produse — vite şi grâne — se mai adăuga bogăţia peştelui din numeroasele iazuri şi din bălţile Prutului. Unele iazuri mari, cum e cel dela Dracşani (mare de peste 300 de ha) şi-au păstrat până astăzi faima. Toate aceste bogăţii: harabale cu grâne, cirezi întregi de boi, herghelii de cai, cară cu peşte, poloboace cu vin,... urcau spre Podiş, unde erau de lipsă. Acolo pe podiş, altele erau produsele de căpetenie. In rândul întâi sta lemnul: lemnul de foc (dela Copălău şi Tudora, Corni şi Baisa etc...), cheresteaua de brad adusă din părţile Humorului şi llişeştilor, şindrila, ş. a... Obiceiul vechiu s'a păstrat şi astăzi ca în vremea descălecării oraşului: dinspre munte coboară căruţele bucovinenilor, cu un singur cal înhămat stingher la o parte a oiştei, căruţe încărcate cu grinzi şi scânduri sau cu şindrilă. Dinspre câmpie le vezi întorcându-se peste o zi-două, încărcate cu saci de porumb şi grâu. Această pendulaţie între două regiuni cu produse diferite, se păstrează desigur din vremuri străvechi, ca o mărturie a schimbului de odinioară care a scos la iveală trebuinţa unui târg între cele două ţinuturi. Mai coborau de pe podiş cară cu piatră de construcţie. Preţuită era cea dela Bur-dujeni, vânătă la culoare şi tare. Mai coborau şi turmele de oi la iernat în câmpie. Un adevărat dute-vino între Podiş şi Câmpie. Necesitatea de schimb evidentă, era simţită desigur în tot lungul liniei de contact, dintre cele două ţinuturi — de aci însemnătatea centurii neîntreruptă de sate — dar ea se cerea canalizată, strânsă grămadă de pe o rază mai mare într'un singur punct; un punct în care să se înâlnească produsele din cele două ţinuturi şi unde să se facă schimbul, scurtându-sedrumul şi truda. Un punct, unde întâlnindu-se cât mai mulţi, schimbul să se poată face mai potrivit nevoilor fiecăruia. Punctul acesta n'a fost ales de om, ci impus de o serie de cauze. Punctul acesta a apărut întâiu el, cu importanţa lui evidentă şi omul a trebuit numai să se supue şi să-1 accepte. O răscruce de drumuri, — ale acelor drumuri mari sau şleahuri, care nici ele nu erau mai dinainte trasate după vr'un plan preconceput, ci erau acele dintre drumurile de ţară care se dovedeau mai de trebuinţă şi care se arătau a fi umblate mai mult — o răscruce mai însemnată, unde la început să făcea popas de odihnă şi adăpătoare, după o bună bucată de cale parcursă între centrele comerciale mai însemnate de pe atunci. Surprind bunăoară distanţele sensibil egale dintre Botoşani şi centrele mai de seamă din vechime: Baia, Suceava, Şiret, Dorohoi, Ştefăneşti, Hârlău..., cam toate la o depărtare de 40—50 de km de Botoşani. Adică la depărtare de jumătate de zi, cale după care era necesar un popas. Ori de unde-ai fi venit, trecând spre unul din aceste centre, 473 punctul acesta de răscruce era cam la jumătate de cale şi mai era şi la marginea a două regiuni deosebite. Acesta e locul viitoarei vetre a oraşului. Dar mai sunt şi alte cauze pentru care anume acest punct s'a impus şi nu altul, pentru aşezarea orăşenească care trebuia să răsară undeva în lungul liniei de contact. Podişul Sucevei e străbătut în lung de larga vale a Şiretului. Intre ea şi Câmpia Moldovei se întinde prelungă Culmea Şiretului; o şiră formată din dealuri inegal de înalte. In dreptul Botoşanilor culmea aceasta e foarte îngustă şi dealurile abia ating 329 m în dealul Crivăţ, în timp ce mai la Nord, această culme e din ce în ce mai înaltă, depăşind chiar 400 m (Hăpăi, 477 m la Dersaca), iar mai la Sud se ridicaşi mai mult, atingând 593 m la Tudora. In felul acesta, porţiunea din dreptul Botoşanilor din culmea Şiretului, prezintă o coborîre, o adevărată şea, care a înlesnit circulaţia de-a curmezişul ei, forţând-o oarecum, impunând gruparea mai multor drumuri principale pe acolo. Toate drumurile, care dinspre câmp ie se îndreaptă spre Apus, urcând la oraşele de pe podiş (spre Fălticenii de astăzi sau Baia de odinioară, spre Suceava, Rădăuţi sau Şiret), pe acolo trec, folosind această Şea naturală, ca o ştirbitură în culmea înaltă a dealurilor Şiretului. Până şi calea ferată, — construită în ultimele decenii, — utilizează aceeaşi înşeurare. Adică, vrând-nevrând, drumurile acestea se îndreptau şi treceau încrucişându-se într'un punct dela piciorul înşeuării. Punctul acela nu e decât locul de astăzi al oraşului Botoşani. Şi mai e ceva. Linia de contact, prezintă la Sud de oraş o arcuire în formă de semicerc. Dealurile înalte dela Vest se încovoaie, prelungindu-se puţin spre Răsărit. Această curbură e formată din două rânduri de dealuri: o treaptă mai joasă (230—250 m) trece prin dealul Raiului şi Zăiceşti, o a doua mai înaltă, ceva mai departe, trece pe la Sud de Costeşti — Copălău. Oraşul Botoşani stă în concavitatea acestei sprincene de dealuri mai înalte, ca un focar în care se intersectează şease vechi drumuri mari. Această încovoiere a liniei de contact, a făcut ca încrucişarea drumurilor să nu se ivească chiar pe linia de contact, ci cu câtva kilometri spre interiorul câmpiei. De aceea şi oraşul e deplasat de pe această linie4). In fine, o ultimă cauză care a hotărît apariţia unei aşezări urbane în locul pe care-1 ocupă astăzi Botoşanii, e şi următoarea. Câmpia dela Răsărit e o stepă ierboasă, cu zări larg deschise, deci expusă la năvăliri şi prădăciuni, în vremurile tulburi ale trecutului. Un vechiu drum de acolo, poartă şi astăzi numele de „drumul furilor" adică al hoţilor. Excepţie făcea o făşie de pământ aşezată de-a curmezişul Câmpiei, cu direcţia V-E, făşie umbrită de păduri, pe unde circulaţia era mai ferită. E ţinutul Cozancea-Guranda; regiune de intensă circulaţie în trecut, plină cu sate vechi, pătrunsă ca un cui în mijlocul stepei lipsite de aşezări omeneşti şi de izvoare cu apă bună de băut. Până la un punct, ea a jucat acelaşi rol pentru circulaţie, pe care l'a avut ţinutul păduros al Vlăsiei, intrat adânc în Câmpia Română, fiind adică o regiune de vie circulaţie. Ei bine, această limbă de pădure, care-a înlesnit circulaţia în curmezişul Câmpiei Moldovei, spre vadul dela Ştefâneşh şi de acolo spre Orhei şi ţinuturile transnistriene, limba aceasta numită Cozancea-Guranda, se află în prelungirea unei linii ce ar trece prin Şeaua culmei Şiretului şi prin Botoşani. Circulaţia de-a curmezişul celor două regiuni (Podiş —Câmpie), îşi găsea astfel indicată de către natură, calea prin acest loc. Apariţia Botoşanilor acolo unde se află, îşi găseşte astfel explicaţia. Punctul acela beneficiază de linia de contact dintre două regiuni deosebite, beneficiază de o adevărata trecătoare, care e Şeaua din culmea Şiretului, beneficiază de intersectarea drumurilor impusă de încovoiarea coastei dealurilor înalte dela S. şi V., care l'a impus ca pe un focar de circulaţie şi, mai beneficiază de calea indicată de natură pentru circulaţie V-E, prin ţinutul păduros Cozancea-Guranda, pătruns adânc în interiorul stepei uscate, fără isvoare bune şi aproape lipsite de sate şi de siguranţă. «) Pentru acest fenomen, vezi V. Tuf eseu: Iaşii şl oraşele din N. Moldovei (Arh. Bas. IV, 3). 474 In lumina acestor constatări, afirmaţia unor autori că oraşul Botoşani ar avea o aşezare neprielnică, e lipsită de temeiu. „Aşezat într'un loc oarecare departe şi de apa cea mare a Prutului, într'un ţinut care n'avea altă bogăţie decât a vitelor, ce găseau păşune înaltă şi grasă pe povârnişurile dealurilor de lut ce se introlocă aici, — satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare" (N. Iorga, p. 1685). Părerea că un oraş nu-şi poate trage vlaga decât din aşezarea în valea unui important râu şi că prosperitatea lui ar sta în strânsă legătură cu această aşezare, nu se verifică pentru destul de numeroase mari centre urbane europene. Iar întru cât priveşte situaţia geografică locală, Prutul nu e o apă care să prilejuiască apariţia de oraşe sau desvoltarea lor. Prutul este o apă sălbatică, cu regim continental — adică cu creşteri uriaşe şi revărsări păgubitoare în anumite timpuri ale anului şi cu scăderi enorme ale apelor în altele; — de apa Prutului se feresc aşezările omeneşti. Afară de Cernăuţi, — aşezat în cursul superior al râului, unde acesta încă primeşte afluenţi ce-şi trag isvoarele din munţi, având deci un regim al apelor mai regulat — chiar târgurile mărunte câte sunt — şi tocmai pentru că sunt mărunte n'ar ilustra decât teza contrară aceleia a autorului citat — stau retrase pe terasele văii şi nu în albie, nefolosind deci cursul propriu zis al râului. Aşezarea Botoşanilor, pe locul unde se află, era foarte prielnică, punându-i la dispoziţie destule resurse de vieaţă, care au şi stat la baza desvoltării lui rapide, până într'un anume moment şi tocmai nesocotirea acestei aşezări de către întocmirile omeneşti recente, a dus la decăderea de astăzi a oraşului. Dacă punem destul de mult temeiu pe faptul că însăşi natura a indicat locul unde trebuia să se desvolte centrul urban al Botoşanilor, adică pe puterea determinantă a mediului geografic, nu mai puţin însemnat rol au jucat pentru desvoltarea lui, forţele economice de circulaţie şi schimb, în raport cu marile târguri ale vremii. In afară de măruntul comerţ local, impus de necesitatea schimbului dintre cele două regiuni deosebit înzestrate, care stau una lângă alta — podiş şi câmpie — adevăratul impuls iniţial pentru ivirea oraşului, l'a adus strămutarea axei de circulaţie cu orientul, de pe plaiurile tătărăşti ale Ucrainei, pe cele moldoveneşti. Unul din principalele drumuri ale Orientului — ale Levantului cum se spunea — lega ţinuturile Poloniei şi Galiţiei, cu Caffa, trecând pe la răsărit de Nistru. Acesta era marele şleah tătărăsc, care se prelungea mai încolo pe mare şi prin Asia mică, până spre Indii. Nu se descoperise drumul pe la sudul Africei, iar Suezul şi Marea Roşie, erau oarecum blocate, aflându-se în mâinile Arabilor. O bună parte a bogăţiilor Orientului, pe această cale se strecurau spre Europa centrală şi chiar apuseana. Se înţelege astfel, cât de însemnat era acel drum. Două mari centre comerciale s'au desvoltat datorită lui. Caffa activată de genovezi, dar plină şi de alte seminţii: armeni, saracini, greci,... şi Lembergul (Lwow-ul sau Liowul), apărut după marea năvălire a tătarilor, când noua aşezare a acestora se înjghebase, intrând oarecum pe un făgaş de linişte şi oarecare siguranţă. Oraşul acesta, atrase şi el, datorită activităţii mari de acolo, nu numai italieni şi mulţi armeni, dar şi un mare număr de colonişti germani. Centrul acela avea să influenţeze profund vieaţa economică a Moldovei; mai mult încă, avea să pricinuiască importante migraţiuni de populaţie alogenă (armeni, nemţi,...) spre Moldova. De un „drum al Moldovei"însă, nu se pomeneşte nimic până prin preajma lui 1400; tot comerţul se făcea pe drumul tătărăsc. ■ Câteva decenii însă, după ce Moldova îşi capătă o organizaţie politică de sine stătătoare, cu anumite aşezăminte care-au introdus siguranţa şi înlesnirea circulaţiei, drumul moldovenesc se face din ce în ce mai cunoscut şi—1 substitue pe încetul complet, pe cel tătărăsc. Se trecea Nistrul prin vadul Hotinului, Prutul prin vadul Ţeţinei, — unde *) N. Iorga: Ist. rom. în chip şl icoane (cap.: Un oraş românesc: Botoşanii, p.168). Aceeaşi părere e împărtăşită şi de d, A. Corovei (Monografia oraşului Botoşani, p. 4) — când vorbeşte despre aşezarea „Botoşanilor într'un loc aşa de puţin prielnic pentru un oraş şl chiar pentru un sat". 475 nu întârzie să se ivească Târgul Cernăuţi — pentru a continua drumul pe la Şiret şi Suceava, apoi prin trecătoarea dintre dealurile Şiretului, prin locul viitorului Botoşani ş'apoi, despărţindu-se în două, — o parte prin vadul Prutului dela Ştefăneşti, altul prin vadul dela Ţuţora (la Sud de Iaşi) — drumul străbătea Basarabia dea curmezişul, până la Moncastro sau Cetatea Albă. Caffa începea să decadă, deşi mai păstra legătura cu drumul moldovenesc prin vadul dela Tighinea (Teghin)6). Pe acest drum, circulau în sus şi'n jos, mărfuri scumpe. Dinspre mare, se transporta spre Liov: mătase, piper, camha, tămâe („temian"), vinul grecesc dulce, porfiră orientală, ş. a.... Dela Dunăre se mai adăuga morunul, iar din câmpiile noastre: vite, cai moldoveneşti, ş. a. Toate luau drumul Liovului, iar de acolo prin Cracovia erau răspândite de către companiile Hansei. Dinspre Liow, cu alte mărfuri veneau încărcate carele: postavuri, pălării, nădragi, coarde de arc, săbii, puşti (baliste), căciuli roşii de Scorlatto, etc...7) „Drumul Moldovenesc odată bine asigurat, înlocui repede, aproape cu totul, în folosul aproape exclusiv al Liovenilor, care isbutiră iute să înlăture pe rivalii din Cracovia, vechiul drum tătărăsc, între altele pentrucă nu mai era de nevoie acum riscul trecerii pe la Tătari, ori cheltuiala suplimentară a Caffei, căci tot ce era cerut se găsea în depozit la Cetatea-Albă"8). Nu întârzie mult — doar vreo trei decenii — după înfiriparea acestui mare drum moldovenesc, şi Târgul Botoşanilor îşi face apariţia în istorie, fund pentru prima dată pomenit în anul 1439. § 3.— Intemeerea şi primele pâlpâiri de vieaţă. Cea dintâi pomenire despre Botoşani se datoreşte cronicarului Gr. Ureche; ba încă şi el o reproduce după vechiul letopiseţ moldovenesc, care cuprindea vieaţa şi faptele domnilor Moldovei dela Dragoş până la Petru Şchiopul, lată fragmentul: „scrie letopiseţul nostru, că în anul 6947(1439) Noem-brie 28, intrat'a în ţară oastea tătărască, de-a prădat şi ars până la Botoşeni şi a ars şi târgul Botoşani" 9). Este de mare însemnătate pomenirea aceasta, nu numai pentru vechimea ei, ci şi pentru că vorbeşte despre târgul şi nu satul Botoşani. Aşa dar, dintru început, documentele arată că Botoşaniul ar fi fost târg. De aceea, greşit s'a emis părerea că oraşul ar fi evoluat dintru'un vechi sat ,0) chiar admiţând că Ureche scria cu două secole mai târziu, însă nu există nicio însemnare, niciun act, care să vorbească despre satul Botoşani. Chiar atunci când nu i se adaugă titulatura de târg, nu reesă prin nimic că ar fi fost vreodată sat. Şi lucrul acesta nu e lipsit de importanţă, pentru problema naşterii oraşelor noastre, căci el răstoarnă — ca şi mai toate cazurile oraşelor moldovene de altfel — părerea preconcepută şi atât de greşită, că majoritatea oraşelor noastre s'ar fi desvoltat din vechi sate privilegiate cumva de natură sau de împrejurările politice, crescând mai repede. Ca şi laşul, ca şi Romanul, Suceava sau Baia, ca şi foarte multe dintre oraşele Moldovei, Botoşaniul a apărut dintr'odată cu alt aspect, cu alte funcţiuni, cu altfel de populaţie, decât o aşezare rurală; a apărut dintru început ca târg. Aşa dar, niciun biet sat care prin nimic nu făceau să i se prevadă un viitor mare şi care s'a prefăcut mai târziu, destul de târziu, într'un târg, —cum spune d. N. Ioroa — şi niciun sat care „mulţămită importanţei ce o dobândea mereu, din faptul că prin el trecea drumul pe care se făcea schimbul de mărfuri dintre Polonia şi Turcia, se desvoltă repede şi ajunge în rândul oraşelor Moldovei", cum spune d. A. Gorovei. Botoşanii au fost dintru început o aşezare de târg, ieşit din îmbinarea unor factori naturali prielnici, cu anume împrejurări istorice şi mai ales cu anume axe economice. 6) N. lorga: Istoria comerţului românesc, I, 75 şi urm. ') N. lorga: Op. cit. 84-85. «) N. lorga: — Op. cit. 87. ») Letopls. Mold. Tom. I, p. 110, Iaşi 1852. Cf. Papadopol-Calimach: Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, p.3 şl Nădejde &Ţlfu: Dlc(, geogr. al jud. Botoşani p. 51. *>) N. lorga: Ist. Rom. In chipuri şl icoane, p. 168; Gorovei, op. cit. p. 7. 476 SOCIOLOGIE ROMÂNNASCA, III, 10-12. Tnfescu: Un oraş în declin : Botoşanii Clişeu: V. Tufeseu Clişeu: V. Tufesca Clişeu: Fotofilm, Cluj Fig. 2. — Ctitorii oraşului: Petru Rareş (după o pictură din Biserica Uspenia, zidită de Elena Despot Doamna). Fig. 3. — Biserica Si. Gheorglie, ridicată de Elena Despot Doamna, stăpâna Botoşanilor, in 1541. Fig. 4. — Ctitorii oraşului : Elena Despot Doamna (după o pictură din Biserica Us-penia, zidită de Elena Despot Doamna). La origina acestei aşezări nu stă aşa dar satul ci iarmarocul, târgul. Şi chezăş este nu numai faptul că nicăeri în documente, însemnări de călătorie sau inscripţii nu se pomeneşte de vr'un sat Botoşani — pe locul viitorului târg — dar şi anume vechi însemnări care o spun lămurit. Iată spre pildă un fragment dintr'un uric a lui Petru Şchiopul, din 1579, adresat neguţătorilor mari şi mici din Liow şi din celelalte părţi ale Crăiei Leşeşti, în privinţa iarmaroacelor şi vămilor din Moldova: ?Domnia mea a convocat pe toţi neguţitorii noştri moldoveneşti şi pe boerii de ţară, întrebându-i despre starea cea dintru început a comerţului nostru internaţional şi ne-au răspuns, cum că cel mai vechia iarmaroc în Moldova a fost acel care se ţine în Botoşanh "). Nu dintr'o liniştită aşezare sătească, cu populaţie agricolă au ieşit Botoşanii, ci dintr'o sbuciumată şi sgomotoasă — deşi la început poate vremelnică — aşezare de iarmaroc, trebue să fi ieşit târgul Botoşanilor. Poate un simplu popas de cară la început, cu oarecare schimb de produse, devine pe încetul loc de întâlnire la anumite date fixe, ştiute de neguţători până la mari depărtări, până unde-i ajungea faima. Aşa s'au ivit cele dintâi barăci de lemn, cele dintâi hanuri, lângă care unii dintre venetici s'au simţit ispitiţi a-şi dura locuinţe permanente. Acesta trebue să fi fost nucleul viitorului târg: răscrucea, hanul şi locul de bâlci. Se află ^acolo la Botoşani un loc slobod, carele dintru început a fost menit pentru adunarea oamenilor ce se strângeau la zi de târg, ţiindu-şi vitele ce aveau de vânzare pe acel loc....", se spune într'un hrisov dela 177612). Iată elementele datorită cărora putem întrezări începuturile oraşului nostru. Că era un oraş mai mic decât Hârlăul, din ţinutul căruia făcea parte şi că aşa s'ar fi menţinut până prin sec. XVII—XVIII, e fără îndoială. Dar tocmai prin aceasta se întăreşte bănuiala că Hârlăul era deja o aşezare orăşănească bine întemeiată, cu o vieaţă de mult statornicită şi chiar strâns legată de treburile politice ale ţării (reşedinţă domnească), în timp ce, Botoşaniul era o aşezare care-şi căpătă vieaţă numai datorită iarmarocului şi nu-şi capătă temeiu de veritabilă aşezare orăşenească — cu aceeaşi importanţă politică şi vieaţă permanentă, cu toate fluctuaţiile ei economice şi sociale — decât pe încetul. înfiripată în preajma unui atât de renumit iarmaroc, pe un drum atât de circulat aşezarea aceasta atrăgea desigur nu numai neguţători şi mărfuri, ci şi urgia năvălirilor oştilor străine, care adesea aduceau prădăciuni şi jaf. Chiar cea dintâi ştire despre Botoşani, e legată de năvălirea Tătarilor, care-au ars târgul acela începător. Prădăciunile şi incendiile se ţinură lanţ: la 1505, 1509, 1529, 1538 prădară polonii, la 1650 Tătarii şi Cazacii etc... A mai ars târgul câteodată şi singur, datorită neglijenţei vreunui târgoveţ; căsuţele de lemn13), acoperite cu stuh sau şindrilă, se prefăceau lesne în cenuşă. Cum de nu s'a nimicit târgul în urma atâtor incendii şi prădăciuni, să rămâe în locul său doar vatra unei vechi silişti, a cărei amintire să mai dăinuiască metamorfozată în lumea legendei? De unde îndărătnicia că numai şi numai pe acest punct să se zidească, — peste cenuşa incendiilor nimicitoare — şi să nu se tragă aiurea într'un loc mai ferit, unde să se ridice aşezare nouă? Aşa doar se petrecea cu multe sate. Răspunsul vine dela însemnătatea locuîui acestuia, dela puterea lui generatoare de vieaţă orăşănească, care l'a predestinat să perziste şi să se desvolte ca târg. Prin această prismă privite lucrurile, chestiunea fundării acestei aşezări omeneşti de către un oarecare Botăş,işi pierde cu totul importanţa exagerată cărei s'a atribuit. Un proprietar, oricât ar fi el de bogat sau puternic — dacă va fi existat un Botăş, — nu poate dicta peste secole şi peste vitregiile vremei, soarta unei aşezări omeneşti. Greutatea cade ") Publicat de Haşdeu in Arh. Ist. Tom. 1, partea I, p. 172—74; Cf. Dicţ. geogr. jud. Bt. p. 53. ") Oorovet, op. cit. p. 292. u) Până târziu se pomeneşte despre căsuţele de lemn ale Botoşaniulul. Astfel Max Thtelen, in cartea sa din 1828, scrie intr'un loc, că oraşul „Are cam 1.000 de case numai de lemn'.... 477 aproape exclusiv pe împrejurările istorice şi pe privilegiile acordate de către mediul geografic. De aceea nici numele nu interesează prea mult. Unii au emis părerea — destul de comică — prin care porecla oraşului s'ar trage dela Batus-chan, care a venit în fruntea hoardelor tătăreşti şi a cucerit jumătate de Europă, în 1240 şi care şi-ar fi avut reşedinţa la Botoşani (1)M). Alţii au emis altă părere: că numele oraşului s'ar datori unui oarecare Botâş sau Botăşan care-ar fi întemeiat satul devenit mai apoi, târgul Botoşani, Deşi cea de a doua părere şi-a câştigat mulţi adepţi, mai ales printre cei ce cred în teoria că oraşele s'au desvoltat dintre satele prospere - există de astfel şi o veche pecete municipală, pe care spune «Târgul Botăş» —şi deşi nu o respingem, nu trebue să uităm totuşi, că şi una şi alta sunt numai ipoteze, nedovedite prin nimic până în prezent. Nu departe de oraş, spre nord, pe un platou neted, cu marginele prăpăstioase atât spre E. cât şi spre W., exista un sat cu nume românesc, însă cărftia terminaţiunea în ăuţi — altfel ades întâlnită pe vremuri la satele din Nordul Moldovei — îi dădea o formă slavă; era satul Popăuţi. — Din timpuri vechi sat domnesc, a stat până târziu în strânse legături cu Botoşaniul; raporturi bune câteodată, raporturi de vrajbă alteori; după împrejurări. Până'n cele din urmă, către finele secolului al XlX-lea, evoluţia se termină prin aceea că satul e înghiţit de târgul care se'ntinsese până la el. în Popăuţi, ridică Ştefan cel Mare în 1496, o mare biserică de piatră, în acel stil caracteristic epocei, având şi ziduri de apărare prinprejur. Răscrucea de drumuri fiind importantă şi popasul între capitala Suceava şi importantul centru de pe vremuri al Hâr-lăului, fiind absolut necesar, se pare că tot pe atunci s'a clădit şi o curte domnească între zidurile care împrejmuiau biserica. Despre acea curte domnească ne vorbesc mai multe documente15), iar urmele temeliilor ei mi se pare că au fost găsite nu de mult. Faptul de a nu se fi zidit curtea domnească la Botoşani, ci în satul Popăuţi de alături, a făcut pe unii istorici să creadă că Botoşanii trebue să fi fost pe atunci un simplu sat şi încă mult mai neînsemnat decât Popăuţii, devremece n'a fost luat în seamă la alegerea locului de zidire, preferându-se Popăuţii. Cred însă că faptul acesta confirmă tocmai părerea inversă. Botoşanii, trebue să fi fost încă pe vremea aceea târg. Desigur, nu un târg evoluat ca Baia, sau Suceava, cu case frumoase şi negustorime bogată, ci un târg vestit pentru iarmarocul său; dar care tocmai datorită acelei funcţiuni economice, nu va fi avut dela început un aspect prea estetic şi nici un aer prea bun, printre cirezile de vite, carele cu cereale sau peştele adus acolo de vânzare şi printre norodul de toată mâna venit de departe. Toate acestea nu-1 făceau proprice pentru aşezarea unei curţi domneşti, care avea nevoie de liniştea necesară popasurilor. Totuşi, acea curte a fost zidită destul de aproape de târg (2—8 km) pentru a se putea priveghea de acolo negustoriile acele producătoare de câştig domniei. Cu cât iarmarocul dela Botoşani creştea în vaza neguţătărilor şi ştirea despre importanţa lui se lăţea până departe dincolo de hotare, începură a se aşeza statornic, pe lângă oamenii noştri de ţară şi seminţii străine, cum erau Armenii coborîţi dela Şiret şi Nemţii dela Lemberg, activând comerţul tot timpul anului, permanentizând oarecum mişcarea economică şi în vremurile de linişte, de eclipsă comercială adică, dintre două epoci de bâlci. Aşa s'a făcut că târgul acesta, în care banul circula atât de activ, târgul acesta aducător de mari venituri, să fie dăruit de către domnie soţiei lui Petru Rareş, Elena Despot Doamna. Dela acea dată, începe o eră nouă, o eră de adevărată prosperitate pentru Botoşani, căci acea doamnă de sânge regesc, înzestrată cu o remarcabilă cultură (scria cu mâna ei frumoase scrisori în limba diplomatică a vremei — slavonă — către marele Sultan Suleiman), se ocupă îndeaproape de târgul ei, aducându-i o grabnică ») Papadopol-CallmacM :j>p. cit. 34. 16) La 1639, 1661, 1678, 1733, 1751, etc... vezi Gorovei. op. cit. p. 6—7. 478 înflorire. A zidit biserici mari de piatră chiar în cuprinsul lui (Sf. Qheorghe 1541, Uspenia 1552), a introdus Ia Botoşani o organizaţie orăşenească, similară celei din toate târgurile Moldovei — în fruntejcu un şoltuz şi doisprezece pârgari — şi desigur tot ea a dat directive pentru înfrumuseţarea lui. Un târg în care locuia Doamna ţării, trebuia desigur să capete un aspect mai îngrijit. De aceia, pe drept cuvânt, Botoşaniul şi-a căpătat denumirea de „ Târgul Doamnei", denumire care se găseşte chiar în unele documente oficiale. Alături de Elena Despot Doamna, însăşi Petru Rareş a ajutat mult la prosperarea oraşului. Ii plăcea chiar să locuiască adesea la Botoşani. Există foarte multe scrisori şi hrisoave date de Petru Rareş din Târgul Botoşani, „ca dintr'o adevărată reşedinţă domnească Ie). Iată de ce, socotim pe Elena Despot Doamna şi pe Petru Rareş, ca pe nişte adevăraţi ctitori ai oraşului, meritând desigur mult mai multă atenţie în această privinţă, decât ipoteticul Botăş, care e posibil nici să nu fi existat. II. Populaţia oraşului. §. 1. Evoluţia numerică a populaţiei. După ultimul recensământ al populaţiei, efectuat în 1930, oraşul Botoşani avea 32.107 locuitori. Intre cele vreo71 de oraşe capitale de judeţ ale ţării, Botoşaniul ocupă locul al douzeci şi unulea "). Cu alte cuvinte, Botoşaniul se numără între oraşele mijlocii ale ţării. In trecut, cu totul alta era situaţia. Boto- şaniul a fost multă vreme unul dintre cele mai de seamă oraşe ale ţării. Recensăminte însă, nu avem decât pentru ultima sută şi ceva de ani; în trecutul mai depărtat, putându-ne doar servi de însemnările unor călători care au vizitat Botoşaniul. In acele însemnări însă, nu găsim decât evaluări cu totul aproximative, luate după spusa locuitorilor sau pur şi simplu „din ochi". Totuşi nici aceste date, cu toată valoarea lor relativă, nu sunt mai vechi de mijlocul sec. XVIII. Trecutul mai îndepărtat rămâne în această privinţă cu totul necunoscut. Cea dintâi însemnare despre numărul locuitorilor din Botoşani o avem dela Abatele Boscowicz, care trecu prin Botoşani în anul u 1,0 30 5! SO ÎS M § j i i î V î c f i 5 S 5 < O 1762. El ne spune că acest oraş avea atunci 400 de case19), înmulţind numărul caselor cu coeficientul de 1.5 care e de obicei raportul dintre numărul menajelor şi al clădirilor în oraşele cu caracter rural şi multiplicând rezultatul Fig. 5. — Creşterea şi descreşterea populaţiei oraşului Botoşani. (Pe verticală, populaţia In mii de locuitori. Pe orizontală, anii. Punctele arată datele de când ne-au rămas însemnări asupra numărului locuitorilor). cu coeficientul 5, cât e media membrilor într'o familie, găsim cifra de aproximativ 3.000 de suflete.- Trebue însă să fi fost mai mulţi locuitorii târgului pe atunci, căci alt călător care trece prin Botoşani numai peste şease ani (1768), şi anume Baronul de Tott, scrie lămurit că Botoşaniul e unul dintre cele mai mari oraşe ale Moldovei şi numără 7—8.000 locuitori19). Câţiva ani mai târziu geologul Hacquet, trecând prin Botoşani (1789), ,8) Qorovel: — op. cit., p. 7-8. ") După el urmează alte 50 de capitale de judeţ având intre 5.014 (Miercurea Ciucului) şl 31.698 (Tlghlna) precum şi alte 73 de oraşe necapitale, mal mari de 5.000 locuitori. ") N. lorga: — Un oraş românesc: Botoşanii, (in voi.: „Istoria Românilor în chipuri şi Icoane. Cralova 1929 pg. 176; Qorovel: — Op. cit., p. 50, 70. ") De Tott: — Mâmoires sur ies Turcs et ies Tartares (ed. Maestricht, II, p. 134 şi urm.); cf. Iorga: — Op cit., p. 176; S. Labtn: — Pagini străvechi (în „Revista Moldovei" I, Nr. 2, p. 13—19); cf. Qorovel: — Op, cit., p.48. 479 a găsit o mie de case neprădate20). Aceasta înseamnă că trebue să fi existat mai mult de o mie,ceea ce înseamnă mai mult de 1.500 de familii şi mai mult de 7.500 de suflete. In 1805 alţi doi călători care vizitează oraşul, — şi anume KaraczAy şi Vincenz RatthyAni21), evaluează amândoi populaţia Botoşaniului la vreo 10.000 de locuitori. La 1828 călătorul Max. Frid. Thielen spune că oraşul are 1.000 de case de lemn şi vreo 4.000 de locuitori. Aprecierea lui însă e lipsită de temei, întrucât numai peste patru ani (1832), un recensământ executat în condiţiuni ştiinţifice, cum e „Catagrafia a toată suflarea aflătoare în târgul Botoşanilor din ţinutul Botoşanilor, în anul 1832" dă un total de 13.796 de locuitori în acest târg. .-» 3 «o li II - 30 7o I f 3 & e s i I 9 & a ut m n. m Et. ui or 3 9 t/V -J MI £382 FIg. 6. - Locul Botoşaniului In răndul oraşelor mari ale României vecnl Pe vremea aceia Botoşaniul era al doilea oraş al Moldovei după Iaşi, care număra 48.350 de suflete. Alte oraşe mai importante în Moldova erau Galaţii, cu 8.606, Bârladul cu 6.973 locuitori şi Romanul cu 6.320 locuitori. Bacăul n'avea decât 2.881 locuitori, fiind întrecut de Tg.-Ocna cu 4.935 locuitori. De asemenea Piatra Neamţ, avea abia 2.907 locuitori, fiind aproape egalat de către Tg.-Neamţ, cu 2.607 locuitori. Alte capitale de judeţ aveau şi mai puţin: Dorohoiul 1.703 locuitori, Tecuci 1.513 locuitori, Vasluiul 1.459 locuitori, etc... Catagrafia din 1832 arată că numărul familiilor în Botoşani era de 2.853, iar numărul caselor 2.934. Arată de asemeni că în 1831 au murit de holeră 710 persoane în Botoşani (cu alte cuvinte, populaţia oraşului ar fi depăşit 14.000 de suflete). Toată numărătoarea e făcută —cum dicta mentalitatea depe atunci, — după clase sociale, enume-rându-se mai întâi „clasul boerilor", „tagma bisericească"şi mai pe urmă „clasul mai de gios", care cuprindea pe meşteşugari, lucrători şi slujitori. Se înşiră supuşii streini Jidovii, Armenii, Ţiganii etc. în 1854, F. Neioebaur 22) dă câteva interesante informaţiuni despre Botoşani, despre care zice că e al treilea oraş al principatului, având peste 20.000 locuitori, locuind în 3.847 case, aşezate pe nişte străzi foarte neregulate şi murdare, stare pe care nu şi-o poate explica, la un oraş care face un aşa de întins comerţ şi are un venit anual atât de *>) Hacquet: „Neuste physlkallsch-polltlsche Relsen In den Jahren 1788 und 1789, durch dle Daceschen und Sarma tischen Karpaten II Nurenberg 1790; cf. Iorga. Trecut Botoşănean „Rev. Moldovei' 1, Nr. 9. H) V. Oorovet: Op. cit. pag. 76 şi 51. «; F. Netgebaur: „Beschrelbung der Moldau und Walachel", Breslau 1854, p. 16; cf. Oorovet: op. cit., p. 54. 480 mare. Şi Cezar Boliac scrie la fel în 1856, arătând că Botoşanul e un oraş foarte important, care trece de 20.000 locuitori. Statistica oficială din 1860 **), arată că în oraşul Botoşani locuiau 27.147 oameni. Chiar la acea dată, era al doilea oraş din Principat, după Iaşi, care număra 65.745 locuitori. îndată după Botoşani, urmau Galaţii cu 26.050 loc, apoi Bârladul cu 13.165 loc, Huşii cu 12.7641oc, Piatra cu 11.805 loc. etc... Focşanii n'aveau decât 9.752 loc, iar Bacăul şi mai puţin (8.972). în 1872, dicţionarul topografic al d-lui D. Frunzescu24), arată că populaţia Botoşanilor se ridicase la 39.941 de locuitori, fiind al patrulea în rândul oraşelor României, venind după Bucureşti (221.805 loc), laşi (90.000) şi Galaţi (80.000). Oraşele: Ploeşti, Brăila, Craiova, Buzău etc... rămâneau cu mult în urmă, ca număr de locuitori. Pela 1890, populaţia oraşului Botoşani se ridică la 41.000 locuitori25). Alex. Papadopol-Calimach, scrie în 1887: «Astăzi populaţia Botoşanilor se urcă la peste 40.000 de locuitori. Poziţiunea sa, activitatea sa comercială şi agricolă, îi dau înfăţişarea ,unei localităţi cu mare viitor> 2fl). Dela această dată, populaţia oraşului e în descreştere. Astfel, la recenzământul din 1899, Botoşaniul avea 32.193 locuitori. Cam acelaş număr de locuitori se menţine până'n zilele noastre. Astfel în 1912 erau 32.574, în 1928 erau 34.121 locuitori, iar în 1930 32.107 locuitori21). Din înşirarea acestor cifre, se pot trage următoarele concluzii, cu privire la evoluţia numerică a Botoşanilor: 1. Considerând numai aproximative cifrele de până la 1832, observăm totuşi o neîndoelnică creştere, dela 3.000 în 1762 până la peste 10.000 în preajma lui 1830. 2. între 1830—1890 populaţia Botoşanului creşte foarte repede, împătrindu-se în şaizeci de ani (dela 10 mii, Ia 40 de mii). 3. în ultima jumătate de secol, numărul locuitorilor arată o bruscă scădere, apoi o continuă stagnare în jurul cifrei de 32.000 locuitori. Fig. 7. — Evoluţia numărului locuitorilor din oraşele României,dela 1859 până la 1930. (In anul Unirii, Botoşaniul era al treilea oraş din principate. In 1890 era al patrulea, Oalaţul luându-i-o inainte. în 1930 ajunge al 21-lea). S) «Lucrări statistice făcute In anii 1859—1860». Publicate de direcţia generală de statistică din Ministerul de Interne al Moldovei, Iaşi 1861. ") D. Frunzescu: Dicţionar topografic şi statistic al României. Buc. 1872, p. XVI—XVIIf. B) După «Anuarul României» Buc, 1890. La fel scrie Lion Rousset in «Atlas de geographie moderne par, F. Schrader, F. Prudent et E. Anttaolne, Paris 1891: «..Botoşani, au nord de la Moldavie, centre d'une importante region agricole, 40M0 habitants..». Alexandrini Insă, dă pentru aceiaşi dată un număr mult mai mic de locuitori. *») Alex. Papadodol-Callmach: Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, pag. 1. ") Pentru 1899, a se vedea: «Recenzământul general al populaţiunii României din Decemvrie 1899» Buc. 1901; pentru 1912 vezi: «Dicţionarul Statistic al României întocmit pe baza rezultatelor definitive ale recensământului general al popuiatiunti din 19 Decemvrie 1912», Buc. 1914; pentru 1928 am utilizat datele recensământului Ooga, aflător la primăria din Botoşani; pentru 1930 «Indicatarul Statistic al satelor şi unităţilor administrative din România, cuprinzând rezultatele recensământului general al populaţiei din 29 Decemvrie 1930» Buc. 1932. 481 § 2. — Infiltrări de populaţiuni în oraş. Creşterea continuă a numărului locuitorilor, accentuată către finele veacului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, ajunsă la proporţii aproape americăneşti după 1830, nu se datora numai excedentelor anuale a locuitorilor târgului, ci şi infiltrării unor oameni veniţi din alte părţi. Ca oraş plin de vitalitate, ducând un comerţ atât de viu că impresiona pe călătorii apuseni, făcându-i să exclame că oraşul ar fi cel mai important centru comercial din Principatele dunărene, Botoşaniul era un punct de atracţie pentru mulţi. Se concentrau spre el nu numai produsele ţării, dar şi mâna de lucru, — energiile economice cum se obişnueşte a se spune — îndeplinindu-şi astfel încă una din funcţiunile urbanistice ale unui oraş. Veneau locuitori străini de târg şi se aşezau acolo; ba încă veneau locuitori şi de dincolo de hotare, sub numele de sudiţi, păstrând încă o vreme protecţiunea altor state, până se împământeau intrând în masa locuitorilor ţării. Mai erau şi Iluzii, adică oameni de peste hotare aduşi de către boeri şi mănăstiri, scutiţi de bir un număr de ani, după care intrau pe încetul în marea masă a pământenilor. S'au mai întâmplat pe atunci o serie de evenimente istorice, cu adânci repercusiuni antropogeografice. S'au strămutat unele hotare ale Moldovei. La 1775 Bucovina intră în stăpânirea austriacă; la 1812 Basarabia trece la ruşi. Acei dintre locuitori care erau prea legaţi prin interese de restul Moldovei rămasă liberă, chiar dacă locuiau în una din provinciile pierdute, au trecut în patrie. Aşa se întâmplă cu mulţi neguţători din Bucovina, care trec hotarul şi se aşează în Botoşani. Cei mai mulţi dintre ei erau armeni. Dar în afară de aceştia, desfiinţându-se hotarul dintre cele două provincii şi cele două împărăţii care le-a încorporat, ele ajung teatrul unor infiltrări de populaţiuni noi, aparţinând statelor respective, pentru care desfiinţarea acelor hotare a însemnat un fel de rupere a zăgazurilor. Aşa s'a întâmplat bunăoară cu Bucovina, unde populaţia era destul de rară faţă de densitatea mare din Qaliţia, unde în afară de înghesuiala locuitorilor, apăsa şi o anumită stare agrară asupritoare pentru mulţi şi anumite oprelişti care incomodau mica burghezie (în special evreiască) dela oraşe. Acesta e motivul pentru care îndată după anexarea Bucovinei Ia Austria, încep două puternice curente de înfiltrare; unul de populaţie orăşenească de neam evreesc, altul de populaţie rurală de neam rutenesc. Ramuri ale acestor curente de înfiltrare, trec şi în Moldova liberă, ajungând până la Botoşani. Astfel de infiltraţiuni, la care se mai adăugă şi populaţia autohtonă moldovenească, de prin diferite ţinuturi ale Moldovei, se dirijau încă şi înainte de aceste evenimente spre Botoşani. Aceasta ne-o spune lămurit hrisovul lui Grigore Alexandru Ghica Vv. din 1776 care zice că târgul Botoşani, „cu mila şi buna rânduialâ ce s'a urmat de către Domnia mea, au mers şi merge spre întemeiere şi adăugirea oamenilor, ce năzuesc din părţi străine şi se aşează la numitul târg, Botoşanii fiind loc cu toată îndestularea hranei trebuincioasă şi cu lesnire a face agonisită şi orice chip de ne-guţătorie"2S). Intr'o statistică din 1803,. făcută în scopuri fiscale, numită „Condica liuzilor" se vede numărul oamenilor (liude), aduşi de peste hotare de către boeri şi mănăstiri, pentru slujba lor. In Botoşani numărul acestora era de vr'o 400. La aceştia se mai adaugă 20 de negustori hrisoveliţi, apoi breasla armenilor în număr de 62 şi 350 de jidovi ce plătesc pe toată luna. Mai toţi aceştia în număr de peste 800, trebue să fi fost venetici, sau de puţin timp aşezaţi în Moldova. Numărul liuzilor din Botoşani creştea. In această privinţă statistica din 1820, intitulată „Catagrafia pentru birnici şi alţii fără de bir care se scutesc supt numele unora şi altora aici în târg în 1820"; arată că la acea dată ar fi fost în total 581 de liuzi şi 80 de sudiţi (dintre care 65 de sudiţi austrieceşti şi 14 sudiţi ruseşti). Dar alături de aceasta, în acelaş an, s'a făcut o „Catagrafie de toţi sudiţii din târgul Botoşani, în ") Qorovel: — Op. cit. p. 292. 482 1820". Din ea se vede că erau 260 de sădiţi în Botoşani, la 1820. Cei mai mulţi erau Armeni (137 de inşi), în al doilea rând veneau Moldovenii în număr de 61 oameni, mai erau vr'o 16 Lehi, 12 Nemţi, 11 Unguri, 9 Greci, 5 Ruşi, 3 Bulgari şi un Italian. Cei mai mulţi erau veniţi din Bucovina şi anume de la Suceava (56 de sudiţi) şi Cernăuţi (7 sudiţi); dar erau venetici şi de prin Moldova, Basarabia, Transilvania (Braşov, Bistriţa), dar şi foarte de departe: din Polonia (Sniatin, Stanislau, Galiţia), de peste Nistru, de peste Dunăre, din Banat şi Ungaria. Cei mai mulţi erau veniţi de puţină vreme, mai ales între 1800 -1810; erau însă unii veniţi încă de pela 1783, 1793,1797. Dăm mai jos tabloul extras din însemnările acelei catagrafii29): Locul de unde au venit 0) «e 8 o os (2) s •>e ) ,Pe la 1418, sub Alexandru cel Bun, alte 3.000 de familii armene, alungate din patrie prin o invazie persană se aşează tot tn Moldova, distribulndu-se mai cu seamă tn oraşele Suceava, Hotin, Botoşani, Dorohoi, Vaslui, Galaţi şi laşi". B. P. Hajdeu: Ist. toleranţei religioase In România, p. 62. 484 Se crede că armenii aceştia ar fi venit Ia Botoşani, dela Şiret şi Suceava31). Unii istorici au afirmat că la fundarea Botoşaniului au luat parte şi armeni32). Mai mult decât atât, d. N. Iorqa afirmă că „Botoşanii ar fi rămas întotdeauna satul descendenţilor lui Botoş, dacă nu i-ar fi avut pe armeni33). O a patra infiltrare s'a petrecut în vremea lui Ştefan cel Mare. La 1475 Crimeia căzu sub Turci, iar numeroşi armeni din Caffa, trecură fie în Polonia, fie în Moldova. O nouă pătură de imigranţi se aşeză în Botoşani. Peste cei vechi, s'au aşezat cu timpul alţii, sporindu-le numărul. Pela 1530 colonia armenească era desigur bine întemeiată în Botoşani34). La începutul sec. XVII existau deja numeroşi armeni, care aveau nume curat româneşti — Hanca, Chi- rilă, Minciună, — ceea ce le arată vechimea pe plaiurile Moldovei35). Comunitatea armenească dela Botoşani trebue să fi fost puternică. La 1669 se menţionează (de către preotul Luigi Marica Pindou), existenţa unei biserici armeneşti mari de piatră, care s'a păstrat până astăzi. Un alt fapt mai întăreşte presupunerea aceasta, între 1670-90, Moldova fiind teatrul luptelor îndelungate între Turci şi Poloni, o mulţime de armeni în frunte cu Axinte Vărzărescu (sau Oxendie Virzirescu) din Botoşani, trec în Ardeal fondând acolo două colonii puternice, trecute apoi la unirea cu Papa: Armenopolis (Gherla) şi Eli-sabetopolis (Dumbrăveni). Cu tot exodul acesta, colonia armenească din Botoşani rămâne una dintre cele mai importante şi mai înfloritoare din Fig. 8. — Harta etnografică a Botoşanilor (1 = Români; 2=Evrei; 3 = Armeni; 4= Ţigani; 5= Lipoveni; 6 = Pieţe,clădiri publice, locuri virane etc). principate. Mai tot negoţul acestui târg era purtat de armeni, care ca pătă chiar multe privilegii domneşti referitoare la această activitate. Ei purtau tot comerţul de vite — zice d. Iorqa — cumpărându-le slabe, îngrăşându-le în păşuni moldoveneşti arendate, pentru a le vinde cu preţ mult mai mare peste graniţă şi a aduce în schimb postav şi al te mărfuri germane36). Prosperitatea oraşului face sase adauge mereu noi emigranţi, veniţi de pela Rusciuc, Roman, Neamţ, Ismail şi chiar mult mai de departe din „Ţinutul Păstunicului"37). Mahalaua armenilor, e adeseori pomenită în documentele sec. XVIII. După o statistică a populaţiei armeneşti din Moldova38), la 1809 erau 328 de familii armeneşti, adică 1.640 de suflete în Botoşani. Atracţia ce prezintă acest oraş pentru o populaţie negustorească cum sunt armenii, produce noi infiltrări. La 1820 erau în Botoşani 140 de armeni sudiţi austrieci, veniţi de puţin timp şi păstrând încă protec-ţiunea Austriacă. Vro 35 veniseră dela Suceava numai de câţiva ani. Cei mai mulţi erau a) lorga: Patru conferinţe despre Armenia. Buc. 1929, pg. 22, idem Or. Ooitov: Bisericile Armene de prin Ţările Române, Buc. 1912, pg. 17. Pentru Armeni, a se mai vedea N. Iorga: Armenii şl Românii (An. Ac. Rom. T. 36). a) Or. Qoilov: op.cit. pg. 27. B) Iorga: Patru conferinţe despre Armenia, pg.82. ") Iorga: — Istoria românilor, in chipuri şi icoane. 85) lorga: — Istoria comerţului românesc I, 257—8. x)JIorga: — Ist comerj. rom. I, p. 71 — 72 v) Iorga: — Op. cit. 72. a») L. Popov(ct:-0 statistică a Armenilor din Jările Române la 1809 .Arhivele Basarabiei", II Nr. 3. 485 negustori de vite, ţinând în acelaş timp moşii în arendă, alţii erau cârciumari, negustori de lipscanii şi marfă turcească, bogasieri, tutungii etc. începând cam dela acea dată însă, armenii din Botoşani — în cea mai mare parte îmbogăţiţi,— încep a stagna sub raport numeric. La 1832 se găseau 324 familii armeneşti la Botoşani, reprezentând cea 11% din populaţia oraşului. La 1854, F. Neioebaur spune că erau 2.000 armeni în Botoşani, reprezentând cea 10°/0 din populaţia oraşului. Cam tot atâţia erau şi la 1890 (1910 armeni), reprezentând însă numai 6 °/„39). Recensământul dela 1899, arată numai 465 de Armeni în Botoşani; ceeace înseamnă l,4°/0. Astăzi ei sunt şi mai puţini la număr. Din însemnările primăriei Botoşani pentru anul 1928, rezultă că ar mai fi astăzi numai 127 de Armeni în Botoşani, adică 0,37°/0 din populaţia oraşului. După cum se vede avem deaface cu un neam care se stinge. b) Evreii sunt mult mai noi în întreaga Moldovă. Se pomeneşte în 1604 despre nişte evrei la Botoşani, dar care erau numai în treacăt pe acolo, ei fiind din Lemberg. Abia pela începutul sec. XVlII-lea, se pomeneşte despre evrei statorniciţi la Botoşani. Astfel la 1720 se găseau aşezaţi „lângă ţinutul Bisericii Albe, o sumă de evrei şi alţi târgoveţi moldoveni".40) Aceştia trebue să fi imigrat de puţină vreme din Polonia. Un document, din 1723, ne dă indicaţii în această privinţă. Se vorbeşte acolo despre un oarecare Ilie Jidovul, venit din ţara leşească şi stabilit în Botoşani. Dela acea dată numărul evreilor creşte, căci peste douăzeci de ani, se pomeneşte despre unul Mihăl Peveţul, „credincios breslei jidoveşti" din Botoşani.41) Faptul că exista o „breaslă", adică o comunitate a evreilor la Botoşani, însemnează că vor fi fost deja mai multe familii; nu prea multe însă. Numărul lor spori mult către finele sec. XVIII, şi mai ales după căderea Bucovinei sub Austrieci. La 1781 era o comunitate puternică la Botoşani, condusă de un staroste de jidovi*2). La 1803 numărul lor era de 350 de familii 43). Botoşaniul având după Iaşi, cea mai numeroasă comunitate evreiască din Moldova de pe atunci. Dela acea dată încep infiltrări tot mai puternice. La 1820 ar fi fost în Botoşani după unele socoteli 511 familii evreeşti **), iar la 1832 —după recensământul oficial —1477 de indivizi, reprezentând 13.8 °/0 din populaţia totală a oraşului, întrecând cu puţin numărul armenilor. In acel an din numărul total de 1351 familii de negustori şi meseriaşi, câte erau în Botoşani, majoritatea o formau moldovenii (638), urmau apoi evreii (558), armenii fiind cei mai puţini (155). Evreii se ocupau în special cu următoarele meserii45): argintari şi alămari, cârciumari şi rachieri, chitari (brutari), ciubotari, croitori, cuşmari, lipţicani, precupeţi, sacagii, steclari etc... In unele meserii încă nu pătrunsese nici un evreu; aşa de exemplu nu existau: blănari, băcani, bărbieri, dulgheri, „posesori", adică arendaşi de pământ. In aceste ramuri de activitate au pătruns mai târziu. Intre 1832 şi 1838, numărul lor creşte considerabil, prin infiltrări masive de peste graniţă. Catagrafia din 1832 arată că în acel an s'au născut 334 şi au murit 61 de evrei la Botoşani. Admiţând cam acelaş excedent anual al populaţiei evreeşti din Botoşani, urma ca peste şase ani la 1838, să existe cea. 3.100 de evrei în oraş. In realitate se găseau vro 11.000 (2.470 de familii)46). Diferenţa de 7.000 de evrei au venit, în acest răstimp de şase ani, de peste graniţă. lntr'un ritm mai slab, infiltrările continuă şi după acea dată. In anul unirei erau la Botoşani 13.123 de evrei, constituind 48.30°/„ din populaţia oraşului. Evoluţia acesta continuă şi după aceia, astfel că la 1899, numărul lor depăşeşte pe al creştinilor (15.700 creştini, 16.817 evrei), alcătuind 51.80°)Q din populaţia totală, iar ordodoxii, adică Românii, Lipovenii, Grecii, etc... la un loc, numai 43,8 °/„. In ce priveşte ocupaţia lor, ei sunt în cea mai mare parte comercianţi şi meseriaşi. In comerţ Ia acea dată (1899), înlocuiseră deja aproape cu totul pe Români. Astfel dintr'un «•) lorga: Op. cit. pag. 16 j ci. Qorovel, pag. 54. *) Oorovel: op. cit, p. 75. °) IV. lor ga: Istoria evreilor in (arile noastre. (An. Acad. Rom., XXXVI p. 171). «) Qorovel: op. cit. p. 311. *») Condica Uuzllor, In „Uricarul" lui Kodrescu, VII VIII. «) Verax : La IRoumanie et Ies Juifs. p. 8 — 9. «) Vezi tabloul dela § Structura socială şi densităţile. ">) Verax: La Roumanle et Ies Juifs. pag. 8 — 9. 486 total de 820 întreprinderi comerciale, 758 erau ale evreilor, adică 92 % şi numai 47 sau 5°/0 ale Românilor, restul de 3 °/0 ale altor străini47). Numărul Evreilor a continuat să crească şi după această dată, în detrimeutul populaţiei româneşti, înlocuind-o şi în celelalte ramuri de activitate: meserii, profesiuni libere etc...... Ce număr de evrei erau la 1930 în Botoşani ? Recensămintele nu se preocupă de nici o rubrică privitoare la compoziţia populaţie, (elementele etnice sau confesionale). Se poate ajunge însă pe bază de calcul, la cifra actuală a evreilor. In interval de 23 de ani, între 1870 şi 1893, mişcarea populaţiei din Botoşani a înregistrat: 31.030 naşteri, dintre care 12.196 ortodocşi şi 18.834 mozaici. In acelaş interval de timp au murit 29.135 inşi în Botoşani, dintre care: 15.372 Români şi 13.763 Evrei. Se poate observa că: în timp ce sporul evreilor în cei 23 de ani a fost de 5.071481, populaţia românească a scăzut ca număr cu 3.176 inşi. In medie aşadar, populaţia evreiască din Botoşani, s'a adăugat în fiecare an cu 220 conaţionali; iar populaţia românească a scăzut anual cu câte 137 inşi. Ţinând seama de aceste cifre medii, calculate de o perioadă relativ lungă (23 ani), şi presupunând că ea s'a menţinut la fel până la 1916, urma ca la începutul acelui an să fi avut în Botoşani: 12.163 Români, reprezentând 37,6°/0 şi 20.117 evrei, reprezentând 62,4°/0 din totalul populaţiei 49). Ne socotind vreun excedent pentru anii războiului şi neadmiţând nici o nouă infiltrare evreiască, deşi avem informaţii precise despre ele, ţinând doar seama de „mişcarea populaţiei" oraşului de după războiu, constatăm că descreşterea numerică a populaţiei româneşti continuă. In primul deceniu după războiu, Românii au scăzut anual cu 2°/00 (acest număr în ceeace priveşte diferenţa dintre născuţi şi morţi, afară de cei destul de numeroşi care au plecat în alte părţi ale ţării), iar evreii au crescut anual cu câte ÎO0^50) — In raport cu aceste date oficiale, urmează că la 1930 erau în Botoşani 33°l0 romani şi 66°l0 evrei. c) Lipovenii, erau în 1932 în număr de vro 200 familii, cu 1.023 suflete. Din punct de vedere etnic sunt ruşi albi. Locul lor de origină e în regiunea Volgăi şi a Donului. Au venit în Moldova pela începutul sec. XVIII, în urma unei mişcări religioase cu carec-ter novator, pornită de patriarhul Nicon. Ne primind acelea reforme, au fost consideraţi schismatici (rascolnichi). Prigoana împotriva lor era foarte necruţătoare, mergând până la arderea pe rug. Aceasta îi face să se retragă în pădurile neumblate ale Rusiei. Numele de lipoveni le vine dela teii (lipa) care alcătuiau acele păduri. Primele colonii de lipoveni dela noi, se iviră la începutul sec. XVIII, în localităţile: Tulcea, Brăila, Galaţi, Vaslui, Roman, Iaşi, Fălticeni (în satul Manole) şi la Botoşani. Această populaţie ar fi venit de pe la Caluga (oraş pe un afluent al Volgăi), Sara-tov şi chiar dela Crasnoiarsc din Siberia 51)- La 1832 „naţia lipovenească" numără 58 de familii şi avea o mahala aparte, în „Târgul nou" 52) unde aveau o capelă de lemn. Pe la 1853 populaţia aceasta trebue să fi fost destul de numeroasă pentru a putea să-şi zidească o frumoasă biserică în mahalaua lor. Cei mai mulţi dintre ei se ocupă cu grădinăria, cu albinăritul şi cu comerţul mărunt. °) Verax: op. cit. p. 20 — 21. «) După Buletinul Direcţiunii Generale a serviciului Sanitar An. XI No. 21—22; cf. Verax op. cit. pag. 314 — 315 *») Pentru conformitate a se vedea: L. Co teşea: Mişcarea populaţiei' României In anul 1900. Idem pentru 1901 1902 etc. Astfel în 1900, diferenţa dintre născuţi şi morţi, a arătat o scădere de 2 la populaţia românească şi o creştere de 230 la populaţia evreiască, in 1901 s'a Înregistrat o diferenţă deficitară de 97 la populaţia românească şi una excedentarii de 61 la populaţia evreiască. A se vedea şi pentru anii următori acelaş autor op. cit. ») Vezi pentru aceasta, cifrele biroului stării civile a primăriei Botoşani, precum şl articolul Dr. C. Băcăoana: Descreşterea populatiunil româneşti din oraşul Botoşani „Revista Moldovei* An. III No. 10. ») T. Cruda: Lipovenii (Botoşani in 1932, pg. 239). *) Oorovet: op. cit pg. 178. 487 d) Ţiganii, veniţi în Moldova pe vremea lui Alexandru cel Bun, se pomenesc în Botoşani destul de timpuriu, mai ales ca robi boereşti. La 1815 se pomeneşte despre partea de târg numită „Ţigăniile", din apropiere de Halele de astăzi. Acesta e cel mai vechi cartier ţigănesc din Botoşani. Pe Ia 1832 „naţia ţigănească" număra vreo 900 de inşi, dintre cari 559 robi, restul liberi. Cei mai mulţi „covali" (fierari), „lăutari", „bucătari"şi chiar 2 croitori. Abia după desrobirea lor se întemeiază mahalaua nouă a ţiganilor, numită mahalaua lui Belciug. In statistică nu sunt trecuţi, dându-se drept români; de aceea actualmente nu li se cunoaşte numărul. Majoritatea sunt muzicanţi, căruţaşi... Cei din vechea Ţigănie sunt în număr relativ mic şi se consideră superiori celor din Belciug (foştii robi), cu care nu se amestecă nici în tarafurile de lăutari. Pe scurt se poate spune aşa dar că: populaţia românească din Botoşani e în continuă descreştere, constituind în prezent abia 33 °/0, faţă de 75 °/0 cât era cu o sută de ani în urmă (1832). Populaţia armenească e pe cale de dispariţie, însemnând astăzi abia vreo 0,37 °/0 faţă de ll°/0, câţi erau în 1832. Evreii constituesc majoritatea populaţiei oraşului (66 °/0), fiind într'o continuă înmulţire în timpul ultimului veac (erau abia 13°/0 în 1832). Celelalte neamuri, lipovenii şi ţiganii, constituesc populaţii mărginaşe, cu o redusă importanţă economică şi socială în Botoşani. III. Fizionomia şi structura socială a oraşului. § 1. — întinderea în spaţiu. Pentru explicarea actualei fizionomii a oraşului, cea dintăiu chestiune de lămurit, e aceea a creşterii lui în spaţiu. In decursul timpului, suprafaţa ocupată de oraş, a variat destul de mult. Dar deşi există numeroase documente botoşănene, ele păstrează o adevărată sărăcie de informaţii privitoare la această chestiune. Abia de prin a doua jumătate a sec. XVIII avem oarecare elemente care ne înlesnesc reconstituirea, numai în linii mari, a procesului de întindere a oraşului. O bună bucată de vreme, creşterea spaţială a oraşului a stat în strânsă legătură cu o chestie de moşii. Până pe Ia jumătatea sec. XVlII-lea, situaţia se prezintă în felul următor: Satul Popăuţi, vechiul sat domnesc din apropiere, cu biserica şi curţile domneşti de acolo, era complet separat de târgul Botoşanilor. Intre ele se afla o moşie destul de întinsă, numită Tătăraşi, pe care pare că exista şi un vechi sat cu acelaş nume. Satul acesta va fi provenit din vechile sălaşe ale tătăraşilor învinşi şi ale ţiganilor aduşi de ei, care devenind proprietate domnească, erau aşezaţi pe moşiile domneşti. De altfel, mai toate măhălălile numite Tătăraşi, de prin târgurile Moldovei, şi-ar fi căpătat numele cam în acelaş mod53). Mai înainte vreme, atât moşia Popăuţi cât şi moşia Tătăraşilor, aparţinea târgului. La 1673, domnul de pe atunci dărueşte moşia Popăuţilor unui anume Andronic Cerchiazul54), fostul mare armaş. La 1751, biserica Sf. Neculai din Popăuţi, este transformată de către Domn în mănăstire şi înzestrată nu numai cu toată vechea moşie a satului Popăuţi, dar şi cu întreaga moşie Tătăraşi, cu satul de pe ea. Târgul pierde astfel şi pe a doua mare moşie a lui, rămânând astfel strâmtorat de pământuri, închis între hotare de moşii străine, trebuind să se înghesuiască pe loc. Pe vremea aceea târgul era mult mai redus ca întindere şi cuprindea mai multe mahalale. Partea centrală, sau Târgul vechi, era aceea dinprejurul vechei pieţi „carele dintru început au fost menit (ă) pentru adunarea oamenilor ce se strângeau Ia zi de târg, ţinând-şi vitele ce aveau de vânzare pe acel loc...55) şi care trebue să fi fost vechea răscruce, care-a dat naştere târgului. Se pomenesc în cartierul acesta: uliţa târgului vechi, uliţa băcăliilor, uliţa căsăpiei, uliţa cea mare, ş. a... Partea de jos a cartierului acesta se ») Pentru moşia şl satul Tătăraşi, vezi lorga: Doc. CallmachI, II, 177, Idem: Ist. Rom. în chip. şl Icoane, Qorovet: op. cit., 64 ") Din hrisovul Iul Qrigore Alex. Ohica Vv. din 4 Mal 1776. Cf. Qorovtl, op. cit., 292. b) Se ştie că şi moşiile târgurilor aparţineau domniei, care puteau dispune de ele, ca şl de vechile branişte, sau aşa zisele .locuri pustii", adică nelocuite. 488 numea Târgul de jos şi pentru că pe acolo erau vechile dughene de făină, — în făină fiind din vechi timpuri renumit oraşul — partea aceea se mai numea şi Târgul Fainei, care se cobora până spre Halele actuale şi Biserica Sf. Qheorghe. In partea aceea erau nu numai făinării ci şi „băcâlii", după cum tot acolo era şi „meserniţa", adică abatorul. Numai dela 1720 Tg. Fainei se mută în partea de sus a târgului, pe platou, în Târgul de sus , care se întindea cam pe unde e acum Piaţa Regele Ferdinand, biserica Uspenia etc. Ambele părţi ale Târgului vechi, — atât Târgul de jos, cât şi Târgul de sus, — sunt pomenite adesea prin documentele sec. XVIlI-lea. Târgul nou e cartierul din preajma oborului de astăzi, dar întinzându-se până pela biserica Lipovenească şi spre Duminica mare. Acest cartier e mai nou într'adevăr şi se formează în a doua jumătate a sec. XVIII, datorită următoarelor împrejurări — după cum reese din hrisovul lui Gr. Alexandru Ghica Vv. din 1776 —: Vechea piaţă a târgului devenise prea neîncăpătoare în zilele de târg, nu numai din cauză că oraşul „au mers şi merge spre întemeiere şi adăogirea oamenilor, ce năzuesc din părţi străine şi se aşează la numitul târg Botoşanii...", dar şi pentrucă unii s'au întins cu gospodăriile în acea piaţă veche, strămtând-o. Aceasta determină pe domnitor, în 1776, să mute oborul în alt loc, dându-i o întindere mai mare (120/280 stânjeni gospod.), „din marginea drumului ce vine printre dughenile Visterni-cesei Catrina Catargi şi printre dughenile Stolnicesei Cogălniceniţei, pe din sus de cerdacul vămii Târgului Boilor, din marginea drumului la vale spre Sâcna"56). Aşa a apărut Târgul Nou, în care se găsesc dintru început despărţituri pentru Târgul Boilor, Târgul Cailor, etc... O altă mahala e Mahalaua Armenilor, în preajma celor două biserici "^*fc. ^m Moşiq jlaailL TflrâBBŞI*^. y^Wim*^.^^^..... armeneşti, dar întinzându-se până la podul de piatră şi până la marginea pârăului Cacaina. Era cartierul negus Fig. 9. — Oraşul Botoşani şl Împrejurimile, la mijlocul secolului XVIII-lea. Intre satul Popăuţi şl moşia Tatăraşllor pe care s'a întins mal târziu oraşul torilor bogaţi, cu case arătoase, deşi lipsit de dughene. Ca părţi periferice, erau : Mahalaua de sus, în preajma bisericei Sf-ţii Voevozi,care ajungea abia până pe la strada de astăzi Alexandru cel Bun, pe unde trecea atunci o gârlă în care se aruncau gunoaele şi până pe la bisericuţa de lemn Sf. Neculai, - căreia i se mai zicea şi Sf. Neculai cel Sărac, pentru a o diferenţia de cealaltă Sf. Neculai din Popăuţi. De altfel şi biserica Sf-ţii Voevozi, era pe atunci tot o modestă bisericuţă de lemn, pe strada Laho-vari de astăzi; era doar o biserică la margine de târg. Părţile de pe străzile: Victoriei, Vânători, I. Brăteanu, erau locuri goale şi nu încep a se zidi decât după mijlocul sec. XlX-lea, ca şi cele din str. Alexandu cel Bun, capătul străzii Lahovari şi Sf. Neculai. Aceasta era numai o parte a oraşului — cea mai însemnată, — care se întindea până la pârăul Cacaina. Acest pârău, astăzi canalizat şi acoperit, începea de pe la Teatrul Eminescu, ţinea cam prin lungul străzii Lascăr Catargiu, pela „Pod-de-piatră"şi în lungul străzii Abatorul Vechi. Valea Cacainei, plină de gunoae şi murdării, neacoperitâ »•) lorga, Stud. şl Docum., V, p. 254; Gorovei, op. cit., 292. 489 cu case până prin preajma Iui 1800, era o făşie nelocuită, care despărţea oraşul în două. La N şi E de vale, era Tg. Vechi, Tg. Nou, Mahalaua Armenească, Mahalaua de sus, Mahalaua Sf. Gheorghe, ş. a... La S. V. de vale, erau cartiere periferice cu caracter sătesc: Mahalaua Vrăbienilor, Mahalaua Treisfetitelor şi Mahalaua Morâreştilor, Mahalaua Vrăbienilor, — poate un vechi sat care şi-ar fi luat numele dela vr'un Vrabie — e pomenită în numeroase documente din sec. XVIII şi XIX, cu următoarele indicaţii: „mahalaua Vrăbienilor în poporul preacuvioasei maica noastră Paraschevii, „o casă cu locul ei din Botoşani, în mahalaua Vrăbieni, lângă biserica Vovideniai, alta e citată în Mahalaua Vrăbieni, „lângă podi 5Î). Indicaţiile acestea — ca şi altele care mai există — ne precizează că Mahalaua Vrăbieni trebue să se fi întins de pe Ia biserica Sf. Paraschiva, până pe la Vovidenia şi de acolo până la marginea pârâului Cacaina, lângă „Pod-de-Piatrăi. Mahalaua Treisfetitelor, deşi nu e citată ca atare decât foarte târziu (1831), trebue să fi existat totuşi încă din a doua jumătate a sec. XVIII, măcar ca o strânsură de case în jurul bisericei Treisfetite, zidită din 1789; altfel nu şi-ar explica rostul biserica, Poate să fi existat şi o parte din mahalaua Morăresti, despre care se spune că se afla „din gios de podul cel de piatrăi, probabil până la răscrucea şoselei laşului cu str. Sf. Ioan, cuprinzând şi cartierul bisericei Sf. Ioan, zidită din piatră în 1750. Intr'o privire de ansamblu, oraşul era despărţit în două de către valea pârăului Cacaina. La apus erau măhălălile Vrăbieni, Treisfetite şi Morăresti, toate cu aspect sătesc; Ia răsărit era cea mai mare parte a târgului (Tg, Vechi, Tg. Nou, Mahalaua Sf. Gheorghe, Armenească, de Sus, etc... păstrând tiparul vechilor târguri moldoveneşti). Marginea de Vest a oraşului ţinea cam pe la biserica Vovidenia, biserica Cuvioasa Paraschiva, biserica Sf. Ilie (zidită la 1778, pe locul uneia mai vechi de lemn). Dincolo de această linie se întindea moşia Tătăraşilor şi tocmai departe dincolo de ea se vedea satul cu turlele mânăstirei Popăuţi. Moşia Tătăraşilor, cuprinsă aşa dar între această margine de târg şi satul Popăuţilor, era acoperită cu ogoare, cu locuri de fâneaţă şi imaş, Iată un fragment din hrisovul dela 1754 a domnitorului Matei Ghica, prin care Ii se recunoaşte locuitorilor târgului oarecare drepturi de folosinţă asupra acestei moşii: „să fie volnici cu cartea Domniei Mele a se hrăni pe acel loc, să are şi pe unde a fi Ioc de fânaţ, să facă. fân şi să-şi păstorească bucatele lor...i 5§). Aceasta era situaţia la mijlocul sec. XVIII-lea. Toată jumătatea a doua a acestui veac, ba încă şi vreo două-trei decenii din cel următor, a fost plină de certuri pentru pământ între călugării greci dela Popăuţi şi târgoveţi. Pe baza hotărîrilor judecătoreşti, se poate urmări evoluţia înaintării târgului şi umplerii întregului gol intermediar. Fenomenul lăţirei târgului pe acea moşie Tătăraşi se vede din plângerea egumenului mânăstirei din 1776, care se tângue „că târgoveţii, cu întemeerea şi adăugirea oraşului, au făcut case şi pe moşia Tătăraşani, şi nu se supun a plăti dijma obiş-nuităi. Certurile continuând, la 1780 domnul pune să se cerceteze hotarul dintre târg şi moşia Tătăraşi. In urma cercetării lor, hotărnicii «au descoperit că târgul din vechime a fost mai mic şi că de atunci s'a fost mărit cu trei părţi de cât a fost mai înaintei; ceea ce e foarte important, arătând cum numai în vro trei decenii (cam între 1750—1780), cu toate opreliştele mânăstirei, târgul se întinse destul de repede pe locul moşiei Tătăraşilor. De altfel întreagă a doua jumătate a sec. XVIII-lea e plină de prosperitate pentru târgul Botoşanilor. La 1794, domnitorul dă danie târgoveţilor vatra târgului unde au case şi dugheni, precum şi locul pe care eventual nu au zidiri. Dar se vede că lăţirea oraşului continuă şi după aceia. Casele se îndeseau pe vechea moşie Tătăraşi, aşa fel că Moruzi se vede silit a impune în 1803 locuitorilor cari s'au întins dincolo de hotarul tras în 1780, să plătească bezmăn mânăstirei. Se dă în grijă de asemenea ca „mănăstirea să nu mai primească a se w) Pentru fflafoalaua Vrăbieni, a se vepjea: Oorovei, op,) Oh, Năstase: — Curs de geografie umană, (litografiat) 1932, Iaşi. 495 acea răscruce de drum. Câteva hanuri sau ratoşe —locuri de popas— singure mai întreţineau atunci vieaţa târgului, în aşteptarea marei îmbulzeli de limbi străine şi de oameni de toată mâna, care trebuia să înceapă la cutare dată. Cu cât însemnătatea iarmarocului dela Botoşani creştea, cu atât negustorii străini se simţeau mai ispitiţi de a se statornici acolo. Veniră astfel destul de mulţi armeni, veniră nemţi şi alte populaţii care aduceau cu ele un adânc spirit de vieaţă urbană şi care dădură desigur pe încetul măcar părţii centrale un caracter orăşănesc. Orăşănesc nu în sensul de astăzi al cuvântului, ci în înţelesul acelor vremuri: cu unele case durate în piatră, cu altele măcar şi de lemn dar ieşite cu un perete până la marginea uliţei, ceea ce dădea un aspect mai compact acelei părţi. In schimb, măhălălile rămîţn până târziu, cu înfăţişare deadreptul rurală. Tendinţa de îndesire a caselor se face atât de simţită mai ales la începutul sec. XVIII-lea, încât chiar piaţa centrală din Târgul vechi este invadată de case, aşa fel că vornicul de Botoşani se vede silit (în 1742), să mute târgul fainei, care se ţinea acolo din vremuri vechi, în altă parte, fiindcă „îndesindu-se casele, n'au unde sta carele". Stăpânirea chiar, dă poruncă severă, că întru cât priveşte locul cel nou unde se face târgul fainei, „nimeni să nu-I astupe cu case sau dughene, ca să rămâe loc slobod". Iată aşa dar un început de preocupare de raţionalizare a târgului, dictată de îndesirea continuă a caselor. Acestea sunt, fără îndoială, elemente care arată că Botoşanii nu mai păstrau înfăţişarea unui sat. Dar să nu ne facem prea mari iluzii despre urbanistica de pe atunci a Botoşanilor. Dintr'un document contimporan (1742), în care e vorba despre o pricină între nişte evrei, se poate vedea care era aspectul unei case din partea centrală a Târgului. Mai înainte vreme —zice documentul™ casa fusese „cu acoperemântul ei prost, cu nişte sun şi după ce au intrat Iosăp în casa aceia, o au tocmit "şi o au coperit cu şindrilă şi au îngrădifo cu zaplaz şi au făcut şi alte damuri în ograda, suind'o la bun preţ"61). Aşa dar casele din centrul oraşului erau acoperite cu stuh sau şindrilă şi împrejmuite cu zaplaz. De acela abatele Boscowicz în 1762, când trece prin oraşul nostru, nu spune că e un oraş, ci numai un fel de oraş —„una specie di cittâ"— despre care se exprimă cu destulă surprindere că a văzut şi geamuri de sticlă pe la unele ferestre, ceea ce era o raritate pe atunci. Nevoia de a se îndesi târgul în centrul său, se vede că era şi mai simţită prin 1776, când locuitorii de prin preajma bisericii Uspenia, cer voie să-şi facă dughene „pe locui bisericii pentru alişverişul lor şi să plătească la biserică bezmenul locului" 62). Totuşi, îndesirea aceea nu era ceva pur urban, după cum se vede din acelaşi document, în care se arată că bezmănarii n'au respectat condiţiunile, „făcând grajduri de cai şi găinării,... osăbit că tot într'acele dughene sau deschis şi furme ( = pitarii), lucru primejduitor, fiind desime şi lângă biserică". Alt document prin 1787 arată cam acelaş fel de case în centrul oraşului. Cutare lasă prin diată ( = testament) „casile meale în carele am lăcuit şi cu pivniţă supt casă"şi cu grajd, care se megieşeşte curn ratoş şi cu „zaplazii bisericii Uspenii", lângă care casă s'au făcut „doî dugheni". Totuşi existau destule case mari de piatră, mai ales cele boereşti, la unele chiar cu două rânduri. La 1796, când se zideşte, casa în care e astăzi farmacia roşie, era cea mai mare clădire din târg. La 1805 trece prin Botoşani călătorul Vincenz RATTHVrtNi, care lasă câteva însemnări foarte sugestive, deşi nu prea măgulitoare, cu privire la aspectul târgului. „După Iaşi şi Focşani, (Botoşaniul), trece drept cel mai mare oraş din Moldova, nu are însă un aspect mai bun ca un sat prost. Casele sunt joase, uliţele încurcate, murdare şi mai cu seamă pustii. Toate se înghesuesc în piaţă, care e destul de spaţioasă şi încon- «') A', [orga: Studii si documente IV, p. 254, Qorovei: op. cit- p. 62, °) N. lorga: Documente botoşănene. In „Buf. Comis, monum. ist. voi. VIII p. 6. 494 jurată cu o mulţime de magherniţi63)". Mai departe însă, adaugă că a văzut şi case frumoase în Botoşani. In acelaşi an englezul Adam Neale, vorbeşte despre dughenile „aranjate după moda orientală" pe care le-a văzut la Botoşani64). Cu toată severitatea observaţiilor lui Ratthyâni, Botoşaniul nu păstra chiar înfăţişarea de „sat prost", decât doar pe la periferii. In părţile centrale, avea aspectul târgurilor orientale de pe vremuri. Un document din 1814 ne dă referinţe destul de cuprinzătoare despre această chestiune. „Fiindcă în uliţa Târgului vechi, toate dughenile şi de o parte de uliţă şi de altă parte, din învechime sînt făcute cu şandramale pe dinaintea dughenilor, care şandramale sînt făcute şi pentru folosul mărfurilor ce sînt pentru dugheni, că nu se strică de arşiţa soarelui şi a vântului şi, la vreme de ploi şi de gloduri, pentru înlesnirea norodului, având loc de mers pe jos, pe supt acele şăndrămăli, fără să pătimească atâta supărare65)". Şi mai departe „toate dughenile au şandrămălile lor spre alişveriş şi folosul mărfurilor ce ţin prin dugheni, asemine şi această dugheană poate să aibă şandramaua ei". Ca trăsături urbaniste se remarcă alinierea caselor, — aşezate „de rând şi într'o linie" ca şi gândurile de „împodobire" a dughenilor. Materialul de construcţie al caselor era variat: „unele cu bârne şr vălătuci"66), altele din piatră67). întrucât priveşte străzile, acestea erau în cea mai mare parte drumuri naturale, fără pavaj sau poduri, cum se spunea pe atunci pavajului de lemn. Lucrul acesta se vede limpede dintr'un hrisov al Domnului Mihail Grigorie Suţu, din 1820: „acest târg se află şi până acum fără poduri pe uliţele sale, din care pricină toată obştia târgoveţilor se află în cea mai mare strâmtorare de nevoe şi întru pătimire, afară din putinţă de a se mai suferi... Căci afară de greutatea aceia a umbletului de a nu putea străbate uneori nici cu sufletul dela un Ioc Ia altul,... osebit de vătămarea şi primejdia ce li se întâmplă de apururea în dobitoace, apoi cele mai de multe ori şi îndestularea târgului despre cele trebuincioase ale petrecerii, precum lemne, zahirele şi alte asemenea lucruri, vine cu totul în scădere, iar uneori şi în cea de istov împuţinare şi lipsă, neputând locuitorii să străbată în târg ca să aducă lucruri de acestea şi mai vârtos în vremile de ploi, primăvara şi toamna, când toate uliţele târgului se năruesc şi se fac de istov neumblate"68). Anul 1820 înseamnă pentru Botoşani începutul unei noi epoci, în care preocupările edilitare îşi capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Târgul crescuse, era în plină desvoltare, iar târgoveţii în frunte cu boerii şi negustorii, dându-şi seama de trebuinţa unor anumite îmbunătăţiri absolut necesare vieţii orăşeneşti, au făcut „obştească cerere şi rugăminte", către domnul ţării, „ca să se facă şi târgului acestuia o punere la cale", cerîndu-se îndreptarea uliţelor, prin alcătuirea de poduri sau şosele. Domnitorul se arată foarte favorabil, socotind cererea lor dreaptă, întrucât „acest târg, care, după întinderea lui, este al doilea politic al ţării acesteia şi care după tot cuvîntul, se cuvine a fi adus în starea cea mai îndemânatică, spre odihna norodului lăcuitor într'ânsul"69). Se institue o „Casă obştească" compusă din şase epitropi, care pe lângă alte atribuţiuni de administraţie orăşenească70), aveau îndatorirea de-a îngriji de pavarea «) N. lorga: Documente botoşănene. „In Bul. Comis, monum. ist." voi. VIII p. 6. m) Vincenz Ratthyănl: Reise durch einen Theil Ungarns, Slebenburgens, der Moldau und Bukovina im Jahr 1805, Pest, 1812. p. 77. [cf. Oorovei op. cit. 51 şi 62]. es) Adam Neale: Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavle et en Turquie. Paris. 1818, p. 12—13 cf. lorga: — Un oraş românesc]. 8«) N. lorga: Stud. şi doc. VII, H3; cf. Oorovei: — op. cit., 61. <») A. Gorovel: — op. cit. p. 62. 87) „..Dughenile mele ce am in oraşul Botoşani, In Târgul Vitelor, doi dugheni de piatra,., cu ogradă din dos..." 1816. N. lorga: Doc. Botoşănene, Bul. Com. Ist. Rom. VIII p. 11. 8«) AI. lorga: Stud. şi doc. V. p. 669; Cf. Oorovei: — op. cit. 60—61. 89) Hrisovul din 1820 In Oorovei: — Op. cit. p. 187. 'o) „Aşijderea şi pentru pricini de locuri de case şi dugheni, epitropii să fie slobozi a face cercetările cuviincioase şi a desbate acele pricini,., spre a nu intra adică unii în locul altora sau In locurile uliţelor şi a medianelor slobode.." (Oorovei, op. cit. 190). s 495 uliţelor. Se institue şi un soi de prestaţie pentru lăcuitorii mahalalelor şi pentru scu-telnici, de a lucra câte cinci zile pe an pentru îmbunătăţirea străzilor, Imbunătăţirele urbanistice încep, deşi nu cu prea multă grabă şi cu destule poticniri. In 1825, prin poruncă domnească, începe construirea unui „pliat", adică pieţe, în mijlocul oraşului. In „Sama de bani"— adică bugetul — oraşului din 1831, se văd trecuţi doi oameni pe cinci luni pentru curăţitul drumurilor şi „20 de cară ce au lucrat la drumuri* 71), ceea ce înseamnă încă prea puţin pentru străzile unui oraş întins cum era Botoşaniul. De aceea, în 1832 se cere de către Eforia oraşului, pavarea cu piatră a 3136 stânjeni de străzi72). Departamentul nu aprobă lucrările şi recomandă „deodată numai astuparea batacurilor ce îngreuiază comunicaţia". Deşi descurajaţi de această rezoluţie, totuşi în 1833 eforii aduc la cunoştinţa Departamentului că au astupat cu moloz gropile străzilor. De asemenea făceau cunoscut că „o găsit un meşter cu salahorii lui, ca să pietruiască pliaturile cu piatra ce o are Eforia adunată încă din anul trecut". Se pavează cu piatră atât piaţa, cât şi o uliţă centrală „care uliţă fiind podită cu scânduri până la un loc, acum cu totul se află stricată şi la vreme de sloată nu numai că trecători cu sloboda nu pot-umbla, dară cu trăsurile apoi nici cum" 73). In afară de aceasta se pavează una dintre străzile principale ale oraşului „unde este pe acolo drum mare al ţării de jos, pe unde vin în oraş carăle cu sare, vin, păcură şi altele", adică probabil cel din spre bariera Hârlăului. Dar să nu ne închipuim că prin aceasta urbanistica botoşăneană câştigă prea mult. în acel târg cu aspect oriental, indolenţa şi lipsa de grijă îl fac să se prezinte sub toate raporturile ca un târg murdar. Chiar „pliatul" cel pavat, ajunsese în curând să fie „plin de gunoae şi de tină, ca de două palme". însăşi Departamentul treburilor din Iăuntru, a fost sezisat de „marea neorânduială"în ceea ce priveşte curăţenia târgului. „Că pe toate uliţele ar fi aruncate gunoae de prin ogrăzi, că mulţi locuitori ar fi făcut anume şanţuri de scurgere de prin ogrăzile lor în uliţe, pe Ia cuhni şi fântâni, că toate carele şi căruţele ce aduc lucruri de vânzare ar fi şezând în pliatul pardosit cu piatră, încât gunoiul s'ar fi făcut nesuferit locuitorilor; că păscăriile nu s'au scos din târg, încât urmează putoare vătămătoare sănătăţii" 74). Se iau aspre măsuri de îmbunătăţire. Totuşi, deşi cu ocazia vizitării oraşului de către domnitor în 1835, se fac în grabă şi ocazional — după obiceiul românesc, — încă trei poduri noi, târgul nu evoluase prea mult. Se găsesc cu ocazia acelei vizite «uliţele foarte strâmte şi strâmbe», gardurile nealiniate chiar şi prin «ţentru». Ceea ce face să se dea imediat dispoziţii de aliniere şi lărgire a străzilor. Dacă părţile centrale ale oraşului erau într'o adevărată efervescenţă edilitară, aşa cu mult puţinul care se putea realiza pe atunci, în schimb celelalte cartiere se menţin într'o stare cu totul sătească. Uliţele de pe Ia mahalale rămăseseră în starea lor naturală, pline de găuri, care le făceau cu totul impracticabile în timpul ploilor. Iată de exemplu un pasaj edificator, dintr'o jalubă din 1835, a unor târgoveţi din mahalaua Sfinţilor Voevozi, către cinstita isprăvnicie a ţinutului Botoşani: „în uliţa unde ne aflăm lăcuitori cu casele noastre sânt două batacuri, pline cu noroiu şi cu apă, unde nu este cu putinţă a trece trăsuri cu încărcatul nici cu deşertul, măcar a ni aduce câte un car de lemne şi altele, nici măcar pe jos a trece, că în trecutele zile vrând un copil a trece pe acea uliţă şi ţinându-se de zaplaz, s'au scăpătat şi au căzut într'un batac şi de nu s'ar fi întâmplat un om pe acolo de a-I scoate, putea a se îneca"75). în afară de chestia pavării şi alinierii străzilor, o altă preocupare de îmbunătăţire urbanistică a constituit pentru efori captarea şi aducerea apei prin conducte în oraş. »•) Qorovei: op. cit. 201. «) .Drumurile mari i o soma din a uliţelor şi a pliaturilor, care după măsura ce 11 s'au făcut sânt in lungime de 3.136 stânjeni (afară de drumurile altor ullţl ce sânt mai in dos şi a măhălălilor care şi aceste In urmă sânt de nevoe a se face, precum se va socoti), să se facă din piatră". Tratan Ichlm: — Din trecutul gospodăriei oraşului Botoşani (Rev. Moldovei „An. IV, Nr. 6—7; Qorovei: — p. 214. n) Qorovei: 215—16, 257, 258. «) Qorovei: op. cit. 279. ") Qorovei: op. cit. 260. 496 încă din 1828, târgoveţii cer să se construiască în piaţa centrală, „un havuz în care să se aducă apă pe oale, care să se verse într'însul, prin o cişme făcută lângă havuz"... Nu se execută însă nimic. în 1832 Eforia oraşului cere şi ea Departamentului treburilor interne, între altele: „Adusul apei de izvoară, pe oale, cu depărtare aproape cale de un ceas (căci mai cu apropiere nu se găseşte), i facerea unei case de ape cu cişmea în pliaţu târgului". Nici de data aceasta însă proiectul nu e primit, ca nefiind de primă necesitate. Totuşi populaţia îndesindu-se, fântânile existente nu puteau satisface nevoia de apă a oraşului. De aceea, împotriva deciziei Departamentului, în 1836, Eforia angajează doi ingineri să cerceteze împrejurimile oraşului pentru aflarea unui izvor puternic a cărui apă să se aducă pe oale în târg. Cercetările n'au dat rezultat favorabil. în 1844 se fac în oraş, mai multe fântâni cu pompă"76). în aceiaşi vreme se pune şi altă problemă de ordin urbanistic, în Botoşani; e vorba de luminatul oraşului în timpul nopţii. Până pela 1832, ne relatează d. Gorovei, existau vreo 9 fânaragii, «cari aprindeau lumânări de său înfipte în vârful unor pari, dar lumânările şi fânaragii erau plătiţi de dughengii de pe la uliţi». în 1832 se face proiectul de instalare a 150 de fanare noi, care au a se aşeza în depărtare de 15 stânjeni unul de altul, pe «generalnicele uliţi», iar pe celelalte uliţe la câte 25 stânjeni unul de altul. Nu s'au executat însă decât în 1833, şaizeci de fanare pentru tot târgul, adaos la cele vechi. La finele acelui an (1833), Botoşanji aveau în tolal 65 de fanare «numai prin uliţele din centru, iar la mahalale nu-s deloc». în 1834 numărul fanarelor din oraş se ridică la 100; ceea ce/ămânea totuşi prea puţin, fiind nevoe ca şi'n anii următori să se sporească numărul lor. în 1843 se pun alte 30 de fanare noi, mai înalte şi mai luminoase, făcute «după pruba Eşului». Toate aceste fanare însă erau luminate cu lumânări de său. La 1845 se introduce un sistem nou de „luminarisire" a oraşului, care trebue să fi stârnit mândria târgoveţilor. Se introduc 56 de fanare cu lămpi de oloi11). Dar încă o necesitate se ivea pentru acest târg în plină desvoltare. Casele târgului îngrămădindu-se din ce în ce mai mult şi fiind construite încă în mare parte din lemn, acoperite cu şindrilă sau stuh, lesne cădeau pradă incendiilor. De aici preocuparea Eforiei de a institui un corp de pompieri («tulumbagii») pentru paza de foc. în 1832 ia naştere cea dintâi organizare de pompieri în Botoşani78). în fine în ce priveşte higiena, oraşul e împărţit în 6 despărţiri sau ceastii. „De fiecare ceasta vor fi câte 4 ciocli însărcinaţi şi cu sănătatea locuitorilor"79) După cum se vede din cele de mai sus, cu toate lipsurile, cu toate încetinelele începutului, epoca de după 1830 înseamnă o adevărată silinţă a târgului de a se gospodări, după trebuinţele orăşeneşti. Se vedea strădanie şi preocupări de îmbunătăţire la fiecare pas, cu toate micile frământări omeneşti care întovărăşeau fapta propriu zisă. „Socotim că cu vremea vom putea a săvârşi înfrumuseţarea oraşului"... Iată gândurile eforilor de pe atunci! La baza acestor primeniri, — trebue să recunoaştem — stă organizarea nouă, introdusă de Regulamentul Organic, datorită căruia, oraşele Moldovei şi-au căpătat conduceri proprii: eforiile orăşeneşti, puse sub ordinele directe ale Departamentului treburilor din lăuntru (Ministerul Internelor); ceea ce a adus pretutindeni un suflu de viaţă nouă, care Ie smulse din amorţela de până atunci. In vremurile următoare, Botoşaniul se desvoltă repede F. Neioebaur care trecu pe Ia jumătatea sec. XIX prin acest oraş, scrie : „Botoşani este al treilea oraş din principat cu mai mult de 20.000 locuitori..." Insă despre aspectul său nu are cuvinte prea de laudă : „cele 3847 case ale acestui oraş, sunt pe nişte strade foarte neregulate şi murdare." Dela acea dată însă, oraşul se primeneşte destul de repede. Casele cu două rânduri se îmulţesc; '8) Pentru chestia apel vezi: Traian IcMm: Din trecutul gospodăriei oraşului Botoşani. „Rev. Moldovei" II. 6—7 şi A. Oorovei: op. cit. pp. 214, 291. ") Pentru chestia luminatului: Ichlm: op. cit.; Oorovei: op. cit. 262 şi urm. ") Jchim: op. cit.; Oorovei.-215. '») Tr. Ichlm: Docum. botoşănene. „Rev. Moldovei" IV, Nr. 8-9. 497 relicvă a mai rămas până astăzi doar o singură casă cu boite într'o margine a pieţii Ferdinand. Străzile se îndreaptă şi se întreţin mai curate. Incendiile dese ajutară mult la aceste înoiri. La focul cel mare din 1887 mai toată strada mare avea case cu două rânduri. In centru, casele cu şandramale în faţă au dispărut, aspecul oriental al oraşului s'a pierdut încetul cu încetul. In celelate cartiere, în locul măruntelor căsuţe de ţară, case mari boereşti, construite în stilul european al vremei, înconjurat de parcuri, la care se întreceau florari vestiţi, transformă complet oraşul. Epoca însă, în care târgul se modernizează cu totul, căpătându-şi aspectul acela îngrijit, estetic şi apreciat ca unul dintre cele mai frumoase oraşe ale ţării vechi, a fost între 1900 şi 1914. In aceşti paisprezece ani se pavară cu piatră cubică numeroase străzi, se asfaltară cele din centrul oraşului, se canalizară mai toate străzile, printr'o reţea de canale care asigură bine scurgerea şi întreţin higiena oraşului, se realiză şi un alt vechi deziderat al botoşănenilor, aducându-se apă de băut pe conducte, dela 30 km depărtare, unde s'au găsit isvoare bune şi abundente (la Bucecea în dealurile Şiretului), se lumina oraşul cu electricitate — Botoşaniul fiind printre primele oraşe ale ţării care introduce sistemul acesta nou de iluminare — se clădiră frumoase edificii publice, un teatru, şcoli primare şi secundare, spitale, cazărmi etc. In preajma războiului mondial Botoşaniul ajunsese unul dintre cele mai frumoase şi îngrijite oraşe ale ţării, în afară doar de câteva cartiere, care rămăseseră veritabile ghetto-dr'i mizerabile. Locuri virane mai rămăseseră destule, precum şi foarte numeroase grădini de pomi. Acestea au alcătuit şi alcătuesc încă un caracter rural al oraşului. De pe la 1916 însă, Botoşanii au început a se ruraliza. Tot timpul răsboiului — când oraşul a trebuit să adăpostească cea. 80—100 mii de locuitori — a fost o epocă de inerentă distrugere. Şi după aceea însă, urmă o continuă ruinare. Ruinare datorită edililor preocupaţi cu totul alte idei decât cele urbanistice, precum şi unor împrejurări generale, nefavorabile oraşului. întrucât priveşte urbanistica actuală a Botoşanilor se remarcă următoarele : Există trei aspecte diferite de oraş în Botoşani, ca şi cum ar fi trei aşezări omeneşti deosebite puse una lângă alta: 1. Părţile centrale sunt ocupate cu case îngrămădite, lipite prin pereţiii lor, afară de mici şi puţine locuri neclădite. Cele mai multe case au două rânduri (adică parter şi un etaj), un mic număr doar având trei rânduri sau un singur cat. Străzile în acest cartier sunt toate pavate sau asfaltate. O caracteristică a părţii acesteia sunt străzile de „faţadă" cu un aspect destul de acceptabil, între altele „dosnice", spre care toate casele stau întoarse cu spatele. Nu s'a ajuns la concepţia urbanistică a caselor cu două faţade, menţinându-se încă strâmte şi murdare ogrăzi interne. Din acelaş cartier central, sau ca prelungiri ale lui, fac parte unele porţiuni care au păstrat caracterul tipic de Ghetto ; case mici, murdare, de cele mai multe ori numai cu parter, înghesuite, stând adese ori gata să cadă; Străzi înguste şi întortochiate, pe unde se joacă copii murdari de-avalma cu purceii, unde umblă nestingherite păsările de curte şi cânii, scurmând prin gunoae, unde femeele îşi atârnă rufele la uscat şi unde foesc molimele. Acest aspect urbanistic de import, adus din Galiţia, se menţine încă în parte prin cartierul halelor — vechea calicime, — cartierul din jurul străzii Sf. Ilie, pe lângă Târgul vitelor etc. Părţile acestea sunt în cea mai mare parte locuite de evrei. Porţiuni cu casele îngrămădite perete în perete, deşi cele mai multe fiind numai cu parter, se află şi pe la bariere, în lungul arterelor principale: bariera laşului, bariera Suliţei (Ştefăneştilor), bariera Dorohoiului până la Uzina electrică, bariera Săvenilor etc. 2. Cartierele mijlocit, formează o arie de lărgime neegală, care înconjoară centrul compact. In această porţiune casele deşi mari şi adese luxoase, sunt înconjurate de curţi. Nu stau cu faţada până la stradă, ci trasă cu câţiva metri în interiorul curţii. Adeseori întovărăşite de parcuri particulare sau publice (Grădina Eminescu, grădina 498 Primăriei), sau chiar numai de grădini cu pomi roditori. Aspectul general al acestei părţi e aşa dar, de case mari, ascunse între verdeaţa pomilor (Fig. 10). La Nord această zonă cuprinde mai toată strada Primăriei, Bulevardul Eminescu până pe la spitalul Mavromati şi străzile intermediare. Spre Vest ţine până pe la răscrucea dintre strada Agafton cu strada Vila Boian şi pe aceasta din urmă până la strada Kogălniceanu. Spre Sud strada Liceului şi strada Sf. Ioan, strada Armeană, strada Sf-ţii Voevozi, strada Victoriei, strada I. C. Brăteanu. Spre răsărit acest cartier lipseşte, fiind înlocuit cu mahalale de tip ghetto. 3. In fine zona periferică, sau măhălălile, — cuprinzând cartierele Belciug, Humăria, Cărămidăria, Popăuţi, Luizoaia, Cartierul Agafton, Procov ek. — e formată din case mici, cu aspect adesea ţărănesc, înconjurate de grădini în care se cultivă plante alimentare, unele păstrând dimensiuni şi aspecte de veritabile ogoare, cu porumb, cartofi sau zarzavaturi, pe unele locuri se adaugă grădinile cu arbori fructiferi şi „ogrăzile"în care se cresc păsări de curte. De asemenea se pot observa pe alocuri şi grajduri de vite. Cu un cuvânt, un cartier de veritabile gospodării ţărăneşti. Străzile, deşi mai toate luminate cu electricitate, chiar dacă sunt aliniate, nu sunt pavate şi nici şoseluite, după cum mai pretutindeni lipsesc trotuarele de pe margine. E un aspect întru totul rural. Deosebirile atât de fundamentale între cele trei zone ale oraşului de astăzi, nu sunt numai simple aspecte, datorite poate capriciului locuitorilor; înfăţişarea lor deosebită se datoreşte unui cumul de cauze : diferenţei de structură socială între cele trei zone, diferenţei de funcţiuni economice, diferenţelor de densitate omenească şi diferenţelor etnice. § 3. — Structura socială şi densităţile. — Categoriile social-economice ale oraşului au variat în decursul timpului; transformarea lor procentuală stând în funcţiune nu numai de evoluţia funcţiunilor oraşului, ci şi de evoluţia mentalităţii sociale. Pentru ilustrarea celor de mai sus, vom analiza pe scurt structura populaţiei oraşului cu o sută de ani în urmă (la 1832), utilizând rezultatele catagrafiei din acel an. Populaţia totală de 13.795 suflete sau 2.853 familii (4, 8 membri de fiecare familie), locuia în 2.934 de case. Erau în total 6.897 bărbaţi şi 6.899 femei. Statistica e întocmită după clase sociale. In frunte stă „clasul boerilor", numărând 405 suflete. Cei mai mulţi locuiau în mahalaua Vrăbieni. Urmează apoi „clasul mai de gios", care cuprinde negustorii, meşteşugarii, lucrătorii şi slujitorii. Clasul acesta era cel mai numeros (72°/0), cuprinzând 10.027 suflete. „Tagma bisericească" era trecută deosebit, reprezentând 372 de suflete. Pe cvartale erau răspândiţi după cum urmează:80) Felul locuitorilor 0) Cvart. 1 (Procov; Mură- reşti) (2) Cvart. 2 (Sf. Ohe- orghe) (3) Cvart. 3 (Tg.Nou) (•») Cvart. 4 (Calicl- inea) (5) Cvart. 5 (Vrăbieni) (6) Cvart. 6 (Pliatul Târgului) (7) TOTAL (8) 10 11 10 16 23 16 2 2 20 28 2 4 1.403 38 30 63 5 6 4 3 3 4 1 1.890 85 50 108 14 10 12 7 91 16 1 7 5 1.494 61 65 229 10 10 7 4 6 5 4 4 21 26 9 10 2.230 55 33 362 70 77 38 22 103 120 60 27 53 90 25 17 842 94 60 45 15 16 5 3 21 20 80 93 45 14 2.168 39 185 665 124 130 76 75 Fii de slugi ................... 250 181 66 Ţigani...................... Ţlgance ..................... 33 183 245 Fii de ţigani . •................. 81 50 10.027 372 423 1.477 Total . . . 1.683 334 2.159 382 2.020 412 2.796 643 1.743 287 3369 816 13793 2.934 ") Extras din lucrarea d. Gorovet: Monografia oraşului Botoşani, p. 93. 499 „Clasul mal de gios", e cel mai interesant. Sunt de exemplu, unele meşteşuguri sau negustorii ocupate exclusiv de români (abagerii, blănării, boengii, chetrarii, dulgherii, olarii, pălărierii, pescarii, talpalarii, etc...; altele care aparţin mai ales armenilor (bogasierii, cafengii, mindirigii, posesorii adică arendaşi de moşii, etc...); altele în fine, în care evreii pătrunseseră în foarte mare număr (ex: argintari, cârciumari, casapi, chitari, croitori, cuşmari, lipţicani, sacagii, steclari, etc...). Pentru mai multe amănunte dăm tabloul de mai jos81). Meşteşuguri şi negustorii (1) Români (2) Armeni (3) Evrei (4) Total (5) Meşteşuguri şi negustorii ________m_______ Români Armeni Evrei (2) (3) (4) 7 _ _ - 5 42 2 1 72 6 11 - _ _ 17 1 7 — — 38 _ 33 2 — 23 8 20 5 11 2 — 1 2 2 45 — 11 — 9 2 10 - 202 Total (5) Abageri...... Argintari, alamari . Bacall....... Bărbieri...... Blănari....... Boengii....... Bogasieri...... Braşoveni ..... Bucătari...... Butnari....... Cafengii...... Cârciumari, rachieri Casapi ....... Cavafi....... Chetrari...... Chitari....... Ciocli........ Ciubotari...... CUmarl...... Cojocari...... Croitori...... Curălarl...... Cuşmari...... Dulgheri....... Făclieri...... 5 2 24 4 45 5 2 2 5 4 79 10 1 32 3 82 19 15 32 4 21 4 22 3 15 5 17 33 6 45 5 22 5 2 5 16 131 32 1 33 12 8 IU 48 15 133 5 33 21 5 Furmagll........ . Llpjlcani......... Mahall.......... Mindirigii........ Moşănaşi......... Muncitori........ Olari........... Pălărieri......... Păscarl.......... Pastramagii....... Posesori......... Precupeji......... Rotari.......... Sacagii.......... Solonari......... Soponarl......... Steclari .......... Stoleri.......... Străchlnari ........ Şlicari.......... Talpalari......... Trăistari......... Zugravi ......... Cu tot felul de meşteşuguri 7 42 2 5 1 72 6 11 17 1 45 56 2 5 28 13 11 1 2 2 45 9 2 212 12 6 46 22 29 12 5 29 33 Categoriile de meşteşugari în care n'au putut pătrunde străinii şi rămăseseră până la acea dată (1832) aproape exclusiv româneşti, s'au putut păstra datorită acelor organi-zaţiuni medievale, breslele, care erau nişte asociaţiuni cu caracter strict închis pentru străini. Unele din ele s'au menţinut tari până pela Unire, fiind înlocuite apoi — sub influenţa vremurilor noi — şi nimicite de către meseriaşii străini. Unele bresle, cum era cea a blânarilor, şi-au avut o organizaţie bine închegată, cu statute întărite de către mitropolitul ţării, cu biserică proprie de închinare (Sf. Ilie), cu justiţie proprie etc... Astăzi, din numărul total al locuitorilor oraşului Botoşani, cea. 25-27°/0 sunt comercianţi, 20°/0 meseriaşi, 10°/0 lucrători de fabrici şi cea. 23°/0 agricultori, etc... Se observă aşa dar că ocupaţiile pur urbane, — adică comercianţi, meseriaşi şi lucrători industriali,—formează la un loc abia 55—57%; cu alte cuvinte puţin mai mult de jumătate din populaţie. Proporţia agricultorilor (23%), e prea mare pentru o aşezare urbană, ceea ce explică în parte înfăţişarea şi funcţiunile economice rurale, pe care le păstrează Botoşaniul. E de observat însă, că nu toate cartierele oraşului păstrează un procentaj asemănător celui general al oraşului. După cum sub raport urbanistic oraşul se împarte în trei zone cu caractere deosebite, tot aşa şi sub raportul structurei sociale. Astfel deosebim: 1. — Cartierul comercial şi industrial, care se întinde aproximativ cam cât ţine cartierul central (al caselor îndesite, cu unul sau mai multe etaje), cu deosebirea că îl *») A. Qorovei: op. cit. p. 179 — 180. 500 SOCIOLOGIE ROMANEASCĂ, III, 10 12 Tuf eseu: Un oraş în declin: Botoşanii Clişee : lng. Botescu Fig. 12. — O stradă din Botoşani acum treizeci şi ceva de ani (se văd fanarele cu petrol şi fântâna. Nu fusese introdusă nici electricitatea, nici canalizarea). Fig. 13. — Botoşanii Ia 1900. Privire generală. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, III 10—12 Tufescu: Un oraş in declin : Botoşanii. Clişee -.Fotofilm, Cluj. Fig. 14. — Teatrul din Botoşani Fig. 15.— Primăria oraşului Fig. 16. - O parle din cartierul central al oraşului Fig. 17.— Colţ din grădina publică a oraşului depăşeşte în partea dinspre gară, unde se întinde cea mai importantă zonă industrială a oraşului. (Sunt acolo uzina electrică a oraşului, morile cele mari, fabrici de uleiuri, de ţesături, ateliere metalurgice etc...). Cartierul acesta e ocupat mai ales de negustorime şi de meseriaşi. Lucrătorii din fabrici, de altfel puţini la număr, locuesc în cartierele periferice şi stau acolo numai în timpul orelor de lucru. Micii meseriaşi, care au atelierele în partea centrală a oraşului, au şi ei Flg. 18. — Harta zonelor structurale a oraşulni Botoşani (Negru - cartiere comerciale şi industriale ; haşurl=cartierele mijlocii, ocupate de funcţionari, profesionişti liberi etc; puncte = cartierele periferice cu aspect rural şi populaţia agricolă). de obicei locuinţele tot în zonele periferice. Negustorii în schimb, locuesc în majoritate în acest cartier central, la etaj; deşi în ultima vreme se observă o tendinţă de-aşi strămuta locuinţele mai mult în cartierele mijlocii ale oraşului. Un fel de descongestionare a cartierului comercial, pe delături, o tendinţă aşa dar de nivelare a densităţilor omeneşti în interiorul oraşului. Astfel, deşi această zonă pe care am numit'o comercială şi industrială, prezintă o 501 densitate mai mare decât celelalte, densitatea ei nu e permanentă, din cauză că 30°/0 din populaţia care o locueşte în timpul zilei, se retrage noaptea în alte zone ale oraşului. O principală zonă de odihnă a populaţiei negustoreşti, o formează cele două-trei ghetto-uri ale târgului, unde locuesc comercianţii mărunţi, micii meseriaşi şi o parte din lucrătorii de fabrică. Astfel de cartiere sunt: Calicimea de lângă hale şi Cartierul Sf. Ilie, până dincolo de obor. 2. — O zonă mijlocie, ocupată în genere de pătura intelectuală a oraşului (liber profesionişti, funcţionari...), negustorii bogaţi, de patronii industriali şi de unii mari proprietari agricoli. Această zonă cuprinde cartierul dintre strada Primăriei şi bulevardul Eminescu, apoi porţiunea dintre strada Lascăr-Catargiu şi strada Vila Boian, până la Spitalul de Copii, Cartierul Sf. loan, Cartierul Armenesc, apoi zona se închide cu străzile: Victoriei, Vânători, Brăteanu. La partea de Nord a oraşului nu există această zonă mijlocie, căci dela cartierele comerciale se trece direct la zona agricolă. Această a doua zonă, ar putea fi numită zona de odihnă, deoarece atât liber profesioniştii, cât şi funcţionarii sau negustorii care îşi au locuinţele acolo, lipsesc toată ziua sau o bună parte a ei, fiind reţinuţi la birourile şi instituţiile la care lucrează. Cu alte cuvinte, cu această zonă se întâmplă tocmai contrariul de ceea ce se petrece în zona centrală: acolo se remarcă o aglomerare în timpul zilei şi o rărime nocturnă, pe când în zona mijlocie, tocmai în timpul orelor de lucru ale zilei, locuitorii lipsesc, aglomerându-se în timpul destinat odihnei (orele dela amiază şi din cursul nopţii). Există aşadar o strânsă relaţiune de compensaţie între cele două zone, centrală şi mijlocie. 3. — In fine ultima zonă, pe care o numim zona agricolă sau sătească, înconjoară de jurîmprejur oraşul. In afară de porţiunile ocupate cu vii şi livezi dintre bulevardul Eminescu şi Manutanţă, Cimitirul Pacea, bariera Curteşti, zona aceasta mai cuprinde mahalaua dintre Cazarma 37 Infanterie şi Cimitirul Evreesc, mahalaua de pe valea Cacai-nei, mahalaua Sf. Niculai şi cea dela capătul străzii Alexandru cel Bun, mahalaua Belciug apoi Humăria, Cărămidăria şi Lipovenia ca şi părţile dinspre valea Sitnei şi iazul Hainal (Cartierul Luizoaia), şi cel al Şcoalelor normale. In această zonă, cea mai mare parte a locuitorilor au păstrat îndeletniciri săteşti. Cultivă zarzavaturile necesare pieţii zilnice, fiind ajutaţi la aceasta şi de văile din jurul oraşului: Dresleuca, Cacaina şi afluenţii Sitnei. Cultivă porumb, cartofi, sfeclă şi plante de furaj chiar în grădinile lor din oraş, dar mulţi dintre locuitorii acestei zone, au sau arendează ogoare în apropiere de oraş; cresc vaci pentru laptele pecare-1 distribue în celelalte zone ale oraşului, cresc cai pentru cărăuşie, după cum şi destule oi, pe care le pasc pe islazul oraşului. Cu alte cuvinte prin ocupaţia lor aceşti locuitori rămân numai cu numele orăşeni, ei fiind în realitate săteni. De aceea, cu excepţia micilor meseriaşi şi a lucrătorilor de fabrică sau funcţionarilor inferiori cari locuesc în această zonă, restul populaţiei, populaţia agricolă, duce la periferia oraşului o vieaţă quasi-rurală, îndeletnicirile fiindu-i ţărăneşti, dar profitând de unele beneficii urbane între cari cel mai de seamă e apropierea debuşeului pentru desfacerea produselor lor. Din urmărirea structurei sociale a târgului se poate desprinde limpede o strânsă concordanţă între cele trei zone limitate după criterii urbanistice şi cele trei zone limitate în funcţie de criterii sociale. Funcţiunile sociale se resfrâng direct în fizionomia diferitelor zone ale oraşului. In privinţa densităţii locuitorilor, neavând la îndemână un recensământ pe străzi, ne vom mărgini la câteva observaţii generale. Densitatea locuitorilor pe întreaga întindere a oraşului până la şanţurile lui înconjurătoare e de cea 35loc.la ha, ceea ce reprezintă o densitate urbană foarte redusă. Această cifră, alături de ocupaţia sătească a celor 23 °/o din locuitorii târgului, explică până la un punct aspectul zonelor mijlocie şi periferică, unde casele se răsfaţă printre grădini imense sau maidane neclădite. 502 Zona cu adevărat orăşenească şi ca aspect (case îngrămădite cu etaj) şi ca structură socială (zonă comercială şi industrială), are o densitate de cea 150 loc. la ha., cuprinzând singură aproape o jumătate din populaţia oraşului pe o întindere numai de % din suprafaţa totală a oraşului. Iată de unde rezultă caracterul compact al acestei porţiuni de oraş. Celelalte două zone (mijlocie şi periferică), prezintă o densitate rurală, de21 loc. la ha. Această densitate e chiar mai redusă decât a satelor de tip compact, apropiindu-se de aceia a satelor de tip adunat, ţinând seamă de împărţirea lor nouă datorită d. Vintilă Mihăilescu. Cât priveşte periferia propriu zisă a oraşului, în zona viilor şi livezilor (de ex. dela Cimitirul Pacea, până la bariera Curteşti) densitatea e aceea a satelor de tip răsfirat. După cum se vede, luată în general, populaţia în cuprinsul oraşului e extrem de rară. Dacă ar avea o densitate normală orăşănească, ar putea încăpea în medie cea. 150.000 de locuitori în Botoşani. In realitate el are de 5 ori mai puţin. Deşi oraşul nu are un plan regulat, — de altfel ca majoritatea oraşelor cu vechime măcar de câteva secole,— cu toate micile alinieri şi rectificări făcute de câteva decenii, totuşi se pot desprinde marile linii ale planului său. Reţeaua de drumuri se apropie de tipul radiocentric. Principalele străzi sunt prelungirea celor vreo 8 şosele care intrând pe barierele târgului se întrunesc în inima oraşului, în porţiunea centrală dintre Uspenia şi Sf, Gheorghe, adică în Târgul Vechiu de odinioară. Acolo era vechea răscruce care a creiat şi dat viaţă târgului. Cele 8 artere principale sunt următoarele: 1. Şoseaua Naţională (care intră în oraş în partea dinspre Dorohoi şi Cernăuţi). 2. Str. Agafton şi Marchian (care continuă dinspre Suceava). 3. Str. Vila Boian, Liceului (care continuă şoseaua dinspre Corni-Curteşti). 4. Şoseaua laşului, dinspre Hârlău-Iaşi. 5. Str. Sf. Neculai, Sf. Voevozi, venind dinspre Teasc-Zăiceşti. 6. Vânători, continuând şoseaua dinspre Ştefăneşti şi Bivolari-Todireni-Suliţa. 7. Strada care coboară din Târgul vitelor spre Ungureni-Săveni). 8. Str. Popăuţi spre Cişmea-Nicşeni. S'ar părea că porţiunile cu case îndesite din preajma barierelor mai importante (bariera laşului, bariera Suliţei, bariera Săvenilor, a Dorohoiului etc...), în care îndeletnicirea locuitorilor e în cea mai mare parte comerţul, ar constitui un început de formare a unor centre subsidiare, care să dea oraşului tiparul polinuclear. E numai o aparenţă, întrucât oraşul polinuclear îşi are altfel de evoluţie a întinderii în spaţiu, rămânând multă vreme cu întinderi mari agricole nezidite şi umplute relativ târziu, între porţiuni de oraş evoluat (Timişoara) sau, acolo unde în întinderea lui grăbită, un oraş a înglobat în aria sa vechi târguşoare (în parte laşul). Botoşanii şi-au avut o desvoltare de continuă întindere în lungul marilor artere care formau din vechime răscrucea din mijlocul său. Tocmai această întindere radiară se vădeşte prin acele porţiuni cu case îndesite şi rosturi comerciale, din lungul principalelor drumuri. Ele constituesc astăzi un fel de avant-posturi ale centrului; locul de activitate al negustorimei mărunte, care iese înaintea populaţiei rurale, atât pentru a o uşura de produsele ei săteşti, înainte de a fi concurată de negus-torimea mai dornică din centru, fie pentru a-i strecura mărfurile ei inferioare. Acesta e un fel de hop pe care-1 are de trecut populaţia sătească înainte de a ajunge în obor şi în care de cele mai multe ori se împiedică. Din observarea hărţii structurii geografice (zonei structurale) şi aceea a structurei sociale a Botoşanilor,—concordante în bună parte,— se vede aşa dar că măruntele nuclee comerciale dela bariere, întăresc tocmai aspectul radiocentric al oraşului prin marcarea mai distinctă a principalelor artere economice ale oraşului. IV. Funcţiunile economice ale oraşului. § 1. — In trecut. —Născut la o răscruce de drumuri mari, în legătură cu una din principalele axe de comerţ ale Europei evului mediu, Botoşaniul a avut dela început rolul unui mare iarmaroc. După un hrisov al lui Petru Şchiopul din 1579, „cel mai vechi iarmaroc în Moldova a fost cel care se ţine în Botoşani"; iar după mărturiile unor călători cari l-au vizitat în veacurile următoare, ar fi fost nu 503 numai cel mai de seamă iarmaroc al Principatelor, dar chiar unul dintre cele mai mar iarmaroace din Europa centrală. Astfel geologul Hacqoet, care vizitează Botoşaniul în 1789 rămâne cu totul impresionat de negoţul său. Despre iarmarocul de acolo se exprimă că ar fi mult mai însemnat decât al oricărui oraş din Austria. Se aduce stofă engleză, franceză şi turcească. Atâta dever nu sefaceniciîntr'un mare oraş european 82). De asemenea Max. Fred. Thielen, care trece prin Botoşani după 1810, spune că oraşul „face un comerţ foarte viu, care se întinde până la Brody, Brunn şi Leipzig", iar despre Iarmaroc, spune că e dintre cele mai vizitate din întreaga Moldovă 83). O mulţime de alţi călători (Abatele Boschovich, în 1762, Baronul De Tott în 1768, Polonul Mikoscha în 1782, Doctorul englez Neale în 1805), trecând prin Botoşani, vorbesc despre negoţul sau prăvăliile acestui oraş 84). Dela început, comerţul botoşănean, trebue să fi avut mai ales specialitatea produselor locale din N. Moldovei. D. N. Ioroa, crede că aci în Botoşani „fusese la început târgul de hotar al boilor, înainte de a se muta la Şipineţ şi Lenteşti" 85). In afară de boi, oraşul a rămas vestit multă vreme pentru comerţul său de cai. Vestiţii cai moldoveneşti de pe timpuri, din câmpiile de Nord ale Moldovei veneau, unde se pomeneşte până târziu despre multe crescătorii de cai sau iepe, pe vechile branişti domneşti. Până târziu s'a păstrat obiceiul să se trimită caii dela curtea domnească la iernat în Botoşani86). Mai era vestit comerţul cu făină şi cereale la Botoşani. Era — după cum am arătat— şi un cartier care se numea Tg. Fainei, încă pe la 1740. Se pomeneşte adeseori şi de comerţul cu miere de albine, care se vindea cu poloboacele, iar în vreme de invazii de-ale oştirilor străine, se ascundeau în gropi săpate în pământ87). Se mai făceau mare negoţ de blănuri96); nu numai blăniţe de miel şi oaie sau de vânat din părţile de Nord ale Moldovei (iepure, vulpe, lup etc...), dar chiar blăni scumpe şi rare aduse de negustori ruşi şi ucrainiţi. Se mai vindea lemnărie, adusă din părţile de munte, fân89), peşte din numeroasele iazuri ale Moldovei de N., de unde până în timpul din urmă se mai scoteau 60—70.000 kg. anual etc... întrucât priveşte „industria" oraşului în trecut, aceasta n'a fost multă vreme reprezentată decât prin ateliere, chiar dacă ele erau numite pompos „fabrici". Astfel în „Catagrafia a toată suflarea aflătoare în târgul Botoşanilor din ţinutul Botoşani in anul 1832', se arată a fi în total 49 de „fabrici". Intre acestea se enumără : Una de lumânări, trei de oloi, colţuni, boia, tulpane, pălării; 22 fabrici de pânzeturi şi piei, 6 de găitan, 8 de mătasă, de lână şi de sopon, precum şi 6 velniţi, 15 fierării şi 3 mori. Totuşi, aceste modeste începuturi, sunt acele care stau la baza desvoltării industriale de mai târziu; în aceleaşi ramuri activează şi veritabilele fabrici cari apar câteva decenii mai târziu. Mai erau numeroşi meseriaşi cu diferite meşteşuguri ca : argintari, butnari, pietrari, cismari, brutari, croitori, olari, soponari, stoleri etc... cea 800 la număr, cari contribuiau la transformarea materiilor prime, făcând astfel încă de pe atunci din Botoşani, un important centru cu funcţiune economică de pompă aspiro-respingătoare, pentru regiunea din care făcea parte. Atingând încă de pe atunci una din cerinţele urbanistice — de a fi centru de acumulare şi transformare a materiilor brute şi apoi de distribuire a produselor fabricate — Botoşaniul se dovedea un oraş foarte viu. Datorită activităţii lui, spre el tindeau de pretutindeni negustorii şi meseriaşii ca spre un centru înfloritor. Astfel,între 1800—1820, în afară de evreii cari se îngrămădeau aci, venind din Bucovina şi Galiţia, <*) Hacqaef: „Neuste plysikallch-pollsche Reisen in den Jahrer 178S und 1789 durch dieDaceschen unSarmatischen Karpathen. Nllrenberg 1790., c. f. N. Iorga: Trecut Botoşănean („Rev. Moldovei, An. I Nr. 8. ») Max. Frted Thielen: Dle Europăische Tiirkey, Wien 1828; Cf. Qorovei, op. cit pag. 53 »') N. Iorga: Botoşani 1932 (10—11). ss) jy. Iorga: Ist. corner J. românesc I, p. 257—258. se) N. Iorga: Stud şi doc. VI 315, 323,338. 87) Qorovei op. cit. p. 331, 332. 88) Qorovei op. cit. p. 334. 6°) Din (Inutul Botoşanilor se alimenta şi Curtea Domnească cu fân. fn 1739 se duceau 200 de stoguri la Curte. De altfel bogăţia aceasta a ierbei a rămas şi ca marcă pentru judeţ: ° coasă infiptă Intr'un câmp cu iarbă Înaltă. 504 se observă un veritabil curent de revărsare a populaţiei negustoreşti dela Suceava (în special Armeni), din părţile Cernăuţului şi Galiţiei (Lehi), ba chiar şi câţiva nemţi şi unguri din Transilvania etc, De altfel, faptul că Botoşaniul era într'o adevărată stare de înflorire, ne-o arată şi unele descrieri de ale contemporanilor. Astfel, atâtFiLipiDE în 1790, cât şi Fotino în 1800, vorbind despre ţările româneşti, pomenesc despre Botoşani ca despre un foarte important centru al Moldovei, care ar veni „în al doilea rang după Iaşi şi este oraş de comerciu al doilea după Galaţi". In 1810 cunoscutul geograf Malte-Brun se exprimă despre Botoşani că ar fi un oraş foarte comercial („viile tres commercante"). Deasemenea Cezar Boliac scrie în 1856, că Botoşanii sunt „une viile tres importante et par sa population, — qui est de 20.000 habitants — et par son commerce avec la Bucovine et la Galicie"90). La fel, în dicţionarul general de bibliografie şi istorie al lui Dezobry şi Bachelet din 1866, găsim menţionându-se despre acest oraş următoarele: „Botoczany, Commerce de Vins avec l'Allemagne. Foires tres importantes" 91). In raport cu definiţia care s'a dat oraşului — „o formă de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirei bogăţiilor şi a energiilor sociale" 92), — e de observat că într'o normală funcţionare, aglomerarea urbană prezintă o zonificare în aria influenţelor sale. 1) Mai întâi se remarcă o zonă restrânsă la o rază de câteva ore de jurîmprejurul oraşului ceea ce poate însenina o întindere variabilă după viteza vehiculului: dela carul cu boi, până la vehiculele cu tracţiune mecanică-rapidă — zonă care să slujească la alimentarea acelei populaţii îngrămădite şi dedate unei activităţi neproductive în raport cu aprovizionarea ei zilnică. Zona aceasta care cuprinde sate ce trăesc din aruncarea aproape zilnică pe piaţa oraşului a produselor lor, a fost numită zona de aprovizionare nemijlocită 93). 2) Dincolo de ea, cuprinzând câteodată spaţii extrem de largi, dar discontinui, e zona aprovizionării depărtate. Nu toată întinderea ei, ci numai unele centre sau regiuni răzleţe, stau în raport de schimb cu aglomerarea noastră urbană şi între acele centre, pot fi adeseori oraşe cu mult mai mari sub raport economic; E vorba aşa dar de interpătrun-derea şi suprapunerea acestor hinterlanduri. Lărgimea celor două zone în relaţii economice cu Botoşaniul, se va lămuri prin descrierea funcţiunilor lui economice şi anume: concentrarea produselor brute din ţinutul Moldovei de Nord, prelucrarea sau transformarea lor în produse fabricate şi redistribuirea sau aruncarea lor pe pieţele care stau sub influenţa economică a oraşului nostru. § 2. — Concentrarea produselor brute. Cea dintâi nevoe a unui oraş e în legătură cu alimentarea locuitorilor săi, care în marea lor majoritate au ocupaţii neproductive ci numai consumatoare sub raport economic. Pentru Botoşani s'a văzut, că numai cea. 20—25°/0din locuitori se ocupă cu agricultura sau creşterea vitelor, —ocupaţiuni direct productive pentru alimentaţie — restul consumă. Ne lipseşte o anchetă asupra consumului de alimente a oraşului cu privire la mai multe produse (pâine, legume, fructe, brânzeturi etc...), avem doar cifra vitelor tăiate şi consumate în oraş. Aceste cifre 94), arată o simţitoare scădere în consumarea cărnii de oaie şi miel. w) Pentru citatele de mai sus, vezi Nădejle S. Ţtţu: Dicţionar geografic al jud. Botoşani, pg, 46, 51, 53. oi) Dezobry & Bachelet: Dictionnaire general de bibliog.-aphie et d'histoire, Tom. I, p. 341, Paris 1856. o2) V. Mlhătlescu : Câteva observaţii asupra geografiei oraşelor. Bul. Soc, Reg. Rom. Geogr, XLVIII, p. 331. B) Vintllă Mlhătlescu: Op. cit M) Care arată numai vitele tăiate la abator, nu şi pe cele tăiate de particulari pentru consumul lor propriu. Mai ales mieii şi porcii, din aceasta de-a doua categorie, sunt destul de numeroşi. 505 Explicaţia e că industria ghiudenului, care odinioară, când era în floare, consuma o mare cantitate de carne de oaie e astăzi complet nimicită. Actuala consumaţie este departe de a fi acoperită de cei cea 20—25% dintre locuitorii târgului, care se ocupă cu creşterea vitelor şi agricultura. Ea este acoperită şi de locuitorii satelor din zona aprovizionării nemijlocite. Tablou de vitele tăiate anual in Botoşani »•">) Anii O) Bovine (2) Ol (3) Miel (4) Capre (5) Porci (6) Total (7) 1875 ................. 4.480 6.585 4.931 7.172 1.945 2.161 12393 9355 7302 2 10 2.047 1.610 1925............... 20234 16.214 Procurarea acestor produse se face: a) în piaţa halelor din centrul oraşului, care funcţionează în fiecare zi. La această aprovizionare concurează mai ales populaţia mărginaşe a oraşului; aceea populaţie mai mult săteană decât urbană, b) In obor, în târgurile săptămânale (Miercurea), unde vin locuitori din în- treaga zonă de aprovizionare directă şi odată pe an, în iarmaroace (între 15 Septemvrie şi 10 Octomvrie) unde însă mai vin locuitori şi din regiuni mai depărtate, deşi raza acestor reuniuni se strâmtează din deceniu înrleceniu. d) In fine, în prăvăliile alimentare (băcănii, brutării, mezelarii, fructării etc.) care acumulează produse din zone de dimensiuni foarte largi, cuprizând mai toate felurile de climă ale pământului (dela ţinuturile cu poame meditera-niene şi tropicale, până la cele arctice care ne trimit pescării conservate) şi din toate gradele de longitudine) dela ceaiul şi orezul chinezesc, la mirodeniile Indiei, Ia vanilia şi cafeaua Americei etc). Dintre aceste trei categorii, cea de-a doua prezintă un interes geografic mai deosebit. Zilele de târg şi mai ales iarmaroacele sunt acele care au dat viaţă oraşului şi i-au adus înflorirea din secolele trecute. Raza satelor care iau parte la zilele de târg săptămânale din Botoşani, cuprinde: Curteşti, Stânceşti, Vlădeni, Cucorăni, Băluşeni.Tudora, Vorona, Poiana, Flg. 19. — Oboarele şi iarmaroacele din Nordul Moldovei 'mărimea pătratelor arată activitatea lor anuală. Haşurat = întinderea zonei de activitate a oborului săptămânal al Botoşanilor). Orăşeni, Buzeni, Blândeşti, Cristeşti, Coşula, Gorbă-neşti, Burleşti, Stăuceni, Dorobanţi, Popăuţi, Cişmea, Mănăstireni, Călugureni9B). Aceasta e aproximativ şi zona de aprovizionare directă a oraşului. Distanţele până la aceste sate fiind între jumătate oră şi cel mult 3—4 ore de mers. Toate târgurile săptămânale, care înconjoară raza satelor ce merg la târgurile săptămânale din Botoşani şi anume: Dumbrăveni, Frumuşica, Suliţa, Truşeşti, Dângeni, Bucecea, cuprinde suprafeţe mult mai mici. (v. fig. 19). Iarmaroacele se ţin în fiecare an între 15 Septemvrie şi 1 Octomvrie. In timpurile *0 Pt. 1875 şl 1925 a ae vedea: Dr. C. Bdcăoanu: Medicii şl farmaciştii din Botoşani, în „Rev. Moldovei" An.V. Nr. 7—9. Pentru 1928: Starea economică şi raportul activităţii Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, pe 1928, pg. 10 M) Vezi, „Starea economică şl raportul asupra activităţii Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, 1927". — Anexa III. 506 vechi, erau patru iarmaroace pe an: unul de St. Ilie, altul de Sântămăria mică, altul de Sf. Vineri şi în fine de Sf. Teodor. Cele patru iarmaroace anuale întreţineau vie activitatea comercială a Botoşaniului. Astăzi, deşi schimbul acesta efectuat în iarmaroc şi-a redus mult proporţiile, Botoşaniul e încă cel mai important centru de târg, din tot nordul Moldovei. După statistica din 1928 a Camerei de Comerţ din Botoşani, — care Cameră cuprindea, pe atunci judeţele: Hotin, Dorohoi, Botoşani şi Fălticeni — în ordinea importanţei lor (după coeficientul activităţii lor de schimb), târgurile din Nordul Moldovei sunt: Botoşani (cu coeficientul 90), Fălticeni (64), Noua Suliţă (46), Săveni (37), Dorohoi (24), Hotin (24), Hârlău (22), Briceni (20), Bucecea (18), Frumuşica (16), Liteni (16), Herţa (9), Ştefăneşti (7), Mihăileni (7), Darabani (7), Secureni (7), Truşeşti (6), Paşcani (5), Lipcani (5), Suliţa (5), Călăraşi (4), Vârful Câmpului (4), Lespezi (4), Chel-menţi (4), Edinţia (4), Slobozia (3), Vereşti (3), Zvorăştea (3), Dumbrăveni (3), Dângeni f3), Româncăuţi (3), Rădăuţi (2), Boroaia (2), Lencăuţi (2), Todireni (2), Drăguşeni (1), Corjeuţi (1), Braniştea (1), Dolhasca (1), Răuseni (1). Cifrele acestea — rezumate în diagramă şi schiţa de hartă alăturată, — arată că sub raportul schimbului în oboare, Botoşanul e cel mai important centru economic al Moldovei de Nord, trecând cu mult înaintea Fălticenilor, Nouei Suliţe şi Săvenilor, cu iarmaroace vestite în toată ţara. Iarmaroacele mai mărunte care înconjură ca o aureolă Botoşaniul, gravitează economiceşte de fapt şi ele în bună parte spre acest oraş, rămânând cu toată activitatea lor, sateliţi ai Botoşaniului. Activitatea târgurilor săptămânale şi iarmaroacelor anuale din Botoşani în anii 1927 şi 1928 a fost următoarea 97). Anii Orâu Porumb Orz Ovăz Secară Fasole Seminţe Cartofi Fructe 0) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9) (10) 1927 1 car. §1 41.278 kg 4 cară si 234.505 kg 7.065 kg 4 cară 29.788 kg 520 kg 2 cară 636 kg 470 kg 140 cară 37.150 kg 135 cară 4.200 kg 1928 3 cară, 99 vag. 180.527 kg 8 cară, 42.456 kg 52.813 kg 2 cară 22.683 kg 3.487 kg 5 cară 4.098 kg 926 cară 1.676 kg 439 cară 24200 kg 422 cară Anii Fân Lemne Cherestea Zarzavat Ouă Cai Bol Bivoli Oi Porci (11) (12) (13) (14) (15) (16) (17) (18) (19) (20) 700 kg 1.726 cară 1.134 cară 343.010 kg 2.761 kg 36 vag. 3.238 kg 1.171 cară 2.730 kg 553 lăzi 455.936 kg 1302 4397 17 661 1.610 1928........ 526 cară 1.154 c. 26300 kg 60 vag. 1357 cară 2.098 lăzi 222.330 kg 484 2.770 - 929 1.077 1906........ - - — — — 1337 9.673 — 5374 3516 După cum se vede din tabloul de mai sus, oborul din Botoşani e un important centru de schimb pentru produsele agricole (mai ales grâu şi porumb), lemne şi cherestea, ouă şi vite (mai ales boi, porci şi cai). Se constată de asemeni, că sub raport cantitativ, diferitele produse — vegetale sau animale — care se vând şi cumpără în acest obor, variază dela an la an, în direct raport cu producţia şi preţurile anuale. în general privite aceste cifre, ele arată însă un incontestabil regres faţă de situaţia de acum treizeci de ani, pe când Botoşaniul încă nu decăzuse economiceşte la ceea ce e astăzi. Dăm ca exemplu, activitatea oborului din 1906 în privinţa vitelor98). w) Starea economică şi raportul asupra activităţii Camerei de Comer| şi Industrie Botoşani, pe anii 1927 şl 1928. *>) Dare de seamă asupra stărei economice a (ud. Botoşani, Dorohoi şl Suceava, 1906 (Botoşani 1906), pag. 254. 507 S'au vândut în acel an, în oborul Botoşani, 9.673 boi, 1.837 cai, 5.374 oi, 27 capre şi 3.516 porci; ceea ce arată o activitate de 2—5 ori mai mare atunci decât în prezent. Acest important indiciu de amorţire a schimbului din Botoşani, nu e unic, ci face parte dintr'un ansamblu de semne de decădere, ale căror cauze vor fi analizate în altă parte. Comerţul cu materii fabricate, era pe vremuri mult mai întins şi efectuat direct de către marele case de comerţ din Botoşani, cu centrele industriale europene. Astăzi acest comerţ s'a restrâns mult, sau a pierit cu totul, pentru unele ramuri de comerţ. Comerţul oe import RL BOTOţHMLOR «00-I8OJ Fig. 20. — Provenienţa mărfurilor Importate de negustorii botoşăneni. Restrângerea la cadrul hotarelor ţării, s'a făcut nu numai din cauza regimului vamal actual — căci chiar şi înainte de a se fi aplicat acesta, în anii de după războiu, vechile case comerciale de en-gros din Botoşani, dispăruseră în bună parte, sau nu mai activau direct ci prin intermediul altor oraşe, în special Cernăuţi, Galaţi şi Bucureşti — ci şi datorită cauzelor generale de decădere ale oraşului. Acum treizeci şi mai bine de ani însă, comerţul Botoşaniului era încă destul de bine reprezentat, deşi începuse alunecarea spre decădere. După cifrele Camerei de Comerţ şi Industrie din Botoşani pentru anul 1906, iată care erau articolele fabricate şi articolele de coloniale cu care casele de en-gros din Botoşani făceau comerţ direct cu străinătatea: a.) Fer aria ocupa primul loc. Se aducea din Anglia (table, maşini de treier, seceri, etc...), din Germania, (tablă, pluguri, semănători, unelte agricole, lanţuri, tuburi de plumb, cărbuni), din Austria (fier brut, tablă, maşini de treier cu manej şi cu mâna liberă, batoze mici pentru porumb, vânturători, sape, coase, hârleţe, cărbuni de pământ pentru forje, lanţuri de fier, tuburi de plumb), din Belgia (tablă neagră, fier în drugi, articole de fontă, arme), din Italia (plumb), în fine din America (maşini, secerătoare, maşini de treier, de bătut trifoi, grape, pluguri şi fierărie uşoară); 508 b) Manufactura venea într'al doilea rând ca importantă. Se aducea direct din Anglia (în special pânzeturi de bumbac şi lână, stofe etc), din Germania (pânzeturi de bumbac, stofe, broboade de lână, tricotaje de lână), din Franţa (barizuri şi lână pentru împletit), din Austria (pânzeturi de bumbac imprimate, casînci de bumbac şi mătase, tricotaje), din Elveţia (mătăsuri, toile de bumbac), din Olanda (pânză de in); deasemeni pânzeturi se mai aduceau din Italia şi chiar Spania; c) Coloniale se aduceau din Turcia, Grecia, Austria, pentru fructele mediteraniene şi din Germania, Anglia, Belgia, Franţa şi Olanda, pentru produsele ţinuturilor oceanice şi fructelor tropicale ale Asiei, Africei şi Americei. Mai toate vechile case comerciale de pe atunci, au dispărut sau şi-au schimbat reşedinţa din Botoşani în alte oraşe. Pe atunci casele comerciale din Botoşani şi Galaţi îşi împărţeau Moldova pentru furnizarea acestor produse. Astăzi rolul Botoşaniului a fost luat de către Cernăuţi. Comerţul său direct cu străinătatea, e cu totul neînsemnat, păstrându-se numai pentru consumul local. § 3. — Centra de transformare a produselor prime. Transformarea produselor prime se face de către meseriaşi, ateliere şi fabrici. în 1906 erau 2.537 de meseriaşi în Botoşani din diferite bresle. Astăzi numărul lor a scăzut. Meşterii buni au plecat în alte oraşe unde este mai mult de lucru şi unde munca se plăteşte mai bine. Intru cât priveşte industria în ateliere şi fabrici, e de observat că Botoşaniul nu prezintă condiţiuni optime pentru o desvoltare industrială. Mai întâi rentabilitatea culturii agricole în regiune (datorită produselor calitativ şi cantitativ superioare mai tuturor regiunilor ţării), apoi lipsa forţei motrice eftine, depărtarea pieţelor de aprovizionare şi debuşeelor de răspândire lesnicioasă a produselor, lipsa căilor de comunicaţie moderne, lipsa braţelor pregătite pentru industrie etc... iată cauzele care au făcut ca regiunea aceasta în general şi Botoşaniul în special, să nu capete un important avânt industrial. Mai mult încă, să regreseze faţă de ceea ce fusese acum 30—40 ani în urmă. La 1906 industria botoşăneană era reprezentată prin mai multe fabrici decât astăzi. Multe din ele s'au distrus, au pierit, s'au ruinat. Industria alimentară. Morăritul era reprezentat prin două mori mari (una fundată în 1847, alta în 1875), la care s'au mai adăugat pe urmă altele două. (Forţa motrice era de cea. 800 H. P., iar lucrători în număr de 60). Măcinând grâul din stepa Jijiei, clasat ca cel mai bun din producţia mondială (rivalizând şi adeseori întrecând grâul de Manitoba, considerat ca cel mai bun din lume) şi fiind prevăzute cu maşini perfecţionate, aceste mori ajunseseră să producă făină foarte mult preţuită nu numai în ţară ci şi peste graniţă"). Astăzi industria morăritului din Botoşani a decăzut. Una dintre cele mai însemnate mori, a ars; debuşeurile s'au înstrăinat, din caza lipsei căilor de transport şi înconjurului mare care scumpesc produsul, iar concurenţa fainelor din câmpia Română —slabe calitativ, dar eftine — datorită apropierei de porturi, sunt cauzele acestei decăderi. Alte industrii alimentare, mai sunt reprezentate prin fabricile de ulei, trei la număr, având 97 H. P. şi 27 lucrători, producând uleiuri vegetale ; o fabrica de bere, lângă Botoşani, lucrând cu 22 H. P. şi 24 lucrători, produce bere şi malţ. Mai înainte vreme, industria botoşeneană mai era renumită prin două ramuri ale industriei alimentare : industria conservelor de peşte şi a conservelor de carne. Industria conservelor de peşte era reprezentată prin patru mari ateliere care aducea peşte (sardele) din Olanda şi—1 preparau la noi. Era o industrie temporală, care se făcea în lunile August-Septem-vrie-Octomvrie, când pescuitul,în mările nordiceeîn toi.Producţia— „SchneideHăringe", ") Făina de Botoşani are următoarele calităţi: a) conţine o foarte mică cantitate de apă, abia 13°/o. (Fainele clasate 6une nu s'au coborât de obicei decât până la 14—16°/o, deci cea de Botoşani le întrece), b) Conţine cea mai mare cantitate de gluten umed (27—34°/o), depăşind cu mult fainele declarate de prima calitate (cu 25"o giuten umed); c) cenuşa şi materiile grase etc. au făcut ca această făină să nu poată fi încă întrecută pe pie(ele lumii. (Vezi mai multe amănunte în: .Dare de seamă asupra stării economice a jud. Botoşani—Dorohoi—Suceava, 1906", p. 157 şi urm). 509 vestiţii „ruşi" de Botoşani, — era de cea. 10.000—12.000 butoiaşe şi se răspândea în toată ţara. Industria cărnii conservate era reprezentată prin vre-o două ateliere de mezeluri şi un atelier de Ghiudem şi pastrama. Aceste din urmă două produse, ajunseseră la mare perfecţiune, fiind renumite pretutindeni, chiar peste hotare. Astăzi această industre, care era o specialitate armenească, a decăzut cu totul 10°). Alte industrii, odinioară mult mai desvoltate, astăzi decăzute, sunt: a) Industria lumânărilor, reprezentată printr'o fabrică — unică pe vremuri în România ,— care utiliza cea 50 de lucrători şi producea cea 300.000 kg stearină şi 40.000 kg lumânări de ceară, astăzi abia mai lucrează cu 5 lucrători, producând foarte puţin ; b) Industria metalurgică, reprezentată odinioară prin patru ateliere, utilizând 200 H.P. şi 200 de lucrători, producea : portiţe de sobe, cuptoare metalice, instalaţiuni de mori şi fabrici de ulei, piese de maşini agricole, unelte, ş. a. Mai toate aceste ateliere, şi-au încetat activitatea; c) Industria jucăriilor, reprezentată odinioară printr'o singură fabrică „Tedy", cu 9 maşini şi 35 de lucrători, producea jucării, păpuşi etc. Astăzi nu mai lucrează; d) Industria negrului animal, (Spodiului), reprezentată odinioară printr'o singură fabrică, cu două cuptoare, producea: negru animal şi făină de oase. Nu mai lucrează de multă vreme; e) Industria ceramică, reprezentată odinioară prin trei fabrici de teracotă şi una de olărie. Produceau: sobe, ornamente, ceramică, teracotă, tuburi de beton, etc. Fabrica de oale producea: oale, străchini, căni, ulcioare, etc. în cantitate de cea 800.000 bucăţi anual. Astăzi mare parte din aceste stabilimente şi-au încetat activitatea; f) Industria textilă, reprezentată odinioară prin 10 fabrici şi ateliere, întrebuinţa 165 maşini de tricotat, cusut şi împletit, 157 H.P., 322 lucrători. Patru ateliere lucrează mătase artificială, producând : panglici, basmale, galoane, şireturi etc, trei altele (având 72 de lucrători), lucrează frânghii, guri de ham, sfoară etc, producând până la 180 tone anual. Două ateliere lucrează tricotaje de lână. Cea mai mare fabrică textilă e însă cea de linjerie şi confecţiuni, având singură 89 de maşini, 50 H. P. şi 90 lucrători. Produce până la 85.000 bucăţi anual. Dintre aceste ateliere şi fabrici numai câteva mai Flg. 21. — Procurarea pieilor de vită, pentru prelucrarea în fabricele din N. Moldovei. Botoşaniul ocupă locul de frunte. lucrează astăzi; g) O altă ramură a industriei îmbrăcămintei, e aceea a hainelor gata. Pe vremuri existau vreo 10 ateliere, cu cea. 58 maşini şi peste 150 lucrători, producând până la 21.000 costume anual şi având o largă piaţă de desfacere în oraşele ţării. Actualmente producţia s'a mai redus; h) Industria pielăriei, reprezentată prin 4 mari ateliere, cu cea 93 H. P. şi 70 lucrători. Producţia — talpă, piele, toval, etc. — e de peste 20 tone anual. Materia primă e procurată din întreg nordul Moldovei. Pentru o lămurită exemplificare notăm că întrucât priveşte pieile de bou şi vacă, cumpărate anual de fabricile de pielărie din Botoşani pentru prelucrare, se aduceau de obiceiu din următoarele locuri (pentru anul 1905) : din oraşul Botoşani (6.000), din Ştefăneşti (1.000), din Frumuşica (400), din Hârlău (1.200), din Suliţa (8—900), din Darabani (600) şi Rădăuţi (300), etc.I01) (v. schiţa de hartă fig. 21). "*>) Ttberlu Cruda: Botoşanii în 19S2, pg. 222-227. "») Dare de seamă asupra stări) economice a Jud. Botoşani, Dorohol, Suceava, 1906, pg. 256. 310 i) Industria confecţiuntlor de umbrele, era reprezentată odinioară printr'un mare atelier, astăzi în inactivitate. Pe vremuri furnisa întreaga Moldovă ; j) împletiturile de răchită, paie, papură şi trestie, erau executate mai de mult într'un mare atelier, care utilisa materialul prim (paiele, papura şi trestia... din Austria), iar răchita din ţară (dela Strunga, jud. Roman şi Ştefăneşti, jud. Botoşani). Producţia era destul de mare pentru a acoperi nevoile unei bune părţi din ţară ; k) Mai există ateliere de papetărie şi de arte grafice, care întrebuinţează vro 35 H. P. şi cea 50 de lucrători, confecţionând: pungi, cartonate, plicuri, caiete, imprimări de cărţi şi ziare etc,; 1) Industria periilor se face într'un singur atelier, în care lucrau pe vremuri 16—20 de lucrători, producând: perii de tot felul, bidinele, pensoane etc. ; m) Industria oţetului reprezentată printr'o fabrică care trimetea oţetul într'o bună parte a ţării, astăzi şiaa încetat activitatea. Mai există ateliere pentru prepararea săpunului de rufe, maţelor uscate, etc. In general Botoşaniul nu poate fi privit ca un centru industrial; deşi începuturile industriale de acum 2—3 decenii, — care ajunseseră a utiliza 1.200»-1.500 H. P. şi peste 1,000 de lucrători, şi făceau să se prevadă o largă desfăşurare industrială, —r s'au ofilit şi cele mai multe s'au distrus, datorită cauzelor de decădere ale oraşului. § 4, — Redistribuirea materiilor prime şi fabricate. Ramura de comerţ care aducea cele mai mari venituri Botoşanilor, erau grâul şi făina de grâu. Ambele produse fiind clasate calitativ între cele mai bune produse mondiale, erau foarte căutate. Făina de Botoşani era renumită până în Elveţia şi Germania. In comerţul de făină şi grâu, Botoşaniul ocupa un loc mai însemnat decât Brăila, distribuind produse de calitate superioară în toate oraşele ţării precum şi în Germania de Sud, Elveţia, Bucovina şi Galiţia, căutând să cucerească piaţa Angliei, Olandei şi Belgiei, De asemenea era căutată târâta de grâu, din care morile botoşănene exportau peste 200 vagoane anual în Austria şi Germania. Astăzi comerţul acesta e aproape total nimicit. Diferenţa la preţ adusă de transportul până în porturi a făcut ca produsele superioare botoşănene să fie concurate de produse inferioare calitativ, dar mai ieftine; iar lipsa căilor de comunicaţie mecanică, face ca grâul din Nordul Moldovei să ia calea altor centre mai favorizate de căile ferate (Dorohoi, Iaşi şi chiar Galaţi), dar ale căror mori nu pot realiza calitatea fainei de Botoşani. O altă principală ramură de comerţ botoşănean, e comerţul de vite. Acesta ajunsese apogeul pela 1880, de când începe să decadă. Totuşi, acum 3-4 decenii, comerţul acesta era încă destul de activ, Boii îngrăşaţi anume pentru export, se trimeteau în Rusia (în oraşele: Varşovia, Chişinău, Brisc, Odessa etc,), In marele abatoare dela Odessa erau tăiate, carnea trimisă în frigorifere, ajungea până la Malta. Afară de aceasta se mai exportau boi, în Austria. Comerţul acesta a decăzut mult chiar înainte de războiu; decăderea însă s'a accentuat după desfiinţarea velniţelor unde erau îngrăşaţi boii. Alt articol de intens comerţ botoşănean, îl constituia peile tăbăcite şi crude. Boto» şaniul era pe vremuri un foarte important centru al ţării în acest comerţ. In privinţa pieilor de vite mart, ele erau prelucrate în cea mai mare parte de către fabricele locale, şi într'o mică parte exportate în Austria (130 bucăţi în 1904, 548 bucăţi în 1905). In privinţa pieilor de oaie şi pielcelelor de miel, acestea se vindeau în mult mai mare număr. Cele de oae, până la 5.000 în anii buni pentru nutreţ şi până la 8«10.000 în anii răi pentru nutreţ. Pielcelele de miel se vindeau în mult mai mare număr (cea. 60-80.000 bucăţi). Cea mai mare parte dintre ele erau exportate în Rusia (în iarmaroacele Balta şi larmelinţ) şi în Austria, la iarmaroacele din Galiţia (Ulaschkowtzi şi Uniow). Pielcelele trimise în Rusia, eşiau pela Ungheni (cele care mergeau la Balta) şi pela Rădăuţi (cele care mergeau la larmelinţ). ,La iarmaroacele din Galiţia nu merg comercianţii dela noi, pentrucă acele ce le rămân nevândute la larmelinţ, le duc la Fălticeni, la iarmaroc (15™ 20 Iulie), unde e 511 vin comercianţii din Galiţia şi cumpără pielcelele pentru iarmarocul dela Uniow"102). Şi această ramura de comerţ a dat astăzi înapoi. Comerţul de ouă deşi nu a decăzut mult în prezent, e totuşi departe de ceea ce a fost odinioară. Ouăle se strâng de prin târguşoare şi sate, de către negustorii ambulanţi, care le adună odată pe săptămână, de pela cârciumari, care la rândul lor le strânge dela săteni. Dela ţară, ouăle mai erau strânse în trecut de către Lipoveni, care duc cu căruţele diferite mărfuri de galanterie uşoară (mărunţişuri) şi manufactură pe care le dau sătenilor în schimbul ouălor. Ouăle sunt mai numeroase în anii următori unei recolte de porumb îmbelşugate. Din Botoşani se exportă cea. 12—13 milioane de ouă anual. Ele merg în Germania (la Berlin, Lipsea şi Dresda), Austria şi Anglia.103) f GRRU .FOWfl ^rV Redistribuirea produselor djn botoşani Germania oBldto GRRU. TflHÎŢE DI CRdu ]OUA ) .,.-.-./- varşovia • Unlov • "v usiA \ PIÎLCELE . ce miel Sţ/to^i) \<,-s, _;,_.....■caCiha"' V, / f 'ţM^^BB^-'-" pAinA qe grâu * GRÂU, \, faiuA oe cRou, OuSTRiR, tAbiSţc gc mia, ^ 101. PlEI. *i lllaschliowA, \ MELCEIE de xia .\wLcaE.•HPVfcsJJc-^.BalB inamtl """ ^OTOŞPNI V-Hhijinay (vite) ytLVETIfltV%''"° INTESTINE USCOTE, \ Ti ■■ COT*) V Omc.Peau FAlM BC GMMU.lGHiLItl ^Hu|î»,T(iiTiLr _ >A^O ţ ^r^ HaIni car* l U«n»r.t| > lHPţ.*TinMt „.____.„.^r* 3u(Jlml>- MM*, 1 tWDN Flg. 22. — Destinaţia produselor redistribuite de negustorii din Botoşani. Dacă produsele brute botoşănene, aveau o arie de răspândire atât de largă, depăşind hotarele ţării, produsele fabricate în acest centru îşi aveau mărginită suprafaţa de redistribuire în interiorul hotarelor ţării; lucru care în trecut se întâmpla cam cu toate produsele fabricate ale ţării, noi aflându-ne într'un stadiu începător pe calea industriei. Astfel, lumânările dela Botoşani, erau vândute în mai toate oraşele Moldovei şi unele din Muntenia. Teracota se desfăcea acum două-trei decenii în toată ţara. Olâria alimenta pe la 1906 oraşele: Roman, Bacău, Brăila, Vaslui, Huşi, Podul-Iloaie şi Iaşi. După războiu încă mai alimenta cu produsele ei Moldova de Sud şi târguşoarele din Nordul Moldovei. Papetâria din Botoşani se distribue în tot Nordul Moldovei şi Bucovina. Periile şi bidinelele, care odinioară se vindeau în toată ţara veche, şi-au restrâns astăzi aria numai la oraşele din cuprinsul Moldovei. Industria hainelor gata îşi desfăcea în 1906 produsele — în cantitate de cea 21.000 costume anual, — în oraşele : Bucureşti, Buzău, l0r) Dare de seamă asupra stării economice a judeţelor Botoşani, Dorohol, Suceava In 1906, pg. 256—259. 1M) Dare de seamă asupra jud. Botoşani, Dorohol, Suceava, pg. 252. 512 Craiova, Piteşti, Slatina, Caracal, R.-Sărat, Fălticeni, Constanta şi Medgidia. In prezent producţia a mai scăzut şi debuşeele s'au împuţinat. Industria maţelor uscate, trimitea produsele sale mai ales în Ungaria. Oţetul din Botoşani se desfăcea în^Moldova, Basarabia şi Bucovina; astăzi industria aceasta a încetat. Umbrelele aveau înainte vreme o largă piaţă de desfacere (Iaşi, Roman, Bacău, Galaţi, Brăila, Bârlad, Vaslui, Focşani, R.-Sărat, Buzău şi Ploeşti). Actualmente în Botoşani industria aceasta e în regres şi pieţele acestea au fost ocupate de produsele altor fabrici. împletiturile de lemn şi paie, se desfăceau înainte de războiu, în următoarele oraşe: Bucureşti, Iaşi, Craiova, Constanta, Galaţi, Slatina, Roman, Focşani etc. Frânghiile produse în Botoşani se desfac mai ales în Basarabia şi Nordul Moldovei. Produsele textile (lingerie, panglici de mătase, tricotaje), se desfac în câteva din oraşele Moldovei şi chiar în unele din Muntenia. Industria jucăriilor, care astăzi a încetat din cauza concurentei firmelor germane, îşi trimitea până acum câţiva ani produsele bine apreciate în toate oraşele tării. Uleiurile fabricate în Botoşani, aprovizionează în special populara sătească, iar turtele se exportă. Conservele de carne (ghiuden, pastrama) şi peşte („ruşi") ajunsese la o bună reputaţie, alimentau înainte de războiu întreaga ţară. Astăzi, aceste industrii au decăzut cu totul. Vestitul „ghiuden de Botoşani", nu se mai găseşte decât întâmplător, chiar în oraşul acesta. Rezumând cele de mai sus, în schitele de hartă alăturate, putem trage concluzia că sub raportul redistribuirii produselor prime şi fabricate, Botoşaniul ocupa acum 3—4 decenii un loc de frunte între oraşele industriale ale tării; aria de răspândire a produselor sale, o arăta. Astăzi, mai toate ramurile de activitate indus- trială şi-au redus producţia şi numărul debu-şeelor. Cauza nu se datoreşte calităţii produ Flg. 23. — Ariile de răspândire ale câtorva produse fabricate în Botoşani, acum treizeci de ani. selor — care ajunseseră la o reputaţie deplin recunoscută — lipsei căilor de comunicaţie, centralismului nostru administrativ exagerat etc. §. 4. In cadrul general al ţării, Botoşaniul nu mai are astăzi importanţa comercială şi industrială din trecut, când era clasificat între primele trei oraşe ale vechei ţări, pentru comerţul de export-import. Astăzi păstrează doar rostul unui centru regional de comerţ, căci comerţul direct de export-import a fost părăsit aproape cu totul. După coeficientul său de comerţ, Botoşanii se situează între oraşele mijlocii ale ţării, ocupând încă şi astăzi al treilea loc între oraşele Moldovei (venind imediat după Galaţi şi Iaşi). După d. Paul Sterian 104), judeţele cu comerţ mai activ — care depăşesc media de 9.7 a ţării, — sunt ^"nV'J11^^ coeficientul 20), Braşov, Timiş, (cu 18,2), Arad (15), Constanta (14,8), Brăila (14,7), Covurlui (13,8), Cernăuţi (12,4), Prahova (12), Caliacra (11,8), 5fV,wîî fi1*?)/ Teleorman (10,6), Muscel (10,5), Iaşi (10,3), Tulcea (10,2), Lăpuşna (9,7), Dolj (9,5), Bihor, Botoşani şi Putna (9,2), - celelalte judeţe au un comerţ mai redus. Intr'o privire de ansamblu, se mai vede că în întregime Moldova şi Basarabia agonizează sub raport comercial. Judeţe cu oraşe mari, de peste 100.000 locuitori (Iaşi, Chişinău), rămân ca activitate comercială în urma unor judeţe care prin oraşele lor mărunte păstrează în mare parte caracterul rural (Caliacra, Muscel, Teleorman), ceea ce e cu totul anormal. Cauzele sunt multiple. Mai întâi e lipsa de discernământ urbanistic şi »») Comerţul Interior în România. Rev. Sociologie Românească an III 1938, Nr. 4-6 pag. 165. 513 economic, la creearea căilor ferate, care în Moldova, în marea lor majoritate, nu au ajutat vechile centre orăşeneşti în desvoltarea lor, dar nici n'a putut promova altele noi. Intr'al doilea loc e lipsa de grije a întreţinerii celorlalte căi de comunicaţie, (şosele) pentru activarea circulaţiei. A treia cauză: deşi Prutul taie în două Moldova, el nu leagă nici astăzi, după douăzeci de ani dela unire, cele două provincii cu pământ şi produse similare, ci le desparte. A rămas şi astăzi obstacol. Regiuni întregi cum e grânarul de pe Jijia şi Răut, au rămas până astăzi lipsite de o singură şosea practicabilă pentru automobile, care să străbată de-a curmezişul regiunea. Produsele rămân locului nevalorificate, sau ajung în centrele comerciale extrem de scumpe, datorită transportului. Multe produse alimentare care nu pot suporta un drum de mai lungă durată, sau sdruncinul căruţei, au fost părăsite. In bună parte comerţul Moldovei, rămâne un comerţ pe loc. De aceea se poate vedea atât de des anomalia ca, în unele părţi ale Moldovei, un produs oarecare să se deprecieze din cauza supraproducţiei iar nu departe, tot în cuprinsul Moldovei, acelaş produs să lipsească cu totul. Marfa nu se mişcă, sufere de-un fel de anchilozare. Cum majoritatea produselor prime ale Moldovei sunt cele agricole şi animale; urmează că nemişcarea lor — adică aglomerarea în anumite puncte de unde se organizează redistribuirea — să atingă fundamental însăşi comerţul. In scurt, sub raportul schimbului, Moldova a rămas la un comerţ aproape rural, ţărănesc. Numai comerţul alimentar îşi mai păstrează oarecare valoare. (La toate aceste observaţiuni, se exceptează Galaţii, care prin situaţia lui avantajoasă de port, aglomerează şi redistribue mai multe mărfuri decât toate celelalte oraşe ale Moldovei). De aceea şi centrele economice ale provinciei, amorţesc. Nicări, afară poate de Bălţi şi Bacău, nu se vede o cât de mică înviorare, ci numai lâncezire. Deciderea oraşului. Către sfârşitul veacului trecut, Botoşaniul ajunsese cel mai important oraş al ţării după Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, numărând peste 40 mii locuitori. Era considerat între cele mai industriale oraşe ale ţării, precum şi unul dintre marile antrepozite. începând de pela 1890 însă, o adevărată amorţeală cuprinde Botoşaniul. Rând pe rând, de atunci încoace, au dispărut fabrici, case comerciale însemnate, iar numărul locuitorilor a început să descrească. întrucât priveşte comerţul, acesta a dat înapoi. Nu mai e o piaţă internaţională, cum era mai demult pentru unele produse. „Comerţul de cereale, ouă, vite, manufactură, odată în floare în regiunea noastră, a ajuns aproape neînsemnat. Firme mari cu reputaţie mondială s'au desfăcut. Nu se mai fac transacţiuni de mii de vagoane de cereale, nu se mai aduc vagoane de coloniale şi manufactură, nu se mai trimit cârduri de vitef, spune un raport al Camerii de Comerţ din Botoşani105). întreg comerţul a amorţit. Prăvăliile seamănă tot mai mult a dughene în faţa cărora somnolent negustorul aşteaptă clienţii sau îi trage de pe uliţă, ca în măruntele târguri orientale. în privinţa industriei, cele mai însemnate întreprinderi s'aq ruinat. O moară cu renume european, întreaga industrie metalurgică, cea de stearină şi lumânări, industria conservelor de carne şi peşte, industria jucăriilor, a butoaelor, a umbrelelor, a împletiturilor de pae şi răchită, a oţetului, etc, au dispărut cu totul sau aproape cu totul. Altele noi nu s'au mai creat. Astăzi Botoşaniul nu mai e un oraş industrial. în multe locuri se văd doar zidurile şi coşurile dărăpănate ale vechilor fabrici sau ateliere. Şi aspectul arată decăderea. Străzile stricate, case odinioară frumoase astăzi pustii, faptul că aproape nu se mai clădeşte, circulaţia foarte redusă, arată cum Botoşaniul evoluiază cu paşi repezi spre o existenţă rurală. Un mult mai bun indiciu însă, e descreşterea numerică a populaţiei. în timp ce mai toate oraşele ţării şi-au sporit numărul locuitorilor, — unele chiar în proporţii mari — "*) Starea economică şi raportul asupra activităţii Camerll de comerţ,» 1928 p. 16. 514 Botoşaniul a dat înapoi, dela peste 40 de mii, cât avea în 1880, până la 32.000, cât are astăzi. Dacă ar fi avut o evoluţie normală, crescând adică în aceaşi proporţie în care începuse (cu 14 mii de locuitori în vreo 30 de ani, dela 1831 până la 1859, cu 13 mii în 20 de ani, de atunci până la 1880), ar trebui să aibă astăzi vreo 10.000 locuitori. Iată cum se explică faptul că unele oraşe, odinioară mai mici decât Botoşaniul, — precum: Galaţi, Ploeşti, Brăila, Craiova, Constanţa, Buzău, etc. — au întrecut astăzi cu mult populaţia Botoşaniului. Galaţii de exemplu, care în anul unirei avea o populaţie mai mică decât a Botoşanilor, şi-a cvadruplat numărul locuitorilor numai în 70 de ani, trecând astăzi de 100 de mii. Ploeştiul şi-a triplat populaţia în acelaş interval de timp: la fel Brăila, Craiova, Buzăul, etc. Botoşaniul e singurul oraş din vechiul regat care a dat înapoi ca număt de locuitori. Care să fie cauzele acestei decăderi? Cum aproape toate simptomele de mai sus s'au arătat cam din preajma anilor 1885—1890, cauzele decăderii trebuesc căutate în evenimente petrecute cam de pe atunci încoace. Fig. 24 — Căile de comunicaţie ale Botoşanilor: la stingă V-.9-. — odinioară (şoselele), la dreapta — astăzi (căile ferate). — în prezent Botoşaniul nu mai e la o răscruce de drumuri, ca odinioară. Una dintre cele mai însemnate pricini de decădere constă în schimbarea traseului arterelor de circulaţie economică, odată cu construirea căilor ferate. Atâta vreme cât şoselele sau chiar numai şleahurile erau singurele căi de comunicaţie şi transport, Botoşaniul se afla situat în centrul unui adevărat painjeniş de artere de circulaţie (v. fig. 24). Toate concurau în acest oraş, ajutându-i să-şi îndeplinească cu uşurinţă funcţiunile de important centru urban. Aceasta nu era o simplă întâmplare, căci între cauzele care au creiat oraşul, stă şi răscrucea de drumuri. 515 De îndată însă ce s'a trecut la transporturile feroviare, care activează ritmul circulaţiei, apropiind în timp punctele de aprovizionare şi debuşeele, cu totul alta a devenit situaţia Botoşanilor. Nu numai că nu mai e la o răscruce feroviară atât de importantă ca aceea a şoselelor de până atunci, dar rămâne departe chiar de orice cale ferată principală. O linie la Vestul judeţului, îi răpeşte produsele depe Valea Şiretului îndreptându-le spre oraşele din lungul acelei linii (Paşcani, Roman, Cernăuţi,...), altă linie pe Valea Jijiei îi răpeşte produsele din estul judeţului, trecându-le prin filtrul economic al Dorohoiului şi laşului, înainte de-a putea ajunge la Botoşani. Intre acestea, la mijloc, oraşul a rămas la capătul unei linii secundare, li mai rămâne doar o foarte îngustă arie de aprovizionare şi redistribuire a produselor, o arie cu rază de 10—15 Km. de jur împrejur. Din acest punct de vedere, apariţia căilor ferate a fost fatală pentru Botoşani, fiind asemenea cu tăierea rădăcinilor prin care curgea seva economică a oraşului. Cu alte cuvinte, când ar fi trebuit ca Botoşaniul să-şi mărească hinterlandul, datorită scurtării distanţelor ca timp prin mijloace mai rapide de transport, el e lovit tocmai de acest nou sistem de comunicaţie. Nu căile ferate prin ele înşile sunt dafavorabile oraşului Botoşani, ci construirea lor fără noimă, nesocotindu-se realităţile economice locale. De altfel, mai toate căile ferate din Nordul Moldovei, sunt la fel de nechibzuit trase, neslujind câtuşi de puţin la valorificarea produselor acelui colţ de ţară. Moşii întinse în regiunea celui mai bun ciornozim al ţării şi celui mai bun grâu din lume, stau pârloage pentru oi, din cauza lipsei căilor de transport, care fac nerentabilă agricultura. Urmările acestei izolări în reţeaua căilor ferate s'au făcut imediat simţite în comerţ şi industrie. Iată ce ne spune un judicios raport al Camerei de Comerţ din Botoşani la 1905: „Este cunoscut că oraşul Botoşani, din vechime încă, a fost cel mai renumit centru comercial şi agricol al Ţării de Sus. De aci se aprovizionau cu diferite mărfuri în afară de târgurile şi târguşoarele din apropiere şi cele mai multe oraşe din restul Moldovei; iar în ultimele două decenii, de când industria morăritului a luat o desvoltare mai mare, acest oraş a devenit şi mai renumit prin specialitatea făinurilor ce fabrică morile de aici, astfel că în ceea ce priveşte industria morăritului, Botoşanii este pentru România ceea ce este Buda-Pesta pentru Ungaria. Oraşul Botoşani, care era şi servia drept antrepozit al comerciului Moldovei cu ţările Occidentale — aici erau depozite însemnate de manufactură, cizmărie, tutunuri, brânzeturi, lână, conserve de carne, cereale etc, — oraşul care făcea cel mai mare comerciu de vite, astăzi a ajuns un oraş de mâna treia, de nu va ajunge şi mai rău dacă va mai dăinui această stare de lucruri. Netăgăduit că cea dintâi şi mai însemnată cauză a acestei decăderi este că oraşul Botoşani a fost lăsat la o parte de reţeaua principală a căilor ferate" 106). Aceasta este adevărata cauză a decăderii Botoşanilor şi nu aceea despre care s'a pomenit107) şi anume că prosperitatea oraşului fusese legată de aproprierea graniţelor Austriei şi Rusiei "şi numai desfiinţarea lor la 1918 ar fi cauzat regresul economic al Botoşaniului. Acele graniţe apropiate n'au contribuit la ridicarea Botoşaniului, ci la ridicarea altor centre ca: Burdujeni, Mihăileni, Ştefăneşti etc... Dovada e că, deşi acele graniţe s'au menţinut până la 1918, decadenţa Botoşaniului începe cu mult mai înainte, adică de pe la'1885—90, de pe când s'au construit liniile ferate. încă pe la 1905 se vorbia despre degenerarea comerţului Botoşănean. Iată constatările Camerei de Comerţ şi Industrie din Botoşani, din anul acela: „...dintr'un oraş cu mare trafic de mărfuri, ce se aduceau fie din Austria, fie dela Galaţi pentru toată Moldova de Sus; dintr'un punct însemnat de tranzit în spre Austria şi în spre oraşele Moldovei până la Galaţi; dintr'un oraş, ce figura cu comersanţii săi în Anuarele comerciale din străinătate ca oraş important, ca mare centru comercial şi cu firme renumite în special pentru importul de manufactură — la 1880 Botoşanii încă număra vreo 20 de angrosişti de manufactură — şi pentru expor- !«) Dare de seamă asupra stărel economice a jud. Botoşani, Dorohol, Suceava, 1906, p. 272 şl urm. ln) N. lorga : Un oraş românesc : Botoşanii (in voi. „Botoşanii In 1932", p. 11). 516 tul de lână, cereale, vite şi alte produse brute; dintr'un oraş cu aşa situaţiune comercială însemnată a ajuns azi oraş de mâna a doua" I08). O a doua cauză a decăderii Botoşaniului stă în fărâmiţarea marei proprietăţi boere-reşti. Toate produsele agricole ale Moldovei de Nord erau adunate în Botoşani şi acolo transformate sau redistribuite în diferite părţi ale ţării sau Europei. Nu trebue să uităm ca în cea mai mare parte Botoşaniul era centrul unei importante regiuni agricole şi că industria lui prelucra produsele agricole sau lucra pentru agricultură (unelte, reparaţii etc....) De asemenea nu trebue să uităm că marii proprietari agricoli din judeţele înconjurătoare îşi aveau reşedinţa în Botoşani. Pulverizarea marilor latifundii şi economia ţărănească care i-a luat locul, cu risipirea produselor pe pieţele mărunte lăturalnice, a făcut ca produsele naturale ale ţinutului să se dirijeze altfel, pe alte căi, ocolind Botoşaniul izolat de marile linii ferate. A treia cauză a decăderii oraşului se datoreşte distrugerii comerţului de vite, care forma bogăţia de căpetenie a ţinutului. Acest comerţ capătă o puternică lovitură dela convenţiile comerciale „nechibzuite poate, oricum nenorocite"încheiate de statul român cu străinătatea, care distrug în bună parte acest comerţ109). Altă lovitură puternică a primit creşterea vitelor odată cu "desfiinţarea velniţelor, pe lângă care se creşteau şi îngrăşau vitele albe pentru export (Dumbrăveni etc...). Mai sunt şi alte cauze de ordin mai mărunt, ca înmulţirea excesivă a evreilor, centralismul exagerat al statului etc..., după cum există şi cauze derivate precum : decăderea industriei, care pe de o parte nu mai are ce prelucra, pe de alta dă produse mult mai scumpe — datorite lipsei căilor de transport — putând fi uşor concurate chiar de produse inferioare dar ieftine; strămutarea sediului de afaceri al marilor case comerciale, pe care le incomoda lipsa căilor ferate etc... In concluzie, observăm că transformarea sistemului de transport şi a traseului căilor 'de comunicaţie, introduce profunde schimbări în vieaţa economică şi socială a aşezărilor omeneşti urbane. Aşa dar, valoarea factorilor fizici, care au contribuit la naşterea organismului urban, nu are un caracter absolut şi permanent, fiind depăşită de puterea pe care o imprimă anumite întocmiri omeneşti. Dovedindu-se printr'aceasta încă odată că aşezările urbane sunt punctele de concentrare a sforţărilor omeneşti de emancipare de sub dominaţia mediului. Totuşi, întocmirile omeneşti sunt şi rămân vremelnice, pe când elementele mediului străbat mai departe în timp, răbdătoare, până când circumstanţe favorabile le vor scoate iarăşi la iveală. Şi dacă am trece dincolo de această concluzie generală, se poate observa că dacă nu moartea acestui mare centru economic atrage luarea aminte, ceea ce trebue să intereseze întreaga ţară, sunt cel puţin următoarele considerente: a) Traseul nechibzuit al căilor ferate din N. Moldovei a distrus vechile centre comerciale şi industriale, fără a putea promova altele noi, făcând astfel ca întreaga provincie să lâncezească} b) Produse care făceau odinioară fala ţării (cerealele, făina de Botoşani etc.) departe dincolo de hotare, rămân acum pe loc, nepuse în valoare şi unele din ele nu se mai pot produce nicăeri aiurea în restul ţării; produse româneşti fiind astfel înlocuite uşor pe pieţele străine. Punerea în valoare a bogăţiilor agricole din acest ţinut, nu se va face aşa dar decât prin reactivarea circulaţiei din partea locului şi îndrumarea ei spre centrul natural al regiunei: Botoşaniul. Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri, s'au propus mai multe remedii. între altele a fost: a) prelungirea căii ferate dela Botoşani până la Hârlău şi Todireni-Bălţi, «*) Camera de corner} şt industrie: Dare de seamă asupra stării economice a jud. Botoşani, Dorohol, Suceava în 1906, p. 229. '«) N. lor ga: Un oraş românesc- pg. 15. 517 înodând astfel actualul capăt de linie, cu alte puncte ale traseului feroviar. După construirea liniei transversale Carpaţilor (llva-Dorna), creiată de curând cu scopul de-a lega între ele prin strânse relatiuni economice, provinciile nordice ale ţării, s'a propus oirentarea prin Botoşani şi Câmpia Moldavă, a acestei principale artere de circulaţie, punând astfel în contact regiuni care au o absolută nevoie de schimb reciproc (regiuni muntoase de produse agricole, câmpia de lemne), b) Sa mai propus captarea Şiretului la Bucecea şi îndrumarea apelor lui spre răsărit spre Sitna, utilizând o trecătoare naturală pe unde cele două râuri s'au apropiat până la o distanţă de câteva sute de metrii. Apele Şiretului ar trece astfel prin Botoşani. Ţinând seamă că afluenţii Sitnei prin albiile cărora s'ar trage apele Şiretului, au un nivel cu vre-o 70 m. mai jos, rezultă un mare avantaj; producerea unei căderi, care-ar furniza o enormă cantitate de energie electrică întregei Moldove de Nord. Se înţelege că aceasta ar ajuta desvoltarea unei prospere industrii. VICTOR TUFESCU VĂLENII DE LÂNGĂ PRUT La 20 km depărtare de gara Vulcăneşti şi Ia 30 km de Cahul, pe malul Prutului, este aşezat străvechiul sat moldovenesc Vălenii, cu 700 case şi 3.000 suflete. Sub deal, pe o făşie îngustă de pământ, cruţată de apele Prutului, casele acoperite cu stuf, de departe par înghesuite una lângă alta, fără curţi şi grădini despărţitoare de gospodării. Regiunea este deluroasă, presărată cu movile ridicate din timpurile tătăreşti şi străbătute de râpi, mlaştini şi iazuri create de revărsările Prutului. Satul este pomenit prin hrisoave încă dela începutul sec. XVII şi a fost la început un adăpost pentru pescarii dela Prut, a căror familii înmulţind-se cu timpul, au ajuns ca astăzi să formeze un sat cu câteva mii de suflete, toţi moldoveni, inclusiv negustorii din sat. Pământul este insuficient şi puţin roditor, stratul fertil fiind spălat de ape în urma despăduririlor sălbatice şi terenul accidentat fiind greu de cultivat. De aceea pământul serveşte mai mult pentru păşuni, locuitorii fiind crescători de oi şi cai de tracţiune, iar în văile, care şi-au păstrat fertilitatea, se cultivă păioasele şi leguminoasele. Deşi sat de pescari odinioară, astăzi pescuitul nu mai poate forma un izvor de câştig, fiind concesionat. Intr'o oarecare măsură, pescuitul, după sistemul actual, aduce daune agricultorilor din Văleni, întrucât concesionarul, cu scopul de a capta mai mult peşte, produce inundaţii artificiale la timp nepotrivit în balta arată şi semănată de mulţi ţărani. Locuitorii, în trecut, ocupându-se mai mult cu pescuitul, care era rentabil, peştele prins fiind vândut la Reni şi Galaţi, nu se interesau de agricultură. Populaţia pare sărăcită, insuficient îmbrăcată şi alimentată, lipsită de rezerve de porumb, pe care trebue să şi-1 procure din Reni. Din lipsa de îmbrăcăminte mai bună a slăbit şi frecventarea bisericii în timpul sărbătorilor. A apărut baptismul, satul având 30 familii, care fac parte din această sectă. Vitele suferă din cauza lipsei de nutreţ. Depresiunea sufletească a locuitorilor din Văleni se datoreşte nu numai secetei care, bântuind dela Paşti, le-a distrus odată cu recolta şi speranţele în zile mai bune, ci şi nă-praznicului incendiu, care, în Mai a. c, a mistuit toată partea centrală a satului —186 de gospodării, împreună cu şcoala, localul postului de jandarmi şi altele. Acest incendiu este cu atât mai simţitor că nu este primul de care suferă satul. In anul 1930 a ars toată 518 SOCIOLOOIE ROMÂNEASCA, III, 10 12 Ştirbii: Vălenii de lângă Prut. Clişee: Aurel Bauh Fig. 1. —Vedere a unei margini a satului. Fig. 2.— O gospodărie distrusă de incendiu. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCA, III, 10-12 Ştirbu: Vălenii de lângă Prut. Clişee: Aurel Bauh W«M* *k*m&dA« Fig. 3.— Turmă la păscut, în împrejurimile Vălenilor. Fig. 4. — Femeie din Văleni, partea de Nord care s'a refăcut mai târziu, în mod primitiv, cu mijloacele restrânse de care dispuneau locuitorii. Astăzi centrul satului are înfăţişare de ruină, iar locuitorii se adăpostesc In nişte cocioabe de pământ, acoperite de stuf şi lipite de zidurile rămase din casele arse. Terenul mlăştinos contribue la desvoltarea malariei. Vatra satului este aşezată la loc nepotrivit pe o făşie îngustă dintre deal şi Prut, ceeace face ca satul să fie întins în lungime şi greu de administrat şi întreţinut. In balta Prutului s'ar putea face construcţii numai în cazul când ar fi asanată ceeace ar cere investiţii însemnate. Terenul accidentat şi deplasabil, râpile şi lipsa de apă împiedică extinderea satului în lăţime, spre dealuri. In căutarea apei pe aceste dealuri s'au făcut sondagii de către Stat şi judeţ încă înainte de războiu dar nu s'a ajuns la rezultate bune. Astăzi săteanul cu stare Ion Ştirbăţ încearcă pe cont propriu săparea unei fântâni pe proprietatea lui, situată în regiunea deluroasă; a ajuns la 55 m adâncime, dar n'a dat încă de apă. Tocmai lipsa de apă în stepă este unul din motivele pentru care satele stau înşirate unul lângă altul dealungul Prutului la o distanţă de abia câţiva km., iar în interior sunt rare; astfel dela Vulcăneşti până Ia Văleni, pe o distanţă de 26 km nu se întâlneşte niciun sat. Pe dealurile descoperite, monotone la vedere, solul spălat de torenţi şi sărac în vegetaţie nu este bun pentru agricultură şi este lăsat toloacă, adică se întrebuinţează pentru păşunatul oilor. Sărăcia solului face ca, în această regiune, să fie încă terenuri libere, administrate de comuni, deoarece nu caută nimeni să Ie stăpânească. Această stare de lucruri a fost luată în consideraţie la aplicarea reformei agrare şi de aceea o parte din Văleneni au fost împroprietăriţi în locuri mai îndepărtate dar cu pământ mai fertil, 30 de familii au primit loturi la Qăvănoasa la 40 km depărtare de Văleni, alţii la 52 km dincolo de Vulcăneşti. Paralel cu Prutul, moşia satului Văleni este ingustă, în schimb se întinde mult în interior, ajungând până la hotarul Vulcăneştilor. Loturile sunt lungi şi înguste ca nişte cureluşe, pornind din deal spre vale. Vatra satului, din cauza condiţiunilor neprielnice, nu poate fi nici lungită în baltă nici ridicată în deal. Reclădirea completă a satului pe locul vechiu, deşi este posibilă, are desavantajul că iar va forma o îngrămădire de case în spaţiu limitat şi nu va prezenta siguranţă în cazul unui nou incendiu. De aceea ar fi mai raţional să se impună familiilor care au fost împroprietărite în alte părţi, să-şi clădească acolo casele, descongestionând astfel vatra actuală a satului şi în acelaşi timp să se interzică construcţii de garduri, coteţe şi acoperişuri de stuf în Văleni. In planul de reclădire al satului, ar trebui să se prevadă o stradă largă spre Prut, perpendiculară pe uliţa principală a satului şi deschizându-se în faţa bisericii într'o piaţetă în jurul căreia să fie concentrate clădirile instituţiilor publice din Văleni, ca: primărie, şcoala, căminul cultural, banca populară, postul de jandarmi, dispensarul medical şi baia comunală. Realizarea acestui plan ar prezenta următoarele avantaje: 1. Uşuruarea administraţiei satului şi a comunicaţiei, mai ales în anotimpul ploios; 2. Asigurarea pazei instituţiilor satului; 3. înlesnirea accesului spre Prut. In ultimul incendiu, pompierii sosiţi la timp din Galaţi, Cahul şi Reni n'au putut să dea concurs efectiv de stingere din cauză că uliţele, înguste şi întortochiate ale Vălenilor, au împiedicat alimentarea cu apă din Prut. Plantarea de pomi spre uliţa mare şi cea spre Prut ale satului şi formarea unui parc comunal în jurul bisericii, ar contribui mult la înfrumuseţarea şi înviorarea satului sărac în vegetaţie. Moşia satului Văleni este împărţită în 216 loturi a 14-25 ha fiecare, rolurile fiscale stabilindu-se tot după loturi, iar plata repartizându-se între moştenitorii lotului; aceste proprietăţi fiind indivizibile între membrii familiei, sunt stăpânite şi astăzi în devălmăşie. 519 Unii din actualii moştenitori fiind în a treia generaţie, partea fiecăruia este mai mică de 1 ha. Vânzările individuale ale dreptului de proprietate nu se pot face decât cu consimţământul scris şi autentificat al tuturor moştenitorilor lotului. Cultura lotului se face în modul următor: lotul este împărţit în atâtea parcele câţi moştenitori sunt şi în fiecare primăvară aceste parcele de cultivat, fitoace, sunt trase la sorţi în asistenţa primarului comunei. Din cauza acestui sistem cultura pământului lasă mult de dorit; nu se fac îmbunătăţiri funciare, nici culturi raţionale, deoarece cultivatorul neştiind ce parcelă va avea de cultivat în anul viitor, lucrează superficial. Nu se fac desmiriştiri, arături de toamnă şi adânci, îngunoieri, nu se plivesc buruienile şi nu se fac ameliorări de teren. Dacă s'ar construi un dig pe malul stâng al Prutului, ar putea fi redată culturii balta care numai în raza comunei Văleni are o suprafaţă de peste 1.000 ha. Digul ar putea fi ridicat cu ajutorul muncii obşteşti a premilitarilor din Văleni şi comunele învecinate. Această baltă împreună cu toate iazurile din Sudul Basarabiei, în suprafaţă de câteva sute de mii de ha, aparţine la 38 comune de coloniştişi este administrată de o Eforie, cu sediul la Bolgrad. Veniturile realizate din exploatarea acestor iazuri şi bălţi, ca la 20 miloane lei anual, servesc la întreţinerea instituţiunilor şcolare supraprimare (liceul teoretic, şcoala profesională, internate etc.) din Bolgrad, precum şi pentru diferite nevoi culturale ale celor 38 comune. Deoarece exploatarea bălţilor se face prin concesionare şi modul de a se comporta al concesionarului aduce prejudicii ţăranilor din Văleni, aceştia ar prefera să fie împroprietăriţi în baltă, care în prealabil să fie expropriată de Stat. Prin tradiţie fiecare ţăran din Văleni avea dreptul să pescuiască în Prut şi baltă pentru nevoile lui. Fiecare ţăran folosea 2 coteţe şi două perechi ventiri (vărşi) pentru prins peşte. Astăzi pentru acest drept ţăranul plăteşte 35 lei pe an pentru pescuitul cu ciorpag (chipiciag) şi 300 lei cu năvodul (vălog). Tot astfel gratuitatea folosirii stufului pentru nevoile proprii a fost înlocuită cu o taxă de lei 700 anual de „tarpant. „Tarpanf se chiamă unealta de tăiat stuful; un tarpan anual se consideră atâta stuf cât poate să taie în timpul anului ţăranul singur fără ajutorul familiei şi fără dreptul de a avea înlocuitor la tăiere, în cazul când se îmbolnăveşte sau este ocupat cu altceva. Ferma statului „Brateşi procedează şi Ia tăierea stufului în dijmă; jumătate din stuful tăiat, ţăranul este obligat să-1 transporte în curtea fermei. Pentru a evita neînţelegerile între ţărani şi concesionar, s'ar putea organiza, cu concursul financiar al Institutului Naţional al Cooperaţiei, o cooperativă de pescari, care având şi o reducere de 10°/0 din arendă conform legii, ar concesiona dela Eforia din Bolgrad bălţile şi islazurile. Avantagiile cooperativei ar fi următoarele: 1. Ar da ocupaţie ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu loturi insuficiente, cu atât mai mult că Ia origine Vălenenii au fost pescari; ■ 2. S'ar evita neînţelegerile şi procesele dintre ţărani şi concesionari, care astăzi dau mult de lucru instituţiilor şi autorităţilor din sat şi regiune. Moşia satului Văleni, în suprafaţă de circa 3.500 ha, din care 300 inapte pentru cultură, produce o recoltă anuală normală de 750 vagoane cereale. Terenurile arabile din baltă produc 200 vagoane, în cazul când nu sunt inundaţii. Treeratul se face cu piatră trasă de cai. Recolta anului curent a fost complet compromisa; ţăranii nu şi-au întors nici sămânţa; seceta durând din luna Aprilie, porumbul n'a legat. Nu există nici nutreţ pentru vite, care sunt vândute cu preţuri derizorii, în special caii, la târgurile din Galaţi, Reni şi Cahul. Prefectura judeţului a întreprins de pe acum ajutorarea cu porumb a populaţiei, Crucea Roşie a promis patru vagoane de porumb. Ţăranii susţin că până Ia războiu recolta era mai bună; în timpul războiului 520 făcându-se despăduriri atât pentru procurarea materialului lemnos cât şi pentru construcţia unei linii ferate înguste strategice spre Prut, terenurile s'au degradat, compromiţând recoltele. Astfel, din 10 ani numai 2—3 au recoltă bună. Terenurile mai puţin productive şi accidentate de pe dealuri sunt utilizate pentru păşunatul oilor. Păsările de curte destul de numeroase sunt cumpărate de negustorii dela Galaţi. Lângă Văleni sunt cariere de piatră ce nu pot fi însă valorificate, piatra fiind de calitate inferioară: rară şi nisipoasă. Prin baltă, se cultivă inul şi cânepa, care se prelucrează pe loc de sătence pentru nevoile familiei. O parte din braţele de muncă disponibile sunt folosite de ferma Statului „Brateş"şi de ţăranii mai înstăriţi. Plata zilnică este de 15—25 Iei cu hrana lucrătorului; femeile sunt plătite cu 10 — 15 lei. Din cauza paludismului, potenţialul de muncă este scăzut. Sătenii sunt lipsiţi de noţiuni elementare de igienă. Bolile sociale sunt în creştere şi mortalitatea este ridicată. Debilitatea populaţiei se explică şi prin căsătorii premature. Vieaţa sexuală începe la fete la 13 ani şi băieţi la 14; trăesc în concubinaj până la împlinirea vârstei legale, când se căsătoresc. Sunt cazuri când la 16 ani, îndeplinind formele legale, femeile sunt mame cu doi copii debili sau morţi; 75 la sută din locuitori se căsătoresc până la vârsta de 20 ani. Există cazuri când din consideraţiuni materiale, tinerii de 15 ani iau în căsătorie văduve de 25 ani şi mai în etate. Alimentaţia este insuficientă şi neregulată. în timpul verii se mănâncă zarzăre şi chiseliţă din fructe, iar iarna o mămăligă cu fiertură. Nu cunosc modul de alimentare mai raţional. Apa din Văleni nu este bună de băut. Iarna iau apă din Prut, iar vara din fântâni din cauza scăldatului. Lipsiţi de iniţiativă, exploataţi de negustori, arendaşi şi neglijaţi de autorităţi, suportă în tăcere dificultăţile traiului. Privesc cu indiferenţă viitorul şi nu se interesează de ceeace se petrece în ţară. La 6 posturi de învăţători, populaţia şcolară este de 700 copii pentru curs primar şi 200 pentru grădini de copii. Singura clădire de şcoală a ars complet în ultimul incediu. Cu toate că frecvenţa şcolară este de circa 40°/0, analfabetismul în sat este de 80°/„. Populaţia exploatată de cămătari, contractează cu uşurinţă împrumuturi, fără ca să se gândească Ia consecinţele lor. T. AL. ŞTIRBU 521 CERCETĂRI COLONIŞTII DIN JURUL CAPULUI CALIACRA Preliminarii: O privire sinceră, obiectivă asupra vieţii coloniştilor, din colţul sud-estic al Cadri-laterului, a fost scopul acestei anchete, Relatările ce urmează sunt desprinse din spusele oamenilor, controlate şi verificate prin observaţii personale sine ira studioque. Idee mare, imperativ naţional şi social totodată, colonizarea Dobrogei noi a cunoscut in perioada niţă şi, în primul rând, colonizarea Cadrilaterului, Vastele dimensiuni ale acestui deziderat naţional, impuneau însă sacrificii de proporţii egale, din partea dregătorilor şi autorităţilor, Dar, ca şi la trecerea în terenul faptelor a altor idei de progres economic-social, demagogia politică a bagatelizat şi a meschinizat şi această mult cântată colonizare, despre care s'a scris şt s'a discutat atât, însă, în realizarea căreia, interesul a primat sufletului; patima, obiectivitătii; abuzul, adevărului şi spiritului de justiţie. Din mare, între farul Şablei (Şablaburun) şi capul Caliacrei, stânca se ridică deodată, imensă, cavernoasă, ameninţătoare. Piatra se risipeşte pe buza litoralului, pe o adâncime de câteva sute de metri, pentru a faee loc, treptat, pământului negru, poros şi rodnic, uşor unduit, bine desvelit, dar, păstrând ici, colo, câte-o curea de pădure, câte un petec de vie sau mărunte livezi, strânse în jurul satelor, împrăştiate şi rare. Pământul ar fi harnic la rod, dar locurile sunt secetoase. Vânturile care bat veşnic pe aceste meleaguri de coastă, alungă norii, uscând totul. Soarele arde aprig, iar seceta se pune din Aprilie, uneori din Martie, distrugând viile, lucerna, porumbul, grâul chiar. Plugul pătrunde cu greu solul uscat şi întărit ca fierul. Omul e nevoit să are cu câte două şi trei perechi de boi, iar pământul lucrat, trebue lăsat, odată la doi ani, să se odihnea' scă, să se facă ogar; altminteri, nu dă recoltă. Seceta albeşte ţarina, amărînd oamenii. Anii fără ploi se înmănunchează ca şi cei buni, ca în legenda biblică. 1931, 1932 şi 1934, au fost răi de grâu. ani fără pâine, ani de foame, cum spun coloniştii Plugarul munceşte cu sârg, dar neîncrederea in roadele lucrului său, îl face mohorît şi ursuz. Anul acesta, bunăoară, în zadar au aşteptat oamenii norul dinspre Bulgaria, în zadar au făcut slujbe şi au înecat scaloianul. Seceta a început din primăvară şi până 'n Septemvrie, doar la seceră a dat o stropeală. Sub jarul soarelui, pământul se r Şalele de colonişti din jurul capului CALIACRA postbelică, o amploare susţinută, veşnic reconfirmată. Intr'o epocă neliniştită, necristalizată incă, amorfă şi incertă, cutremurată de incursiile corni-tagiilor, bântuită de foamete, defetism şi revoltă, fixarea unui fond românesc, la hotarele unui vecin duşmănos şi revendicator, apărea ca singura posibilitate de ameliorare a unei situaţii de insuportabilă panică, unică soluţie de stabilizare a sbaterilor, frământărilor permanente, soluţie care viza, In acelaş timp, asimilarea latentă a minorităţilor diverse, parte rebele şi recalcitrante, parte placide şi conciliante, Deaceea, n'a existat partid politic dela 1920 Încoace, care să nu fi înscris în programul său de realizări imediate, colonizarea regiunilor de gra- 522 usucă, se crispează, plesnind, nimicind vlaga bobului, mlădiţa tânără care creşte încet, tainic, în miezul humei. Vântul, care alungă ploaia, grăbeşte venirea iernii. Crivăţul se svârle din Urali, peste Volga şi Bug, răscolind marea, litoralul, împrăştiindu-se pe podişul larg deschis al Cadrilaterului, aducând viscol şi zăpadă îngheţată, acoperind satele, pădurile, islazurile. Zile întregi, oamenii stau baricadaţi în casele lor, aşteptând potolirea prăpădului. Printr'o deschizătură cât unghia, în peretele locuinţei, vântul vâră înăuntru troiene. Când mai stă vijelia, oamenii îşi adună gardurile dărâmate, ograda risipită, coteţele mutate din loc. In lipsă de lemne, fo» cui se face cu tizic, bălegar uscat şi tăiat în bucăţi sau cu paie, pleavă netrebnică. Foc iute, care iute se trece. Pe aceste coaste vântoase, pentru stăpânirea cărora s'au războit bătrânii voivozi munteni, opu-nându-se valului de expansiune a Semilunei cotropitoare, s'a întreprins realizarea parţială a colonizării. Mii de oameni au fost aduşi de pretutindeni pentru românizarea regiunii, „pentru înlesnirea înfiinţării de centre noui..... ţi, în vederea intensificării vieţii economice", aşa cum frumos hotărăşte bine intenţionata lege din 17 Iulie 1930. Ardeleni, bucovineni, basarabeni, regăţeni, români din Banatul iugoslav, macedoneni din Grecia şi din Bulgaria, s'au răspândit puzderie în Dobrogea sudică, amestecându-se cu populaţia băştinaşe, alăturându-se satelor existente sau întemeind aşezări noi. Pământurile Statului, rămase în urma verificării titlurilor de proprietate, (deţinătorii terenurilor rurale din Dobrogea de sud ne-fiind după vechiul drept turcesc proprietari absoluţi, ci numai embaticari, — arendaşi, — Statul român a lămurit, odată pentru totdeauna situaţia cultivatorului, acordându-i dreptul de proprietate absolută, în schimbul cedării unei treimi din proprietatea deţinută ca embaticar, legea de verificare a titlurilor de proprietate, din Dobrogea de Sud, din Iulie 1924), au fost atribuite coloniştilor. O susţinută propagandă a isbutit să strângă, in cele două judeţe, numai dela războiu încoace, aproximativ treizeci de mii de români. O lume diversă, păstrând specificul locurilor natale, dar care constitue în integritatea ei un fond omogen însufleţit de aceeaşi conştiinţă, pus în mişcare de acelaş gând, mărturisind acelaş ideal. Legea colonizării, de care am amintit, a reglementat situaţia juridică şi agrară a colonişti- lor, stabilind drepturile şi obligaţiunile ce le incumbă. Pe baza acestei legi, — art. 40, — oficiul naţional de colonizare, înaintea lui, Ministerul de Domenii, a vândut terenuri de cultură, în loturi egale, în suprafaţă de zece hectare fiecare, (15 ha, atunci când se înfiinţa sat nou), împărţite de obi-ceiu astfel şi supuse acestor condiţii: Una parcelă de 4,500 ha. A doua parcelă de 4,500 ha. A treia parcelă de 5.000 mp, (vie). Un teren loc de casă, in suprafaţă de 2.400 mp. Aceste locuri, fac parte din „Fondul mobiliar" pentru colonizare, din judeţul Caliacra, comuna Sabla, centrul Cîlîcichioi. Preţul de vânzare al loturilor, stabilit în conformitate cu dispoziţiunile art. 41 şi 42 din legea colonizării, e de lei 11.220. Plata preţului, se va face în 60 rate semestriale, egale, cu scadenţa la 1 Mai şi 1 Noemvrie ale fiecărui an, pentru care colonistul va fi urmărit, pe baza legii de urmărire a veniturilor Statului. Colonistul e obligat, în conformitate cu art. 44 din legea colonizării, să plătească in aceleaşi condiţii, dar cu un procent de 5% pe an, debitul rezultând din valoarea construcţiilor sau a materialelor pentru construcţie predate, sau a sumelor avansate pentru inventar şi seminţe. Pentru plata ratelor, Statul are privilegiul înscris în legea colonizării din 1930 şi art. 1.730 şi 1.737 din codul civil. Conform cu dispoziţiunile art. 47 din legea colonizării, loturile nu se vor putea divide în porţiuni mai mici de jumătate, iar cele mai mari de 10 ha, se vor divide în porţiuni de câte 5 ha şi, potrivit art. 45 L. C, nu vor putea fi înstrăinate nici voluntar, nici prin execuţie silită, decât la alţi colonişti, sau pentru înzestrarea copiilor, cu respectarea dispoziţiunilor prevăzute de art. 47 L. G, cu avizul O. N. A. C, şi aprobarea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Colonistul e obligat la îmbunătăţirea condiţiilor de cultivare ale lotului, la sădirea pomilor, la organizarea cooperativelor, obştiilor etc. Neexecutarea obligaţiilor, precum şi neplata a 4 rate consecutive, atrage rezilierea contractului şi deposedarea colonistului, proprietatea reintrând în patrimoniul Statului, iar colonistul urmând a fi despăgubit pentru clădiri şi investigaţii, beneficiind de recoltă", „La pomul lăudat", Dar bunele intenţii ale legiuitorului au fost contrazise de acei cari au aplicat legea, de autorităţi chiar, în haosul incuriei 523 administrative, caracterizând cei dintâi ani din istoria politică-socială a României postbelice. Am venit cu sacri la pomri lăudat, da ne-o fost amăgire, spunea Constantin Bondor, bucovinean, din Horodnicul Rădăuţilor, colonizat în Kîlîcicbioi. Ne-om lăsat vetrele ţi ne-om Stabilit aici la malu Mării fiegre să facem plugărie bună ţi gospodărie românească. Dar toate alea merg rău ţi tare-mi vine să vând aici ţi să mă'ntorc de unde am pornit. * Minciuna şi demagogia politică au însămânţat neîncrederea în sufletul colonistului. Pentru a-1 aduce în Cadrilater, partidele au răspândit în ţară şi peste hotare, în regiunile locuite de români, ştiri fanteziste, amăgitoare. De pildă, li s'a făgăduit coloniştilor, pe lângă pământuri de cultură şi unelte de muncă, maşini agricole, vite, în-sămânţări. Mai mult, unora li s'a spus că la Ba-zargic li se va înmâna cheile caselor gata construite. Când au ajuns însă pe locurile ce li se hotărîse, oamenii n'au găsit nici locuinţă şi nici chiar loturile, necum unelte, vite şi celelalte. Svâr-liţi acolo la malul Mării, printre băştinaşii neprimitori, răuvoitori, bieţii colonişti s'au aciuiat fiecare cum a putut. Unii au stat cu chirie, pe la Bulgari, Turci, Găgăuţi; alţii s'au adăpostit prin grajduri, hambare sau sure, ca de pildă, cei din Kaiabechiu (Stânca) prin coşarele foştilor latifundiari fraţii Carioffilis; alţii au săpat gropi, în pământ, acoperindu-le cu paie şi scânduri, trăind ca sobolii, luni întregi, ani chiar, până ce au is-butit să-şi construiască case de piatră, lemn sau pământ presat. Aşa s'a întâmplat cu Petre Bora, din Almaşul-Mare, judeţul Alba, care a vândut tot ce â avut acolo, in satul natal, şi a venit la Stânca cu tot rostul: cai, căruţă, lucrurile casei. „N'om primit nimic la început, da' tăt ne-o în-ţelat că ne dă, pâri ce ne-o apucat iarna. Ploua ţi muierea sta cu pătura 'n cap asupra copilului de două luni numai. „Mă duc să mă ţăp în Mare", zicea ea. Am întemeiat un bordeiu de casă, mai pe urmă am ridicat un zâd. Am muncit tăt cu mâna, da' m'am băgat în boală de nu sâmt încă om. N'am avut nici plug, da' aveam cai ţi am făcut tovără-ţie cu alt colonist. Mai apoi mi-o murit caii ţi am indurat mizerie grea. Am îmbiat desculţ ţi des-brăcat ţi cu burta goală. M'am apucat de zidărie, de tâmplărie ţi am răuţit să strâng ceva parale de mi-am cumpărat alţi cai. Da' acu trebue să dau la precepţie ţi iar rămân pe drumuri. Apăi trăeţte, apăi imbracă-te, când precepţia ne ia tăt cu forţa. Fasole nu-i, cartofi nu-l, că uneori îmi vine să sbor. Decât cu atâtea spese pe zece hectare de pământ, mai bine cu nimic, da' liber. Dintru întâi ţtiam că nu plătesc dări. „Mereţi băieţi de vă aţezaţi ţi vă puneţi pe muncă ţi faceţi agricultură, că are Stătu grije de voi", ne-o zis conzilieratul din Bazargic. Da' năpastele s'a pus pe capri nost!". Acum, moţul Petre Bora, vrea să dea pământul in dijmă, iar el să se ducă să lucreze la o mină, la care se pricepe sau altundeva. Ce, să piară de foame 'n casă? Căruţa i s'a stricat, caii trebue să-i vândă să plătească dările, porumb nu s'a făcut, grâul 1-a vândut pe nimic. Pentru două kilograme de grâu primeşte un kilogram de cartofi, iar pentru un kilogram de fasole trebue să schimbe patru, cinci kilograme de porumb. Mănâncă odată ţi gata. Din cinci hectare de grâu i-a rămas pentru hrană şi sămânţă, doar 170 de băniciori. Socotind seceratul, maşina, legatul câte toate, Petre Bora, constată că nici paiele nu-i rămân de cinste. Când a venit în Dobrogea, era îmbrăcat ca un funcţionar, îşi aminteşte el cu mândrie. Acum • ca unul de-ăia care face ciure de oaie. Sperează omul în zece hectare, dar mai bine fără ele. Că înainte n'avea pământ, dar lucra pe unde putea, scotea banul şi trăia bine. Aici cu pământ, umblă fără fund la pantaloni şi în trei ani de când e colonist, n'a isbutit să-şi cumpere o că-maşe. Decât bogat ca în Cadrilater, mai bine sărac şi fără grije. Petre Bora, să mai fie odată la el acasă, la Almaş, sau la mina din Brad unde a lucrat un sfert de veac, nici cu ceafa nu s'ar uita la Dobrogea. „Păsările cu ciocul de fier". Care este explicaţia acestei situaţii? De ce vrea Petre Bora să se întoarcă la el în Munţii Apuseni, de ce vor să plece şi Ion Ilioi şi Pricop Hrişcă şi Nicolae Halip din Kîlîcichioi şi Dobre Neacşu şi Ion Flo-rea din Stânca şi cei din Sfântu" Nicolae şi de ce s'au înapoiat în Banatul iugoslav patruzeci de familii de români, din şaptezeci câte venise la început în satul de colbnişti Regina Măria de lângă Balcic? Că doar pământul e bun şi roditor. Colţul Ca-liacrei e cel mai de valoare/ recunosc înşişi coloniştii. Şi dacă orzul, ovăzul, porumbul, nutreţurile se cam usucă şi se pierd, apoi grâul se face binişor, chiar şi în anii de secetă. 70—80 de băniciori la hectar nu e o recoltă excepţională, dar 524 poate totuşi asigura existenţa unei familii. Din zece hectare, colonistul seamănă jumătate cu grâu, un hectar îl lasă pentru iarbă, iar pe rest pune porumb, fie (măzăriche) pentru vite. Şi, în sfârşit, se încropeşte de bine de rău. Au fost şi ani de secetă mare, când oamenii n'au avut grâu nici pentru însămânţări. Statul i-a ajutat atunci pe unii, alţii s'au împrumutat la băncile populare din Cavarna şi Bazargic, dar nici până azi n'au izbutit să achite creanţele contractate. Din acest punct de vedere însă, situaţia nu se prezintă insuportabilă şi disperată. O singură recoltă bună şi măruntele datorii cu procentele lor ar fi acoperite în întregime. Altundeva se află necazul coloniştilor. Recolta culeasă, grâul triorat, după ce s'a scos boclucal dintr'însul, de a rămas numai bob şi bob, oamenii îl încarcă în căruţe şi—1 pornesc spre oboarele de cereale din Mangalia, Cavarna sau Balcic. Acolo intervin intermediarii, negustorii, oamenii de afaceri, speculanţii, traficanţii şi escrocii. ' ^*r^ Există un oficiu de valorificare a grâului, ale cărui ordonanţe prin care se fixează patru lei ca preţ minimal pentru kilogramul de grâu, stau afişate pe stradă şi prin cafenele, citite deopotrivă de negustori ca şi de coloniştii plugari. Dar, ordonanţele sunt de hârtie şi nu pot interveni în târgul care zilnic se încheie între producător şi intermediar. Presat de nevoi, agricultorul se oferă bunului plac al negustorului care la nevoie ştie să-i demonstreze că nu poate da mai mult de 2,80 lei sau 3 lei pe kilogramul de grâu, oricât de triorat şi ales ar fi, din cauză că Statul n'are convenţie cu Germania, sau cu vreo află ţară importatoare de pe continent. Trei lei?! îi strigă negustorul ţăranului care, cocoţat pe capra căruţei, aşteaptă propunerile. Şi trece mai departe, Dacă omul ar aştepta încă o săptămână acolo, lângă oborul de cereale, oferte omenoase şi respectarea ordonanţelor centrului, o săptămână negustorii sezisaţi ar trece pe lângă căruţa lui fără să-i privească marfa, fără să-1 mai întrebe ceva. Există o coaliţie a meschinelor interese împotriva încăpăţânării omului de a nu-şi batjocori munca. La sfârşit, obosit, resemnat, plugarul acceptă 3 lei sau 2,80 lei, 2,70 chiar, după misterele bursei pe care mintea sa nu le cuprinde îndeajuns de lămurit. El ştie doar că s'a necăjit un an întreg la coarnele plugului, la semănat, a-poi la seceră, cu treeratul şi transportul, că fiecare lucru a costat caznă şi bani. Mai ştie că are femee şi cinci, şease copii acasă şi că din patru sute de băniciori de grâu, două sute trebue să păstreze pentru pâine, şasezeci pentru însămânţări, iar pe rest să ia preţ bun ca să poată cumpăra cele trebuincioase la casa omului. Dar negustorul ignoră toate acestea. El vrea să câştige mult, cât mai mult. Şi până la urmă, producătorul cade victima intermediarului profitor şi speculant. Negustorii ne suge sângele; sunt nişte hoţi, spunea cu obidă Alexe Paraschiv, olteanul din Kilî-cichioi. Ei cuută să ne întoarcă pe noi, să ne desfrâneze. Au fost şi ani buni, când marea Cavarnei era plină de vapoare italieneşti, greceşti, nemţeşti. Atunci negustorii aveau zor mare şi cumpărau grâul dela patru lei în sus. Dar acum plugarii sunt fără valoare. Oficiul e cu negustorii şi tot lor le dă prima. Toţi sânt in legături de ne joacă pe noi. Ia Să vezi: când la Cavarna nu se plăteşte grâul, Mangalia dă preţ mai bun şi toată lumea se grămădeşte acolo. Atunci, indată se schimbă preţurile şi Mangalia începe dela trei lei in jos, iar la Cavarna se scumpeşte. Şi aşa ne plimbăm de colo-colo, de-şi bate joc de noi. Decât să mă duc cu grâu la oraş, mai bine mar bate. Negustorii sânt păsări cu ciocuri de fier, care ne stâşie inima, încheie amârît colonistul Alexe Paraschiv. Politica şi dările. Oamenii nu sunt proşti. Ei ar şti ce să facă împotriva negustorilor hrăpăreţi. Ar păstra grâul, aşteptând la ei acasă ofertele şi preţul cel bun. Dar aceasta nu se poate. Ii apasă percepţia şi nevoile celelalte, murteT Trebue să vândă, să facă rost de bani, să achite impozitele, să cumpere lucrurile trebuincioase pentru casă. Când au venit în Cadrilater, coloniştii au aflat că sunt scutiţi de biruri pe câţiva ani. Legea prevede trei, dar demagogul şi funcţionarul său n'au uitat să tăgăduiască în plus. Până la încheierea contractelor, oamenii au fost consideraţi însă arendaşi, de altfel în conformitate cu dispoziţiile legii şi impuşi să plătească anual 80 lei de hectar, ceea ce revine la 871 lei pentru cele zece hectare primite de fiecare colonist. Abia după transcripţia actelor de vânzare condiţională, urma achitarea ratelor semestriale în termenul de treizeci de ani. Aceste arenzi nu s'au plătit. Ne-au pus arendaşi, par cam fi boieri, mârâiau coloniştii. Şi datoria s'a strâns cu trecerea vremii, încărcându-se de procente. 525 Nemulţumirea oamenilor era însă o minunată achiziţie şi prea uşor de câştigat instrument în propaganda politică. Emisarii partidelor au simţit imediat prada şi facilitatea speculaţiei. Au venit liberalii: Băieţi să nu plătiţi impozitele că vă scutim noi! Numai să ne daţi votul! Oamenii se bucurau, fireşte, totuşi întrebau pe perceptor: Ce facem cu daraverile? Perceptorul ridica din umeri şi răspundea că n'are ordin pentru colonişti. Şi tot aşa mereu, cu aceleaşi promisiuni, şi amânări, până acum când oamenii s'au trezit deodată înglodaţi până peste cap în datorii şi luaţi cu socoata din urmă. Cu politica nu-i vina noastră, ci a boierilor, spun, cu dreptate, coloniştii. Că a venit perceptoru si a strigat să trăiască partidu, că ne scuteşte de dări. Ne-a luat dela coarnele plugului şi ne-a dus la vot, iar acu' ne-a pus laţu' de gât. Aşa se face că am găsit trei sate de colonişti, cu recoltele sechestrate şi sigilate de percepţie. Stau oamenii cu grâul în casă şi n'au ce să mănânce. In schimb, toţi mi-au arătat câte-o hârtie galbenă sau roşie, după stadiul urmăririi: somaţie, proces-verbal de sechestru sau publicaţie de vânzare. Cu Kilicichioiul, perceptorul a terminat în-tr'o zi. „Azi, 9 Septemvrie 38, în virtutea art. 12 şi urm., din legea pentru perceperea şi urmărirea veniturilor publice. Având in vedere că d-1 Alexandru Paraschiv, din corn. Sabla, satul Kîlicichioi, nu a plătit etc, următoarele impozite: Impozit agricol.................... 8.764 Indescifrabil..................... 748 Arenzi 0. N. A. C............•....... 5,226 Total. . . 14.738 Majorări....................... 1473 Total. . . 16.211 S'a sechestrat: 1) 3.000 kg grâu de toamnă, care se lasă pe loc, intr'o cameră sigilată la uşă. 2) 2 boi de doi ani, la păr unu roşu şi unu galben. S'a exceptat dela sechestru obiectele apărate de art. 26 din legea de urmărire". Oamenii nu vor să nu plătească, să nu-şi facă datoria către Stat. Că doar ori şi unde se plăteşte, ştiu ei. Dar prea au venit grămadă toate şi prea s'a pus perceptorul pe ei, ca vulturu pe capul puiului. Coloniştii cer doar să fie îngăduiţi, pă-suiţi, ca să poată achita încet, încet, pacostea de datorie care la unii trece de douăzeci de mii de lei, „Angăria ne omoară!" spun coloniştii. Ţăranii nu pot trăi din cauza funcţionarilor. Aceştia toţi se înavuţesc, o duc ca'n. rai, dar bietul colonist nu se poate alipi de nimic. Bulgarii au cinste la funcţionari, că le dă mituiala grasă, dar la colonişti, funcţionarii se uită ca la urs, pentrucă ei n'au de unde plăti toate celea. Muncim să dăm la funcţionari, se plâng oamenii. Toată ziua numai biruri in dreapta şi'n stânga. Vine jandarmu, grăniceru, notaru, perceptoru, şi toţi cer, toţi. S'a pus ca hinghierii pe noi, ca presa pe struguri. Ne fac numa 'necaz, da' când avem vreo rugă, ceva, ne dă afară. Trăim cu mare zor pe aici. Am vrea să sclipuim şi noi câte-o treabă mai bună, da' nu ne dă pace. Dacă vrei să răclami, nai cui, nai unde, iar omul e prea necăjit ca să mai ţină pricini. Funcţionarii are comunicaţii între ei, ca pe front, nu-i poţi răzbi cu nimic. Da' multe ar fi de spus, multe se poate desfunda şi descoperi. Iaca fost aici un precept' care-a venit slab, pricăjit de plângea haina pe el şi acu' are o burtă cât sacu. La început ne vorbea frumos şi acu' se umflă la noi ca o buhă. In satele coloniştilor, perceptorii se fac milio-neri. Oamenii spun că, islazul din Kîlicichioi, rezervele Statului, în suprafaţă de 41 hectare, perceptorul le-ar fi arendat Bulgarilor, în vreme ce vitele coloniştilor n'au ce paşte. In afacerea asta perceptorul ar fi încasat un acont de şapte mii de lei. Coloniştii au făcut contestaţie la Consilieratul din Bazargic, dar li s'a respins. Animalele lor continuă să pască pe tarlale, iar împotriva funcţionarului nu s'a luat nicio măsură sancţionatoare. Tot aşa şi cu cele 300 hectare de pe mereaua (moşia) satului; funcţionarii şi le-au împărţit Intre ei, arendându-le pe nimic Bulgarilor şi câştigul în-suşindu-şi-1. Perceptorii toţi fură, ştiu coloniştii. Dacă ii prinde şi-i dă afar' ei tot domni rămâne, cu bu-zunările doldora şi se fac negustori buni. La primărie la fel. Nu se poate face nimic fără bani. Ilie Bondor, din Kîlicichioi, a fost la Sabla să ceară autorizaţie pentru vinderea a doi viţei. Secretarul primăriei i-a eliberat un „bilet de adeverirea proprietăţii, vânzării şi sănătăţii animalelor", pe care a lipit timbrul statistic, timbrele Camerei de Agricultură, cerând omului 70 de lei, în loc de 30, deci preţuindu-şi munca scrisului unei cereri la 40 lei. Mai mult, a impus bietului colonist, cumpărarea unui... bilet de bal. — Da' n'am ce face cu baiu, că n'am grija lui. 526 ci altele! Ce, eu is de venit la bal?! a protestat Ilie Bondor. — Vinde-l altuia, dacă nu vii tul i-a tăiat-o funcţionarul, oprind omului 30 de lei. Ce să fi făcut, domnule, spunea nceăjit Ilie Bondor. Că să fi răclămat la plotoneriu, mă sictirea şi mă repezea afar! , Bolnavii o duc greu de tot. Sub lipsa de control a medicilor, agenţii sanitari îşi fac de cap. Pentru o injecţie, un sanitar din Sabla a pretins 25 de lei, deşi serul era cumpărat de pacient. Joia şi Dumineca, consultaţiile şi tratamentele sunt gratuite la dispensar, dar agenţii chiamă pe oameni la ei acasă pentru a-i încasa, in particular. Coloniştii cunosc cazul unui sanitar din Ghiaursuiu-ciuc, care făcea injecţie malaricilor cu vin Vorel. Pacienţii nu s'au însănătoşit, dar agentul a făcut avere. Veterinarul de asemenea pretinde 12 lei pentru fiecare injecţie la cai. Prăpădim caii pe drum şi ne ia şi banii, se vaită coloniştii. Injecţiile se repetă de 3—4 ori pe an, iar dacă nu se supun, sunt amendaţi. Pentru autorizarea armăsarului de bătaie, se plăteşte 100 de lei. Chiar pentru câini se percepe o taxă de 5 lei anual. învăţătorului, colonistul nu trebue să uite de a-i duce din când în când, câte un pui, câteva ouă, unt şi diverse mărunţişuri: 10—15—25 lei pentru lemne, mingie, cooperativă. Cărţile de anul trecut, chiar dacă sunt noi, neuzate şi chiar dacă autorul rămâne acelaş, nu mai sunt valabile pentru anul şcolar care urmează. Altminteri, învăţătorul ar pierde remiza, învârteala lui. Aşa că, bietul plugar colonist, deşi grâul nu se plăteşte, deşi e sigilat, sechestrat, ameninţat şi presat din toate părţile, dacă are doi-trei copii de şcoală, trebue să se facă 'n zece şi să scoată de unde o şti o mie de lei pentru cărţi, caiete şi rechizitele necesare. Dacă nu, nu-i primeşte copiii la şcoală. Iar amenzile nu întârzie. In schimb, domnul învăţător, să zicem, Marin Badea, din Kîlîci-chioi are grije de copii şi nu-i surmenează cu învăţătura. Ii mai pune să-i păzească găinile sau să adune găteje. Iar la sfârşitul anului, din 60 de elevi, jumătate rămân repetenţi. Păi dacă-s proşti! Pentru a completa galeria de sfinţi, atotputernici pe depărtatele meleaguri ale acestui colţ de ţară, apare şi grănicerul, care vrea şi el dela colonişti ceva angărie. Piatra de pe malul Mării e bună de zidărie, la casă, la gard, la un şopron sau grajd. Dar nu e voie de luat, că e proprietatea Statului, zice grănicerul. Totuşi, cu voia cumpărată a satrapului în uniformă, se poate ridica. Piatra dela gard a mâncat multe găini, ouă şi alte celea, mărturisea un colonist, cu un humor sub care se ascundea o mare amărăciune. Pe lângă toate astea, mai sunt — lista e lungă — comitetul şcolar, cu taxele sale, biroul populaţiei, care la Bucureşti, costă 27 de lei, dar pe acolo 50; apoi păşunatul, ierbăritul: 32 de lei pentru vitele mici şi 107 lei pentru cele mari. Ne jumuleşte cart cum poate, se plâng coloniştii. Ne beleşte fără cuţit. Aici n'avem Dumnezeu, n'avem control, sân-tem la plăcu lor. Autorităţile ne injosează faţă de minoritari, in loc să ne ridice. Toţi ne apasă din toate părţile şi atunci ne simţim străini şi ne pare rău cam venit pe meleagurile astea. Dacă ştiam că e aşa strâmtoare, nu ne lăsam noi amăgiţi să ne destrăbălăm pe aici. Eu spun drept, asta mi-e crucea, se jura Ion Olteanu din Sfântul Nicolae, că să n'am trei lăstari de copii, acu' aş lăsa şi casă şi pământ şi adio Do-broge. Că e mai mare necazu decât tot binele ce ni s'a făgăduit. Câţi oameni atâtea dureri. Deşi bătrân, demobilizatul Grigore Alexandru, din Cătrăneşti-Ilfov, a vândut tot ce a avut în satul de baştină şi a pornit spre Cadrilater. Gândea că o să fie pomană mare, dar, dela început, a început rău. Când a ajuns la Stânca, în 1925, n'a găsit nimic, nici casă, nici pământ. A trăit un an întreg prin nişte grajduri, îndurând mizerie cruntă, suferind, numai Dumnezeu ştie. Venise cu patru cai şi căruţă nouă, dar rând pe rând a trebuit să le vândă pă ce apă nu curge. După lung amar de vreme şi-a făcut un bordeiu, dar relele s'au ţinut de capul lui. Nevasta i-a orbit aşa deodată şi a murit. Atunci, moşul a vândut ce brumă mai avea, şi a dat pământul în dijmă unui bulgar. Când am venit la Stânca, l-am găsit prăjindu-se la soare, în faţa bordeiului său, căznindu-se să descifreze o hârtie pe care sta scris cu creion chimic: „negăsind niciun fel de avere mobilă, am sechestrat teren arabil situat pe mereaua satului Stânca şi care, se va scoate în vânzare prin licitaţie de Tribunalul Caliacra". Era un proces-verbal de sechestru pentru neplata impozitelor. Scutiţi cu c... 'n sus, a mîrîit moşul, răspunzând întrebării mele, care privea existenţa dispoziţiilor legii, prin care coloniştii sunt scutiţi de plata dărilor către Stat şi judeţ, pe o durată de câţiva ani. 527 Din Marginea Rădăuţilor, în primăvara anului 1936, odată cu alţi bucovineni, a venit şi Ion Curea, la Bazargic, ca să capete pământ. Şi-a adus omul şi familia: nevastă şi patru vlăjgani de flăcăi, să lucreze ogor românesc printre liftă străină. Agronomul i-a dat zece hectare ca fiecărui colo-nist, dar n'a trecut anul şi i 1-a luat înapoi. Ion Curea a căpătat în schimb o altă tarla de nouă hectare numai. Omul era mulţumit şi aşa. S'a pus pe muncă, a arat locul şi se gândea să-1 semene, cănd agronomul a venit din nou de i 1-a luat. Ion Curea, eşti prea bătrân ca să fii colonist în regulă, aşa cum scrie la carte, a hotărît funcţionarul. — Păi, domle conzilier, să vă trăiască Dumnezeu, am casă grea şi copii, ce ne facem fără de pâine? a întrebat omul, aproape plângând. Dar agronomul a ridicat din umeri şi şi-a văzut de treaba lui. Aşa a rămas Ion Curea golan, printre ceilalţi colonişti, pe meleaguri străine. A îndreptat omul plângere la Oficiul Naţional de Colonizare, a primit in sfârşit, după multe stăruinţi, o aprobare şi un număr de colonizare, dar până azi, n'a fost încă pus in drepturi. Ogorul său îl stăpâneşte perceptorul şi-1 dă în dijmă, la Bulgari. Ion Curea, l-ar lua el să-1 muncească la parte, dar perceptorul preferă să-1 dea Bulgarilor, că bulgarul plăteşte 'nainfe, nu la arman, la treierat tocmai, ca românul sărac. Cam tot aşa s'a întâmplat şi cu Constantin Moldovan, bucovinean din Horodnic, conjudeţean cu Ion Curea. Auzind istoria cea bună, cu pământul din Ca-drilater, Constantin Moldovan a vândut tăt ce avea în sat la el şi a plecat cu femeea şi cei opt copii spre Bazargic. A venit nu ca pasărea pe gard, ci cu gând să se stabilească şi cu mare dor de muncă, hotărît să-şi întemeieze gospodărie frumoasă şi temeinică. Şi-a adus omul şi dranifă, şindrilă din Bucovina, ca să tocmească, pe malul mă- rii, casă ca în satul- natal. Trecut de 45 de ani, vârsta maximă prevăzută de lege pentru a putea deveni colonist, dar având copii între şase şi douăzeci de ani, autorităţile respective, au decis astfel asupra lui Constantin Moldovan: Consilieratul agricol al judeţului Caliacra, roagă pe domnul şef al regiunii agricole Cavarna, să predea locuitorului Constantin Moldovan, originar din jud. Rădăuţi, un lot de 10 ha, în centrul Hagi Dumitru, la un loc cu ceilalţi bucovineni, sub rezerva aprobării a O. N. A. C. Stabilit în comuna Hagi Dumitru, Constantin Moldovan, a fost mutat îndată la Kîlîcichioi. A aflat acolo pământul gol şi trist, în toamna care trecea în iarnă. Băştinaşii şi Bulgarii au încercat să-1 descurajeze, dar omul nu s'a uitat la vorbe goale, ci s'a pus harnic pe treabă, şi în trei ani a ridicat casă şi holde bune. Abia acum, după atâta vreme trecută, Oficiul Naţional de Colonizare, a decis ca locuitorul Constantin Moldovan, să fie colonizat definitiv pe locurile părăsite de turci. Aşa dar', după ce s'a distras în Bucovina, şi după ce s'a pus cu rânduială în Kîlîcichioi, omul e nevoit să lase tot ce a construit, pe mâinile altora şi să le ia dela început, alt undeva. L-am găsit în faţa casei, sugându-şi pipa, îngândurat, abătut. Din buzunarul de sus al vestei, apărea, roşu, un colţ al procesului-verbal de sechestru. Uite aşa trăim noi pe aici domnule dragă, spunea bietul om. Departe de lume şi de dreptate. Noi ne-am inăscut cu rău şi nu vedem c'o fi bine cândva. Ne aşteptăm din ce in ce la mai rău. Astfel crede Constantin Moldovan şi cu el coloniştii, cei treizeci de mii de necăjiţi din Cadrila-ter. Dar eu, mărturisesc, am scris aceste rânduri cu gândul că un pic de omenie ar reuşi să facă ceva pentru o mai bună orânduire a vieţii celor care sufere acolo, departe, în colţul de ţară cuprins între Dunăre şi apele albastre ale Mării. SERGIU LUDESCU ZIDARI TELEORMĂNENI LA BUCUREŞTI In vară, toiul construcţiilor. Mai ales în Capitală. Meseriaşii sunt recrutaţi până la ultimul, cei care locuesc în oraş — la periferie, în suburbii. Cerinţele sunt mari. Se fac angajamente, Se caută oameni. Treabă e de făcut. Şi pricepuţii şi nepricepuţii găsesc treabă, se pare. La săpat, la vânturat nisipul, ca să fie uscat; cernutul nisipului, stinsul varului, dusul găleţilor, cărămida şi atâtea alte trebi, care nu cer o pregătire specială. 528 Cei angajaţi îşi aduc rude, prieteni, nu numai din comuna lor, ci şi din comune învecinate. Naşii îşi cheamă finii, moşii dela buceardat, îşi cheamă nepoţii la săpat... Grigore şi-a făcut anul trecut căruţă, fiindcă năşicu' i-a spus: „Să fii om, mă fine, că-ţt dau o pâine să mănânci, Nu-i treaba ta Ia ce te-am pus pă cheltuială, Fă-fi căruţă şi vin la mine în Floreasca, dă cum s'a dus zăpada. înţeles?", „înţeles!"Şi'n primăvară, Grigore lucra la blocul Berindey. Făcea fi—10 căruţe pe zi, şi mai bine. Tănase, calul lui, calm, impasibil, nu-şi mărea, dar nici nu-şi micşora pasul. „Dii, tatăl"şi Grigore răsucea fişca pe deasupra hamurilor, fără să atingă. Tănase, când îl auzea, iuţea vreo doi, trei paşi, pe urmă, uita îndemnul. Din al lui nu ieşea. Dela groapa block-hausului şi până la maidan, la descărcat, dus şi 'ntors, de opt ori zece ori dus, de tot atâtea ori întors. Grigore e mulţumit atât, cât Sâmbătă de Sâmbătă, mai şi în timpul săptămânii, găseşte bani şi pentru un cinzec de ţuică, nu pentru el ci „pentru băeţi, de sufletul răposaţilor". Deşi numai de 13 ani, Grigore 1-a adus şi pe fiu-său la lucru, curând după ce a fost angajat el. O meserie. Mitra 1-a ascultat pe tata, cum tatăl 1-a ascultat pe naş. Şi-a luat legăturica cu câteva boarfe şi-a plecat din Meri-Goala, la Bucureşti. — Unde te duci, Mitre? 1-a întrebat Tomoioagă din prispa cârciumei lui Iancu Popescu, La jan-darmu' călare, unde sta ades. — Mă dă tata la meserie, la Bucureşti! Mitru avea cursul primar şi o clasă din com-plimentar. Ştia deci socoteala şi să scrie foarte frumos chiar. Grigore, cărăuşul, taică-său, când 1-a chemat din Meri-Goala, nu ştia prea bine la ce treabă o să-1 pună. S'a gândit că poate va săpa, ori va trece pietrişul prin dârmon, sau va încărca găleţile cu var... Câteva zile Mitru s'a amestecat printre salahori, fără să fie angajat. Lui Grigore nu-i venea să vorbească vătafului de fiu-său. Titu Moldovan, un ardelean straşnic, vătaful, îl observă dela o vreme pe Mitru. Râvna lui, iţirea lui de colo până colo, ferindu-se de vătaf pe cât putea, acesta 1-a chemat odată şi 1-a întrebat: — Al cui eşti tu, mă? — A Iu' Grigore, cărăuşu'l — Câţi ani ai? — Eu zic că am treisprâce; da' tata ştie mai bine! — Tu ai carte? — Am şase clasei — Ştii număra? — Ştiu! — Vino 'ncoace! I-a dat o verigă cu vreo douăzeci de beţe şi-o custură. I-a spus ce să facă şi cum să fie cu ochii în patru la gura gropii, pe unde ies căruţele, Mitru şi-a aflat meseria: însemna pe răboj, pe răbojul fiecărui căruţaş, de câte ori ieşea din groapă cu căruţa încărcată. Treabă de cinste. Când ieşea Grigore cu Tănase din groapă, zâmbea fiului şi-i spunea din guşă: „Trece-1, Mitruţ şi pe tactul Pământul. Cele de mai sus se întâmplau în vara Iui 37. întâmplarea a făcut să mă 'ntâlnesc cu Grigore şi cu Mitru şi 'n vara lui 38. Se angajase la un antreprenor italian, fiindcă după spusele lui Grigore, „ăi mari", adică cei la care lucrase la bloc, erau răi de plată. Muncea omul şi-i fura din zilele de lucru, ori din căruţe, sâmbăta, la socoteală. Despre antreprenorul italian are numai cuvinte bune. Se răsteşte el, ţipă, când trece pe la bina, dar atât, ziua e zi, repaosul e repaos şi plata, plată, nerotunjită, neciupită. „Pe urmă, mai e ceva, simţi pe om rdpede, îmi spune Grigore, punându-şi părinteşte mâinile pe umerii băiatului lui, — îl simţi pe om când e de treabă, când nu te fură. Şi-asta voiam să zic, când îl simţi, că e aşa, altfel munceşti. Ba când îţi place omu' mai vii şi la anul. Eu de când am căruţa, e puţină vreme. Dela blocu' dă pă Take Ionescu, unde ne-a înlocuit repede maşinile, am trecut la domnu' Michilini (11 chiamă Michelini). Stăpân nu-mi place să schimb. Mitruţ, i-am făcut cărţulie, s'a 'nvăţat cu munca, poate acum şi el să sape", — Bine, dar e mic, e plăpând încă. Dumitale nu ţi-e milă de el să-1 pui la săpat? 1— Nu-i e lui frică de pământ. II dovedeşte. Doar el e pământ de-1 viu, s'a mântuit! — Cum pământ viu?! încerci să-1 întrebi, cu teamă că n'o să-ţi răspundă, cu mare curiozitate să ştii ce va spune, Grigore e astăzi pus pe vorbă, se ascultă, vorbeşte tare şi-1 ascultă şi ceilalţi. — Pământ viu, pământ viu! Asta ştie şi Mitruţ 529 :e-i. Nu-i aşa, mă?! Doar l-am cetit de când nu Înţelegea vorba lui tacsu, cartea a mare. — Care? — Că n'o să-mi spui că n'o ştii?! Scriptura! Aial — Şi unde scrie de pământ viu? — Scrie nu scrie, dar eu aşa am Înţeles. Atât, De-aia, ce muncă frumoasă să te lupţi tu om, om din ţărână; om viu, pământ viu, să te lupţi cu pământul. Să-1 crape târnăcopul, să-1 muşce cazmaua; să-l sfărâmi, să-1 cari, Râmi ca sobolii gropi şi pui temelii, mă rog, treabă frumoasă, să nu te sperii de moarte. — Pământul e ca ciucalafa şi-î dulce tot ca ea, când te înveţi cu el. Mitruţ al meu e bun băiat. O să 'nveţe nu numai să facă gropi şi să care cu lopata muşuroaiele. Nu doar asta, şi-o ajunge şi zidar, şi dulgher, are el vreme. 'Of să fie şi să tragă cu ochiu' la nen'su Marin şi la alde Ioniţă, Ilie... — Mai bine îl lăsai acasă. — La ce «â-1 las? Ce să păzească? Bătătura?.. Că atât am. Dacă trăia masa, mai... — II oboseşti prea de mic. Are 14 ani? — Să odihneşte el iarna. Vreo cinci luni tot să doarmă, să rumege, — că românu' e ca ursul — Aşa-il Întăresc Marin, Matei, Vasile, Ioniţă şi cu frate-său Ilie. Toţi Îşi spun zidari. Toţi sunt din aceeaşi comună: Grigore cu Mitru, Marin, dulgherul, Ioniţă şi frate-său Ilie, Matei, Vasile, Mielu. Nu e întâmplare asta. Stă la temelie potriveală bună, Toţi sunt din Meri-Goala, judeţul Teleorman. Oamenii au Început să plece in urma câtorva, care au plecat mai întâi: Gheorghe Gheorghe, s'a Îndrăgostit — din mili-tărie încă, de o creştină după Sebastian, in Bucureşti — şi a rămas în Bucureşti, e om de serviciu la Universitate, Marin, după ce s'a reangajat in armată, sergent instructor la Brăila, a fost detaşat la penitenciarul orăşenesc, şef de echipă de gardieni. Slujbă la Închisoare, a Învăţat în atelier, dela deţinuţi şi dul-gheria. La Bucureşti, dulgher la binale a ajuns după vreo 7 ani de serviciu, după ce învăţase chiţibuşuri multe, de mai scotea pe lângă leafă, o altă leafă, — a ajuns după evadarea unuia, asasin la drumul mare. Pedeapsă, că în timpul serviciului lui s'a întâmplat evadarea, a fost destituit şi din armată şi dela închisoare. Dulgheria Învăţată ca dixtracfie, i-a prins bine. Din ea trăeşte acum. Că Gheorghe Gheorghe In Meri-Goala, era socotit orăşart şi avut, că Marin a rămas şi el la Bucureşti, — că amândoi când vin câteodată prin comună sunt mândri şi vorbesc de bulucul Capitalei. — Sunt ispite tari, Astfel că, atunci când Marin îţi scrie: Hai, vino! şi pleci. Ioniţă şi Ilie, când îi cheamă domnul Michelini, primăvara, dela ţară, lasă holda pe mâna ălor dea-casă şi vin repede, Sunt mulţi ani de când lucrează cu domnul Michelini. Matei, a lucrat luni de zile la drumul de fier, mai plătit, mai neplătit şi odată, într'o cârciumă. In Grant, s'a întâlnit cu Marin, dulgherul, rătăcit pe-acolo tocmai din strada Costaforu, de prin Mecet, unde sta, — cu un chef încins de cu o zi Înainte, El i-a vorbit de d-1 Michelini şi de luni a intrat in lucru la binaua din Parfumului. Marin, i-a spus: „Bani siguri, băiatule. Pe cât munceşti, p'atâta iei, măsură dreaptă!". Ba mai mult Încă, Matei avea doi nepoţi. Când au zidit cu Michelini casele unui frizer, patron; acestuia ti trebuia ucenic. Pe rând Matei şi-a adus nepoţii. Au stat ei luaţi de treabă, unul doi ani, gata să iasă calfă, altul câteva luni şi — ghinion — au fost prinşi cu mâinile In tejgheaua prăvăliei. De-atunci, nepoţii lui Matei, tot din Meri-Goala şi ei, sunt în Bucureşti, căutând mereu de lucru. Numai că, deochiaţi au rămas de când cu furtul şi nimeni nu-i mai ţine să 'ncălzească locul. Isprava afurisită se află repede, repede. E bine de ştiut cum sunt plătiţi: — Marin, dulgherul, drege canaturi, pune duşumele, podul 11 pardoseşte, face garduri. E plătit cu 120 lei pe zi. — Zidarii meşteri au Intre 120—190. Depinde de om. Mielu are 120, Vasile (şi el din Meri-Goala), 190 de lei. — Ioniţă, Ilie şi Matei, salahori, au câte 70 de lei pe zi. — Grigore, cărăuşu', primeşte 22 lei de căruţă. — Mitru, fiu-său, dela 50 cât avea acum un an, a săltat la 60. Şi fiindcă unde-1 pui e locul lui, antreprenorul mereu li ameninţă că-i va ridica ziua la 70 de lei. Osteneala nu o ştiu oamenii când Grigore e Intre ei. Cât obosesc între un dus şi un întors al lui Grigore, se odihnesc când vine el să încarce, Dela Grigore au învăţat multe. E ca un sfânt, un înţelept. De când i-a murit nevasta, nici că s'a mai 530 uitat la femei şi pe băiat, pe Mitu ii iubeşte, are grije de el. Grigore nu-şi ia la prânz repaos decât cât să imbuce ceva, Cară mereu, încarcă şi cară, E neostenit. In fiecare zi, seara, Dumineca ore Întregi, citeşte biblia, I-a ieşit numele intr'o vreme că e adventist, dar s'a dovedit a fi scornitură. Mai de curând, că e gardist de fier, dar nici asta nu era adevărat. Grigore e pildă pentru ceilalţi. Marin mi-a arătat, cu mare teamă, când l-am luat să ne cinstim cu nişte ţuică la cârciumă, să mai aflu câte ceva, — mi-a arătat un carnet vechi al lui Grigore. In el începuseră să fie însemnate cheltuielile pe vreo câteva săptămâni. Iată o pagină: Luni: pâine 6, mezel 5, brânză 2. Total 13 lei. Marţi: pâine 6, roşii 4, măsline 4. Total 14 lei. Miercuri; pâine 6, pepene 6. Total 12 iei. (De observat: zi de post). Joi: pâine 6, brânză 3, pepene 5, salam 5, Total 19 lei. Vineri: — (Am aflat că Vinerea nu mănâncă niciodată, Asta de când 1-a murit un copil de 5 ani). Sâmbătă: pâine 6, ceapă 2, brânză 5, slănină 6, Total 19, Duminecă: pâine 6, roşii 4, ardei 2, ceapă 2, carne 15, untdelemn 5, H 'h L, vin 8, oţet 3. Total 45 lei. (Adăugat ulterior un ras 6 lei), Carnetul lui Grigore mi-a sugerat întrebări: — Da' voi cum mâncaţi? Cât vă costă? — Drept, am învăţat dela nea Grigore. Noi numai câte odată, Ii tragem şi-o ciorbuliţă, asta nu-i vorbă face şi el, darăăă... — Dar ce? — ... la noi, tutunul ne speteşte şi... (se codeşte) Sâmbăta şi Dumineca ne sperie şi ne strică săptămâna. — De ce? — Tutun trebue mai mult şi ţuică; ţuica e pricina. Bată-1 să-1 bată pe nea Grigore, el habar n'are nici dă ţuică, nici dă tutun. Nu ştiu ce om o fi, da' noi ne mirăm ca de arhanghelu', zău! „Treabă când vrei să faci, şi când te-apuci s'o faci ca lumea, să mai găseşte". E vorba lui Grigore. Tot ducând pământ din săpături la maidan, In fundul Vitanului, ori în bariera Vergului, se întâlneşte cu alţi căruţaşi şi mai aude câte ceva: Că Ia Malaxa se clădeşte aripi noi anul ăsta, că se lucrează şi iarna, că e nevoie de oameni, şi că s'ar plăti bine, Astea le-a aflat intr'un rând. Le-a spus celor din Meri-Goala Teleormanului şi toţi s'au încântat. In Octomvrie, Ioniţă şi Ilie s'au dus vreo două săptămâni la ţară, să o aranjeze cu ce-i trebue pe mama, pe bătrâna şi să strângă fructele. Marin s'a repezit şi el, io două zile, la nevastă şi copii, iar Grigore cu Mitru, cum au terminat treaba cu Micbelini, s'au angajat la Malaxa. La Malaxa, lume de pretutindeni, „felurimi ţi felurimi de feluri", cum spune Grigore, El e din lumea asta de două luni. Din ce ni-o spune Grigore, mai întrebând pe unul şi altul, vom căuta să înfăţişăm lumea dela Malaxa, adunată pentru pâine, din toate colţurile ţării. ŞTEFAN POPESCU PĂDUREA J D I O R E N I L O R1» Pe malul drept al Timişului, In sus, la o depărtare de 15 km de Lugoj, la poala dealurilor împădurite ale Uzinei Nădrag, este situată comuna Jdioara, singurul sat care-şi ascunde in abundenţa florei până şi turla bisericii, scăpând astfel din şiragul satelor, care defilează pe dinaintea călătorului — pe linia Timişoara-Bucureşti —, dela Topolovăţ şi până mai in jos de Orşova. Şi, ciudat, cu toată această configuraţie silvică, jdiorenii n'au pădure!,,. Trăesc la poala codrului şi cumpără pentru foc mărăcinişul crăcilor provenit din curăţirea lemnului pe care societăţile forestiere îl transportă zilnic, în zeci de vagoane, pe o linie industrială ce trece prin comuna lor,,. Jdiorenii respiră aer de pădure, dar vitele lor n'au cum să se bucure de răcoarea codrului de vară, căci n'au pădure nici izlaz îndestulător pentru păşune! Sunt In sat câteva familii mai înstărite, cari au zăbrane proprii, din care îşi aduc lemnele pentru >) Din cercetările Echipei Regale Studenţeşti Jdioara, (Campania 1938). 531 foc şi in care îşi duc, vara, vitele la păşune. Restul satului, o duce rău din acest punct de vedere, Unicul colţ de pădure, ce 1-a avut comuna, 1-a dat în exploatare unei societăţi forestiere, care a curăţat totul, şi-acum predă locul întins ca pe masăl Acesta e „Ornif"-ul, după care oftează o bună parte din săteni şi care,— după părerea lor — a fost pus în exploatare de către cei bogaţi, cari au pădurea lor şi nu duc grija nevoiaşilor; „că banii cine-i vede?! dar pădurea era bună!", Comuna a mai primit în arendă dela Stat o pădure, cu câţiva ani înainte: „Castănicu", dar din cauza depărtării exagerate de sat, n'au folosit-o nici pentru foc şi nici pentru păşune. Şi pentru această pădure comuna a fost impusă în acest an cu 700.000 lei, încărcându-i-se astfel bugetul cu această sumă. Sătenii nu înţeleg cum să dea o aşa sumă pentru un lucru de care nu s'au atins *), şi de care nu se pot folosi nici într'o împrejurare. Ei înţeleg să cumpere pădure, dar atunci să-şi merite preţul, dacă nu au avut noroc să moştenească dela bătrâni ce sa putut. .....In sat, ca mai în toate comunele bănăţene, din jurul centrelor mai însemnate, se mai găsesc şi-acum ruinele conacului grof. Măkay, care cu zeci de ani înainte a oferit sătenilor cele cinci sute jugăre de pădure, din jurul satului, împreună cu casele şi parcul din centrul satului. Suma cerută în schimb a fost derizorie, mai mult de formă, ca să nu le lase pe toate, chiar degeaba, el fiind constrâns să plece din sat. Dar bătrânii tocmai asta o doreau să le rămână: pădurea, casele şi parcul gratuit. Vremea s'a schimbat însă. Groful nu mai trăeşte, în schimb toată averea o stăpâneşte soţia sa, care deşi îşi are copiii în Budapesta, totuşi se ţine la preţ, ne mai fiind constrânsă de legi şi împrejurări ca altădată..... La aceasta fac aluzie jdiorenii oricând prind ocazia să discute cu cineva de pădure. Şi au dreptate. Dacă bătrânii ştiau să preţuiască acest lucru, azi ar avea şi pădure destulă, aproape, casă culturală şi parc. Numai că greşeala înaintaşilor, pe care ei o socot aşa, privită prin prisma neajunsurilor de azi, la vremea ei, ea a fost o tactică încurajată de împrejurări şi de îndărătnicia şi conservatorismul ţăranilor chibzuiţi. Şi, pentru a nu da prilej posterităţii să vorbească de dânşii, aceea ce spun ei cu strângere de inimă despre înaintaşi, de teama unei succe- siuni străine de ei şi de satul lor, la averea grofului Măkây, jdiorenii s'au lăsat convinţi că vor trebui să cumpere pădurea şi casele din sat, cu orice preţ. Ceea ce îi face să se mai scarpine în ceafă, câteodată şi să mai dea urechea şi la puţinii înstăriţi cari vreau să-i aibă şi pe mai departe muşterii la pădurea lor, e preţul ridicat: două milioane de lei, dacă iau pădurea, casele şi parcul, şt un milion cinci sute de mii lei, pădurea singură. îndată ce-şi uită pentru o clipă de preţ şi vorbesc numai de foloasele pădurii, devin veseli, vorbăreţi şi fac glume ca acestea: „iasă porcul din ogradă şi-şi dă in pădure la jâr", ori: „ne ouă găinile pe sub fagi.....", etc; şi-şi freacă toţi palmele de bucurie. Dacă văd interesaţii că nici într'un chip nu le pot muta gândul dela pădure şi dela foloasele ei, atunci încearcă să-i înduplece dela case, cel puţin, văzându-le pe acestea schimbate în cooperativă cu măcelărie, prăvălie şi brutărie, ceea ce ar constitui o concurenţă care ar duce la închiderea uşilor prăvăliilor, care dintre cei înstăriţi le-ar avea. Dar tot mulţimea susţine: „unde s'a dus mia, se duce şi suta"; şi aşa vor avea tot în stăpânire şi pădure şi cooperativă şi parc, unde vor scoate hora în sărbători Şi au prins curaj în această afirmaţie, mai mult când s'au gândit că prisosul de teren, din sat îl vând, şi banii îi adaugă la preţul de cumpărare. Şi, pentrucă tot satul a sezisat această problemă, s'au adunat reprezentanţii fiecărei familii în mai multe rânduri la şcoală, sfătuindu-se şi discutând împreună cu conducătorii, posibilităţile de achitare a averii ungureşti. Averea totală costă 2.000.000 leu Comuna dispune de următoarele fonduri: 1 Din arenda exploatării pădurii „Omit"..... 800.000 2-. Fondul Căminului Cultural „Minai Viteazul". . 20.000 3. Vinderea loturilor de casă sătenilor cari plătesc arendă pentru clădire pe terenul comunei. . . 60.000 4. Eventuala parcelare de loturi pentru case din prisosul terenului din parc........... 120.000 Total . . . 1.000.000 5. Jumătate suma ar fi disponibilă Iar cealaltă jumătate, adică un milion ar urma să se repartizeze pe comună ceea ce pentru 250 de familii ar face 4.000 lei. Când s'a făcut aceasta cunoscut sătenilor, s'a ridicat o voce încurajatoare din mulţime, şi a zis: „de-ar avea pădurea numai un milion de lemne, şi >) Nu au tăiat nimic din pădure, ca la o eventuală somajlune din partea statului s'o poată ceda ca neatinsă. 532 fiecare lemn de l-am vinde numai cu un leu, fot scris cu toţii membri in „Căminul Cultural", in am ieşi la socoteală şi ne-ar rămâne o moştenire la urmaşi". Mulţimea a râs, frecându-şi palmele, pentrucă ştia că în cinci sute de jugăre, sunt mai mult de un milion de copaci, şi un arbore oricât de strâmb ar fi tot face mai mult decât un leu. Şi, pentru o înfrăţire, încă din acea zi, s'au în- sânul căruia s'au decis să exploateze pădurea în formă de cooperativă. O delegaţie, a fost însărcinată cu ducerea tratativelor de cumpărare a pădurii, caselor şi a parcului din sat. ION RACOVEANU-NERA DEPĂRTĂRI ÎNTRE LOCURI ŞI CASA LA NEPOS-NASAUD1) Ca anexă la Bugetul ţărănesc, cercetarea gospodăriei, cât şi Ia ancheta pentru pulverizarea proprietăţii agricole — toate aceste probleme ridicate de Fundafia „Principele Carol", şi cercetate în vara aceasta de Echipele regale studenţeşti, — dau mai j.os, cartografiate, trei gospodării, cu răspândirea proprietăţii agricole şi distanta în km faţă de casă, socotită pe drum de car, iar nu în linie dreaptă, I. Gospodăria Iul Sâllvan Anuţă de 41 de ani. Categoria socială : grănicer. Vechimea gospodăriei : 63 ani. Data căsătoriei: 1922. Locaeşte: în casa soţiei. Membrii familiei: femeia 42 ani, un băiat de 14 ani, două fete una de 10, alta de 8 ani. Capacitate de mancă:la raport cu vârsta.Femela bolnavă. Unelte agricole : n'are car, n'are bol. al familiei: femeia de 46 ani —două fete, de 16 şl 19 ani. Capacitate de munci: în raport cu vârsta, to(l sănătoşi; Unelte agricole: are car, n'are bol. 1 = Casa Şi grădina, 660 st. — mălai. 2 = La coteţe — ' a iug — 2 care de mălai — 2 Km. 3 = Intre Pârauă — 3 mlerfe de ovăz— 'i iug 2 Km. 4= Pe Lazuri —Vi iug, un car de fân — 6 Km. 5 = La Răbrenl — 1 car de fân — Va iug — 8 Km. 6 = Vârful Izvorului — 4 care de fân — Va Iug — 7 Km. 7 = La Dlal — 7 mlertl de ovăz — l'/a iug — 8 Km. 3. Gospodăria Iul Nlculae Dumitru, de 33 an). Categoria socială: grănicer. Vechimea gospodăriei: 43 sal. Data căsătoriei: 1929. Locaesc: în casa părintească a soţului. Ceilalţi membrii al familiei: femela de 27 ani, mama iul de 58 ani şl două fetite de 8 şi 6 ani. Capacitate de mancă: femeile stau acasă. Bărbatul se ocupă cu păstoria (econom de oi înŢiuunte) şl agricultura. Unelte agricole: are car, bol,) plug. 1 = Casa şl pădurea — Va Iug — pomi. 2 = Tăul Pâsâchil— 1» a iug - mălai — 2 Km. 3 = La Grădini — V» Iug — mălal-2 Km.—200. 4 = Tăul Bot — V» Iug - mălai — 2,500 Km. 5-6= La Secătură: '/< mălai —1 iug grâu — 3 Km. 7= Secătura Andrişoall — i72 iug grâu — 9 Km. 8 = In pârtl — »/4 Iug arătură — 10 Km. 9 = In Poiana lui lrmel — 3 Iug fân — 12 Km., 10= In Săpături pe Şes — Vi Iug mălai — 1,100 Km. 11 = La com. Iad — 5 Iug fanat — 8 Km. 1 = Casa cu grădină (pomi) — V» iug. 2= Su'coastă, 1 car de fân = 200 st. — 300 m. 3 = După deal ~ V* Iug. — fân şl mălai — 3 Km. 4= Dealul Fântânii — >/4 Iug.— 1 car de fân -7 Km. 2.(Gospodăr)a luf Izachil Popiţan. Categoria socială: grănicer. Vechimea gospodăriei: 19 ani. Dota căsătoriei : 1919. Locaesc: Casă nouă, făcută de amândoi Alţi membrii >) Din cercetările Echipei Regale Studenţeşti Nepos (Campania 1938). 533 Din aceste trei cazuri, reiese o seamă de condiţii in care omul este pus să-şi lucreze pământul. Să se observe: Orografia şi de aici panta care trebue urcată sau coborită tot drumul, trece printr'un teren foarte frământat şi accidentat. Din marginea Someşului, relieful devine dintr'odată semeţ, ridicându-se 200 m la o pantă de 45° in medie, cu râpi, aproape de verticală. Lipsa drumurilor de exploatare, care urmează în majoritatea cazurilor cursul torenţilor. Mijloacele de muncă (arătate în dreptul fiecăruia). Timpul în care se execută lucrarea. Raportul dintre: forţa fizică, sacrificiile biologice şi materiale, timpul cheltuit şi lucrarea ce poate rezulta. Ca prim rezultat al acestui complex — se întâmplă următoarele: Pământuri bune pentru plug sunt lăsate pentru fânaţ. Pământurile rele pentru fânaţ sunt cultivate. Pământuri părăsite din cauza depărtării prea mari. Cu toate acestea, pusă chiar în aceste condi-ţiuni printr'o minune cu adevărat impresionantă, gospodăria nu se prăbuşeşte, ci dovedeşte că puterea ei de jertfă biologică este inepuizabilă. Insă, dela o astfel de familie, altceva nu mai putem aştepta. NICOLAE MĂNĂTORUL y^y^^^^ _____„.._—-J @Om. Jad Depărtarea mare dintre locuri (dărăburi, bucăţi), atât în raport cu casa, cât şi între ele. Suprafaţa lor, care, în multe cazuri este arată în două ceasuri, drumul până acolo, cu boii şi plugul, fiind făcut însă în 6 ore (o jum. zi). Calitatea lor inferioară, pe dealuri (sol alb şi roşu), bun numai pe Valea Someşului. HORA ÎN REGIUNEA IURCENILOR In regiunea Iurcenilor, judeţul Lăpuşna, hora (în graiul local ziocul), se organizează pe sate şi regional. La Crăciun, Anul-Nou, Bobotează şi Paşte, flăcăii din Iurceni fac zioc numai pentru satul lor. La fel procedează şi flăcăii din satele vecine. Vara, însă, flăcăii fac zioc, numai în ziua când serbează hramul bisericii. Satele vecine participă pe rând la hora din satele care îşi serbează hramul. Iată în ce zile se face horă, vara, tn satele din regiunea Iurcenilor: Nisporeni, la Duminica-Mare; Iurceni, la sf. Foca (5 August); Cristeşti, la Sf. Măria (15 August); Vărzăreşti, la Sf. Măria (8 Septemvrie); Bolţun-Procoare, la 14 Septemvrie. La hora dela Iurceni, vin flăcăi şi fete din satele: Bolţun, Cristeşti, Doina, Vărzăreşti, Micleu-şeni, Paşcani şi Secăreni. Hora dela Cristeşti, se organizează într'un cadru cu mult mai extins, şi se face odată cu hramul mănăstirii Hâncu. La hramul mănăstirii, vin satele de pe o rază de 50— 60 km. După slujba religioasă, tineretul coboară în satul Cristeşti, (3 km), la horă. Ziua de Sf. Măria (15 August) este cea mai mare sărbătoare a satului. Gospodinele, se pregătesc ca Ia Paşte. Văruesc casele, mătură şi scutură prin camere, aşează zestrea şi se pregătesc de mâncare şi băutură. Flăcăii şi fetele din satele vecine, se opresc la gazdele pe care le cunosc, şi de aici >) Din cercetările institutului Social Roman din Basarabia (Campania 1935). 534 se duc la horă. Trăsuri cu bărbaţi şl femei, care se întorc dela mănăstire spre casă, se opresc şi privesc. In mijlocul satului, se întinde o horă, cât poţi cuprinde cu ochii. Două tarate de lăutari cântă în cele două capete opuse ale horei, ca să audă cu toţii. Hora dela Cristeşti e tradiţională in această regiune şi participă toate satele de pe o rază de 30 km Flăcăii din alte sate, când vor să danseze cu fete din satul cu hora, se adresează flăcăilor din satul respectiv. Aceştia fac, la inceput, ei câteva învârtituri cu fata, şi apoi o transmit flăcăilor musafiri. Se spune că „îşi schimbă fetele la zioc". Fetele din acelaşi sat sunt invitate la dans cu un semn din cap sau din ochi. La horă se prind întâi flăcăii şi apoi fetele. Flăcăilor şi fetelor din satele străine, li se spune „verişcan"şi „verişcană". BulgâreqscaîMMZ Rucansr.n WMSSkWM 7 Sârba mmmmmmmm- OleanUra 01 Hora ummimmmmiim Hânguşorul ej» ValifuJ immm» Şaierul ^2 f\\\\mmm«iii Carioca ffl2 Rumba rM«H»8 Tangou/ MM& 14 Horo LtmiM^\\.\^^\\N\VM\\M\^^\vV%^U\arS Hânguşorul ESE336 46,83 % 53,16 £ Sârba £ mmMm%\^mm%«iMa?7 Nâurtlul 01 Aunxuca ES Şaicrul Mica ZT2313 25,32% Cracarlac'ul E 1 Volitul I »,«« Vcnghcrca ■! 17,73* Tangout mmmmmmm Carioca Foxtrot si »mm%» ş/m, KHS« Jianul fasat ÎD.89* Marşul M®3 3,79% Dansurile jucate la Iurcenl, 5 August 1933. Hora, se organizează de obiceiu, de câţiva flăcăi fruntaşi, cărora li se spune „cămăraşi". Ei angajează lăutari, plătindu-i pe ziua întreagă cu 500 lei (pe 11 lăutari), plus „masa şi cinstea la median, cu 11 kg de vin". Masa lăutarilor o suportă cu rândul flăcăii care îi angajează. Flăcăii care joacă la horă, plătesc o taxă proporţională cu vârsta. Flăcăii din alte sate, nu plătesc nicio taxă. Fetele, atât cele de sat cât şi cele străine, nu plătesc nimic. Prin faptul că nu plătesc nicio taxă, decurge pentru ele obligaţia de a dansa cu toţi flăcăii. Dacă o fată nu are plăcerea să danseze cu un flăcău, care, poate e mai sărac, sau nu se bucură de o bună reputaţie în sat, atunci flăcăul o poate da afară din joc. Ii spune: „Du-te la tată-to şi la mă-ta să-ţi facă joc". (Inform. Masa Curagău, 25 ani, Iurceni). Fata stă între fete şi nu dansează, chiar dacă o chiamă alţi flăcăi care-i sunt pe plac. Flăcăul jignit, o poate împiedeca să danseze, izbind-o afară din zioc. Alţi flăcăi ii pun pe lăutari să-i cânte marşul. XTSX Dansurile jucate la Cristeşti, 28 August 1933. Dansurile. Repertoriul de dansuri este astăzi într'un stadiu de intensă urbanizare. Am înregistrat toate dansurile care s'au dansat la hora din Iurceni, în ziua de 5 August 1935 şi la cea din Cristeşti în ziua de 28 August (15 (August stil vechiu), (vezi diagramele 1 şi 2). Cele mai frecvente dansuri sunt de caracter românesc: Hora, Sârba, Pădureţul, Hânguşorul şi Ruseasca. Caracteristice regiunii sunt: Hânguşorul, Pădureţul şi Jocul moldovenesc (din grupa horă). Prin Rusească şi Sârbă, se înţeleg toate dansurile care se dansează repede; sunt un fel de bătute. Sub aparenţa unor dansuri cu nume străine, se ascund două grupuri de dansuri româneşti, pe care nu le-am putut nota, şi după numele lor special. La bogăţia de dansuri vechi româneşti s'a suprapus, cu timpul, influenţa dansurilor de salon din vremea stăpânirii ruseşti, ca: Valif (vals), Polica (polcă), Şaier, cracoveac, vengherca, şi altele. De curând, se observă influenţa dansurilor 535 moderne: Tangou (Şimi), Rumba, Carioca (ultimul dans la modă la oraşe, în iarna anului 1935), Dacă luăm in consideraţie faptul că dansurile caracteristice regiunii, ca: Pădureţul, Hănguşorul, şi Oleandră, sunt foarte rar dansate, atunci ne dăm seama că influenţa dansurilor orăşeneşti asupra dansurilor dela Iurceni şi împrejurimi, e covârşitoare, Urbanizarea dansurilor se poate constata şi prin aceea că fetele şi flăcăii manifestă o atracţie deosebită pentru dansurile în doi. uitând aproape cu totul dansurile în grup. Dansurile caracteristice regiunii sunt astăzi puţin cunoscute printre tineret, Bătrânii însă ştiu multe dansuri şi le dansează şi astăzi pe la nunţi, mese mari şi cumătrii, Iată dansurile care s'au dansat în trecut: Jocul lui Bornei, Hangul, Frunza nucului, Pătlăgica, Hănguşorul, Corăghiasca, Ile-nuţa, Juravelul, Pădureţul, Coasa, Mărunţica, Pa-raschiţa, Huşanca, Sâsâiacul, Frunza bostanului, Sârba dela Prut, Şarampoiul şi Jocul moldovenesc, Tinerii dansează numai: Jocul moldovenesc, Hănguşorul, Sârba dela Prut, Pădureţul şi Juravelul, Celelaltte dansuri au fost uitate, Ei cer astăzi dansurile noi, la modă in saloanele dela oraşe, In sat, se mai cunosc şi următoarele cântece şi dansuri rituale la nuntă: cântec de jale („când îmbracă mireasa"), Legătoarea, (când leagă nevasta la masa cea mare), Hosiro-păţul (când joacă zestrea), Cămeşa („când merg la soacra cei mică cu cămeşa"), Pădureţul [de pahar), Danful („când scot mireasa afară din casă"), şi De zioc (horă rituală la nuntă). Aceste dansuri rituale sunt cunoscute şi astăzi, din cauză că nunta se păstrează cu toate obiceiurile ei, Dispariţia melodiilor rituale la nuntă, nu e posibilă decât odată cu dispariţia obiceiurilor, Urbanizarea dansurilor. Urbanizarea dansurilor e destul de veche în această regiune, Dansurile de salon, ruseşti sau poloneze, au pătruns în repertoriul regiunii, sub stăpânirea rusească. Procesul de urbanizare din trecut, s'a efectuat la fel cu urbanizarea ce se petrece, sub ochii noştri, astăzi, In comuna Sişcani, judeţul Lăpuşna (8 km dela Iurceni), sunt patru tarafe de lăutari. Ei se angajează să cânte la horele, nunţile şi balurile intelectualilor din regiune, Tarafurile sunt Împărţite în două categorii, Categoria întâia, cunoaşte cele mai moderne melodii de dans şi cântă la balurile intelectualilor dela „Casa ' Naţională" (Cămin Cultural), din Nisporeni, la nunţile intelectualilor şi evreilor din satele învecinate, Tarafurile de categoria a doua cântă la horele şi nunţile ţărăneşti şi la cârciumile din târgul Nisporeni. Taraful de lăutari angajat la hora din Iurceni, in ziua de 5 August 1935, a plecat a doua zi la Nisporeni, fiind zi de târg, unde i-am întâlnit cântând unor săteni care-şi beau adălmaşul, tangoul „La căsuţa albă". Lăutarii din Sişcani, învaţă melodiile dansurilor moderne, după plăci de patefon2). Lăutarii care au cântat la Iurceni, mi-au declarat că-i oboseşte foarte mult pregătirea melodiilor nouă fiindcă: „nu apucă a învăţa un dans şi iesă altul", Melodiile vechi, se uită cu timpul, Flăcăii cer dansuri nouă8). Flăcăii fruntaşi se duc şi ei la balurile intelectualilor, unde învaţă dansuri moderne, pe care le duc apoi şi la hora din sat. Serbările culturale, organizate de intelectualii satelor, fiind urmate aproape întotdeauna de baluri, in loc să întărească ideia manifestărilor ro-menşti locale, devin factori de urbanizare a vieţii satelor noastre, Pătrunderea dansurilor moderne la sate, nu însemnează şi o desvoltare a artei coreografice. Prea puţină deosebire ştiu să facă dansatorii dela sate între rumba, şimi şi un tangou, de pildă, Ei le dansează pe toate, într'un mod exagerat, prin tropo-tituri şi izbituri sălbatece, Şi cum hora se face în mijlocul satului, pământul bătătorindu-se prea mult, dela un timp, începe să se ridice nouri grei de praf, Praful învăluit de fustele largi ale fetelor care dansează, îmbracă hora intr'o negură deasă, După ce se termină dansul, fetele se despart de flăcăi şi se duc fiecare la grupurile lor, ştergân-du-şi sudoarea amestecată cu noroiu de pe faţă, In comuna Sişcani, sunt vreo 40 de lăutari, împărţiţi în patru „cumpănii", Ei au în fruntea lor un şef (Haralambie Aniţoi, de 40 ani), care îi învaţă melodiile nouă. El cântă din trompet, iar cei doi copii ai săi cântă, unul din clarinet şi celălalt din truba mică, Taraful său >) Informator Andrei Vaslllcă, 34 ani: „Haralambie Aniţoi are prăvălie şl are patefon. Dela patefonul lui învăţăm noi cântecele moderne", 3) Iată dansurile la „modă"în vara când am Întreprins cercetările la Iurceni: 1. Tangoarl: „Mă întâlneam Sâmbătă seară", „Cel din urmă tangou", „Căsuţa albă", „Creola", „Zaraza", „Elena", „O singură stea", „Iubesc femeia", „iţi dau inima mea", Carioca. Unele din aceste dansuri se cântau atunci şl la oraşe, iar altele se cântaseră cu un sezon în urmă. Oricum, satele nu se ţin departe de oraşe in procesul^de urbanizare. 536 a fost premiat la un concurs de orhestre populare, ce s'a ţinut la Chişinău. Lăutarul Sumăndrel Alexandru, de 38 ani, din Sişcani, şi-a făcut stagiul militar la Regimentul 7 Vânători din Chişinău şi a cântat în orchestra regimentului. Aici a învăţat să cânte melodiile cele mai moderne. Alt lăutar, mai în vârstă, Filip Vasilică, de 53 ani, originar din comuna Afumaţi (lângă comuna Sişcani), a cântat în timpul războiului mondial în orchestra unui regiment din oraşul Bilschi, (Rusia). Instrumente muzicale. Şi în ce priveşte instru- mentele muzicale, constatăm o urbanizare. Astăzi, cântă din tromboane, clarinete, figoarne, flaute şi alte instrumente de orchestră. In trecut, însă, instrumentele muzicale au fost româneşti. Informatorul Zaharia Cupeţ, de 67 ani, din Cristeşti, ne mărturiseşte: „Pe timpul când eram eu flăcău, cânta la joc o scripcă şi o cobză. Lăutarii, atuncea veneau tot dela Sişcani. Tromboanele au ieşit de vreo 40 de ani. La Sişcani era unul Ion Holban, li spunea Mititelul, vestit în „jocuri moldoveneşti", P. ŞTEFĂNUCA DESPRE RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICA A UNUI CÂNTEC DE STEA Problema răspândirii geografice a cântecelor populare s'a pus la noi, de odată cu începerea activităţii la teren a Seminarului de Sociologie din Bucureşti, d-1 prof. D. Guşti găsind în d-1 prof, C. Brăiloiu, colaboratorul cu largă înţelegere a tot ce ţine de studiul cântecului nostru popular. De aceea, prezentarea lucrării de faţă nu apare cu totul nouă, de oarece scrierea variantelor melodice una sub alta in forma tabloului sinoptic, ce te lămureşte chiar fără comentariu asupra variaţiilor şi părţilor cristalizate, o găsim în lucrările prof. Brăiloiu, — singurele în acest fel — „Despre bocetul dela Drăguş apărut în „Arhiva' pentru ştiinţa şi reforma socială", anul X, Nr. 1—4, 1932; ca şi în „Bocete din Oaş", apărute în „Grai şi suflet", VII-1937. E adevărat că în aceste lucrări sunt scrise variantele unei singure fono-grame, a unui cântec înregistrat cu melodia, re-petându-se. E ştiut că în cântecul popular nici odată nu se culege melodia originală — adică în forma în care a emis-o pentru întâia oară creatorul ei. Folcloristul muzical culege doar o serie de variante, mai mult sau mai puţin apropiate de forma iniţială. Ori, când se fixează într'un tablou sinoptic deosebirile ritmice şi melodice din cuprinsul unui tip melodic, greu e de ales varianta care convine tuturor celorlalte, adică, cea faţă de care toate celelalte să varieze cât mai puţin posibil. Se întâmplă adesea să fie melodia aleasă foarte bună afară de un singur sunet ce nu există în nicio altă variantă, şi a o folosi, înseamnă să arăţi ca punct de variaţie în toate celelalte, tocmai unul cristalizat şi în majoritatea cazurilor, la fel. In caz că nu găseşti o melodie corespunzătoare, ai întrebuinţa pe aceasta cu o schimbare, dar atunci ai o creaţie artificială, ce nu se cântă nicăieri, deşi melodia e în forma cea mai pură. In cazul de faţă variantele au fost schimbate de trei ori, după melodiile alese reprezentative pentru tip, până m'am fixat la aceasta cunoscută din culegerea d-lui S. V. Drăgoiu, dar numai cu trimetere la corn. Măieruş, cea a d-sale fiind din Hărman-Braşov şi cu text de 8 silabe, ce modifică sunetul la cadenţa primului vers. De aceea a fost necesară verificarea la faţa locului. Odată stabilită melodia tip, variantele celelalte e de preferat să urmeze în ordinea în care variaţiile sunt din ce în ce mai multe şi mai depărtate faţă de tipul ales. In felul acesta, la un moment dat, depărtându-se de tipul .iniţial şi căpătând anume forme melodice şi ritmice, care devin caracteristice şi comune la o serie de variante, avem un alt tip melodic, ce poate fi studiat aparte, O singură variantă depărtată, sporadic întâlnită, nu poate crea un nou tip. Urmând procedeul, se poate ajunge, prin depărtarea dela melodia iniţială, la o serie de tipuri noi melodice, toate înglobate într'un ciclu, atâta timp cât între ele există elemente ritmice 537 şi melodice comune. Fixarea unui nou tip melodic nu e operă de birou. E de preferat să se ţină seamă de recunoaşterea ţăranului faţă de melodie, de clasificarea lui. Dacă melodiile — cum e în cazul de faţă — socotite tipuri noi, aparţinătoare ciclului studiat, convieţuiesc în mai multe sate, şi sunt socotite ca alte cântece, desigur aceasta are importanţă. Pe hartă sunt însemnate cu numere, tipurile, în dreptul comunelor şi se observă că într'una sunt 3 tipuri, (Hendorf) şi ţăranii le consideră cântece deosebite cu totul. In comuna Şalcău-Târnava Mare, un grup de flăcăi a cântat melodia Nr. 57, cu textul: Toată oastea creştinească, iar alt grup de copii, a cântat-o cu: „La o masă rotilată", fără să recunoască identitatea melodiei, aceasta şi din cauza gradului de iuţeală diferit, mişcarea la flăcăi fiind J).,m 'ar ba copii K Şi aceeaşi flăcăi, cu câţiva ani în urmă au cântat „La o masă rotilată...". In cătunul Ghioncani din Intregalde-Alba, acelaşi copil mi-a cântat melodia cu text deosebit, iară să-şi dea seamă că nu e vorba de alt cântec. Aşa că nici criteriul acesta de judecare nu poate li absolut, dar trebue luat în considerare. O altă problemă ce se pune, e aceea a zonelor negative şi a infiltraţiilor. Căci parafrazând cuvintele lui Simion Ştefan, vom spune că atunci cântecul e bun — de studiat — când acolo unde-l ştie unul dela care culegem, are circulaţie, e frecvent, ori măcar avem mărturia bătrânilor că a fost mai înainte cântat. Altfel, neţinând seama de intensitatea circulaţiei unei melodii, riscăm să alăturăm documente de valoare inegală, ce ne pot induce în eroare, schimbându-ne concluziile. Cântecul poate să existe într'un sat şi informatorul nostru să nu-1 ştie, sau să nu-1 întrebăm de el. De aceea, în folclor e cu mult mai greu a nega decât a afirma; şi o mărturie negativă, culeasă dela mai mulţi, poate avea mai mare preţ decât un document positiv, cules dela unul. Şi încă o mulţime de alte chestiuni trebuesc luate în considerare, când se încearcă întocmirea unei hărţi de răspândire geografică a cântecelor populare. Cântecul de stea prezentat, după cercetările făcute, are o răspândire geografică locală, mărgi-nindu-se la ţinutul pe care-1 ntimim Ardealul de Sud, ce se prezintă destul de unitar din punct de vedere al dialectului muzical în genere. Cuprinde judeţele; Braşov, Făgăraş, Sibiu, Târnava-Mare, Alba, o parte din: Turda, Târnava-Mică şi Hunedoara. Din colecţiile lui B. Bartok, ca şi din cercetările mele, reiese că Bihorul e zonă negativă. Melodia n'a fost întâlnită nici în Nordul Ardealului, începând cu jud. Mureş. In Oltenia, melodia nu e cunoscută. Din colecţiile existente la Societatea Compozitorilor Români, de a cărei arhivă de folclor m'am servit in mare măsură, precum şi din colecţiile publicate (Cuca: 200 colinde) reiese că în Muntenia melodia Bfa infiltrat pe alocurea şi in special, în partea deluroasă, fiind câte odată adaptată stilului local al colindelor, cum e cazul celei culese din Mărceşti-Dâmboviţa. Harta, pentru a fi mai edificatoare, ar trebui să cuprindă toate comunele şi tipurile să se arate în culori, iar zonele negative în negru. Aceasta ar face de prisos o serie de comentarii, căci ar fi mai explicită. In hartă sunt notate doar capitalele de judeţ ca puncte de reper, şi comunele cercetate în care a fost întâlnită melodia. Sunt desemnate şoselele, iar drumurile naturale sunt arătate printr'o linie dreaptă. De multe ori acestea din urmă unesc satele între ele, mai mult decât o şosea ce face ocoluri. In dreptul comunei sunt scrise tipurile melodice întâlnite. Putea fi arătat numărul la care se află optată varianta, dar acesta se caută cu uşurinţă, urmărindu-se în dreptul tabloului, la tipul respectiv, judeţul şi comuna. Faptul că în judeţele: Făgăraş şi Târnava-Mare, melodia e mai frecventă, ne arată că aici melodia trăieşte cu adevărat, şi că probabil, acolo trebue localizată originea ei. E într'adevăr mai bine cercetat acest ţinut, dar totuşi e vădită marea circulaţie a melodiei, aici. Şi ca ritmică se apropie de cântecele propriu zise al Făgăraşului şi chiar de bocet, cum se poate vedea din comparaţia cu bocetul din Drăguş (Vezi Brăilolu, op. cit.). Am făcut cercetări în comune din Muscel (Corbi, Corbşori, Nucşoara) şi din Argeş (Corbeni), locuite de Ardeleni, şi n'am găsit această melodie, deşi se pare că cei mai mulţi au venit din jud. Făgăraş şi Sibiu, cum o dovedesc portul, limba şi o parte din repertorul muzical. S'ar putea crede că melodia e mai nouă decât aşezarea lor în cealaltă parte a muntelui, ori, că au adus-o, dar cu timpul n'au mai cântat-o. Din hartă se poate, de asemenea deduce că ti- 538 pul 3 are o circulaţie mai restrânsă, tip, 1 şi 4 având răspândire mai mare. De sigur, prezentarea are unele lipsuri de neînlăturat, materialul fiind notat de mai mulţi culegători, câte odată fără fonograf, iar textul scris literar. Unele melodii au fost luate din lucrări armonizate (Nr. 20 şi 36). Dar să nu întârziem cu prezentarea până când cercetarea e făcută în condiţii ce nu admit reproşul, pentru ca nu cumva aceasta să vie, când totul există doar în tuburi de ceară. Un cuvânt despre citirea tablourilor muzicale. Sus e scris pe un singur portativ, întreaga melodie a variantei alese, sub care sunt scrise cuvintele celorlalte variante, iar sunetele, numai în cazul când diferă. Dacă variaţia e ritmică, se înseamnă numai valoarea notei, fără portativ. Deci, unde e loc gol, melodia variantelor e identică cu cea de sus. (Sistemul întrebuinţat in Bocetul dela Drăguş, de C. Brăiloiu). In dreapta e fixată data şi locul culegerii, informatorul şi culegătorul, pentru a se putea vedea totul desluşit dintr'o privire. Studiul variantelor e mult îngreuiat din cauza întrebuinţării termenilor tehnici muzicali, accesibili unui număr restrâns de cititorii de aceea mă simt dator înainte de începerea analizei să dau câteva explicaţii în linii mari, de felul cum variază melodia, Alegând după anumite criterii me-lodia-tip, variantele sunt orânduite — cum am spus — după gradul de înrudire cu această melodie aleasă. Se pot foarte uşor observa pe hartă punctele unde melodia variază mai mult, ori unde sunt păstrate peste tot sunete comune, ce dau unitate tipurilor în cuprinsul ciclului melodic. Variaţiile nu sunt în acelaşi loc al melodiei, decât atunci când se încheagă un nou tip; iar crearea unui nou tip melodic, e condiţionată de aceste variaţii asemenea. Se poate observa cum la tipul 3, începutul diferă fundamental de tip. 1, căci se face prin ritm contrar (silabă scurtă urmată de una lungă) şi în jurul sunetului fundamental. La tip 4, începutul e asemănător cu tip 1, dar cu primul şir melodic corespunzător versului literar, se schimbă la cadenţă (sfârşitul lui), această schimbare, cerând alt curs melodiei şi pentru versul al doilea. Pentru cei ce ocolesc partea pur tehnică, e în această privinţă destul de explicit profilul melo- dic al celor trei tipuri amintite, căci al doilea • considerat de tranziţie. Melodia e în stil parlando'), fiecărei silabe vorbite corespunzându-i- un sunet muzical; şi numai în cazuri rare vocea e purtată, dar fără să dea melodiei caracter vocalizant. Versurile sunt trahee de 7 şi 8 silabe, iar melodia fiind construită pe 7 silabe, se adaptează versului de 8, prin scindarea sunetului de cadenţă, ori adăugirea unuia de valoarea unei optimi. Forma muzicală sau strofa melodică (melodia) socotită după numărul rândurilor melodice, corespunzătoare versurilor literare, este: a, b, c, d, (fiecare rând melodic e însemnat cu o literă. Dacă se repetă, se pun literei semnele repetiţiei, iar dacă revine după alt rând, se scrie din nou litera). Ritmul e in majoritatea cazurilor a, b, c, d, şi In toate cazurile, a doua jumătate a rândurilor melodice, e ritmată uniform; reprezentat grafic: nu J)U h\o n\nu h\n J Jiu j)u i)\o Aceasta m'a determinat să scriu în măsurile 2/8 şi 3/8, neţinând seama de felul cum a tras bara de măsură B. Bartok 6/8 la Nr. 35 şi 37, şi nici S. V. Drăgoi, 4/8 şi 5/8 care e totuşi mai bună, dar împerechează în măsuri compuse şi mixte picioare metrice, care formează singure măsuri simple alternative. Câteva sunt în 3/8, (cea prelucrată de T. Popovici, Nr. 20, şi 21, de care probabil s'a servit pentrucă asemănările textului sunt frapante. In studierea variantelor voiu încerca să arăt variaţiile tipului întâi, faţă de melodia iniţială, urmând ca din celelalte tipuri să iau pentru comparaţie, doar cele alese pentru ca după ele să fie stabilite variaţiile tipurilor respective. Pentru uşurinţă, voiu lua fiecare măsură in parte. Melodia începe cu timp tare, pe treapta V-a, cu două optimi, variate prin atacarea secundei superioare la Nr. 5 şi 18; lungirea celei dintâi g^^ în Nr. 10, 11, 20, 21, 23, 26, 28, 32, i) Pentru definiţia termenilor: parlando, strofă melodică, rănd melodic, cât şl pentru Interpretarea ritmică, vezi: Bartik, Scrieri mărunte despre muzica populară românească şl Brăiloiu, Despre bocetul dela Drăguş, 539 7 33, 34, 35; variaţii îndepărtate ^g~F Nr. 36; =p=jgl Nr. 29. In măsura 2-a pătrimea e variată cu apogiatura lungă ~ţj* g !j la Nr. 6, ^?a Nr. Nr. 3 inferior, Nr, 31 în formă de grupet; Nr. 32, 36 şi 39 fiind variaţii îndepărtate. Ms. 3-a, pregăteşte cadenţa finală pe sol; 7a cu si anticipat Nr. 8, sau brodat cu si ca să se revină la 7q Nr, 4, 5, 9, 25, 34, sau si înlocuit prin fa , ce întăreşte impresia de major modern (Nr. 3. 12, 17, 20, 21, 22, 31, 33). Cadenţa se face excepţional pe si de mai înainte pregătit, la Nr. 30. Sunetul de cadenţă e divizat în două optimi la versul de 8 silabe în Nr. 11, 18, 19, 23, 31, 38; adăugirea unei optimi: Nr. 22. Tipul al doilea nu e bine cristalizat, cu forme caracteristice, el fiind mai mult un tip de tranziţie spre tipul 3; iar dacă l-am despărţit de tipul 1 şi nu l-am înglobat cu totul tipului 3, cauza a fost tocmai caracteristica aceasta de tip intermediar. De ex. Nr, 47, 48, dacă ar varia ritmic având numai prima măsură optime-pătrime, ar aparţine tip, 3; dar înrudinea lor cu 45 şi 46 e evidentă şi acestea se apropie de tip, 1. De aceea, in tabloul sinoptic Nr, 2, melodiile acestui tip au fost trecute la tip 3 şi în felul acesta se poate urmări în tabloul general, ce are comun cu tip. 1, iar tabloul al 2-lea, ce are comun cu tip. 3, Principala caracteristică a tip. 3 o formează primele două măsuri. începe cu treapta 1-a şi se atacă treapta 2-a, revenindu-se, J) J~^~ ori fără revenire, la Nr. 49, 50; după care două optimi: „si'-do, ori si'-si". Acest început schimbă într'atât melodia, că mulţi nu-i recunosc nicio înrudire cu tip. I. Ms. 3-a nu e mult deosebită de tip. 1; în unele variante si e atacat prin do, apogiatura lungă Nr. 53, 55, 51, 54, 49; iar ms. 4-a, cadenţa pe tonică e arpegiată coborîtor la versurile de 8 silabe si-sol. Rândul al doilea, în unele cazuri e comun cu cel al tip. 1: Nr. 53, 57, in altele în ms. 1-asi e repetat, cerând ca urmare în ms. 2-a atacarea lui do Nr. 51, 58, 49, 56; sau a lui re Nr. 55, 54. Cadenţa rândului al doilea e pe si, numai în-tr'un caz pe sol, ca schimb de note cu cadenţa rândului 1: Nr. 52. Mai variat e începutul rândului 3, melodia tinzând în cele mai multe variante spre treapta 6-a mi, ca prim sunet la Nr. 51, 58, 49, 57, sau al doilea, Nr. 55, 54, 56; condiţionând în ambele cazuri, schimbarea măsurii următoare în 13. Do, rămâne invariabil, ca şi Si din ms. 3-a, aceste două note fiind o puternică osie de legătură a tipului 1, cu celelalte. Ms. 3-a variază puţin; lui la adăugându-i-se si echapee Nr. 21; ori e înlocuit cu re, Nr. 32. Măsura 4-a, e cadenţa pe tonică a rândului întâi; variind când versul e de 8 silabe, divizându-se în optimi la Nr. 7, 8, 11, 19, 22, 26, 29, 32, 33, 34 şi 35; în alte cazuri, prima optime fiind si Nr. 18, 24; sau 7a ca apogiatura lungă Nr. 31, 39; ori a doua notă fiind 7a ca notă de pasaj Nr. 12, 13, 16, 23, 30 şi 36, ori do expansiv, Nr. 9. Primele două măsuri ale rândului al doilea ■fcfefejjţgj variază ritmic prin lungirea primelor optimi la Nr. 20, 21, iar la Nr. 22, ms, 2-a devine asemănătoare variaţiei îndepărtate . In ms. 3-a primul sunet (re) e brodat superior, cu m7 Nr. 12, 32; în formă de mordend Nr. 19, 34; iar la Nr. 39 p f .ft] ori do înlocuit cu m7 Nr. 27, 28, 32, aceasta determinând cadenţa pe re a rândului 2-lea ce se face, obişnuit pe si. La versul de 8 silabe, sunetul de cadenţă se împarte în două optimi: Nr. 8, 18, 22, 24, 29, 32; în pătrime-optime: Nr. 7, 9, 11, 12, 19; în două optimi şi urcare la re Nr. 15, 25, 30; optime-pătrime Nr. 34. Un caz neclar de eliziune Nr. 10. Rândul 3, fîP^î^pl înflorit la Nr. 32, inversat Nr. 33, 34; atacat prin re apogiatura Nr. 27. Rândul întâi al Nr. 38 nu poate fi raportat la rândul 3, având comun doar ritmul. In ms. 3-a a rând. 3, la fel cu prima, 7a e ornat cu so7, Nr. 10, 12, 22, 25, 29, 30, 32; iar si atacat prin 7a ca notă de pasaj Nr. 32; ori înlocuit prin re expansiv la Nr. 14, sau mi Nr. 36. Cadenţa rândului 3 e pe tr. 3-a si, atacat prin do apogietură lungă. Câte odată cadenţa se face pe do cu omiterea lui si Nr. 17, 26, 27; ori înlocuirea lui do prin si lung Nr. 22; ori do-mi Nr. 31; cu notă de pasaj între ele Nr. 21; sau cadenţă pe 7a Nr. 33, 34, Rândul al 4-lea, ms. 1 şi 2, ^TFJ^j suferă oarecare schimbări: Nr, 21 e brodat superior Ultimele două măsuri ale rândului fiind la fel ca tip. 1. Rândul al 3-lea nu suferă schimbări mari. Prima măsură începe frecvent cu si repetat iar în a 3-a, 540 foarte adesea avem pe fa diez, sensibilă pregătitoare a cadenţei finale. Tipul IV e caracteristic prin cadenţa pe treapta 5-a a rândului 1, ce schimbă rândul 2 în întregime. Modul în care e melodia celor 4 tipuri, pare un major modern, cu ambitus de 7-mă; dar foarte multe variante ating numai o cvintă. La cele ce nu au pe fa diez, caracterul de gamă veche bisericească e nealterat, lipsa de sensibilă — în tip. 4 înlocuită la Nr. 71 cu fa, subton — putând da loc şi la altă interpretare. Cadenţele la tip. 1, 2, 3, sunt pe treptele 1, 3, 3, 1; la tip 4, sunt pe tr. v. 3, 3 (1) 1. Melodia are caracter coborîtor şi se mişcă pe trepte alăturate şi terţe, rar în quarte şi quinte. Mişcarea variază la metronom între • -1"-"6 socotind după variantele a căror grad de iuţeală a fost fixat. Note de ornament sunt puţine şi le găsim la cele din Munţii Apuseni Nr. 35, 37, 49. Nu e coroană, nici anacruză, în toate cazurile începutul fiind pe timp tare. Completări muzicale la versuri de 7 silabe sunt puţine: la Nr. 40, 46, 60 şi 66 cu a, în toate cazurile la vers. 3 şi 4, când 1 şi 2 sunt de 8 silabe. Un studiu asupra temelor literare n'am intenţionat să fac. Am dat câte o variantă mai bună din fiecare temă, pe celelalte arătându-le în notă. Acest studiu ar cere o altfel de prezentare a textelor, tot în tablou sinoptic, adoptând metoda scrisului paralel, întrebuinţată de prof. C. Brăiloiu şi H. H. Stahi, în „Vicleiul din Jiu", sau cea a însemnării versurilor asemenea, prin numere (Bar-iok) şi a scrierii versurilor care variază. Aceasta numai în caz când analizezi aceeaşi temă literară, ori aici ai multe, accentul fiind pus pe melodie.,. încă o lămurire asupra cântecului de stea şi colindei, pentru ca cititorii să nu. aibă îndoială asupra titlului. După text, socotim cântec de stea, creaţiile cărturarilor satului (dascăl, preot sau cântăreţ de strană, în legătură cu naşterea şi patimile Mântuitorului. Aici, cele mai multe vestesc naşterea, (Nr. 1, 2, var. 3, 4, 11, var. 18, 29, var. 45, var. 53, var. 59, var. şi 64). Textele dela Vicleim şi Irozi sunt în parte asemănătoare (Nr. 5, 25). Colindele religioase însă sunt producţii populare, versificate după scrierile apocrife, legende şi poveşti în legătură cu naşterea Mântuitorului, ori din vieţile Sfinţilor, aşa cum au circulat în popor. Versificaţia lor se simte că e a poporului. Nu sunt versuri cu rimă încrucişată, nici pereche, şi nici încercări de grupare strofică, aşa cum sunt în cântecele de stea, Exemple ce le avem aici sunt Nr. 13, dela vers. 9, Nr. 48, foarte caracteristică, m ^ rM ¥ începutul cântecului e adesea cu pătrime: (Nr. 66, 62, 64, 65, 61, 70). Rândul al 3-lea în câteva variante e la fel cu tip, 1 (Nr. 59, 62, 66, 68), iar în altele apropiat de tip. 3; fiind cu tendinţă spre mi treapta 6-a, în măsura 2-a, Nr. 61, 64, 65, 70), sau chiar în a 3-a Nr. 67, 69. Cadenţa acestui rând variază, pe si, pe sol, ori pe re şi mi. Rândul ultim e la fel cu al tip. 1, întâlnindu-se la cadenţă toate variaţiile studiate la acest tip. Iată care ar fi profilul melodic al tipurilor 1, 3, 4, ţinând seama de cele mai multe variante, asemenea: (liniile prin număr arată treapta; iar punctele arată sunetele; Liniile verticale, sfârşitul rândurilor melodice). , T'P 1 1 - * e * i | s i 'K 1 v 1 N ' s 'N .^^ n 1 in sr , '■ N^ K s\ n \\s \\ ; r ii li 1 1 i Tip 3. 1 MM ^ l ii 1 1 - ţjVÂ------hsÂr:-----^5 -Ezsî'c — T *i irlii-zii^-zzi §5rz±i = 2± ■--(- —f-H-------1----1--------- ±—EE--z-zt i T,f * li i ■ | T M ; n A s\' v 1/ V Un j , \A y ^ Jl 1 v v ■ M 1 M \ - * «-L 1 1 I 1 .11 1 .. V Din analiza melodică şi ritmică a fiecărei măsuri s'ar părea că melodia iese îmbucătăţită fără posibilitate de întregire. Mai potrivit ar fi o analiză orizontală, adică urmărind fiecare variantă până la sfârşit şi nu analiza verticală făcută aici. Dar o analiză orizontală nu-ţi poate da o ideie generală asupra sistemului de variaţie în cântec. 4 -e- zm ZCC vn î 6 7 Numerotarea (VII, 1, 2, 3, 4, 5, 6) e făcută, ţi-nându-se seama de sol tonică 1, celelalte sunete urmând a fi treptele din aceeaşi octavă; iar VII, din octava inferioară. 541 in care Crăciun nu primeşte pe maica sfântă in casă; ori Nr. 49, Maica in căutarea fiului, 54 cu tendinţă moralizatoare şi 55, facerea lumii. Nr. 65 şi 27, sunt teme contaminate şi neclare. Nr. 39, e colindă lumească de felicitare: vestea naşterii, fără vreo descriere a evenimentului. Text din Alexandri, căruia i s'a adoptat melodia, şi e caz izolat, nefiind in zona cu temă frecventă. Infiltraţiile in aceste părţi nu ştiu căror cauze se datoresc. Curios e că în sate în care s'au aşezat ardeleni, în Corbi şi Nucşoara din Muscel, ori in Corbeni din Argeş, n'am găsit melodia. Lipsesc texte la Nr. 26 astfel publicat, la Nr. 31, fiind necunoscut culegătorului, Nr. 35, 37, pen-trucă B. Bartok n'a publicat decât melodiile şi la 28 şi 30. Dacă majoritatea textelor ce se cântă pe a-ceastă melodie, n'ar fi ale cântecelor de stea, ci de colinde religioase, melodia, prin ritm şi ţesă- tură melodică ne-ar face să afirmăm că e de colindă. Şi se prea poate ca mai inainte să se fi cântat pe ea numai texte de colinde, iar când acestea s'au părăsit (şi aici preotul a jucat un rol important), s'au adaptat cântece de stea cu număr de silabe Ia fel. De altfel, Ardealul de Sud întrebuinţează termenul de colindă şi pentru cântece de stea. Numai acolo unde umblatul cu | steaua mai dăinuieşte (o parte din Alba şi din Hunedoara), se spun: Cântece de stea ori colinde la stea. Studiul de faţă nu răstoarnă şi nu reformează nimic. L-aş vrea insă o rază de lumină şi un îndemn spre înfăptuirea unui atlas geografic al cântecului popular românesc, operă din ale cărei file s'ar desprinde adevăruri pe care istoria încă nu le afirmă de ajuns. ANEXĂ: TEMELE LITERARE Nr. 1. Lăudaţi pe Dumnezeu Marele arhiereu Că s'a născut azi Hristos Intr'a lui Adam folos. Dănţuiţi azi şl săltaţi Tot ce vi s'a trâmbiţat. Magilor, călătoriţi Pe Mesia să-1 găsiţi. Voi păstori să ilueraţi Slavă lui să îi cântaţi Că Măria a născut Şi blestemul s'a pierdut. Moise piatra a lovit Şi apă a isvorât Nr. 2. Trei crai dela răsărit Cu stea-au călătorit Când în cale purcedea Steaua înainte mergea. La ierusalim s'au dus Steaua'n nori li s'a ascuns Şi le-a lost lor de-o'ntrebare De naştere de-un crai mare Unde ştiţi că s'a născut Un crai mare, de curând 7. Stea văzând la răsărit Maleruş-Braşov (•/. V. Drago!) Pe popor a adăpat Setea lor le-a tăiat. Noi vieaţă am primit Şl prea mult ne-am veselit Oh, petrii Ivanului Şi rugii Slonului Munţii Eleonului Şi lemnele raiului Toate astăzi dănţuesc Cu danie prăsnuiesc Iar escălea să rămâle Cu smirnă şi cu tămâie Şi de-acum până'n vecie Mila Domnului să fie. Târnava-Mare—Hendorf 831. (I. Coclşu) După dânsa au venit Iară Irod Împărat Foarte rău s'a supărat Mulţi coconi mici a tăiat Patrusprezece de mii De doi ani mal mici în jos Vrând să taie pe Hristos. Pe Hristos nu 1-a tăiat Precesta 1-a apărat. Şi de-acum până'n vecie Mila Domnului să fie. Nr. 3. Sculaţi boerl, sculaţi toţi Sculaţi mireni şi preoţi Sculaţi tineri şi bătrâni Sculaţi-vă voi creştini De vedeţi cerul săltând îngerii din cer cântând Mărire sus lui Dumnezeu Pe pământ Fiului său. Târnava-Mare—Sighişoara (I. Coclşu) Pe pământ să fie pace C'aceasta Domnului place; Intre oameni bucurie Şi o mare veselie Că s'a născut Mesia Din Fecioara Măria Nu'n palată'mpărătească Ci'n iesle dobitocească. Nr. 4. Târnava-Mare—Morile (I. Coclşla) Raze pe cap li luceau Sălaşul îi luminau Apoi mama-1 înfăşa Şi in iesle-1 aşeza. Păstorii cum auziră Spre locaşul sfânt porniră Unde toţi s'au închinat Pruncului prea Minunat. îosif şi Maria'ntra în sălaş pe-o noapte grea Naşterea s'apropia Şi Marla se'ngrljea. Ajutor ceresc cerea Ca uşor să nască ea Şi in pace a născut Un prunc mândru şi plăcut In varianta Nr. 17, Sibiu—Qaleş ?. Lipsă ultimele patru versuri înlocuite cu următoarele : Culcă-te'mpărat ceresc In sălaş dobitocesc Te culcă pe fân uscat De îngeri înconjurat Şi ei te vor lăuda Şi Mărire îţi vor da; Mărire'ntru cel de sus Şi pace pân'la apus. Variantă: Nr, 6 Todertţa—Făgăraş. 542 SOCIOLOGIE ROMÂNEASCA, III, 10 12 Cocişlu ; Răspândirea unui cântec de stea. Fig. 1. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCA, III, 10—12 Cocişiu: Răspândirea unui cântec de stea Tarpava Maro — Pelişor, 35.11.937 inf, A. Holerga şi Z. Sofomon culeg. /. CoCîffu. 55 Toa-lă le-gea creş - ti - nească As-tăzi să se ve-se - leas-că, Co stea mând-ră s'a i - vit Sus la sfân-tul ră-să -rit. jg5 ^^ J! Târnava Mica — Ernen, 20.19.36 inf. Emanoil Garson 22 a. - culeg./. Coc r fiu. Decând Domnul s'a năs-cut Şi pă-mân-tul a fă - cut Şi ce - rul l-o ri - di - cat Şi fru-mosl-o ră - zi - mat. Toa-tă of-iea c^eş - ti - neas-că As-tăzi să se ve-se - leas-că, Co stea mândră s'a i - vit Sus la sfân-tu! ră-să- rit. 51 Târnava Mare - Şlenea, 6.1.93B inf. /on Rai— culeg. /. Coo;iu. 58 Fâgâraş - (Drâguş ?) ''■ _ ă Consl Brăifaiii. Carie de cântece d. IV. pg. 31 La o ma-să ro - ti - la-tă Şa-de mai-ca prea cu - ra - tă, Tot în -chi-nă şi sus-pi-nă, Tot in - chi-na şi sus - pi na. 54 Târnava Mare — Henrjorf, 1929 ini. Era Lâcâluţ ţ>g. - culeg. /. Coc/jiu La o ma-să ro - ti - la- tă Şa-de mai-ca Pre-ces - ta C'un fi - uţ mi - cuţ în bra-ţe Tot in -chi-nă, şi sus - pi - na. 49 J o JJ^I o J n Târnava Mare Buia, 2.1.936 dela un grup de ţiganei — culeg. I. Coclfiu. Umblă maica du - pă fiu Tot plân-gând şi în-tre-bând: N'aţi vă - zut pe fi - ui sfânt. N'aţi vă - zuf pe fi - ui sfănt. hi 10 57 hi o* (#1 Târnava Mare — Şalcâu, 5.1.936 un grup de fiacâi - un grup de copii mici culeg. /. Cocîjiu. Toa-tă oas-tea creş-ti - neas-că. As4âzi să se ve-se - leas-că, O stea ma-re s'a i - vit, Sus la slân-tul ră-să- rit. La o ma-să ro - ti - la-tă Şa-de mai-ca ge-nun-chia-tă, C'un pa - hargal - ben în mâ-nă, Tot în - chi-nă şi sus-pi-nă. Toa-tă oas-tea creş - ti - neas-că. As-tăzi să se ve-se - leas-că, O stea ma-re s'a i - vit Sus la sfân-tul ră - să - rit. Fi ve - sel iu - bit creş-ti-ne Naş-te -rea lui Hris-tos vi - ne, Mie-lu cel ne - vi - no - vat Hris-los ma-re - le'm-pă - rat. Toată oas-tea creş - ti - neas-că As-tăzi să se ve-se - leas-că. Co stea mare s'a i - vit-tu Sus la stân-tul ră-să- ri - tu. 56 45 46 50 52 48 47 40 43 44 41 42 Târnava Mare — Mihâilenl, 4.1.938 un grup de flâcfli -- culeg. /. Coc/jru Târnava Mare — Copşa Mic3 S. V. Drogop; 303 colinde, Nr. 260. Alba — Ciugud. S. V. Drăgoi: 303 colinde, Nr. 215. Toată le-gea creş - ti - neas că As-tăzi să se ve-se - leas-că. Co stea ma-re s'a I - vit, Sus la stân-tul ră să - rit. Toa-tă^ oas tea creş - ti - neas-ca As-tăzi să se ve-se - leas-că, Co stea ma-re s'a i- vit Sus la sfântul ră - să - rit. Toa-tă oas-tea creş - ti - nească As-tăzi să se ve -se - leas-că Co stea ma-re s'a i - vit Sus la slân-tul Sibiu - (SâUşte?) 1915. luit'u Criţan: Repertorul scoale SâUşte, pg. 55, Nr. 75. Târnava Mare - Sighişoara, 1937 inf. fon Dragon culeg /. Coc/jiu Târnava Mare- — Albeşl, 1935 Ini. Vorvoro A. 14 ani — culeg. /. Coc/f/u. h-ia Ma-ri - a se pre-um-bla Vrândlo-caş a că-u - ta Sus în sus şi iar ?n jos Că ba - te vânt fri-gu-ros. Toată oas-tea creş - ti - nească Astăzi să se ve-se - leas-că O slea ma-re s'a i - vi - Iu Sus la sfântul Ră-să - ri - tu. Sculaţi bo-eri, scu-laţi toii, Scu-laţî mi-reni şi pre - oţi, Scu-laţi tineri şi bă - trâni, Scu-laţi şi voi buni creş-tini. Târnava MarB — Albeşti, B.10.935 culeg. /. Coclfiu. Alba — Limba S. V. Dragai: 303 colinde, Nr. 20B. Târnava Mica, — Nade?, 1935 inf. Dumitru I. — cuieg. /. Cocijiu Târnava Mare — Mihai Viteazul, 2 46.938 inf. Ocfavio Droguf — cuieg. (. Coctfru Fgr. 6576 b Astăzi pro-ro-ci- ri - le"Şi tos - te scrip - tu- ri - le, Des-pre Me-si - a Hris - tos A pri - mitfoar - te fru-mos. - K K zi I /*''—^^=3=== -3= -Si O [ ^^Tj i"3 1 f ff ^ J, ^if JJE Târnava Mare - Paloş, 11.3 934 As-tăzi pro-L - l~-~7-~^~'Şi toa-te scrip-tu-ri - le Des-pre Me-si - a Hris-tos Toa-te s'a'mpli - nit fru - mos. Pen-trua noas-tră mân-tu - i - re, Pentru a noas-tră mân-tu - î - re Rab-dă Doamno răs-tîg - ni-re Rab-dă Doam-ne răs-tig - ni - re. Fig. 3. — Variantele de tip 3. Târnava Mare — Retişul, 1930 inf. Porotchiva LuiCa ţig. 39. ani — culeg /. CocJji. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, III, 10—12 Cocişiti: Răspândirea unui cântec de stea 62 68 65 70 59 61 64 66 71 Mă-ri - re 'ntru ce-le 'nal-te Toa-te Oprea cin-sti _ te creş - ti-ne. O, nu ste-le - le să sal-te, Sal-te ce-rul şi pă - mân-tul, Să la - u - de tot cu -vân-tul. Târnava Mare — Cnhalma. 9.8,934 culeg. /. Cociţiu. mă cu-noşti pe mi-ne. Că eu vin ca - le de - par- te Şi la şcoală'n-văt în car-te. mul lor ghi - nu - Iu -± O, ce ves-te s'a'ntâm-plat O cru -ce ma - re de brad. o I- N -Lf-fi-ff- l-r—fH^-4- p J^ tă Cră-cîu-nul mi-o vint Pruncul cel ne - vi - no - vat' Hris-tos ma-re - le 'mpă-rat Târnava Mare — Oaia, 1935 ini. Cornel Cos/ea 12 ani - culeg. I. Cooţw Co-Io'n sus Ia Ru-sa - |i -mu La po ■ Fi ve - sel iu - bit creş - ti - ne Că ia Hunedoara — Almâşel S. V. Dragai, 303 colinde, Nr. 143. Alba — Pe|ălca. 18.11.936 Culeg. C. Brătloiu- A-cum am vă - zut mi - nu-ne Ca-re Târnava Mare — Polisul, 1929 Culeg. /. Coc/jiu — (Brădoiu. Colinde şi c de slea. Nr 3t>> Cândci - naHris-tos la ma-să Sta e Făgăraş — Sebeş, 14.9 932 Inf. Victoria Dămboiu - culeg /. Cocrj.u. Când cî - naHris-tos la ma-să, Cândci Târnava Mare — Hendorf, 1929 Culeg. I. Cociţiu naHris-tos la ma-să, Sta e - vre - ii şii aş-teap-tă Sta e - vre- ii şi-l aş - teap-tă în-ge-rul ne spu-ne, A-cum toa-te s'a'mpli-ni- tu Precum s'a fost pro ro - ci - tu, - na Hris-tos la ma-să. Ji - do - vii'mpre-jur de ca-să. Ji - do — vii'rnpre-jur de ca-să. am vă -zut mi-nu-ne Ca-re în-ge-rul ne spu-ne, Ca-re în-ge-rul ne spu-ne, praz-ni - cui fru-mos Al naş - te - rii lui Hris-tos, Al naş-te-rii Iui Hris-tos. ce în - ge -rul spu-ne. A-cum toa-te s'a'mpli- nit Câ-te s'au fost pro-ro- cit. As-tăzi am vă - zut mi - nu-ne Ca-re Hunedoara — Mada, 6 12 931 culeg. H Brouner -Transcris t.Cociţtu- Ini. A Moto Fgr 307 a 1) Cândci - na Hris-tos la ma-să, Cândci 2) As-tăzi am vă - zut mi - nu-ne As-tăzi Azi e praz ni - cui fru - mos Azi e A-cum am vă - zut mi - nu-ne Ce-ia Alba — Intregalde Ghioncam, 18 937 inf. Victor Ghiooncd 12 ani — cu eg / Coi Tu'da - Baia de Arieş. 8 11 931 ml. Chirii Eugen 23 am culeg A. /vojconu — not. / Cnc.jiu. 67 Târnava Mare — Homorod. 1935 inf. A. Popenou 15 ani - culeg. /. Cocj.u 60 hi» bm J> Târnava M câ — Dara S. V. Dragei. 303 col nde. Nr 261 As-tazi am vă - zut mi - nu-ne Ce-ia As-tăzi am vă -zut mi — nu-ne, Ce-ia 63 Târnava Mare — A beţii, 8 10 935 inf. S. Vorvora - cu eg 1 Cocij-u ce in - ge -rul spu-nc. As-tazi toa-te s'a'mpli-nit Câ-te sau fost pro-ro - cit. Fig 4.— Variantele de tip 4. Nr. 5. Sculaţi fraţi, nu mal dormiţi Şi de grabă să porniţi La oraşul jidovesc Ce Viflaim îl numesc Căci acolo s'a născut Ce-am aşteptat de demult Iată, s'a născut Mesia Pe cum spune prorocia La prorocul Isaia. Să mergem să ne'nchinăm Cinste Domnului să dăm Că suntem dela oraş Şi-am rămas cam sighlnaş Târnava-Mare—Ruja 938. (7. Coctştu) Şi l-oi duce lui un caş. Eu am douăzeci de ol Şi i-oi duce lui doi miei; Şi eu am încă vre'o zece Şi i-oi duce un berbece. O Doamne'mpărate sfinte Primeşte şi-a noastră cinste Primeşte şi dela noi Că suntem păstori de oi Şi-aşa ne e rândulala Ca să plătim zeciuiala Şl aşa ne scrie'n lege Ca să dăm una din zece. Nr. 18. Ah, lume nesocotită Ah, inimă îndrăcită Ah, ambiţie lumească Şi zavistie domnească Cu cine te joci Iroade Când inima ta te roade Ah Iroade împărate Te-ai umplut de răutate Text probabil Nr. 21. Hunedoara—Cărăstău Căci cu poruncile tale Ţi-ai umplut ţara de jale Ţipete, vaete de mame Şi plângerile la-o lume. Nici o casă nu-i scutită Nici o mamă nu-i ocolită Că toate sunt lăcrămate Şi de ciudă sfâşiate, din Irozi ori Vicleim. Sibiu—Oaleş (Iultu Crtşan) Cu care sfinţenie A covârşit cetele Cetele cele de sus, A fost maica lui Isus. Lui Isus cel luminat Mieluşei nevinovat Pe care Irod cerca Să-1 taie cu sabia Şi măcar că s'a'ncercat Pe Isus nu 1-a tăiat Tatăl din cer 1-a apărat De Irod cel blestemat. Astăzi proroclile Şi toate scripturile Despre Mesia Hriatos Toate s'au plinit frumos. Căci Mesia preadorit Astăzi în lume-a venit; Christos Domnul Să mântue pe tot omul. Dintr'o Fecioară sfinţită Din vecie preacinstită De Dumnezeu dăinuită Pentru sfinţenia cea multă. Probabil text din Vicleim. Tot pe această melodie se cântă în comună şi „Mărire'ntru cele'nalte" (vezi textul). Nr. 11. Târnava-Mare—Dacia (7. Coctştu) Pe-acela ce ne arată Lumina cea ne'nserată Că s'a născut mult sfinţită Sămânţa cea răsărită Din a Duhului Sfânt rouă Mult folositoare nouă. Din brazda cea nearată Din Măria preacurată S'a născut Isus Hristos Domnul lumii de folos. Mărire'ntru cele'nalte Toate stelele să salte Salte cerul şl pământul Să ne-audă tot cuvântul întru cei de sus, mărire La oameni bună'nvoire Pe pământ să fie pace C'aşa Domnului îi place. Toţi să lăudăm cuvântul Şi prea binecuvântându-1 Variante; Nr 20, e probabil luată din repertorul lui I. Crişan şl puţin îndreptată de T. Popovici. Nr. 36, Braşov—8chei. Nr. 29, Târnava-Mare—Vorumloc. Nr. 44, Târnava-Mare—Mihai Viteazul. Nr. 41, Târnava-Mare—Paloş. Nr. 37, Turda—Albac. Variante: Nr. 19. Făgăraş—Ucea de Sus. Ba Târnava-Mare— Crthalma. Nr. 25, Făgăraş—Sâmbăta de sus Nr. 12. Astăzi avem o zi mare Noi creştini fiecare Ne veselim prea frumos De naşterea lui Hristos. Unde este-acolo om Precum a fost Solomon Să-i cântăm aleluia Din cântarea-aceluia Text contaminat cu Târnava-Mare—Pellşor Vom cânta acum şi noi Din fluere, din cimpoi. Vino frăţiorul meu, Vino prea doritul meu Vino la grădina sa Ca o floare rodia Din ce drept a Indrăsnlt Mai frumos a Înflorit. .Astăzi am văzut minune'. Ver- Eu sunt Înger serafim Să-ţi trimet un Vifleim; îngerul marelui sfat Să tale la Foi mânat, Ca să vă spuie într'ai voşti De-această minune nouă. Sculaţi fraţi, nu mai dormiţi (H, Brauner). Şi de grabă să-mi veniţi în oraşul jidovesc Ce Vifleim 11 numesc îl numesc cu seară bună Cu îngerii dimpreună. Şi de-acum până'n vecie Mlia Domnului să fie. Text—probabil—de Viflaim sau Irozi. Foarte slab şi pe alocurea de neînţeles. slune slabă. Nr. 13. Azi e seara de ajun Mâine-i ziua lui Crăciun Când Mesia s'a născut Şi scriptura s'a umplut. S'a născut dintr'o Fecioară Şi e Domn peste popoară; S'a născut în Vlfleem Să mergem ca să-1 vedem. Mâne Domnul s'a născut Şl pământul s'a făcut. Sus cerul a ridicat Patru stâlpi au rezimat. Patru stâlpi tot de argint Mai frumos i-a'mpodobit Tot cu stele mărunţele Text contaminat cu o Făgăraş-Şo martin Mai pre sus cu mai marele Soarele cu razele Luna, cu luminile; Soarele ne luminează Şi luna ne despărtează (?) O rază ce strălucea Ea aici nu se ivea în casă ia-acest om bun Om bun să te veseleşti De vestea ce o primeşti Şi Crăciunul să ne vie La mulţi ani cu veselie. Ali-aliluia Lui Dumnezeu unuia. colindă (deia versul 9). Nr. 27. Câte flori sunt pe pământ Toate merg la jurământ Numai raza soarelui Şade'n poarta raiului Şl păzeşte pe Hristos Nr. 39. Sculaţi, sculaţi boeri mari Florile dalbe de măr Sculaţi voi români plugari Că vă vin colindători Noaptea pe la cântători Şi v'aduc un Dumnezeu Să vă mântue de rău: (Text: V. Alexandri). Braşov—Râşnov (S. Drăgot). Ca un trandafir frumas Când se scutură pe dos Umple locul de miros; Când se scutură pe faţă Umple locul de dulceaţă. Dâmboviţa—Mărceştl V. Popovici. Dumnezeu adevărat Soare'n raze luminat-Că pe cer s'a arătat Uu luceafăr de'mpărat El vă zice; să trăiţi întru mulţi ani fericiţi Şi ca ei să'mbătrâniţi. 543 Nr. 45 Fii vesel iubit creştine Naşterea iul Hrlstos vine Mielul cel nevinovat Hrlstos marele'mpărat Astăzi pe cel nevăzut O Fecioară l-a născut în oraşul Vicleim Aproape de Rusalim. îngerii frumos cântau Păstorii se bucurau Târnava-Mare—Copşa Mică (S, V, Drăgol), Filozofii se'nchinau Daruri scumpe-i aduceau. Pe noi să ne mântuiască De greşaia strămoşească Să ne'nveţe acest grai Care-i calea către rai. Ce-i binele strămoşesc Pe lângă cela ceresc. Şi de-acum până'n vecie Amin Doamne să-ţi dăm Ţie Era întunerec foarte Dar a răsărit lumina Sfânta lege, rădecina Sădită de Dumnezeu Prin cel iubit fiu al Său. Răsăritul cel de sus S'a vestit şi la apus Şi'n părţile lumii toate Precum şi la miez de noapte. Aceasta au dovedit Cei trei magi din răsărit iar păstorli's mărturie Că văzând ce va să fie Au alergat ca să vază Ce să fie-atâta rază; Şi aflară Înfăşat Pruncul în iesle culcat; Şi Fecioara preacurată Lângă El sta supărată Căci în Vlfleem, oraş Nu ş'au căpătat sălaş; Şi-a născut pe Domnul stânt în iesle, jos pe pământ. Irod, marele'mpărat Prea tare s'a mâniat Şi din vorba la trei crai A făcut un mare vai. Gândit-a în tiranie Fiind el rău la mânie S'a gândit făr de folos Să taie şi pe Hristos. Pe Hristos nu l-a tăiat Domnul sfânt l-a apărat Căci un înger l-a trimes De-a spus lui Ioslf In vis De-ai lui Irod cuget rău De fiul lui Dumnezeu. Şi s'a sculat cu Măria Şi-a fugit dela Iudeia, Pân'la Egipet s'a dus Cu dulcele prunc Isus Şi-a scăpat de moarte grea Care Irod o făcea. Scapă Doamne, cu tărie Pe toţi cari se roagă ţie Şi praznicul luminat Cari cu drag l-am aşteptat Fă-1 Ia toţi cu bucurie Hristos tot cu noi să fie. Variante; Nr. 9 Târnava-Mare—Ştenea. Nr. 70 Alba-Peţălca. Nr. 48. Măria se preumbla Vrând lăcaş a-şl căpăta Sus în sus şi iar în jos Căci bătea vânt friguros Şi-avea veşmânt de argint Căci a naşte fiul slânt. — Bună seara măi Crăciun Zicea Mărie, celui bun, — Lasă-mă'n palatul tău Cam să nasc pe Dumnezeu. Iar Crăciun aşa-i vorbea — Palatul meu nu-ţi voi da Du-te'n grajdu cailor Sau în ieslea boilor Căci aicea n'ai ce face Nu te las să naşti în pat. Zicând, Măria eşi Din grajd, şi'n cale porni Şi merse, până află O peşteră, şl intră Şi în iesle se băgă Nr. 4). Umblă maica după fiu Tot plângând şi întrebând — N'aţi văzut pe fiul sfânt ? — Poate că l'om fi văzut Numai nu l'am cunoscut. — Lesne-i fiul de-a cunoaşte Că pe frunte-i lună plină Nr. 53. Toată oastea (legea) creşti-jnească Astăzi să se veselească C'o stea mare s'a ivit Sus la sfântul răsărit Şl străluce cu tărie, Vestind mare bucurie, Că vestitul Dumnezeu A trimes pe fiul Său, Să se nască'n Viflaim Precum a fost prorocit; Să se nască mântuirea Târnava-Mare—Albeşti (7. Coctştu) lcea'n ieslea boilor Boilor, săracilor. Bol'ndată o-ascultă Şi grăbind o ajută. Când fu către miez de noapte Trecu durerile toate Şi s'a născut Fiul sfânt Dumnezeu pe-acest pământ Şi cum dânsul s'a născut leslea'n rai s'a prefăcut Şi peştera, un palat De un mare împărat. Mii de făclii îmi ardea Ş'aite mii se aprindea Mi şl mii de luminele Străluceau ca nişte stele Şi prin iesle, flori creşteau Fânu'n flori se prefăcea, Astăzi s'a născut Hrlstos Să vă fie de folos. Variante: Nr. 40 Alba-Limba. Nr. 46 Alba-Ciugud. Nr. 48 Târnava-Mare—Albeşti. Nr. 50 Sibiu (Sălişte ?). Nr. 51 Târnava-Mare—Ştenea. Nr. 52 Târnava-Mare—Sighişoara. Nr. 56 Târnava-Mare—Mihăileni. Nr. 57 Târnava-Mare—Şalcău. Nr. 54. Târnava-Mare—Hendorf 1929 (Eva Lăcătu$). Se scoală de dimineaţă [var. Brăilolu: Dimineaţa când se scoală Nu se'nchină, nu se spală] Şi pleacă la tăgădău Suduind pe Dumnezeu, Nu H-e frică c'oi trăzni Dar mi-e milă de prunci mici Că rămân prea necăjiţi. La o masă rotilată Sade Maica Precesta C'un pahar galben în mână Tot închină şl suspină, îngerii la Ea venea: — Ce ţi-e ţie, Maica mea De tot închini şl suspini?!. — Dar cum să nu suspin eu Că sânt oameni pe pământ Târnava-Mare-Buia 4.138 (7. Coctşta) Lună plină cu lumină. — Maică, dacă îm ie aşa Dar la curtea lui Pliat Răstignit pe-un lemn de brad. Maica plânge şi se frânge Inima-1 înnoată'n sânge. Variante: Nr. 57. Târnava-Mare—Şalcău. Nr. 58. Făgăraş—Drăguş ? Târnava-Mare—Pelişor (7, Coclştu). Dela Fecioara Măria, Lui Adam, celui căzut Cu tot neamul de demult; Ca şi la ceilalţi, la toţi Următori ai iul nepoţi. Mântuirea se vesteşte Precum steaua străluceşte; Că la sfântul răsărit întâi legea s'a ivit, Legea sfânt'a Domnului, Mântuirea omului. Că l'apus şi miazănoapte Nr. 55. De când Domnul s'a născut Şi pământul a făcut Şi cerul l'a ridicat Şi frumosj-a răzimat Pe patru stâlpi de argint Da frumos 1-a'mpodobit Tot cu stele mărunţele Şi mal mici şi mai marele. Lua luna cu lumina Soarele cu razele. Târnava-Mlcă—Ernea 20.1.936 (7. Cocişiu). Rază-mi Doamne, cine-mi rază? Rază-mi crucea după masă Dumnezeu cu noi la masă îngerii'mprejuT de casă. Să fi gazdă sănătoasă Să ne dai cinste frumoasă Un coiac de grâu curat Ca rotila plugului; Şi-o giăjuţă mică, verde Numai de cincizeci de vedre. Informatorul spune că: „o colindă numai ţiganii, în aptea şi'n ziua întâi'1 (de Crăciun). 544 Nr. 5% Acum am văzut minune Care îngerii ne-o spune Acum toate s'au plinit Câte s'au fost prorocit Despre Mesia Hristos Toate s'a'mplinit frumos Unde este-acum un om Precum a fost Solomon? Ca să-i cântăm aliluia Din cântările-acestuia. Vom cânta acum şl noi în fluere şi'n cimpoi. Vino, frăţiorul meu Vino, o iubitul meu, Vino la grădina sa, C'a'nflorit rudenia. Din ce-i drept a odrăsllt Şi frumos a înflorit Din Ioacbim şi din Ana Ca să se'mplinească taina; Târna va-Mare—Retişul (I. Coclşlu). Taina cea din veac ascunsă Şi de nimeni neştiută; Că fecioara Marla Şl-a'ntocmit rudenia Peste toată Iudeia. încă şi'n Samaria. Să trecem la Palestina Unde-a răsărit lumina; Să mergem la Vifleem Lumina să o vedem, Văzând fecioară şi maică Născând fiul fără taică. Cei ce dă lumii viaţă îl poartă Fecioara'n braţe Acelui să ne'nchinăm Cu îngerii să-i cântăm: — «Slavă Ţie din vecie Domnul lăudat să fie All-Aliluia Lui Dumnezeu unuia. Nr. 64. Târnava-Mare—Hendorf (I. Coclşlu). Când cina Hristos la masă Sta evreii şl-1 aşteaptă Iuda'n casă se băga Pe Hristos îl săruta. Daţi-mi treizeci de arginţi Să vi-1 dau să-1 răstigniţi. Nici vorba n'o isprăvea Pe Hristos din rai 1-a scos L'au purtat pânia Pliat Unde-i casa cea de sfat. Text incomplet, lnf. ţigancă. Variante: Nr. 61, Făgăraş—Sebe. Nr. 71, Alba-Intregalde. Nr.65. Colo'n sus la Rusalimu La pomul Iorghinuluiu O, ce veste s'a'ntâmplatu O, cruce nouă de Bradu Jidovii se'nţeleseră Pe Hristos să-1 răstignească. Dacă nu l-or restignlre Lor împărat nu le-o fire. Rău Pliat s'a supărat Isus pe cruce-a legat Nr. Hunedoara—Aimăşel (S. V. Drăgoi). Cuie-n palme l-au bătut Apă şi sânge a curs; Soarele s'a 'ntunecat Petrile s'au sfărâmat Luna începu a plânge Şi-a vărsa lacrimi de sânge. Şi de-acum până'n vecie Mila Domnului să fie Dumneavoastră bucurie Şi nouă de veselie. Variante: Nr. 7, Sibiu-Mohu. Nr. 8, Sibiu—Porceşti. Nr. 9, Târnava-Mare—Dealul Frumos. Nr. 16, Făgăraş—Arpaşul de jos. Nr. 24, Braşov—Hărman. Nr. 32, Hunedoara—Gurasada. Nr. 33, Târnava-Mare—Ungra. Nr. 34, Târnava-Mare—Mateiaş. ■ Nr. 38, Făgăraş—Hârseni. Nr. 60, Târnava-Mică—Dala. Nr. 63, Târnava-Mare—Albeşti. Nr. 66, Hunedoara—Mada. Nr. 67, Târnava-Mare—Homorod. Nr. 71, Alba—Intregalde. Târnava-Mare—Retişul (I. Coclşlu) Pentru-a noastră mântuire Rabdă Doamne răstignire De ne scoate din peire. Să-ţi cântăm cu voe bună Că ăsta-i Domnul Hristos Cari lumea din iad a scos. Şi din iad ne isbăveşte Şi'n ral ne sălăslueşte. Textul nu prezintă garanţia corectitudine!, fiind dictat de o ţigancă, ce trecea cu uşurinţă deia o temă la alta, fără vreo legătură. ILARION COCIŞIU JOCUL DE CRĂCIUN AL TINERETULUI LA CĂIANUL-MIC (SOMEŞ) I.—BEREA. Sărbătorile Crăciunului urmează postului mic ţinut de cei mai mulţi dintre săteni şi ţinut de asemenea cu o sfinţenie de tinerii satului în ceea ce priveşte manifestările vesele urmate de joc (horă). Nu numai că asemenea acte n'au loc în timpul postului mic, dar şi ţinuta e dintre cele mai cumpătate. Chiar în Dumineci şi sărbători, portul e cel de toate zilele: suman de lână neagră, ceoareci (iţari), dop (pălărie), — căciulă dacă vremea e rea, — opinci şi cămaşă albă, care dacă are înflorituri, înfloriturile sunt făcute din bumbace din diferite culori şi nu din mărgele. Clopul atât de înstrufat (împodobit) în sărbătorile Că/legilor, acum e lipsit de orice podoabă. Dar postul Crăciunului mai dă gospodinelor de lucru, celor cu fete tinere îndeosebi, care păşesc întâiu la joc. Gospodina îşi pune la încercare toată priceperea artistică pentru a face înfloriturile cele mai frumoase, neîntrecute, sau dacă priceperea îi lipseşte, dă bani grei celor pricepute în acest meşteşug. Tot acum se „aleg" (se fac cusături) cele mai frumoase zadii (catrinţe). Toate acestea se produc în gospodărie sau cel mult în sat şi nici de cum în târguri. E firesc deci ca Sărbătorile Crăciunului să fie aşteptate cu multă nerăbdare şi să dea loc la manifestări de veselie tinereşti, dintre care noi vrem 545 să increstăm aici pe cea de căpetenie: Jocul (hora). Sunt multe îndemnurile, însă noi vom arăta numai câteva şi credem că toţi ar fi fost înduplecaţi de ele şi nu s'ar fi putut opri să nu le scrie. a) Jocul de Crăciun poartă un nume deosebit, nume pe care nu-1 primeşte nici jocul dela Paşte, nici jocul din celelalte Dumineci şi sărbători ale anului: Bere. Expresia „merg la joc", devine de Crăciun, „merg la Bere"; b) Berea are, după cum vom vedea mai jos, un caracter de organizaţie. Şi în cele din urmă, c) Cu acest prilej are loc desfăşurarea unor ob'-ceiuri doveditoare a unei omenii drepte faţă de cei mai în vârstă. II,—Organizarea berii. Cu două săptămâni înainte de Crăciun, prin şăzători sau cu prilejul altor adunări, cum ar fi cele din Dumineci, când flăcăiii se strâng la unul dintre ei, încep sfaturile asupra organizării jocului. In anii trecuţi se puteau deosebi două cete: una a flăcăilor mai în vârstă: 19—25 ani, iar a doua a celor dela 16—19 ani. Se cunosc cazuri când aveau bere şi copiii între 14—16 ani. Deosebirea era că la această bere nu ziceau lăutarii (ceteraşii), ci jucau la sunetul flue-rului sau al clarinetului. In 1936, la berea copiilor a zis flăcăul Vidican Marţian (avea atunci 19 ani), care a învăţat singur să cânte din vioară; era de altfel un bun mânuitor al fluerului. In anul acesta (1938) s'a întâmplat un lucru vrednic de amintit, fiindcă e începutul unui fenomen ce se accentuiază din ce în ce: deosebirea sătenilor, după starea materială. Această deosebire, după desfiinţarea iobăgiei, s'a pierdut, Acum din nou apare, din cauze pe care altă dată le vom stabili. Anume, feciorii oamenilor avuţi, s'au hotărît să organizeze ei berea. Cel dintâiu lucru care trebue avut în vedere, e tocmirea ceteraşilor (lăutarilor). Aceştia, de cele mai multe ori sunt ţigani. (Prin 1934 lăutarii care au zis la berea celor mai în vârstă, au fost români din corn. Sita). Cei din sat nu sunt mari cântăreţi şi de aceea sunt foarte rar angajaţi. — „După scărţăitul lui Costan, nu-ţi vine să joci. Dar când zice (cântă) Victor din Dumbrăviţa sau Săsărmanul, picioarele merg singure şi ai juca zile ntregi şi nu ţi-ar trebui de mâncare". (Pugna George, 20 ani). Cei ce organizează berea se numesc tizăşi (cuvânt de origine ungurească) şi sunt de obiceiu în număr de 6—12. Toate cheltuielile anterioare ei le su- portă. Tot ei se îngrijesc de casa de joc, de scoaterea permisului dela Pretură etc. Deci s'au dus feciorii gazdelor în comuna Dumbrăviţa, la ţiganul, meşter mare în strune, Lăcătuş Victor şi i-a propus întocmirea. Cererea ţiganului li s'a părut prea mare şi au renunţat la „banda" (taraful) lui. Au angajat pe localnicul Costan Mol-dovan, cu preţul de 1.200 lei, 15 colaci şi 2 kg ţuică. Casa au închiriat-o dela Pugna George lui Nucu, cu suma de 400 lei şi 5 colaci. Socoteala lor era simplă: Nu mai organizează nimeni bere, iar flăcăiii trebue să joace şi deci vor veni la noi. Nu numai că ne vom scoate cheltuielile, dar vom avea şi un câştig bun. S'a întâmplat însă că fi'i mijlocaşilor şi ai săracilor, mai numeroşi, n'au fost mulţumiţi de acest fapt şi s'au constituit într'o societate pe care au botezat-o „Unirea tineretului1'. Au ales un comitet compus din 20 de membri şi i-au însărcinat cu organizarea berii. Aceştia au angajat taraful lui Lăcătuş Victor, cu suma de 1.500 lei, 16 colaci şi 3 kg ţuică. Casa în care trebuiau să joace au închiriat-o dela săteanul Boca George lui Pupăza, cu preţul de 400 lei şi 5 colaci. (Se caută pe cât pasibil ca această casă să fie în mijlocul satului). Suma era mare. Erau ei însă mulţi şi pe lângă aceştia 20 din comitet „Unirea tineretului", mai cuprindea încă 20 de feciori. Iar in ceea ce priveşte fetele, ele merg acolo unde merg flăcăii de tagma lor. (Aici au fost 30 de fete). Toţi membrii comitetului au lucrat o zi la împrejmuirea unui loc al săteanului Boca Teodor al Cerbanului, care le-a dat în schimb 2 care de lemne, pe care le-au vândut cu preţul de 400 lei evreului Gasner Leopold. Şi mai e obiceiul, ca în săptămâna Crăciunului, tisăşii să adune dela fiecare gospodărie câte un lemn. Au strâns astfel încă 2 care de lemne, pe care le-au vândut săteanului Moldovan Ion, cu acelaşi preţ. Pe cei ce nu organizează berea, îi supun unei taxe, ce depinde de numărul lor şi costul lăutarilor. La jocul organizat de „Unirea tineretului", taxa pe cap de fecior a fost 20 lei şi pentru fată 15 lei. A doua zi de crăciun, se face „strigarea banilor", fiindcă în această zi poţi juca oriunde, fără a fi obligat să continui tot acolo. Fetele care vreau să joace la amândouă „rândurile" de beri, duc la fiecare colac. Insă unde joci a 3-a zi de Crăciun, acolo rămâi pentru toate sărbătorile; iar dacă vrei să pleci, plăteşti şi apoi te retragi. La berea găzdacilor, taxa a fost de 40 lei de fecior şi 30 de fată. Flăcăiii aflaţi sub arme nu plătesc deloc, nici de Crăciun, nici in restul anului. Bătrânii, amintesc de vremuri când fetele nu plăteau nimic, ci plătea feciorul pentru fată. 546 Mai e obiceiul, ca fiecare fată să ducă un colac în seara zilei de 26 Decemvrie, la berea la care vrea să joace, colac de grâu, mare, şi cât se poate mai frumos. Şe dau ţiganului după târg şi proprietarului casei, iar după târg, cu cei ce rămân, vom arăta ce se face. III. Obiceiuri. In întâia zi de Crăciun nu se joacă. A doua zi şi în toate celelalte sărbători, numai după „ce popa a ieşit dela Biserică)' (terminarea slujbei religioase). Lăutarilor le dau de mâncare de 3 ori pe zi, tizaşii, pe rând, Vom arăta aici, câteva din obiceiurile ce au loc in cadrul berii. a) In seara zilei de 25 Decemvrie, tizăşii se adună la casa de joc, mai aleg câţiva dintre ceilalţi feciori şi constituiesc grupuri de câte 2, care va trebui să meargă în fiecare gospodărie şi să cheme pe gospodari şi pe copiii lor la joc. De aici denumirea de ^.chemători'. Satul e împărţit în sectoare de 15—25 gospodării. Grupul de chemători îşi alege astfel sectorul, ca în el să fie şi fata la care năzuieşte. Dacă nu se poate astfel, chemătorii chiamă pe toţi din sectorul lor şi pe urmă se duc la gospodăria aleasă. In aceasta, chemătorii d/n sectorul respectiv, nu merg. Semne deosebite a-ceşti chemători nu poartă. Se dă întâietate celor mai în vârstă, neluăndu-se în seamă dacă sunt sau nu tizăşi. Gospodarii nu se culcă până ce nu au trecut amândouă „rândurile" de chemători (sau trei, etc, dup „rândurile" de beri. La intrarea în casă, chemătorii spun: ■a „Aflăm pe Dumnezeu cu D-v.''. _■ „Dumnezeu v'aducă 'n pace'1 — răspunde gazda. In alte împrejurări, formula de politeţe de mai sus, nu se întâlneşte. Şe aşează apoi pe laiţă (laviţă) şi încep să vorbească despre un lucru sau altul, până ce chemătorii găsesc de cuviinţă că timpul a trecut. Şe ridică în picioare, descoperă (până acum erau cu „dopurile" pe cap) şi unul dintre ei (cu rândul) spune cele ce urmează: rrnCInstltă gazdă, cinstită găzdoaie, Noi pe laiţă ne-am pus Şl cuvintele nu le-am spus. Noi pe laiţă ne-am aşezat Şi cuvintele nu le-am dat Aveţi un copil sau doi sau câţi v'a rânduit Dumnezeu Cu numele..... Mâine dimineaţă frumos să se gătească Şi la a noastră bere să călătorească. La un pahar de băutură Şi mai multă voie bună. Cu tineretul satului defa 'mpreună. Faceţi bine şi iertaţi C'aşa-1 vârsta din copilărie, Nu ştim grăi In vremuri de omeniei (Teodor Reteganu, 19 ani ştie carte). Gazda cinsteşte chemători cu ţuică şi colaci de grâu. In gospodăriile cu fete mari, de joc, gospodina aşteaptă chemătorii cu sarmale, cârnaţi fripţi şi colac de grău, făcut din făină albă. La ieşirea din casă, chemătorii zic: „Lăsăm pe Dumnezeu cu d-voastră", Iar gazda răspunde: „Dumnezeu vă ducă 'n pace". b) A doua zi de Crăciun, seara, fiecare fată ce joacă „duce colacul". Ducerea colacului e un bun prilej de glume pe socoteala fetelor. De aceea acestea au grijă să nu fie ars, necopt, sau să aibă alte neajunsuri. Tizăşii sunt obligaţi să „pună 'n toc" (o damigeana mare, sau un butoiu) Vs Jeg ţuică. In preajma orei 24 (la miezul nopţii), se „bagă mesele", la care iau loc toţi feciorii şi rudele mai bătrâne ale tizăşilor. b Acum 20—30 de ani, la mese luau parte numai bătrânii satului, indiferent dacă erau sau nu neamuri cu tizăşii. Pe mese se pune ţuică şi colaci, după numărul mesenilor. Restul colacilor, când se întâmplă să mai rămână, se împart între tizăşi. Ţot această seară e numită „seara însuraţilor". Aceştia, dela 35 de ani în jos, au voie să joace până la miezul nopţii, fără a plăti nimic. Azi se caută ca acest obiceiu să fie înlăturat, fiindcă de multe ori e prilej de gâlceava şi de răfuială. (Cum s'a întâmplat în 1934, când „jocul însuraţilor", s'a sfârşit în sânge. De altfel, de atunci nu s'a mai cunoscut vărsări de sânge în sat). c) Yom mai aminti tot aici un obiceiu din seara Anului Nou, care azi a dispărut, fiind înlocuit cu cel dela punctul b. In seara Anului Nou era aşa numitul „vergel". Fetele duceau cârnaţi fript şi plăcinte, iar feciorii ţuică. Şe chemau bătrânii satului şi rudele tişărilor şi se lua masa în comun, mai bătrâneşte şi mai aşezat. (Nu se chemau toţi bătrânii satului, ci numai cei mai cu vază). Dela niciunul din aceste obiceiuri nu lipseşte proprietarul casei în care se face jocul. IY. Deosebiri faţă de jocul din restul anului. Jocul din restul anului e organizat de cele mai multe ori de către unul singur, sau de cel mult dpi fe- $47 ciori. Afară de asta, (ine numai o singură Durni- că altfel sau stă şi se uită, sau dacă încearcă să necă sau sărbătoare, pe când Berea ţine toate săr- joace fetele din acea comună, fără ca cineva să-1 bătorile ce cad intre 25 Decemvrie şi 10 Ianuarie fi poftit (şi aceasta o face unul din feciorii-gazdă), Când flăcăii n'au joc în sat, alcătuiesc grupuri şi, e de cele mai multe ori expus primejdiilor, care împreună cu fetele merg în satele vecine. Se zice sunt departe de a fi prilej de bucurie, că merg „la turent', Acolo nu plătesc, şi sunt omeniţi bine, dar trebue să-şi ducă fiecare fată din sat, GH. RETEGANUL 548 DOCUMENTE ANCHETELE MONOGRAFICE ASUPRA ECONOMIEI FAMILIARE ŢĂRĂNEŞTI ALE SEMINARULUI DE ECONOMIE POLITICĂ A UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI In programul de lucrări al Seminarului nostru au intrat mai de mult anchetele monografice. In primul rând aceste anchete au privit economia ţărănească şi finanţele locale săteşti. Scopul urmărit este pe de o parte desvoltarea spiritului de cercetare, prin contactul direct cu vieaţa socială, al studenţilor noştri, iar pe de altă parte, procurarea de material pentru studii ulterioare asupra economiei ţărăneşti. Din primul moment o atenţiune deosebită a fost dată unităţii sociale de bază, care este familia. Anchetele noastre au fost menite să procure date cât mai precise, amănunţite şi complete asupra familiilor studiate, privind: I. Compunerea şi originea familiei, cultura, activitatea socială, politică şi religioasă a membrilor săi, II. Patrimoniul: locuinţa, terenul de cultură, inventarul agricol, inventarul casnic, III. Mijloacele de hrană disponibile, rezervele de numerar, datoriile. IV. Bilanţul exploatării: A. Venituri: din cultura solului, din producţia animală, avicolă şi a-picoiă; din produsul industriei casnice, din exploataţii forestiere, din munci conexe (cărăuşie, plu-tărie, dijmă etc.j şi venituri extraagricole; B, Cheltuieli: în forţa de muncă, pentru fiecare gen de producţie în parte; în natură; în bani (pentru exploataţie, pentru consum şi diverse). V. Oarecari informaţii de ordin general. Pentru a se păstra o unitate de lucru, s'au tipărit formulare, care, după studierea amănunţită a unei familii, în prealabil alese, trebuesc completate. Este în deobşte cunoscut că rezultatele unor asemeni cercetări depind de două împrejurări: pe de o parte pregătirea şi convingerea, chiar pasiunea persoanelor însărcinate cu efectuarea lor, iar pe de altă parte gradul de rezistenţă al fa- miliei, alese pentru un astfel de studiu. Pentru a atenua aceste dificultăţi, s'a procedat totdeauna la anumite pregătiri preliminarii, dar mai ales s'a căutat ca studenţii, cărora li s'au încredinţat aceste cercetări, să fie nu numai cu mai multe aptitudini, ci chiar proveniţi din mediul rural, recomandân-du-li-se expres să aleagă pentru anchetare o familie din propriul lor sat, pe care o cunosc în deaproape şi căreia îi pot inspira o desăvârşită încredere. Desigur că rezultatele n'au fost totdeauna demne de interes. Uneori s'au obţinut insă informa-ţiuni interesante, câştigate după săptămâni întregi de stăruinţă şi verificare a datelor obţinute. In anul 1934 am încercat să efectuam o anchetă de acest fel, luând în diferite judeţe ale Basarabiei şi Moldovei câte o familie de acelaşi tip, adică cu acelaşi număr de membri şi cu aceeaşi stare economică: 6—7 membri şi 5 ha de pământ, pentru a avea astfel date comparative. Rezultatele au fost dintre cele mai concludente şi au dovedit cu prisosinţă că starea economică era superioară în acele familii care aveau o activitate economică complexă. Ancheta de mai jos, întreprinsă de d-1 Vtadi-mir Stoian, doctorand în ştiinţele economice, face parte din această serie de lucrări, INFORMAŢII PRELIMINĂRII: Judeţul Orhei, plasa Rezina, comuna Rezina, satul Ciorna. 1. Populafia satului (după ultimul recensământ). capi de familie; 319; locuitori: 1.366. 2. Situaţia topografică a satului: regiune deluroasă. Satul aşezat în valea Nistrului. 3. Suprafafa satului: 36,67 ha. 4. Suprafafa generală a proprietăţii satului: 862,83 ha. 549 a) teren arabil: 674,11 ha; b) imaş: 75,65 ha; c) vie: 62,54 ha; d) livezi: 2,83 ha; e) grădinarii: 9,28 ha; f) prisăci: cinci; g) mlaştini: 19,50 ha; h) toloacă: 8,24 ha; i) drumuri: 10,68 ha. 5. Repariifia proprietăţii agricole: Mică (până la 10 hectare): 682,35 ha. Mijlocie (10—100 hectare): — Afare (dela 101 ha in sus): — La ce distanţă se află satul de oraş: 2 km. La ce distanţă de calea ferată: 1 km. I. FAMILIA. Familia locuitorului: O. I. Data întemeierii (anul căsătoriei): 1918, Octom-vrie 15. 1. Numărul membrilor: şapte. 2. Numele fiecăruia: soţul L, soţia T., copiii: N M., V., T., G. 3. Vârsta fiecăruia: I. 38 ani, T. 35 ani, N. 14 ani, M. 12 ani, V, 10 ani, T. 6 ani, G. 4 ani. 4. Copii decedaţi: a) un băiat şi b) două fetiţe gemene. Din ce cauză: a) ars de viu, în vârstă de 2 ani; b) decedate a doua zi după naştere. 5. Din ce neam se trag: mazili, răzeşi, dvorean, clacaşi, etc: soţul, din neam de ţărani împroprietăriţi în 1861; soţia, din breasla duhovnicească, 6. Ştiinţa de carte a fiecăruia: soţii au şc. primară rusească, ambii citesc şi scriu româneşte. Copiii: N. urmează ci. IlI-a şc. de meserii Rezina; M, are 2 clase primare, V. urmează ci, I-a şc. primară, iar T, e înscris la grădina de copii. 7. Dacă şeful familiei a făcut sau nu războiul, fiind rănit ori nu: a făcut războiul dela 1916—918 în marina rusă. Nu a fost rănit. 8. Dacă face parte din vreo organizaţie politică şi din care anume: este preşedintele organizaţiei locale a partidului: XY, 9. Dacă a avut sau are vreo demnitate, slujbă sau însărcinare publică in sat (la 31 Decemvrie 1933): membru în consiliul parohial, în asoc. pă-şunelor comunale, la Banca Populară; fost consilier comunal şi membrul delegaţiei consiliului, 10. Cărei religii aparţine, şi dacă are legături cu vreo sectă religioasă oarecare: este creştin-orto-dox şi nu are legături cu nicio sectă. II. ECONOMIA, 1. Structura. — A. Activul: A. Locuinţa: 1. De când este clădită casa: din 1915. 2. Este clădită de actuala familie; este moşte- nită, zestre, cumpărată, etc: clădită de tatăl său şi dată fiului de veci la căsătorie, 3. Din ce e construită casa de locuit (cărămidă, lemn, cărpeţi, paiantă etc): din piatră, 4. Câte încăperi are: 3 încăperi. Ce dimensiuni au aceste încăperi: a) 5 mX3 m; b) 5 mX3 m; c) 3 mX 2 m, înălţimea de 2 m. 5. Ce alte dependinţe se mai găsesc: cuhnie, tindă, pivniţă, grajd, poiată, coşare etc: a) din piatră: tinda, pivniţa, grajduri, coteţ; b) din lemn: coştireaţă; c) din pământ: bordeiul. 6. Cdf loc de casă are: 1.000 m*. 7. Cu ce este împrejmuit. Ce fel de gard: de piatră. 8. Construcţii noi, neterminate: 9. In ce slare de întreţinere generală se află casa de locuit şi dependinţele: casa şi pivniţa, in stare bună. Dependinţele in stare potrivită. B. Terenul de cultură: 1. 7n proprietate: a) teren arabil 5,20 ha; b) vie 0,20 ha; c) livadă 0,20 ha; d) arie (în curte); e) toloacă 0,30 ha. 2. Cu ce titlu a dobândit (moştenire, zestre, dar, cumpărate, împroprietărire etc,): a) dela părinţi, de veci: locul de casă, via, livada şi 2,10 ha arabil; b) zestre: 2 ha arabil; c) împroprietărit: 0,75 ha arabil; d) a cumpărat: 0,65 ha arabil. 3. Dacă mai are ceva de plătit pentru terenul de cultură: a) pentru terenul de împroprietărire nu a fost dat în debit, nefiind terminate lucrările cadastrale; b) pentru terenul cumpărat (0,65 ha), datorează Băncii Populare 13.650 lei. 4. Ce calitate are pământul: pământ negru cu nisip. 5. La ce distanţă este de casa de locuit: Ia 2 km. C. Inventarul agricol: 1. Vite (boi, vaci, oi, capre, cai): 2 cai, 1 vacă, 1 viţel şi 4 oi. 2. Car, căruţă, plug, sapă, hârleţ, greble, furci, lopeţi, balerci, teasc etc: căruţă, hamuri, plug, bo-roană, 4 sape, 2 hârleţe, 1 lopată, 2 greble, 3 furci, 1 coasă, 1 secere, 6 balerci, topor, bardă, strung, fcrestrău, ciocan, cleşte, cosor, foarfece de vie, îm-blăciu, saci, veretcă şi diferite alte mărunte. 3. Stupi: — D. Inventarul casnic: 1. Mobilier (laviţe, mese, scaune, lăicere, perne, icoane (cumpărate sau lucrate in casă), zestre, moştenire etc: a) de zestre: 2 laviţe, 2 mese, 4 scaune, 2 lăicere, 2 covoare, 4 perne, 1 dulap, 1 ladă; b) lucrate în casă: 4 lăicere, 2 covoare, 6 perne; d) cumpărate: 1 laviţă, 2 mese, 3 scaune, 550 2 plapome, 3 icoane, 1 oglindă; d) din donaţii: 1 icoană, 2. Îmbrăcăminte de fiecare membru al familiei (cumpărate sau lucrate în casă), zestre, moştenire: toată Îmbrăcămintea de zestre azi e epuizată. Pânza pentru rufe se lucrează în casă. Ştofa pentru haine o cumpără la oraş, iar sumanul, din lână proprie, se bate la morile locale de apă. (Vezi tabloul Nr. 1). 7. Produse animale: lapte 5 kg, brânză 2 kg, smântână 2 kg, unt 6 kg, brânză de oi 32 kg. 8. Combustibil: beţe de floarea soarelui 1.000 kg. F. Numerar: — 1. Moneda disponibila, bancnote sau bani de metal tezaurizaţi: — 2. Depuneri (la bănci, particulari etc): 1.500 lei cotizaţia de membru la Banca Populară. 3. împrumuturi acordate: — Tabloul I. îmbrăcăminte şl încălţăminte Membrii familiei -(1) Haine Lingerie încălţăminte o "o* O (2) a 3 B 3 03 (3) N 3 O U 3 O (4) 3 o 0. (5) Costume >3 s 0) 4>■c 2 a. (10) MS U c, 3 o>(") "3 B o» tt f- (12) "3 o>(13) >3 T3 3 O Si o L. m (14) tt te — Ui • 3 Q. 33 (15) zlS m ta E» '3 3 O o (16) te-zu 3.2 S.2 S v tis 33 (17) 72 3 O O (18) st CJ 3 O (19) a, 7>.3 O (20) ti E N 0 (21) iS ta o oj>cB TJ.Q (6) 3 o 3 4>•3 (7) X0 B S a 3 (8) "5. o 3 O (22) I. T. — soţia.......... 1 1 1 1 1 1 1 1 - 1 1 1 1 1 1 2 3 3 per. 3 1 per. 2 4 per. 1 per. 1 2 per. 1 per. 1 N. - fiul........... — — — 1 — — 1 1 — 1 — — — — 3 3 2 1 — 1 — M - fiica.......... — — 1 — 1 1 — — — — 1 — 1 — 3 1 3 — 1 — t V _ fiul . .......... — 1 — 1 1 1 1 — 1 1 — 1 1 — — — — 2 2 2 1 1 1 1 — 1 1 T. - fiul........... _ O. - fiul ........... Total . . . 1 2 2 1 4 4 1 6 1 1 5 1 1 5 2 1 2 2 2 18 10 1 14 1 5 1 5 4 2 3. Unelte casnice (turci de tors, războaie, gher-ghefe etc): 2 furci de tors, stative, iţe, spate, letcă, cicărâc, vârtelniţă şi suveică, pentru ţesut pânză şi lăicere. 4. Obiecte casnice (oale, furculiţe, cuţite, căldări, cofe, pahare etc. (cumpărate sau lucrate în casă, zestre, moştenire etc): 5 oale, 2 tingiri, 8 tăvi, 2 căldări, 20 furculiţe de metal, 3 cuţite, 6 pahare, 4 sticle, 4 ulcioare, 20 farfurii, 10 străchini, 10 linguri de metal, 10 linguri de lemn, 2 căni, 2 solniţe şi altele. 5. Cărţi şi ziare, (Care anume): Cărţi proprii nu are, dar citeşte ocazional ziare, E. Mijloace de hrană: 1. Porci, păsări (ce specii şi câte): 2 porci, 28 găini, 15 raţe şi un viţel. 2. Cereale: grâu 2.380 kg, grâu secăros 300 kg, ovăz 260 kg, porumb 1.800 kg, floarea soarelui 425 kg. 3. Vin, rachiu etc: vin 200 litri. '4. Legume: cartofi 200 kg, fasole 60 kg, linte 80 kg, roşii 50 kg, castraveţi 500 bucăţi, varză 70 buc. 5. Fructe (uscături): pere 20 kg, prune 10 kg, vişini 10 kg, cireşi 10 kg, nuci 700 buc. 6. Furaje: paie 4.650 kg, pleavă 500 kg, ciocleje 1.500 kg, sfeclă de nutreţ 1.000 kg. 4. Creanţe de încasat. (De unde provin): — B, Pasivul în monedă. Datorii: — 1. La particulari (bănci, cârciumari etc): La. Banca Populară Rezina, 7.000 lei. 2. De când şl pentru ce le-a contractat: din 1927, pentru cumpărarea a 0,65 ha arabil 3. Ce dobândă a convenit să plătească: 15%, ceea ce revine 6.650 lei. 4. Cdf a plătit, şi cât mai are de plătit: nu a plătit nimic, datorează 13.650 lei. 5. De când na mai plătit: din 1927, când a contractat împrumutul. 6. Beneficiază de conversiune: beneficiază în privinţa împrumutului dela Bancă. 7. Impozite neplătite; care; ce sumă: pe 1931, la Stat: adiţionale, cota drumurilor, 976 lei; pe 1932, la Stat: adiţionale, cota drumurilor 727 lei. Total 1.703 lei. Mai datorează la Stat 3.000 lei, pentru seminţe acordate în Martie 1929. 8. Dacă are ceva dat ca gaj, sau ipotecă: — BILANŢUL EXPLOATAŢIEI PE ANUL 1933 (1 Ianuarie—31 Decemvrie 1933) A. Venituri: I. Din cultura solului: 1. Ce semănături a avut; pe varietăţi şi hectare 551 gfproducţia la hectar): 0,60 ha grâu săcăros, media 1.000 kg la ha; grâu (1,60 ha), m. 1.875 kg; ovăz (0,25 ha), m. 1.200 kg; porumb (2 ha), ra, 1.750 kg; floarea soarelui (0,75 ha), m. 1.300 kg; cânepă prin porumb; iarbă de pe 0,30 ha. 2. Cât a recoltat din fiecare: grâu 3.000 kg, grâu secăros 600 kg, ovăz 300 kg, porumb 3.500 kg, floarea soarelui 975 kg, cânepă 150 mănuşi paie 4.900 kg, pleavă 980 kg, ciocleje 3.000 kg, iarbă folosită cu păscutul vitelor; beţe de floarea soarelui 1.500 kg. 3. Ce alte produse agricole a avut (livezi, grădini, bostănării, vii etc): nuci 1.000 buc, pere 300 kg, prune 200 kg, cireşe 50 kg, vişine 70 kg, vin 500 litri, fasole 100 kg, linte 100 kg, roşii 100 kg, castraveţi 1.500 buc, varză 100 buc, cartofi 300 kg, sfeclă de nutreţ 2.000 kg. 4. Cum le-a întrebuinţat: consum, vânzare, păstrare, insămânţare, pomană, pierdere etc. (pe fiecare categorie aparte, cu cea mai mare precizie): (Vezi tabloul Nr. 2). 5. Cu/ a vândut, cu ce preţ, pentru ce s'a grăbit să vândă: a vândut negustorilor locali, treptat, Tabloul II. Venituri şi cheltuieli, în natură Producţia întrebuinţarea producţiei Denumirea produselor (1)_________ Suprafaţa (2) Rec. 1933 (3) Rezerva 1932 (4) Total Snse-mântare (7) Vânzare (8) Pomană (9) Rezervă pentru consum (10) Disponibil pentru vânzare (11) (5) Consum (6) ha kg 3.000 600 300 3.500 975 mănuşi ISO 4.900 980 3.000 iarbă 1.500 buc. 1.000 300 200 50 70 litri 500 100 100 100 buc. 1500 buc. 100 300 2.000 litri 750 150 50 25 50 475 50 20 2 1 4 4 buc. 59 buc 1.000 kg 975 350 200 1.200 250 «) 20 2000 150 750 500 buc. 500 20 10 10 10 litri 200 50 25 40 buc. 500 buc. 60 200 1.000 20 5 20 kg 3.975 950 500 4.700 1.225 mia.20 150 6.600 1.130 3750 2.000 buc. 1500 320 210 60 80 litri 700 150 125 140 buc. 2000 buc. 160 500 3.000 litri 750 170 50 30 50 475 70 20 2 2 4 6 buc. 75 buc. 1.000 kg 920 550 215 2155 191 minaşi 150 2250 630 2250 păscut 1.000 buc. 700 80 40 40 50 litri 400 88 43 90 buc. 1.500 buc. 90 300 2000 litri 745 168 48 24 50 475 38 20 2 kg kg kg kg 680 300 260 ') 1800 125 2650 500 1.500 1.000 buc. 700 20 10 10 10 litri 200 60 80 50 buc. 500 buc. 70 200 1.000 litri 5 2 2 6 kg 1.700 Qrâu......... Orâu secăros .... Ovăs......... Porumb....... Floarea soarelui . . . Cânepă ....... Paie......... Pleavă ........ Ciocleje . , ..... Iarbă ........ Be(e de floarea soarelui Nud......... Pere......... Prune ........ Cireşe ........ Vişine........ Vin......... Fasole........ Linte ........ Roşii......... Castraveţi...... Varză ........ Cartofi........ Sfeclă de nutreţ • • • Lapte........ Brânză de vacă . . . Smântână...... Unt......... Zară......... Zăr......... Brânză de oi .... Lână......... Pene......... Vitei ......... Cârlani....... Porci........ Păsări ........ Ouă......... 1,60 0,60 0,25 2,00 0,75 300 100 25 25 9 20 375 600 300 0,30 \ 0,20 0,20 0,20 0,20 0,20 0,20 in vie 2.000 200 150 buc. 100 20 10 10 20 litri 100 in livadă 32 2 buc. 16 buc. 22 buc 400 1 4 4 buc. 10 buc. 600 3)1 3)2 3) buc. 43 ') Restul de 720 kg (ciocălăi) au fost întrebuinţate pentru încălzit. ') Seminţe. s) Pentru vânzare, consum intern, sau cultură. 552 In măsura nevoilor şi pentru a acoperi aceste ne-vOi, pe preţul zilei. II. Din producţia: animală, avicolă şi apicolă: 1. Ce produse animale a avut (lapte, brânză, unt etc): lapte 750 kg, brânză 150 kg, unt 25 kg, smântână 50 kg, zară 50 kg, zăr 475 kg, brânză de oi 50 kg, lână 20 kg, pene 2 kg, 1 viţel, 4 cârlani, 4 purcei. 2. Cât a consumat, cât a vândut, cât mai are, pe ce preţ a vândut; (Vezi tabloul Nr. 2). (Pentru vânzarea produselor, vezi tabloul Nr. 4). 3. Ce păsări noi a avut in cursul anului 1933, câte a consumat, câte a vândut, câte ouă: a crescut 59 bucăţi, din care: 10 buc. a vândut, 17 buc. a consumat; 600 ouă a vândut şi 400 ouă a consumat. A mai avut 16 păsări din anul precedent, din care a consumat 5 buc. 4. Dacă a produs, consumat şi vândut miere şi ceară de albini: — 5. Dacă a vândut animale mari: în cursul anului a vândut, pentru suma de 640 lei, un viţel din producţia 1932. III. Din produsul industriei casnice: 1. Ce obiecte casnice a produs pentru vânzare (linguri, oale, pânză etc): — 2. Ce a vândut şi ce mai are pentru vânzare: — IV. Din exploataţii forestiere, proprii sau luate dela alţii: — Cât a lucrat pe socoteală proprie, vânzând materialul şi nu cu ziua la alţii: — V. Din munci conexe: 1. Venituri din cărăuşie, plutărie, la pădure etc: din cărăuşie, 100 zile în an, 10.000 lei. 2. Din lucru cu ziua la fabrici, ateliere etc; ce anume lucru şi câte zile a lucrat; care membri ai familie: — 3. Din dijmă: — VI. Extraagricole întâmplătoare: 1. Din însărcinări publice: jetoane de prezenţă, 3.680 lei. 2. Din propagandă electorală: — 3. Din daruri: — 4. Din ajutoare dela alţii, sau Stat ori comună, 5. Din alte izvoare, afară de cele de mai sus: Totalul veniturilor, pe categorii in natură (amănunţit şi cât se poate mai precis; (Vezi tabloul Nr. 2, iar pentru ventilurile provenite din vânzarea produselor, vezi tabloul Nr. 4). B. Cheltuieli: I. In forţă de muncă: Cereale: 1, Câţi membri ai familiei au lucrat: au lucrat cinci membri: I., capul familiei; T., soţia; N. M. şi V. copii. 2. Câte zile a lucrat pentru grâu, orz, ovăz, secară, grâu secerat, arat, semănat, secerat, treierat, cărat. (Fiecare membru al familiei în parte): (Vezi tabloul Nr. 3). 3. Idem pentru porumb, la arat, prăşitul întâiu, prăşitul al doilea, culesul ştiuleţilor, tăiatul cocenilor, caratul, desbobitul. (Fiecare membru în parte): (Vezi tabloul Nr. 3). 4. Idem pentru legume, la arat, semănat, prăşit, plivit, săpat, cules: (Vezi tabloul Nr. 3). 5. Idem pentru vie; la săpat, legat, încordat, primul prăşit, stropit, legat, tăiat, al doilea prăşit, cules, carat, descurcat de pe araci, tescuit: (Vezi tabloul Nr. 3). 6. Idem pentru pomi roditori, curăţat de omizi, tăierea crăcilor, cules: (Vezi tabloul Nr. 3). Totalul zilelor de lucru, pe categorii şi global: (Vezi tabloul Nr. 3). 7. Pentru producţia animală, avicolă şi agricolă: câte zile de lucru: aproximativ 2 luni. 8. Pentru produsul industriei casnice (penit, scărmănat, tors, ţesut): câte zile de lucru: aproximativ o lună, iarna intre alt lucru. 9. Pentru munci conexe: câte zile cărăuşie: 100 zile. Lucru cu ziua la alţii: 10. Pentru reparaţii, grijitul locuinţei etc, câte cile de lucru: două săptămâni. 11. Pentru aratul de toamnă: 6 zile. 12. Pentru orice altă muncă, in legătură cu ex-ploataţia agricolă: — 13. Muncă Străină de a familiei, neplatiiă in bani: tatăl său îl ajută cam două săptămâni pe an. In natură: 1. Câtă sămânţă a sămănat (din anii precedenţi, nu cumpărată); câtă sămânţă de grâu a pus in toamna 1933: (Vezi tabloul Nr. 2). 2. Ce furaje au consumat vitele (din producţie proprie, nu cumpărate): (Vezi tabloul Nr. 2). 2 bis. Combustibil din recolta 1932: cioeălăi 295 kg, beţe de floarea soarelui 500 kg; din recolta 1933: cioeălăi 425 kg, ogrinji 750 kg, beţe de floarea soarelui 500 kg. 3. Ce cantitate din produsele exploataţiei a consumat familia (de tot felul): (Vezi tabloul Nr. 2). In bani: (cumpărături de pe piaţă), 1. Pentru exploatafia agricolă: a) îngrăşăminte: — b) unelte: două sape, 50 lei; c) seminţe: de varză, cartofi, sfeclă, roşii: 70 lei; d) vite: — e) nutreţ: — f) reparaţii la căruţă, plug etg.: 100 lei; g) transportul recoltei: — h) treierat: maşina 1.250 lei; i) măcinat: uium în valoare de 400 lei; 553 Ol Ox 4> 00 •o o cn *- cu » - 3 Nr. curent La grâu: Total. . . Orâu secăros: I......•....... T............. V............. Total. . . Ovăz: M............. Total. . . Porumb: T............. Total . . . Fi. soarelui: I............. T............. N............. Total. . . Legume : I.............. T............. V............. Total. . . Vie: I.............. T............. N............. V............. Total. . . Livada: 1.............. T............. Total. . . Totalul zilelor: N............. V............. Zile întrebuinţate (2) e. . , e . In II 1 cn 1 MMI 1 1 1 1 II 1 1 1 1 1 1 » -II 1 - 00 a.1 1 1 ». a» o I i i o cn II Itn » -III- o cu II 1 cu 3 Arat 1 toi 1 CJl — 1 M 1 a- N> MII» *. 1 »l 1 » 1 II 1 II 1 1 1 1 1 1 1 |l 11 1 1 1 |l II II 1 II 1 II 3 Săpat 1n-1 11» 1 1 1 1 II 1 II II 1 cu -----II - - Cn 1 1 1 Cn » -III- - Sil l-S - Sm iS » -III- 3 Semănat »» II » CT> IOIO 11 IO 1 1 1 1 1 1 1 1 1 II 1 1 1 1 1 II 1 MMI 1 MMI 1 1 1 II 1 1 1 II II S De omizi O CU II 1 CU fe- IO 1 1 1 IO IO -III- 1 MMI 1 MMI 1 II II 1 1 MMI l II II 1 1 1 11 1 1 3 De crengi lii 1 cu 1 1 II II cu 1 1 1 1 CU 1 1 II II 1 1 1 II 1 1 MMI 1 MMI 1 1 II 1 1 1 1 II II 3 Legat MII» 1 1IIII » MII» 1 1 II II 1 1 II II 1 MMI 1 II 1 II 1 1 II II 1 II 1 1 1 3 încordat CnO) 1 Ol-4 1 II 1 1 1 » 1 -1 1 - - II II - fe a-a— 1 a-a- C) 4fe*. 1 *-*. 1 II II 1 1 II 1 II 1 II 1 II 3 ■■ ■o ■*t, MS eucit 1 ■uo 1 1 1 1 II » 1 -1 1 - - 1 1 II - CU 1-1— » CU CU 1 COU 1 Ml M l 1 II II 1 1 II 1 1 1 § a coco 1 Inco 1 IIII 1 1 1 II II 1 II II 1 1 1 1 1 II 1 II 1 II 1 1 II 11 cu — li- s 1 o »» 1 cn» B puvit Mila- | 1 II 1 1 - MM- 1 1 1 II 1 1 1 1 II 1 1 MMI 1 II 1 1 1 1 1 11 II 1 1 1 1 II 3 Stropit Mila- | 1 II 1 1 - II II - 1 1 1 1 1 1 1 II 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 |l II 1 1 1 II II 1 1 1 1 1 1 1 £ Cluntat *- CjJ 4>- , OJOi'btjfeOt 1 II II 1 1 II II 1 1 1 1 1 1 1 CU l-l— 1 ,1111 •— l | oo , o MIM Cn 1 WCR 1 Ci » IO to to toto 3 Cosit, secerat UtUta-OtCO a>»» 1 » 1 cit -------- .. -----1-----1 1 II 1 1 » ------la-a- I |l II M 1 1 1 1 1 1 1 II 1 1 1 3 Cules 1 00*- 1 13 1 odată cu . culesul ' odată cu culesul *• 1 »1 1 » fe. 1 io M io oo 1 aţa. II O. 1 cu grâul secăros *» 1 1 -1 - o 1 1 ui O) 3 Cărat COCOa-OlCO 1 1 II 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 II 1 1 II II 1 00 IOIO 1 IOIO 1 odată cu -grâul ' odată cu grâul °" 3 Treerat toro 1 IOIO 1 MMI t jl 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 UD toto 1 IOIO 1 MMI 1 MMI 1 II 1 1 1 1 1II 1 1 S Desbobit — 1 1 - 1 II 1 II cu|—1 1 - 1 1 1 II 1 1 1 1 II 1 1 1 II 1 1 1 II II 1 1 1 1 1 II 1 1 1 II 1 8 Tescuit — II- 1 | 1 1 1 1 1 cu — 1 1 - 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 II 1 1 1 1 II 1 II 1 1 II 1 1 3 Descurcat &tjto£jco -O oityioitn O)*. . tOOt o? fe.Cn— — Cn -J »o> . —00 £n rffe-i , cnoo 8S ci 1 tn cnfe , ouo cu 1 In — OO | — cu cn"cn 1 cn cu»»—fe in In cn "cn cocnocu» In K 2 —' 0» H ar o c o O" c_ 5* •—. 3 tu O 2. n. 03 j) salarii oamenilor străini de familie (zile şf total): 1 zi la treier, 200 lei; l) orice alte cheltuieli de exploatare: — 2. Alimente: zahăr 400 lei, sare 250 lei, orez 300 lei, peşte 200 lei, diverse coloniale 240 lei; ceapă 30 lei, usturoiu 15 lei, morcov 15 lei, alcool 612 lei, tutun 1,000 lei, chibrituri 100 lei, uleiu de vopsit 70 lei, var 100 lei, săpun 180 lei, Total 3.512 lei, 3, îmbrăcăminte: a) haine 2,400 lei; b) încălţăminte 2.400 lei, Total 4.800 lei, III, MENTALITATEA; Generalităţi: 1. Ce spun membrii familiei despre 'starea lor economică actuală: cu 6 ha de pământ şi cinci copii, trăiesc din greu, Lipsesc posibilităţi de câştig, 2. Ce spun despre partidele politice (in parte de fiecare): sunt pentru ideologia ţărănistă, dar In contra politicianismului partidelor, 3. Ce spun despre comunism, hitlerism si străini: ştiu că după revoluţia rusă, ţărănimea trăia bine Tabloul IV. Venituri şl cheltuieli, în bani Suma Suma Venituri Cheltuieli Lei Lei I.Dln vânzări: Qrâu —375 kg................... Floarea soarelui — 600 kg ............ Vin - 100 litri................... Pere — 200 kg................... Pruue — 150 kg.................. Cârlani — 4 buc................... Purcel — 4 buc.................... Viţel - 1 buc.................... Păsări - 10 buc.................. Ouă — 600 buc.................... II. Din cărăuşie: 100 zile pe an................... III. Din însărcinări publice: jetoane de prezenţă..............• Total. . 1.875 1.900 500 500 600 400 500 640 200 500 Inventar agricol.............. Seminţe.................... Reparaţii agricole............... Exploataţla agricolă ............. Alimente.................... Articole de gospodărie . .......... Îmbrăcăminte................. Combustibil.................. Luminat.................... Şcoală ..................... Petreceri.................... Judecată .................... Impozite.................... Cărăuşie.................... Pentru cult................... Pentru politică................ Reparaţii de locuinţă............. Diverse..................... Total 50 70 100 1.850 2062 1.450 4.800 750 300 2500 1.600 254 490 2164 500 500 1.555 400 10.000 3.680 21395 21.395 4, Combustibil, luminat: a) lemne 750 lei; b) petrol 300 lei, Total 1,050 lei. 5, Şcoli: a) taxe 400 lei; cărţi, caiete, 1,600 lei; uniformă 500 lei, Total 2.500 lei, 6, Boli: — 7, Petreceri (botez, nunţi, etc): a) un botez şi o nuntă 300 lei; b) hram 700 lei; c) lăsat de sec 300 lei; petreceri 300 lei. Total 1.600 lei, 8, Decese: — 9, Bacşişuri-mite: — 10, Amenzi şcolare, penale, daune civile (toate efectiv plătite): — 11, Dări: le, Stat 181 lei; adiţionale 204 lei, cota drumurilor 105 lei, Total 490 lei. 12, Procese: un proces penal 254 lei, 13, Cheltuieli de cărăuşie: 2,164 lei. 14, Diverse: pentru cult: 500 lei; politică 500 lei; cărţi, ziare, mile; reparaţii ale locuinţei: 1,555 lei; împrumuturi: orice alte cheltuieli: 400 lei. 15, Pagube: inundaţii, incendii: via a suferit din cauza grindinei. şi liber, iar acum suferă. Nu sunt contra străinilor, 4, Ce spun despre preoţi şi învăţători: să nu facă politică şi să se ocupe de misiunea lor. Nu cred în necesitatea stilului nou, 5, Dacă ar dori o lege care să oprească vânzarea sau ipotecarea lotului: Nu, Sunt pentru libera circulaţie a proprietăţilor ţărăneşti, 6, Când se simţea mai bine; înainte de împroprietărire sau după: înainte. Căci navigaţia pe Nistru şi exploatarea carierelor de piatră dădeau posibilităţi de câştig. 7, Ce are de spus despre exploatarea in comun, despre proprietatea colectivă şi despre cultura cu maşini: sunt pentru o exploatare după sistemul cooperatist, . 8, Dacă părinţii ar dori să aibă şi alţi copii. Nu. 9, Dacă ar renunţa la vieaţa rurală pentru o slujbă la oraş. Nu. Dar ar dori să-şi aranjeze copiii la oraş, In slujbe. G. ZÂNE 555 DIN HÂRTIILE UNUI EPITROP SĂTESC DIN BANAT Transcriu câteva părtini dintr'un carnet, legat in coperte tari, învelite în pânză neagră, al răposatului epitrop din Cerneteaz, loţia Golub, pe care se găseşte o vignetă cu menţiunea: „Diuari de so-kotelile banilor gata inceput dela l/l 984 ai Sf. Beserici din Tierenteaz sub Epitrop loţia Golub", şi câteva hârtii aflate în acest carnet, Prin bunăvoinţa urmaşilor epitropului acest carnet se află în păstrarea mea, SOCOTA PE ANUL 894 ll(oiini) uţutuiţ 17/1 bani gata ..................... 176 70 pagina 3 , dela 10/3 ....... tămâne (tămâie) f. X 134 97 — 60 Nro 75: 77: 78 134 1 37 56 132 3 81 66 129 3 2 15 40 134 2 55 suma,, dela Ev,: (rem) Go: (lub) şi Murariu, dela Patru Gălan .................. din Dolapu ,,,,,,,,......,........... alţii ................................. 131 dela cununii ......................... 6 alţii ................................. 2 alţii ................................. — 56 50 16 51 136 55 N, 87, 88, 89, 91 .................... 8 20 suma.., 128 35 4/4 prau (pulbere) de puskă '■) .......... 4 57 până 13/4 se află .................. 123 78 pagina 4, diua şi luna: f. X dela 13/4 ............................ 123 78 pre lumini (lumânări)............... 48 — 75 78 lui Casiriu .......................... 43 — venitu pe 894 ...................., • , 4 în 17 Ianuarie 894 dela fostul Epitrop G, J. am kăpâtat aceasta sumă, am depus la Institut (bancă) ') ,..... r, am plătit la P: presbi şi figuraţii .... r, dohna si lui Gligor ...........,,,,,. 321 176 43 70 144 75 73 55 69 6 18 90 62 11 28 lui P: tiganu 60 X puţi pomadie (alifie de curăţit) .... dela Fiskal (avocat) Rotariu ,,,,,,, din dolaf .,...........,......,....... 18/4, din dolaf............................ şi dela livada ..,,.,...,............. 32 78 — 78 32 200 00 232 35 00 267 00 10 5 i 282 1 280 00 25 75 fi. 280 kr. 75 50 — 330 2 75 lui P: presb. .... 6'2 este suma de 51 28 pagina 2 .................. dela 6/2 ........................... dela Saveta Oprean .................. la angeliri (inginer) şi Keanta (Vi-chentie) ........................... la bemesung (impozit) ............... spini la morminti (cimitir) ,,,,,,,,, din dolapu Biserici ................. dela pământu vindut ........... 28/2 pe 3 Protokole (registre) ........... dela pământu vindut ,......,...,.,., până 10/3 este suma .....<,,..,,,,, f, X 51 28 5 — 56 28 10 27 46 1 4 9 41 92 4 80 37 12 5 — 46 — 88 12 1 15 86 97 48 — lui Ion, Mita (Dimitrie) şi Pavel .... pagina 5, până 25/4 diua şi luna dela 25/4 suma ., ,.,................. dela Evrem Bold: (urean') pentru livadă .,,,,......................... lui Gligor pentru Miru .............. 134 97 328 75 ') Paginaţia, parantezele ţi explicaţiile sunt ale noastre, «) Necesar pivelor cu cari se trăgea la zile mari, ') Fost măcelar In sat, A murit acum vreo cinci ani. 556 siufori (şofei) grâu, lumini, şeicin (untdelemn) ........................... 7 321 dela Evr (em) Bold (urean) pentru livad(ă) ........................... 7 31/7: 300 kărămizi şi 2 armiţi ....... _6 20 56 248 100 99 la maistor George Suici ........ 148 99 1 şi 2/8 armiti 5 kocii (trăsuri) ........ — 50 până 3/8 este suma ................. 148 49 paici so lukrat la Beserika farbuit (văp-sit) Iohan mecher Iosefstad') şi văruit George Suici maere 7) pagina 8. f. k. dela 3/8 ............................. 148 49 dela D. Notariu .................... 2 20 N-ri 122, 123, arcie (hârtie) şi uiaga (sticlă) pentru vin ............. 328 56 40 328 1 dela cununie ...................... 16 50 până la 15/5 suma ................... 329 60 sub N-ri 126, 127, 128, 129, 130 am dat 16 80 312 86 21/5 lui Prola (protopop) la Igzamen 25____10 5/8 sub N-ri 190: şi 1 şi 2 şi 3 150 56 69 41 până 21/5 suma ..................... 287 76 pagina 6 II. kr. dela 21/5 ............................ 287 76 dela Moşu Tanasie Ermotianu 4) ...... 3 50 291 26 7/6 din dolapu Biseri: (cii) ......... 4 — 28 58 94 dela abli: (gaţii) dela comună ...... 97 dela Ii (oţa) Vasiu alui Marku ...... 38 dela Iotia Iosim ..................... 23 dela Iotia Costea .................... 20 10/8 la moar (zidar) George Suici 272 86 10 — 262 86 7 60 255 26 93 254 33 12/6 am dat lui Casiriu Împrumut . 295 30 26 lui Tima (Timotei) Argy: (lean) fîn-tina...................■........... suma ... 265 26 N-ri 148, 149 şi 153 ................ 3 28 261 dela Iotia (Iosif) Iosim ............... — 262 N-ri 158 şi 159 .................... 8 253 3/7 din dolapu Beserici ............. 2 98 40 sub N-rii 202 şi 203 ŢCT până 13/8 .......... 65 73 pagina 9: fi. cr. 33 dela 13/8 ............................ 254 lui George Suici .................... 90 255 73 40 33 164 Iotia Iosim Bobaţ5) ............. lui Iohan Mecher .................... 100 — pagina 7 dela 10/7 capital......... dela kununie . . 256 f. 256 10 X 10 60 64 sub N-rii 208, 209, 211, am dat ....... 6 33 70 dela Nru jurnalului 177 am primit . 57 20 63 77 63 256 70 Nr. 181, 182, la Arnuiti (vamă) ...... 2 06 19/8: din dolapu Besericii ................ 3 254 64 Nr. 166, 169, dela Cununie şi înmormântare ............................... 1 80 80 63 lui George Suici .................... 21 — 59 63 40 256 44 in 21/8 am strins dela dătoraş ...... 33 55/7 93 43 03 75 Nr. 183 şi 184, la maistori ........... 1 25 22/8 la staeru (impozit) şi altele .. 255 19 până 22/8 suma ..................... 49 28 <) Adecă Tănasle din larmata sub dominaţia maghiară Oiarmata, iar acum larmata sat la vreo 3 km, înspre răsărit de Cerneteaz, s) Poreclă care a dispărut din sat. ') Azi: lozefin, circumscripţie a Timişoarei. ') Azi: Principesa Eiisabeta circumscripţie a Timişoarei. 557 Adunarea Generală din Lugoj pentru Lugo-giana. Nr. 11.905. în Nr. 15 în Fagyet 905. în Nr. 17, în Timişoara 905. dare de seama alui Todor Mihalii Nr. 63. Ioan Suciu Nr. 71. Adaus Deputaţii nostrii Nr. 79. foia 1 Fii mândru Române. foia 3 Skoli Rom (âne) în România Nr. 41 la 907. foia 3 ploia artificiosa Ilus (trata) Nr. 11. foia 3 nune temem Nr. 7. foia 6 peronospori, piatră vînătă la vie Nr. 23, 909. foia 3 ce pote face Romînia la Ro (mânii) din Ungă (ria). foia 1 sfârşitul lumei Ilu(strata) 49. 1846 Katastika. sfînta beserikă anostră în 6-nou 19 Dekemvrie 1846 sau sfinţit dar ne spuneau bătrini noştri kă dela anul 1840 sau apukat de ia. 848. la 848 au fost ungurii în sat şi 849 au fugit dela Moskalu vorba o remas, la Ungurime la 48. la 849 so făkut kovacitia (Covaciţa) sat lingă Ţierentea-diu (Cerneteaz), 850 mis năskut eu Iotia Golub şi Măria eu în 28 Avgust kl: (calendar) veki sau in 9 Sept. noa (nou). Naşterea nostră în kasă la Nr. 210 din Proto-kolu sfintei beserici skos. Iotia Golub, anul 1850, naskut în Avgust 28 September 9, botezat Avg. 31, Sept. 12, şi Măria botează în 1850 Avgust 15 şi Veta neskută Fe-vru (arie) 1851, în 14 şi botezată 20. Mina năskută Iulie 874 în 16, botezată în 18 şi (Mita) (Ghila) Avgust 880, în 18, botezat în 21. sau redikat cu spesele lui Evr (em) I. (liu) la 9 Mai 1895 în Cerneteaz în semn de mulţiamire lui D-zău pentru bunătate şi karea să si pentru okrotirea familiară în viitoriu si'a obstei kresti-nesti în genere luatu. Semnul vieţii; krucea Domnului în semnul acesta vei învinge, pentru ca puterea ei să se estinda preste toată lumia, leţimea si lungimia ei se asemeniaze ku ceriul. Ka restig-ninduse Hs pre dînsa a kastigat mântuire la totă lumia. Grăbiţi cu toţii să onorăm S. kruce să ne înkinăm ei cu inimă şi ku buzele să o sărutăm în aciasta să ne lăudăm si noi krestini kă ia ne va face ferinţi şi în viaţa aceasta şi în cea laltă, ea sântieste marginile lumii. In 13 Martie 894 sau ales de mormintari (păzitor de cimitir) Dimitrie Pasku copătă siapte fiorinti până la anul nou să păzească. Mult Onorate D-le Redactor, In mult iubita nostră foie adekă Gazeta Poporului am aflat multe arătări despre coruri vocale; apoi ieau îndrăzneală avă ruga să binevoiţi a face loc şi şirurilor mele în mult iubita nostră Foie. In comuna noastră Ţirinciadi în 7 Ianuarie a. c, înfiinlindu-se corul vocal fiind instruat de onoratul corist Efta Ciulan din Berecseu; căruia îiu putem zice ca se nil crutie şi sei rodească Dumnezeu viatia că in trei luni siau isprevit sănta Liturghie, după cum sau făgăduit D-sa în Nr. 35 din Foia Timisiană din anu 885 prin multă trudă doară şi necaz ce poate Io fi avut blândul nostru corist dela tineri nosiri, şiau pus silintia şi în câteva cântări naţionale. Asia arătânduse în 14 Aprilie adecă în Lunea Paştilor cu o petrecere seau contiert, urmărind asia: înainte de 8 oare seara adunânduse onoraţi corişti ai noştri 41 Iu locul denumit, O(noratul) Corist Efta cu Domnul invetiatori Melentie Oprean stînd în, mijlocul tuturora însufleţind pe fiecine cu pace...., după sfâr-şirea cuvintelor lui cântarea 1-a Deşteaptăte romane, după aceia poezia lui M. M. declamată de Zamfir Jichiu. apoi cântarea 2-a ziua scade, după aceea se arată un iinăr corist Nica Golub declamând poezia de P. dulf (Dultu). după aceia cântarea 3-a Cât e tiara Românească, apoi Poezia Beţivului de P. dulf. declamată de Acsentie Giu-chiu, după aceea cântarea a 4-a Dute dute nai mai fi. apoi sau început dantiul însă iar frumos în rînd după sfatuirea onoratului Instructor de cor Efta Ciulan, apoi iar mai rosteau tineri câte o cântare când şi când până in revărsatul zorilor, una am uitat-că Comuna nostră a remas cu trei conducători şi anume: Acsentie Giuchiu, Nica Ion şi Ladia (Lazăr) Stan. mai pe urmă să arăt şi despre mine ce îmi iot şiopteşte inima: îm aduc aminte de oarecare cuvinte de pre la anu 865 şi 6 că zicea un ProUerb că: Dorireai după moarte se'nvii la zeci de ani siatunci să văd ce sorte au fraţi mei romani. Aceste cuvinte ştiu ca nu se vor înplini în veci dar îm vine ale sice şi eu, văzând înaintea tinerilor noştri şi văzând aceia că mulţi dintre tineri nu sau învoit să fie în cor, alţi au fost şi sau lăsat, cei ce nau voit să fie; pe fatia aicugeta că au perdut oarece, cei ce au fost în cor şi sau lăsat — acu şi dînşii se cer a fi primit între cei 41. înse inzedar căci aceia au muncit câte odată şi până inmezul nopţi, şi au scos trupina din..,, acu sunt spălaţi pe mini şi dînsi împodobesc trupina cu ramuri... văd mai mulţi că e adevăr cuvintele ce zic: Rădăcina îvetiaturii este mare dar fruptele ei sunt dulci. Intralt loc zice celui fără învetiatură: Ochi ai dar esii orb între cei vii, lucrul numai şi ştiinţa poate împlini dorinţa. In toate comunele unde nu este coru dete Dumnezeu ca să si vadă. Iotia Golub Onoratului Ekonom lovan Kăta din Bukk-falva (Bucovăţ, jud. Timiş) u. p. Temes-Remete (Remetea Mare, jud. Timiş). Rugarie, Noi subskrişii ku umilită aplecăciune. Rugăm pre Onorata Reprezentaţia şi în frunte cu D. (om-nul) Notareş şi ku intrega Antista nostră din comuna Csernegyhaz (Cerneteaz) ka să binevoiaskă ane lua la desbalere rugarea noastră şi adekă să ne rămîne o kolare (cărare) (a botrînă) dela 558 Cherhart până la moş Jiva Vasiu (butko)*), kre-dem că Va fi de folos şi celor ce vin de dincolo în koaci kătră noi căci vor veni la kovaci, la kă-sap (măcelar), la dukian, la gradinele din Gyel-nitiă, dar pentru noi subskrişii ne rugăm niar fi foarte delipsă, pentru komună"), pentru beserikă, dar mai vârtos pentru pruncii skolari a trece pe ia. Kredem kă onorata nostră Reprezentaţie) ne va îndeplini rugarea. acelor aplekaţi lotia Golub. Csernegyhaz în 12-25 Mai 1912. Avis drept 1 skroafă din 17 Octo (mbrie) 1901 era de 8—9 până la 10 săptămâni bătrină când am aduso in kurcia (curtea) me (mea). Din 11 Maiu 1910 fatace 2, în 11 Dekemvrie adekă de 7 luni o luat sus o albă şi alaltă in 13 Februarie 1911 adekă era de 9 luni şi 2 zile kind o luat sus, asta mo fost soarcea (soarta) so am de prăsîlă. Mulţiam Domnului. In 29 Aprilie 912 la oraş ku kocia, adus pe Montie din Olciau (7) Patru şi Micloş şi Franţ şi mai unu, or puţuluit (curăţit) maşina (de treerat). Scara hromatică este şirul celoru douasprediece intervale mici, d, e, C cis des. D dis es, E, F, G gis as, A ais be, H. Anul 1897. pentru renovarea kasei Nr. 210: gragie dela Pohok................... 97 11 trestie dela Ougnfeld ................ 40 — „ sat knez (Sat chinez) ....... 20 13 „ Gyurii Farkas ............... 12 — rekie (rachiu) 8 fîrtae ................ 12 62 plata maistorului Ion ................ 71 — lui Tisleru (dulgher) fereşti, uşi ..., 16 — materialu si lukru ................... 118 97 suma... 387 83 în 25/3 kăpara (arvuna) lui Ion ...... — — în 24/4 început lukru, la Noemvrie dabe (abia) so gătat. kărămidă 8.000, 22 f. 50 şi 5.000 9 fi. în 17/4 kărămidă 2.000 ............. 26 75 armiţi (vamă) la 12 coci ............ 3 60 rekie Jiva Jichiu .................... 2 84 1/5 rekie Tima Mitru ..,............ 2 83 3/5 lui Ion .......................... 10 — 7/5 lui Ion........................... 3 — 8/5 sară iară........................ 1 — 10/5 neamţu din Gyarmata.......... 1 60 11/5 pe skînduri.................... 1 47 lui kecian mita...................., — 50 lui Jiva nuiele..................... — 50 lui Patru ............................ — 50 13/5 rekie............................ 2 — 8 kl drot (sârmă) kune ............. 3 — Kecianu mare....................... 1 — 16/5 la fată seara .................. 1 50 17/5 la fată ........................ 2 — 25/5 pentru sepie (sape) ............ 1 50 25 pe 26 urit vis am visat, ku trei Gen- dari (jandarmi). 1/6 rekie Ion ....................... 2 80 Kovaci (fierar) şi fieru ............. 1 20 nuiele in zid şi de akope-. it lăcez (laţ) lui Jiva .......................... 1 85 din Fabrik .......................... — 93 la foraus (iatac) si la usia (uşă) ... 1 56 5/6 am adus uşciori şi iam dat ........ 1 — 9/6 când am adus grinz.............. 1 — 14/6 kăpara lui Franţ ............... 4 50 lui Şaif") .......................... 4 15/6 trestie sat kinez............... 20 13 16/6 drot, rekie, bemu (porecla comerciantului din sat)................... 11 60 Iulie în 18, 19, 22, 23, 24 au'nvăluit viklile. 20/7 rekie .......................... 2 84 21/7 rekie ........................... 2 80 August. 7/8 am skos pământ 9. am făkut imală (humă) în 11. 12. am lipit podu. 13. 14. cerimile (plafonul). 16. 20. 21. 22. 23. am gătat de lipit. 23/8 lui Ion ......................... 5 — lui Padăr (Saif) ..................... 1 — 29/8 kărămidă 1 kocie ............. 1 70 la oraş la maistru .................. 3 — 31/8 fere pentru uşă la sobe (camere) 6 10 4 meter (400 kg) de var ............. 6 40 o kocie şi jumatace nisip ........... 1 — lipitori.............................. 18 7 skînduri pe pod.................... 9 60 12/9 uşi şi fereşti .................... 16 00 Troian şi Tima odată ............................... 2 — odată................................ 1 — odată fft»tf«fftfrfff»»tfffTtt*''fr**l ' ~~ odată ...........,.................... — 40 şi 2 pice (pîini) şi trei litre rekie mai 1 pită. Jumatace rekie Troian jumatace 1 (itră) rekie Tima lui Troian — 40 în 10/7. însemnare pentru daskăli (învăţători). 1. Ştefan Murgu Maiere, din 11 e la Cieş (Teş jud. Timiş). 2. 17/2 ăşcia 2. Popovici dela St. Miklouşu mare Torontal, în 28, 29, 30 am bătut zidu: seka (mătuşa) alu boatia (cumnat) şi fata ............................... sida (Persida) si Roşa (lia) ........ Jivuluanka10) si Makra ............, Kecianu10) al mic ................... Iotia Boska ............,..........., Jiva Vasiu .......................... pentru zid suma ... 50 50 50 50 50 50 00 ') „Buţcu" porecla săteanului Jiva Voina. ») Cu înţeles de: primărie. ") Porecle. u) Zidar din sat. 5Ş9 3. unu gureş (simpatic) fain Demian din To-raku mic (jud. Timiş), în 24/7 alţii 2, ginerele lui popa spin (Părintele Spinu parohul satului). Scrisoarea lui Iotia Golub, către sculptorul losif Bosioc din Berlişte, jud, Caras: Iată Frate Iosife Rugarea D-tale din 31/895 nu e suitată (uitată) de mine, deci am şefi respund: kumkă pentru Sinta maika nostră, Beserikă. Ahturile (actele) ce le-am înaintat In-sale inalt D-lui Episkop toate le-am kăpătat napoi şi ku dreptu kasă păşim la deskiderea Concursului, asia Domnul Preot Nikolae (N. Miclufa parohul satului) în 28 Iunie 898 au întrebat pe Popor în Sinta Boserikă de ce perereîi iar poporenii au lespuns ka se păsiaskă pe kalea de a deskide conkurs. Scrisori primite dela candidaţii la parohia satului: Stimate D-le Golub! Epistola D-voastră plină de dragoste creştinească am primit-o mulfămindu-vă pentru bunăvoinţa cu care aţi binevoit a mă informa despre situaţia din comuna D-voastră Cerneceaz. M'a surprins vestea, care s'a răspândit în comună, că adecă eu m'aşi fi retras, nici prin minte nu m'a trecut să mă retrag, căci dacă odată m'am arătat poporului, apoi trebue să aştept şi un rezultat. Dacă poporului îi convine de mine, apoi mă va alege şi cazul acela voiu şti multămi tuturora şi ca preot îmi voiu şti împlini da-torinfa mea şi fără mustrări de conşciinfă voiu sta înaintea Domnului ceresc împlorînd ajutorul Lui la toţi fiii lui credincioşi, iar dacă nu voiu fi ales, apoi nu-mi va fi spre ruşine, căci în cazul acesta poporul a aflat pe altu mai demn, decât pe mine. Prin urmare nare înţeles să-mi retrag concursul. Eu nu mai pot veni în comună deoare-ce nu ştiu când se va ţinea alegerea şi Regulamentul nostru nu ne permite să intrăm în. comună înainte de alegere cu 8 zile, şi neştiind terminul alegerei nu aşi voii să calc legea, D-voastră însă dacă vă convine persoana mea, Vă rog umblaţi şi pe la ceilalţi credincioşi rugându-i să mă sprijinească pe mine, asigurându-i că deşi acum sunt încă numai de puţini cunoscut, dar alegăndu-mă în scurt timp voiu câştiga încrederea tuturora. încă odată rugându-vă pentru sprijin rămân al D-voastră mulţămitor. Traian Barzu •*) candidat de preot Bocamezeu la 30/IV 1912. Ftscut 5 februarie v. 1911. D-sale Iota Golub, econom în Ternegyhăz. Primiţi mulţămita mea cu toţii, pentru aducerea aminte de mine şi de familia mea. Este drept că am un fecior teolog, dar acum în iunie va absolvă. A absolvat 8 clase gimnasiale in Arad şi tot acolo a depus şi maturitatea. După testimoniul de pe cursul I şi II cum şi după cursul al IH-lea pe primul semestru, când cineva este pur distins, cred că va fi şi clasificat de clasa primă. De altcum dacă dintre D-voastră cineva are treabă pe la Arad, apoi poftească la seminari şi să întrebe pe profesori despre purtarea lui atât în ştudi cât şi în purtarea morală. Doresc la toţi părinţii şi şi D-voastră să vă dăruiască D-zeu astfel de prunci, cum or fost ai mei până în ziua de azi. Deocamdată primiţi pe scurt încă odată adînca mulţămita, Salutându-Vă pe toţi, Gavra Ioan, paroh 899 sau si lukrat treaba adeka sau molerit (pictat) de Ion Zaiko, şi tîmpla de losif Bosioc si aoritura de Eugen Şpang, tişler unu din Fabriku Timisiori. Aorarul Eugen Şpang Temeş Fabrik. skulptorul losif Bosiok Berlisce (Berlişte-Ca-raş), Molerul Ion Zaiko Jombolea. Tişler de skaune, străni si altele mi so arătat ăi din Fabriku Timişorii, Pagimentu (pardoseala) Danghelo Dumineko (D'Anghelo Domenico), ce lukrat şi la maiere. şi so keltuit preste 8.000 fi. In 27 Aprilie 1912 la oraş ku Iotia la Dr. Bot Kal, (mânu) o zis kă săi dăm 106 fi. in 3—4 luni, skolă pe Iotia, in 28 iar Oraş am skos bani 506 kr 92 fi, dela mese (Casa de depuneri). în 30 iar oraş însă nu la Bot kalman, numa la popii ai negrii. Vizita 1: kr. leakuri 5 k 20 fi, o fost si Senta kojo (cari) leakuri 3 kr. 29 mai Iotia so tăiat de gălbenare. 31 aşteptat pe Dr, Klain Siamu din Roman Kecia (Checia română) şi no venit la azimban (tren), si Tima Iu bună vremels) ku ei, 3 Iunie la Dr. Fraind Mane nio mânat la fikis Gyula, 5 iar ku soţia la Dr. Şimon Gyula vizită ku maşină. 30 Iunie la Jombolya şi no fost akasă, apoi in 2 Iulie iar la Jombo: (lia) si nio mânat la Staier-lak în 3 am plecat la Staierlak aninina, seara am ajuns, mânezii în 4, eu am plekat napoi, în 5 dimineaţa la 7 ore am ajuns la losefstad Timişoara, în 12/7 am trimes 180 korone în 22 mai 100 kr. şi'n spre seară au ajuns ei spre kasă; apoi banii din 22 iam primit napoi în 26/7, In 5/8 dela Illiuţă (Ilie Gruici) 25 fi, la tîrg s, m. si Gilă Ana si Ma-riea, dar Iotia o fost mai marele banilor, el o făkut ceo vrut, In 7 la Dr, Kovaci Odon neo invitat spre Sighidin la Dr, Holos Totzel kă dakă Holosi ne pringe cu o mână noi îl pringem ku amândouă si nu nio prins. în 26 Avgust 1900 am dat în arîndă pământu alui Iotia Vesin, lui Nika Jikin ku 150 sel folo-seaskă pe anul 1901 ku pretiu (150 k) skris, una sută cincii zeci korone. iar dările ce se cer la pământ, toate le plăteşte Nika, ION POPOVICI U) Actualul preot din sat. ") Porecli. 560 CRONICI CĂLUŞARII ROMÂNI LA LONDRA ŞI REALITATEA FOLKLORICĂ A BUCUREŞTILOR Anul acesta, căluşarii români, au fost din nou, invitaţi de către „Englisch Folk Dance and Song Society", să ia parte la festivalurile internaţionale de dansuri care s'au ţinut la Londra. De data aceasta,, a fost aleasă ca să participe la aceste concursuri, o altă echipă decât cea care participase în 1935. Ea este însă din aceeaşi comună, Pădureţi-Argeş. Echipa de anul acesta are de vătaf pe Grigore Stan şi prezintă în alcătuirea ei, un lucru demn de subliniat: 3 dintre jucătorii ei sunt sergenţi de stradă în poliţia Bucureştilor, iar 2 angajaţi la Societatea Tramvaielor Bucureşti. Cinci deci, sunt plecaţi de mult din satul lor, îşi au rosturile permanente în Bucureşti, trăesc cu familiile aici şi numai 5 şi cu cei doi lăutari, mai trăesc şi astăzi în comuna Pădureţi-Argeş. Totuşi, această echipă este considerată de specialişti ca una din cele mai bune din ţară, ea cunoaşte şi practică forma cea mai autentică şi mai completă a jocului căluşului şi, cu toate că însuşi vătaful ei Grigore Stan este angajat al Societăţii Tramvaielor Bucureşti, este perfect unitară, legată după toate prescripţiile rituale ale obiceiului. Deci, faptul că cei mai mulţi din jucătorii acestei echipe sunt azi Bucureşteni şi au ocupaţii prin excelenţă urbane, nu impietează cu nimic asupra autenticităţii şi valorii folklorice a jocului lor. Aceasta fiind situaţia, se pare însă, că realitatea folklorică românească este alta decât se spune şi decât ne-am obişnuit să o considerăm şi că alta este şi realitatea socială a Bucureştilor decât cea cunoscută şi acceptată curent căci iată că jocul căluşului trăieşte nu numai în satele Munteniei şi Olteniei, ci şi în Bucureşti, capitala României întregi şi moderne. Ceea ce trecătorul Bucureştean şi provincialul sau străinul venit aici, pot să vadă, în fiecare vară în preajma sărbătorilor Rusaliilor, echipe care joacă căluşul în faţa cafenelelor şi restaurantelor, în pieţe sau în parcuri, nu sunt căluşari veniţi dela ţară, ci Bucureşteni, adică ţărani care şi-au părăsit mai de mult satele lor şi azi trăesc la Bucureşti, ca angajaţi ai Societăţii Tramvaielor, ca sergenţi de stradă, ca lucrători de fabrică, sau altceva. Aceştia, odată cu sosirea timpului ritual, des-bracă uniforma, îmbrăcămintea de fabrică sau haina de oraş, pun costumul căluşăresc, îşi aleg timpul liber, formează cete, iau prăjina cu ustu-roiu verde în vârf şi fac jocul căluşului, la fel cum ar face în satele lor, pe asfaltul Capitalei, între case bloc, împiedecând uneori circulaţia vehiculelor moderne. Obiceiul este deci păstrat, chiar dacă nu toate prescripţiile lui rituale pot fi ţinute. Sergenţii de stradă care, înainte cu câteva ore, în cea mai urbană şi mai modernă ţinută, dirijau circulaţia unui mare oraş, schimbă uniforma lor cu cască şi mănuşi albe, pe costumul cu pălărie înzorzonată, cu opinci sunătoare şi bete, devin dintr'odată căluşari, adică practică unul din cele mai ciudate şi mai frumoase obiceiuri ale vieţii săteşti romaneşti. Jocul căluşului nu este însă, una din ciudăţeniile Bucureştilor, ci o formă caracteristică a structurii generale a vieţii Capitalei României de astăzi. Ceea ce este valabil pentru trăirea obiceiului căluşului la Bucureşti, este valabil pentru aproape toate manifestările folklorice româneşti. înainte de sărbătorile Crăciunului, la 19, 20 Decemvrie 1938, Societatea comercială oficială de turism „România", a organizat în sala Ateneului Roraân, două spectacole cu datini de Crăciun şi Anul nou. Dintre datinele prezentate la aceste spectacole, au fost demne de remarcat mai cu seamă, cele două variante ale jocului caprei: „turca" din Târnava Mare şi „caprele" din Bucovina; precum şi „vicleiul" din Mehedinţi, de 561 fapt un joc de păpuşi integrat obiceiului Irozilor şi prezentat însoţit de cântarea cântecelor stelei, Cei care au prezentat „turca*' din Târnava Mare, sunt lucrători la fabrica „Malaxa", Dintre cei cu „caprele" din Bucovina, unii lucrează şi ei tot la fabrica „Malaxa", iar alţii la fabrica de ciocolată „Zamfirescu". Păpuşarul din Mehedinţi şi unii din tovarăşii lui colindători, lucrează la fabrica de pâine „Grozăvescu'1, alţii din acelaşi grup, sunt lucrători la Moara Comercială, Pe cei care au jucat „caprele" din Bucovina, i-aru văzut în timpul sărbătorilor de Crăciun, în aceeaşi formaţie, cu măştile lor pitoreşti şi cu autenticele costume Bucovinene, trecând de mai multe ori prin centrul Bucureştilor, urând şi hău-lind prin faţa cafenelelor şi restaurantelor. Cei din Târnava-Mare şi-au luat cu ei „turca" pentru ca să colinde cu ea de sărbători, pe la vecini şi cunoscuţi. De sigur că nici cei din Mehedinţi nu s'au lăsat mai prejos. De altfel, cine a vrut să observe, a putut vedea, in zilele dintre ajunul Crăciunului şi Bobotează, cât de mult se practică la Bucureşti datinele ţărăneşti, cât de plini sunt Bucureştii de folklor şi câte din obiceiurile dela ţară sunt păstrate, chiar cu grije pentru autenticitatea lor rituală uneori, de către Bucureşteni. De fiecare Crăciun şi An nou, Bucureştii sunt plini de copii cu steaua, de Irozi, de pluguşoare şi sorcove. Dar nu numai cu prilejul sărbătorilor apar aspectele folklorice ale Bucureştilor. Cu astfel de prilejuri, poate, ele devin mai evidente pentrucă folklorul in formele lui de manifestare rituală, vine până în centrul Capitalei. Folklorul trăieşte însă, în permanenţă la Bucureşti şi-1 întâlnim la toate cârciumile populare, în obiceiurile şi practicele rituale a celor mai mulţi dintre Bucureştenii de azi, iar în Dumineci şi sărbători, la horele şi jocurile dela localurile de pe bulevardul Măria sau calea Rahovei, din Ferentari, din Floreasca, sau din orice alt cartier periferic. Sunt horele şi jocurile celor care mai ieri erau ţărani, care azi însă sunt angajaţi ai Societăţii Tramvaielor, sergenţi de stradă, hamali, lucrători de fabrică, băieţi de prăvălie, zarzavagii, brutari, măturători, sau altceva; care mai ieri erau din Bucovina, din Bihor, de pe Someş, Mureş sau Târnava, din ţara Oltului, din Gorj, Mehedinţi, Argeş sau Ialomiţa, iar azi sunt Bucureşteni şi cei mai mulţi vor şi rămâne în Bucureşti. Toate cartierele periferice unde în cea mai mare parte, locuieşte această categorie de oameni, sunt pline de folklor. Dar nu arare ori, se întâmplă să auzi pe marile bulevarde din centru, accentele unui cântec lung trăgănat de un vânzător de fructe, sau să te întâmpine la intrarea intr'o casă bloc de cea mai modernă factură, un cântec ardelenesc propriu zis, fluerat de portar «au cântat de vreo servitoare. A spune însă, că folklorul trăieşte la Bucureşti numai la categoriile de oameni de care ne-am ocupat, ar fi să simplificăm lucrurile. Cântecul popular, jocurile şi foarte multe din credinţe degajate de obiceiuri, deci care şi-au pierdut de cele mai multe ori, valoarea rituală, trăesc încă puternic la toţi Bucureştenii de mijloc, pătrunzând ca manifestări autonome, foarte sus pe scara categoriilor sociale şi păstrându-se foarte adânc, nu numai la cei cu vieaţă urbană recentă ci şi la mulţi din cei care pot să numere în urma lor, câteva generaţii de orăşeni. De sigur, pentru aceştia valoarea folklorului este alta, aceasta însă nu îndreptăţeşte negarea lui, ci pune doar problema funcţiunii diferitelor manifestări folklorice în vieaţa Bucureştilor şi prin aceasta, atrage dupâ sine în mod natural şi nevoia de a- fixa momentul social al vieţii Capitalei României de azi în toată complexitatea lui şi în ansamblul structurii sociale a ţării întregi. Că lucrurile se prezintă într'adevăr astfel, o dovedeşte de pildă, succesul pe care îl au la Bucu-reşteanul de mijloc, cântecele populare transmise de postul de radiodifuziune sau afluenţa mare a unui anumit public din Bucureşti şi dela ţară, mereu din aceeaşi categorie de mijloc, la restaurantul „Neptun" din Piaţa Buzeşti, numai pentrucă la acest local, cântă cunoscuta interpretă a cântecelor populare, Măria Tănase. Dar tocmai aceste fapte arată complexitatea problemii atunci când vreai să priveşti vieaţa fol-klorică a Bucureştilor, în adevărata ei realitate Cântecele populare transmise de postul de radio difuziune ca şi cele cântate de Măria Tănase, sunt de cele mai multe ori, variante specifica Bucureştilor şi funcţiunea lor este alta aici decât la ţară, alta pentru unele categorii sociale şi alta pentru celelalte. Nu numai funcţiunea cântecului popular autonom sau autonomizat este însă alta, ci şi cea a cântecelor şi jocurilor legate de anumite prilejuri. Şi obiceiurile şi cântecele rituale au, atât ca Ş62 funcţie cât şi ca structură, variante Bucureştene, La obiceiurile de Crăciun şi /knul nou, aşa cum se practică la Bucureşti, de sigur că rosturile utj-ljtaqste predomină, că funcţiunea lor este înainte de toate economică şi iarăşi sigur, că în forma de prezentare a lor, se fac o serje de adaptări potrjvit mediului nou, că deci, faptele rituale câştigă valori Şl funcţiuni noj. Se poate observa ajcj o întreagă gamă a variaţiilor după categoria socială a executorilor, dar şi după cea a celor pentru care sunt executate; după originea ţărănească a celor djntâiu dar de sigur şi după locul unde au fost executate în Bucureşti, ca Şl după o serje de alte momente, Se vede cum pluguşorul de pildă, este altul dacă e făcut de ţărani cu tradiţia uratului Prin Bucureşti, altul dacă este făcut de ţiganii de suburbie, numai cu scopul de a câştiga câţjva gologani, şi altul dacă e făcut de bucureşteanul de dată recentă, pentru a ura celor din aceaeşj regiune cu el, orj numai vecinilor din mahala. Intre pluguşorul în trei beţe, tras de o biată mârţoagă, a ţiganului care urează pentru bani Şi pluguşorul tras de doi boi H împodobit după toate prescripţiile rituale, cu care urează la perjferje bucureştenii de dată recentă, se pot vedea toate variantele posibile atât ca structură folklorjcă, cât şi ca funcţiune socială. La fel, între cei care î?i Pun doar o „cămaşă naţională", până atunci simplă cămaşă de noapte, peste hainele nemţeşti, pentru a da mai mult caracter ritual sorcovitului lor şi între cei care Pre" tind că, pentru a „juca caprele", trebue să aibă, măştjle şi costumele Întocmai cum prevede ritualul dela ţară, se poate observa întreagă gama variaţiilor de atitudine şi schimbărilor de funcţiune pe care le pot lua unele lucruri Prîn integrare în-tr'un obiceju şi unele obiceiuri prjn transpunerea lor într'un nou mediu. Varietatea folklorjcă a Bucureştilor nu este însă, decât unul din aspectele complexităţii lui sociale. Dacă folklorul întregului popor românesc aproape, trăeşte la Bucureşti, păstrându-şj diferenţele regionale, dacă aici se pot observa toate variaţiile funcţionale ale unor anumite manifestări folklo-rice şi toate schimbările de structură ale altora, dacă vjeaţa folklorică o găsim aici, manjfestân-du-se uneori în toată amploarea ej, alteori abia subtilizată printre formele de vieaţă modernă, e pentrucă bucureştenii, mal cu seamă cei de dată recentă, trăesc încă în grupuri regionale compacte care caută să se deosebească unele de altele şi aceste deosebjrj le oferă în anumite momente, tocmai specificjtăţile lor folklorice, pentrucă aici satul trăeşte, atât în manifestările colective cât şi in sufletul individului izolat, dea-valma cu oraşul, pentrucă, de fapt, categoriile sociale nu sunt definitiv diferenţiate, precum nu este diferenţiat sătescul de orăşenesc. Prjn această structură a sa însă, Bucureştii nu ocupă ° pozjţjc specifică, proprJe numai l°r, ci rnarcheazjţ un moment socjal general întregii R,omânjj. Se pare că, dela războju încoace, n'am trăjt, cum s'ar crede şj cum se crede uneorj chjar, un proces de diferenţiere a satului de oraş ej un proces de penetrare a sătescului m oraşe şj a urbanului la sate- Căcj, dacă despre Bucureşti se poate afirma, pe temeiul observaţiilor făcute asupra vieţii luj folklorice şj pe temeiul altor elemente djn domeniul economic şi cultural, că nu are o structură orăşenească bine cristalizată, tot aşa, se poate spune şi despre o foarte mare parte djn satele României, că structura lor tradiţională a intrat, în urma penetrării elementelor de vieaţă urbană, în dezagregare Dacă bucureşteanul de astăzi, devine djn băjat dela ţară ajuns ucenjc la oraş, calfă, apoj maestru şj apoi proprietar de întreprindere; sau djn acelaşi băiat dela ţară, „pjcolo" la restaurant, apoi chelner, apoj şef sau djrector, ca pe urmă să ajungă proprjetar de marj şj moderne restaurante şi să-şi creeze chiar sucursale în străinătate; sau djn vânzător de ziare, urcând întreagă scara, gazetar cu mare renume şi poate om cu funcţiune deosebită în Stat, săteanul caută şi el, pe câ*. poate, să se adapteze noilor forme de vieaţă, împrumutând dela oraş nu numaj costumul, mobila, anumite cântece şi dansuri, ci Şl instrumente de lucru şj metode de exploatare şj îndeosebi, ° anumită mentalitate tehnică specjfjc modernă, Spiritul de pjoner, caracterizează pe ţăranul devenit oră-şan, dar şi pe cel rămas la sate. Cele două R,omânjj, o R,omânje a satelor şi una a oraşelor, pe care le-au gândit, le-au propovăduit şi le-au visat, oamenii poljticj şi ideologii veacului trecut şj în care maj cred încă şi astăzi unii care, ca şi cei ^jn veacul trecut, vreau ca R,o- şs? mânia să fie integrată Europei apusene, deci să fie după chipul şi asemănarea ei, nu s'au format cum aşteptau aceştia. România de azi, este Încă in plin proces de formaţie, ea Îşi caută noua structură, Şi satul şi oraşul trăesc Încă deavalma, nu s'au diferenţiat, nu s'au cristalizat ca In Europa de apus, fiecare in structuri proprii. Dacă se spune azi de obiceiu că există o Românie veche şi o Românie nouă, că adică există două aspecte ale fenomenului românesc, unul tradiţional şi altul modern, e numai pentrucă aceasta corespunde unei succesiuni in timp şi pentrucă cei care au gândit până acum, asupra acestui fenomen, au crezut că aceste două aspecte ii sunt indispensabile. Dacă iarăşi, credem că măcar in parte, România satelor reprezintă aspectul tradiţional al fenomenului românesc, iar România oraşelor cel modern, e tot din aceleaşi motive, De fapt, in România veche, caşi in România modernă, au existat sate şi oraşe, cu asemănări şi deosebiri de formă şi structură, cu specificităţi regionale şi diferenţieri sociale, fără să se poată afirma că, dacă pentru România veche elementul hotărîtor erau satele, atunci pentru cea modernă trebue să fie oraşele, că adică, dacă pe cea dintâiu o caracteriza aspectul rural, pentru cea de-a doua era caracteristic aspectul urban. De fapt, a fost întotdeauna o singură Românie, in care elementul rural a fost hotărîtor şi care, n'a reuşit să-şi creeze o vieaţă citadină bine cristalizată, cum e cea din Europa de apus. Fenomenul românesc sub aspectul lui sătesc, trăeşte şi azi viu in întreagă structura Bucureştilor şi a mai tuturor oraşelor României, pe de altă parte însă, vieaţa modernă, cu multiplele ei forme de manifestare, a pătruns adânc la sate. Adaptarea la formele de vieaţă modernă, nu este deci proprie numai orăşenilor sau ţăranilor veniţi la oraşe, ci şi celor care au rămas la sate. Nu numai oraşele se modernizează, ci şi satele. Dar dacă la oraşe modernizarea nu însemnează de loc adaptarea la tipul de oraşe obişnuit în Europa apuseană, ci crearea unui tip nou ca formă şi ca structură, apoi şi la sate, modernizarea nu însemnează „civilizarea" satului, adică ridicarea nivelului lui şi apropierea de satele din Europa de apus, ci o totală schimbare a structurii lor. Modernizarea vieţii săteşti, ca şi cea a oraşelor, momentul social pe care îl trăeşte România de azi, duce deci, la crearea unor oraşe şi unor sate de tip nou, altele decât cele din Europa de apus. La formarea lor, contribue reciproc, atât sătescul cât şi orăşenescul, care nu s'au diferenţiat, deci nu se exclud, ci trăesc deavalma, deci se întregesc. Dacă, pentru nevoia expunerii, ar fi să numim România veche, România dintâi; iar cea pe care ideologii au dorit-o asimilată Europei, cea din veacul al XIX şi dinainte de războiu, România a doua, apoi România de azi, România modernă, care, la sate ca şi la oraşe, îşi caută formele noi de vieaţă, îşi creează, structura proprie, potrivit spiritului lumii veacului XX, am numi-o a treia Românie, Această a treia Românie, cu structură modernă, alta decât structura Europei de apus şi cu infinit mai multe posibilităţi de desvoltare decât oricare din Statele acestei Europe tocmai pentrucă îi lipsesc formele bine cristalizate şi întărite printr'o lungă tradiţie, este aspectul actual al fenomenului românesc şi sub acest aspect, toate cele constatate despre vieaţa folklorică a Bucureştilor şi despre modernizarea, deci dezagregarea formelor tradiţionale a vieţii săteşti, îşi au înţelesul şi rosturile lor. Fenomenul românesc de astăzi, caracterizat în parte, prin complexitatea stărilor sociale, prin ne-diferenţierea satului de oraş, prin îmbinarea dintre tradiţional şi modern şi prin spiritul de pioner al românilor de azi, fie săteni, fie orăşeni, îşi caută deci aşezarea în această a treia Românie. El trăieşte sub semnul construirii noi, pentrucă are dinamică proprie izvorîtă din chiar complexitatea lucrurilor şi pentrucă spiritul de pioner tinzând înainte, îi dă mereu imbolduri spre creaţii noi. Pentru înţelegerea României a treia, a fenomenului românesc de astăzi şi a orientărilor lui, nu ne este de folos însă, numai cunoaşterea şi priceperea Europei de apus şi nici cercetarea răsăritului, cum au crezut-o unii, precum nu este suficientă nici adâncirea tradiţiei numai. De mult mai mare folos pentru înţelegerea, dar mai cu seamă pentru îndrumarea ei, poate fi fenomenul american, şi poate cel al Rusiei de azi, care, pornind dela realităţi în multe asemănătoare cu cele româneşti, a făcut câţiva paşi într'adevăr remarcabili, spre formele de vieaţă modernă. MIHA1 POP 564 REFORME ÎN SPIRITUL SERVICIULUI SOCIAL LA MINISTERUL EDUCAŢIUNII NAŢIONALE Ministerul Educaţiunii Naţionale, este, în ultimul, timp, obiectul unei stăruitoare atenţii din partea forurilor, cărora le revine revizuirea instituţiilor şi metodelor, în scopul obţinerii condiţiilor de înfăptuire a nouei înfăţişări,, pe care cu toţii o dorim ţării noastre, In mai puţin de un an operaţia de revizuire în spiritul ritmului imprimat ţării prin noua Constituţie, s'a întins aproape asupra tuturor categoriilor de şcoli şi de agenţi ai învăţământului, Voim să consemnăm în această cronică toate măsurile, luate cu scopul de a veni în ajutorul muncii de ridicare a satelor. Rămas multă vreme în urma evenimentelor, Ministerul Educaţiunii Naţionale, trebue să fie privit ca un instrument de prim ordin în această muncă. Având lâ dispoziţia sa tineretul 'întregii ţări, trebuiesc făcute toate sforţările pentru ca în inima locuitorilor de mâine ţara să fie aşa cum o dorim noi cei de azi, N'are niciun rost să ne ocupăm de greşelile altora, făcute ani în şir, în dosul unei falşe faţacle de „urmaşi ai marelui Haret", Sforţările din ultimul timp ne bucură căci, în sfârşit, un corp dintre cele mai numeroase şi categorii de instituţii aşa de decisive pentru formarea tineretului, silnt socotite factori de nădejde pentru zilele de mâine. In faţa marii datorii concretizată prin legea Serviciului Social, după care toţi fiii ţării sunt obligaţi să contribue efectiv la munca de ridicare a satelor — socotită obligaţie naţională, — Ministerul Educaţiunii Naţionale a avut două lucruri de făcut: a) Şă facă în aşa fel încât sforţările actualilor învăţători să dea cele mai bune rezultate posibile, dată fiind pregătirea lor şi atmosfera în care au trăit până acum; b) Şă ia măsuri ca învăţătorii de mâine să fie în aşa fel formaţi încât niciuna dintre greutăţile provocate de felul cum au fost pregătiţi cei deja în funcţiune, să nu mai stea în calea unanimei bunăvoinţi şi dro-goste cu care totdeauna, învăţătorii au îmbrăţişat orice îndemn de muncă naţională, In circulara Nr, 206,950 din 1938, Ministerul analizează în plin cercurile culturale, instituţii de mare importanţă pentru dirijarea continuă a acţiunii de perfecţionare a învăţătorilor, Dar, tipul vechiu de cerc cultural nu mai corespundea nevoilor de acum. Bun instrument altădată, azi a fost depăşit, Vieaţa culturală nu este întotdeauna aceeaşi şi, datoria celor în drept este să ţină pasul cu ea. Vieaţa satelor, — confundată în întuneric şi mizerie", cum citim în această circulară, — a atras spre onoarea lor, atenţia cercurilor culturale, Lipsite însă de ajutorul ministerului, în ce priveşte orientarea generală şi perfecţionarea mijloacelor lor de lucru, cercurile culturale ca şi şcoala a întârziat. Ministerul constată că vieaţa culturală „înaintează incontinuu, creind noi forme şi găsind noi mijloace de lucru. Şe poate spune chiar că şcoala a întârziat destul cu persistarea în metodele vechi de activitate. Alte instituţii culturale au experimentat şi au găsit metode de lucru cultural la sate, care s'au dovedit eficace. De ele şcoala trebue să ţină neapărat seama. Intre acestea trebue să pomenim, mai ales, „Fundaţia Culturală Principele Carol", care a lucrat în acest sens, cu deplin succes, patru ani, Cercurile culturale învă-ţătoreşti nu au decât de câştigat, dacă, ţinând seama de probleme specifice şcolii primare, precum şi de împrejurările în care aceasta lucrează, vor căuta să folosească cât mai mult experienţele făcute şi verificate în acest sens". Noua organizare a cercurilor culturale schimbă atât spiritul cât ţi metoda lor de lucru, păstrând, bine înţeles, acelaşi scop fixat de iniţiatorul lor Şpiru Haret. Perfecţionarea învăţătorilor şe face ca şi până acum, prin studierea problemelor de actualitate. Ministerul adaugă, însă, că oricât de bogate ar fi cunoştinţele şi oricât de frumoasă ar fi activitatea, rezultatele nu vor folosi ţării decât dacă „activitatea tuturor cercurilor culturale se va încadra perfect politicii şcolare a Statului român, De aceea, una dintre lucrările cele mai im, portante ale cercurilor culturale trebue să fie studierea, prin referate şi comentarii, cât mai amănunţite, şi cât mai serioase, a legilor, regulamentelor, programelor, circularilor şi deciziilor cu caracter programatic, date de către Ministerul Educaţiunii Naţionale. Pe lângă acestea, instrucţiunile date de Straja Ţării, ca şi acelea ale Serviciului Social, trebuiesc cercetate şi studiate cu atenţie, in adunări". Pe lângă perfecţionarea lor proprie, învăţătorii sunt obligaţi ca, în cercurile culturale să se 565 ocupe şi de munca pe care fiecare dintre ei tre-bue s'o depună pentru adaptarea şcolii la mediul local. „Pentru aceasta, este negreşit necesar ca învăţătorii să fie iniţiaţi în metoda ştiinţifică de cunoaştere a vieţii sociale a regiunii unde locuiesc. Este cu alte cuvinte necesar ca ei să cunoască metoda monografiei sociologice", cu ajutorul căreia vor putea cunoaşte ştiinţific regiunea respectivă. Programele şcolare regionale, nu vor fi o realitate, afirmă ministerul, decât dacă se vor întemeia pe o prealabilă muncă de cunoaştere a regiunii respective. O a treia preocupare a cercurilor culturale tre-bue să fie munca pe terenul culturii poporului. Nicăieri mai mult ca aci cunoaşterea unei tehnici a muncii culturale la sate nu este mai necesară. Toate problemele care se pun culturii unui popor trebuiesc înţelese altfel decât până acum. Recunoaşterea acestui lucru de către Ministerul Edu-caţiunii Naţionale, este de o importanţă ce depăşeşte cu mult simplele legi sau circulare. Abia acum a fost găsit drumul căutat de atâta vreme. Persistarea pe un drum greşit era mai rea decât inactivitatea. Avem dreptul să fim siguri de rezultate dacă toate organele ministerului sunt cu adevărat convinse de ce mare transformare s'a petrecut prin circulara de faţă. Dintre punctele de program minimal, pe care ministerul le recomandă, spre a fi luate ca bază de discuţii, reţinem următoarele, pentru a ne convinge că renunţarea la vechile principii este un fapt important pentru minister: 1) Ce este Serviciul Social; despre Cămine Culturale, Şcoli Superioare Ţărăneşti şi echipe de lucru cultural; 2) Cunoaşterea lucrărilor de bază necesare alcătuirii unei monografii, în special lucrarea Monografia unui sat, editată de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol; 3) Cercetări monografice şi comunicări la cercurile culturale a rezultatelor obţinute treptat în diferite domenii ale vieţii sociale; 4) Organizarea activităţii culturale a unui sat s'au a unui Ţinut; 5) Experienţe în sensul a-daptării şcolii la mediu; 6) Dări de seamă asupra activităţii culturale (Cămine, şcoli, cursuri ţărăneşti, Şcoli Superioare Ţărăneşti, etc). Lucruri demne de scos în lumină găsim şi în felul cum ministerul recomandă să se organizeze cercurile culturale: a) Cercul cultural va cuprinde pe toţi învăţătorii, maeştrii şi agronomii şcolari dintr'o plasă. „Cercurile culturale mici, de câte trei-patru comune, s'au dovedit ineficace: aceiaşi învăţători, care se întâlnesc aproape zilnic, cu probleme pe care şi le comunică de asemenea în convorbiri particulare banale, cu putinţe mici de exp rimentare şi mai ales foarte greu de controlat Cercul cultural pe o rază mai întinsă este şi mai însufleţit şi are putinţi mai mari de realizat; b) Cercul cultural va fi organizat după modelul Echipelor Regale Studenţeşti: „Membrii cercului cultural nu vor face toţi acelaşi lucru. Ei trebuesc împărţiţi după specialitatea lor şi după aptitudini, iar munca, pe care o săvârşesc, trebue să fie divizată pentru a corespunde pregătirii şi aptitudinilor lor. Astfel, cercul cultural, devine o comunitate organică de muncă pedagogică şi culturală, in care toţi membrii urmăresc acelaşi scop, într'un efort comun, punând fiecare la contribuţie ceea ce are mai bun, cu maximum de folos; c) Una dintre secţiile obligatorii ale cercului cultural va fi aceea a culturii poporului. Că, Ministerul Educaţiunii Naţionale ţine foarte mult ca învăţătorii să aibă ocazia să fie în curent cu tot ce le este necesar, ne-o poate dovedi, pe lângă grija pentru cercurile culturale, şi ideea de a înlesni învăţătorilor cunoaşterea programului Serviciului .Social. Pe lângă recomandările arătate mai sus, ministerul susţine în prezent o Şcoală de pregătire pentru Serviciul Social, înfiinţată din Ianuarie a. c, în com. Grădiştea, jud. Vlaşca. Iniţiativa acestei şcoli dovedeşte bunăvoinţa pentru învăţători, dându-le ocazia să cunoască direct noua instituţie a Serviciului Social — şi este, în acelaşi timp, dovada înţelegerii importanţei a tot ce Fundaţia Regală Principele Carol a reuşit să acumuleze ca bun şi verificat în munca de ridicare a satelor. Am afirmat la început că preocuparea ministerului de a-şi forma luptătorii de care are nevoie, nu s'a oprit numai la actualii învăţători, c' ea a vizat şi pe cei de mâine, Reforma şcolilor normale este una dintre aceste măsuri. Deprinderea tehnicii noi de muncă culturală trebue începută din char şcoala normală. Regretăm că, în cadrul cronicii noastre, nu putem vorbi şi despre valoarea pedagogică a actualei reforme. Ne mărginim să urmărim numai preocuparea fixată, In alcătuirea programei analitice a şcolilor normale, ministerul a fost în permanenţă călăuzit de rostul propriu al acestor şcoli: a) Să formeze educatori; b) Să formeze conducătorii de mâine în vieaţa socială a satelor. Ajungerea acestui scop se va face prin adaptarea la el a tuturor lecţiilor, dela toate obiectele de învăţământ. Dăm câteva citate care ilustrează această preocupare: „Spiritul ştiinţific, pe care-1 va cultiva această grupă £66 de obiecte ale naturii, va fi un spirit dublat de spiritul practic, care va căuta în orice ştiinţă legăturile ei cu vieaţa şi în orice activitate practică motivarea ei ştiinţifică. Prezenţa ştiinţelor agricole, a contabilităţii şi a cooperaţiei, în această grupă, ilustrează acest punct de vedere şi subliniază necesitatea ştiinţifizării ocupaţiei principale a poporului nostru: agricultura, şi a tehnicizării gospodăriei particulare şi colective, rămase prea mult în urma timpului, ca în nicio ţară agricolă din lume,,. Spiritul ştiinţific, format la acest grup de obiecte, va fi pus de noul învăţător în primul rând în slujba cercetării şi îndreptării satului, prin introducerea ştiinţei în vieaţa săteanului şi în ocupaţia lui, agricultura", Aceeaşi preocupare de a le adapta viitoarei profesiuni a elevilor şcolilor normale o găsim şi la alte grupe de obiecte, Limba română, de pildă, trebue să fie în aşa fel predată încât să facă din învăţător „un reprezentant ales al graiului strămoşesc şi un păstrător al avuţiilor de gândire şi simţire specific românească". Un alt mijloc de pregătire profesională în şcolile normale este şi muzeul sociologic, care va fi alcătuit cu elevii şi cu toţi profesorii şi va cuprinde „aspectele diferite ale realităţii sociale româneşti, clasate după indicaţiile metodei -monografice,,. El va constitui o imagine vie, în faţa elevilor, a culturii româneşti sub diversele ei aspecte Muzeul sociologic nu trebue privit ca o activitate practică oarecare, pe care noua programă o înscrie drept obligatorie. El reprezintă suflet din sufletul elevilor care l-au construit. El e reflexul activităţii comune şi larg înţelegătoare a noilor vremuri. In fine, un ultim mijloc nou, socotit de mare importanţă de către noul legiuitor este Sociologia, care apare pentru prima dată în şcolile normale româneşti. Este clar exprimat ceea ce ministerul aşteaptă dela această disciplină: o înţelegere sociologică — nu numai psihologică, cum a fost până acum— a fenomenului educaţiei şi o familiarizare a viitorului conducător al muncii de ridicare a satului, cu problemele vieţii sociale şi cu tehnica cunoaşterii lor. Programa a căutat să dea o sociologie a satului şi a vieţii româneşti. Pe lângă o oră de studii in clasa şasea, două ore din clasa opta, sunt destinate practicei sociologice pe teren. Familiarizarea cu sociologia va fi de mare folos viitorilor educatori. Sociologia le va înlesni o mai exactă înţelegere a complexului de influenţe care se exeicită asupra educaţiei. Influenţa satului şi a familiei asupra creşterii copiilor n'a fost niciodată apreciată de pedagogia noastră oficială, O neîntemeiată şi exagerată încredere acordată psihologiei era singura concesie pe care, în lapt, o făceau pedagogii, altor ştiinţe, Credinţa în auto-nomia pedagogiei explică în mare măsură falimentul atâtor sforţări didactice, O asemenea credinţă se întâlneşte totdeauna împreună cu o totală ignorare a vieţii sociale, care, în ochii pedagogilor nu e decât o simplă pastă din care poţi face ce vrei. Vorbe frumoase ca „făuritori ai viitorului" sau altele asemănătoare, au strecurat in sufletul pedagogilor sentimentul a tot puterniciei lor, nicăieri verificată însă. Nimeni nu trebue să uite că influenţa şcolii asupra copilului este numai una dintre nenumărate altele şi nu în totdeauna cea mai puternică. Numai o pătrundere a tuturor factorilor care influenţează creşterea copiilor, poate înlesni educatorului întărirea influenţei lui. De asemenea, e bine ca viitorii învăţători să ştie că dreptul pedagogilor de a dispune de orientarea viitorilor cetăţeni, nu este nici îngăduit nici posibil. Nici în fixarea idealului, nici în alegerea mijloacelor, pedagogia nu e liberă să facă ce vrea. Pentru a nu munci zadarnic în această direcţie e bine ca învăţătorii să ştie cât mai mult despre măsura în care educaţia e socială. Părerea tatălui copilului, a camarazilor lui şi a satului întreg despre ce urmăreşte să facă şcoala este de cea mai mare importanţă — şi când e favorabilă şi când e contrarie. A-i neglija puterea înseamnă să pierzi cel mai preţios colaborator — când e favorabilă — sau să-ţi asiguri un duşman care îţi va nimici sforţările — când e nepăsătoare sau direct ostilă. Sociologia va cobora pedagogia din norii care i-au dat iluzia a tot puterniciei. Tot aşa de preţios va fi şi concursul pe care sociologia îl va da muncii de ridicare a satelor pentru care se pregătesc învăţătorii. „Activitatea extraşcolară", „misionarismul", de adevăraţi „apostoli", ce ar fi învăţătorii, sunt tot atâtea semne că insuccesul atâtor sincere vieţi puse în slujba ridicării neamului înseamnă neînţelegere a realităţii satelor. Scopul şi mijloacele au fost alese la întâmplare, fără să se cunoască mentalitatea celor cărora se adresau. Prin cunoştinţele teoretice de sociologie şi prin lecţiile de practică sociologică pe teren, viitorii învăţători se vor de prinde să înţeleagă şi ce este vieaţa socială şi ce este vieaţa socială a satelor. Numai după aceea îşi vor da seama de cât pot ei, de cât e îngăduit, de ce trebue făcut şi mai ales de felul cum trebue să lucreze cu satul, ca unitate socială. 567 Ne dăm seama că simpla decretare a unor principii nu înseamnă că lucrurile pe care Ie vizează s'au şi schimbat, învăţătorii cărora li se adresează circulara despre cercurile culturale şi profesorii chemaţi să lucreze în spiritul programei noui, sunt oameni ceva mai vechi, cu altă mentalitate. Nimeni nu trebue să uite acest lucru. Cunoaştem dorinţa de înfăptuire imediată atât a noului ministru, d-1 prof. Petre Andrei, cât şi a colaboratorilor săi în această direcţie, d-nii: D. V, Toni şi Stanciu Stoian. Ştim de asemenea câtă grijă s'a pus în alegerea organelor lor de control şi de informaţie. Mai ştim că fiecare dintre cei trei conducători au obiceiul de a se duce personal şi foarte des să vadă cum stau lucrurile acolo la faţa locului. Avem deci tot ce ne trebue pentru a ne legitima încrederea şi speranţele în roadele bune ale măsurilor luate, Organele de control trebuesc controlate ele înşi-le, pentru ca ministerul să fie asigurat că e servit de oameni care îl înţeleg. Din chiar felul cum un organ de con- trol face un raport — scris sau verbal, — se poate vedea măsura în care el merită să servească atâtor bune intenţii şi unei aşa de necesare campanii de luptă pentru îndeplinirea unei mari datorii a zilelor noastre. In această revistă, care se străduieşte să strângă în jurul ei pe toţi câţi contribuesc la cunoaşterea realităţii româneşti, constatăm cu bucurie atât adoptarea metodei de lucru a Serviciului Social, cât şi , mai ales, faptul că ştiinţei pe care o serveşte revista noastră — Sociologiei — i se dă posibilitatea — prin introducerea ei în învăţământ— să contribue şi ea, alături de atâtea altele, la ridicarea vieţii spirituale şi materiale a poporului român. Bucuria noastră e şi mai mare, când ştim că, Ministrul Educaţiunii Naţionale, este un sociolog şi când ştim că, împreună cu cei doi colaboratori citaţi, au fost cu toţii în apropierea directorului nostru, fie ca elevi, fie ca apropiaţi colaboratori, DIMITRIE DOGARU PENTRU SOLUŢIONAREA PROBLEMEI FUNCŢIONARILOR PUBLICI Este neîndoios că o problemă a funcţionarilor publici există. Şi există nu numai pentrucă bugetul Statului nu poate să suporte fără considerabile greutăţi şi grave, multiple consecinţe, sarcina sa de personal, dar şi pentru temeiuri prea cunoscute, ce privesc bunul mers al serviciilor publice însăşi. Activitatea şi randamentul agenţilor publici sunt nesatisfăcătoare, iar serviciile publice şi nevoile colectivităţii, cărora acestea trebue să răspundă, se resimt în consecinţă. Problema e departe de a fi de dată recentă şi încercări de soluţionare s'au făcut numeroase ş> pretutindeni. Este natural, deci, ca prima grijă să meargă la cunoaşterea procedeelor utilizate la noi sau aiurea, în această materie. I, Fără a insista, putem afirma că criza economică a pus problema şi ea a determinat cu anticipaţie şi soluţiunile respective. In această materia s'a recurs astfel numai la simplificări şi fuzionări de servicii, reduceri de personal sau de salarii. Cel mult s'a studiat — nu realizat — mij- loace de aşa zisă „raţionalizare a serviciilor publice", pornindu-se, desigur, dela premiza — atât de temerară, de altfel — a asimilării serviciului public cu întreprinderea privată. S'a privit adică aproape exclusiv aspectul bugetar al problemei şi prea puţin, sau deloc acel al organizării servi -ciului. . Nu apreciem pentru moment această politică, încercăm însă să utilizăm experienţa dobândită. Credem că învăţămintele ce se desprind, pot fi următoarele: A) Avem şi există pretutindeni pletoră de funcţionari, pentrucă Statul — indiferent de explicaţie — şi-a atribuit o serie de funcţiuni noui. Sub eticheta de economie dirijată, controlată, etc, in Statul democrat, ca şi în cel autoritar, fenomenul este acelaşi şi numai intensitatea lui variază. Statul intervine în toate domeniile rezervate iniţiativei private, adică puterea publică extinde procedeul serviciului public, unor activităţi conside rate până acum incompatibile cu acest procedeu. Cu alte cuvinte, numai făcând posibilă diminua- 568 rea intervenţiei etatice, prin readucerea acesteia la funcţiunile sale normale, s'ar putea găsi drumul ce merge la economii de personal. Indiferent dacă aceste operaţiuni sunt sau nu posibile, sau dacă, o evoluţie irezistibilă, nu numai economică, dai şi socială, împinge în mod necesar spre o culme de etatizare, pe care n'am atins-o încă, o constatare de valoare neîndoielnică este aceasta: problema funcţionarilor publici este numai unul din aspectele problemei organizării serviciilor publice; B) Totuşi, împrejurarea că nu numai la noi, ci pretutindeni s'au utilizat aceleaşi soluţiuni, şi că, dealtfel, şi rezultatele au fost oriunde la fel de nesatisfăcătoare, ne îndeamnă să credem că dificultăţile, problemei îşi au obârşia, în mare măsură, în însăşi neajunsurile biurocrajiei. In realitate, neajunsurile de care suferă Administraţia sunt destul de lesne explicabile şi apar, în primul rând, inerente unei organizaţiuni atât de vaste ca sistemul administrativ al unui Stat modern, care nu se poate dispensa de o întocmire şi o distribuţiune întemeiată pe ierarhie. Defectele acestui sistem, ţin atât de imperfecţiunile firii omeneşti, de complexitatea serviciilor publice, care în mod necesar sunt mai puţin prompte şi agile, decât individul, cât şi de uniformitatea schematică a structurii biurocratice, care nu poate avea o aderenţă perfectă la realitatea concretă, şi atât de variată a vieţii. De altă parte, însăşi tendinţele de eliminare a arbitrariului persoanelor fizice ce constituesc rua-jul administrativ şi îi dau vieaţă, nu se pot satisface decât prin organizarea unui control exercitat asupra lor, control ce implică însă totdeauna o încetinire a funcţionării serviciilor publice şi conduce chiar, uneori, la o paralizare parţială a acestora. In fine, în acest domeniu, mai mult decât oriunde, factorii etici au o deosebită însemnătate, pentrucă nici o normă, formulată în condiţiuni oricât de superioare nu poate substitui, in vieaţa administrativă ca şi în orice domeniu de activitate, dealtfel, bunele intenţiuni şi dispoziţiuni sau energia de manifestare a agenţilor ce exprimă voinţa sa, după cum, din contră, chiar o normă imperfectă devine tolerabilă dacă, în aplicarea ei, se exercită virtuţi morale şi cetăţeneşti. Iată elementele care justifică, credem, afirmaţia, că rezultate de mare însemnătate nici nu pot fi obţinute în intervale scurte şi prin măsuri generale II. Ne vom ocupa de serviciile publice şi apoi de agenţii Statului: A) Nu ne propunem a desvolta această problemă pentrucă ea depăşeşte cadrul propus. Vom spune totuşi că serviciile publice pot fi reorganizate, fie prin modificarea competinfei lor, a atribuţiuni-lor ce li se încredinţează de lege, fie prin ameliorarea metodelor de ţuncfionare. O asemenea reorganizare e determinată de sugestiile aşa zisei ,,ra(ionalizăriu. Aceste sugestii pot avea o valoare serioasă. Trebue ţinut seamă însă, în afară de inconvenientele inerente sistemului, şi de timpul şi studiile pe care le implică o realizare efectivă — fie chiar parţială a unei asemenea opere de valoare, nu numai maetrială, ci şi etică; B) Măsurile cu caracter general şi organic, privitoare la agenţii publici, trebuesc luate în urma reorganizării serviciilor şi ca o consecinţă a acesteia. Cum, totuşi, o reorganizare generală a serviciilor, indiferent pe ce bază este, cu, totul anevoioasă, o serie de ameliorări imediate a statutului personalului, pot fi totuşi încercate. 1. Prima problemă ce se impune, privitor la personal, este acea a numărului şi a reducerilor posibile. Cine sunt însă aceşti funcţionari publici? Instituţiunile administrative reprezintă fără îndoială cadrele sociale ale Statului, cel puţin până la organizarea completă a unui regim corporativ temeinic. Funcţionarii sunt şi nu pot decât să fie cei mai vajnici apărători ai Statului, şi aceasta pentrucă atât egoismul lor personal, cât şi cel de clasă le impun această atitudine. Şi acest rost al lor este cu atât mai temeinic, cu cât massele devin mai sceptice, privitor la eficacitatea şi moralitatea organizaţiei sociale şi politice în vigoare. Dar, astăzi, funcţionarii publici sunt numai cetăţeni ce au interese la normala desfăşurare a vieţii de Stat, la buna lui stare, la propăşirea lui? Sau, îndeplinind un serviciu public îşi asumă prin aceasta însăşi obligaţiuni mult superioare celorlalţi cetăţeni pentrucă serviciul ce îndeplinesc, face posibilă pulsaţia întregii vieţi a supremului organism social, iar activitatea lor permite vieaţa şi desfăşurarea normală a muncii celorlalţi cetăţeni. Şi, in fine, astăzi şi, în special în actuala conjunctură de organizare a Statului român, funcţionarii îndeplinesc şi o deosebit de importantă funcţiune naţională. In satele şi oraşele noastre, ei constituesc, nu numai un însemnat factor de cultură, dar şi unul de românizare. Ei nu pot fi deci socotiţi ca pleava societăţii. Funcţionarul flămând, zdrenţăros, sau fiinţă căreia i se 569 distruge orice sentiment de demnitate personală, prin grijile şi preocupările obsedante şi fără sfâr* şit, pe care i le impuneau interminabilele proiecte, simplificări, reorganizări, adaptări, nu putea răspunde chemării sale, atât de înalte şi complexe, Iată ce ne determină a considera politica dusă in problema reducerilor de funcţionari ca eronată. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât nu numai că n'a condus la rezultate importante, dar nici nu le putea obţine. Am arătat mai sus cadrul real al acestei probleme. Am spus că augumentănd volumul sarcinilor Statului şi diminuând totuşi mijloacele sale de acţiune — care sunt funcţionarii publici — se compromite randamentul Administraţiei. 0 antinomie există. Şi ea trebue privită în faţă, oricât de supărătoare ar fi. Câteva observaţiuni care să evidenţieze, odată mai mult, lipsa de temei a reducerilor încercate, ne apar necesare. Argumentul de bază, pe care se sprijină această operaţiune, era existenţa pletorii de funcţionari. Ori, afirmaţia era de o valoare cu totul îndoielnică, dacă privim problema în ansamblul său. Am arătat cauza reală a surplusului de agenţi şi anume nouile atribuţiuni asumate de Stat, Comparaţia ce se încearcă cu situaţiunea din alte State, nu putea fi nici ea concludentă. In primul rând, statisticele invocate, erau cu totul dubioase, pentrucă, de o parte, însăşi cuprinsul noţiunii de funcţionari diferă în fiecare din aceste statistici. Unele privesc numai pe funcţionarii serviciilor centrale, altele cuprind şi pe agenţii serviciilor locale sau chiar concedate, etc. De altă parte, efectivele de funcţionari ce apar în scriptele bugetare — care servesc la întocmirea statisticelor — sunt în genere, incomplete, pentrucă nu conţin decât personalul determinat de legile în vigoare sau nu reprezintă, decât simple prevederi bugetare, uneori destul de depărtate de realitate. Şi, în fine, nevoile generale ale colectivităţii româneşti, care trebuesc satisfăcute prin serviciile publice şi deci prin funcţionarii publici, nu pot fi identice şi uneori nici comparabile cu acele ale altor State, Aceasta e lipsa de temeinicie a argumentului statistic. Fără îndoială că, argumentul bugetar, îşi păstrează întreaga sa valoare. Şi, discuţiunea ce se poate face, va purta, în primul rând, asupra acestei baze, Dealtfel, astăzi, asemenea consideraţii sunt mai suple, şi greutatea lor mai redusă. Este neîndoios că, nicăeri economiile de personal n'au condus la rezultate materiale serioase. Totuşi, şi cu toată impresionanta afirmaţie că şase din departamentele noastre, nu numai că nil pot fi degrevate dar, din contra, trebue să primească sporuri de personal, credem că unele economii, dar nu însemnate, pot fi realizate la personalul ajutător, printr'o mai proprie utilizare a agenţilor publici — consecinţă a unei regrupări adecuate — şi prin raţionalizarea Administraţiei, Repetăm credinţa că, in orice caz, economiile ar fi prea puţin însemnate, în conjunctura actuală, cu totul nefavorabilă pentru a se întreprinde asemenea operaţiuni. Oricum, o observaţiune se impune. Chiar dacă reducerile de personal ar putea fi considerate posibile şi oportune, ele nu pot fi încercate pe aceleaşi baze ca până acum. E indispensabil, anume, a fixa în prealabil, cadrul şi limita acestor reduceri. Deci, pe de o parte, reorganizare de servicii, pentru a cunoaşte cu preciziunea posibilă nevoile organelor Statului, adică debuşeele sigure. De altă parte, şcolile de toate genurile, trebuesc şi ele organizate pentru a pune la dispoziţie numărul necesar şi corespunzător acestor nevoi. Fără îndoială, asemenea operaţiuni sunt departe de a fi lesnicioase. Este cu totul temerară comparaţia serviciului public, cu întreprinderea privată. Dificultatea trebue însă semnalată. De altfel, în cele re urmează, se pot găsi elemente utile pentru unele atenuări ale neajunsului. 2, In legătură şi cu problema efectivului agenţilor publici, credem necesară, ca măsură tranzitorie, regruparea personalului. Actualul personal, poate şi trebue să fie regrupat, pentru a primi o mai judicioasă utilizare. Operaţiunea este, desigur, delicată şi trebue realizată cu toate menajamentele, pentru evitarea oricărui arbitrar şi oricărei atingeri a intereselor legitime ale corpului funcţionăresc. Această regrupare a personalului, care implică o facilitare, în favoarea Autorităţii, a condiţiuni-lor de transferare, detaşare, etc, ar putea fi utilizată pentru înlăturarea piedicilor din calea bunei funcţionări a anumitor servicii, piedici constituite din prezenţa şi activitatea unor agenţi publici excesiv protejaţi de stabilitate, inamovibilitate, în posturi deosebit de importante, 3, Fixarea cadrelor e cerută, atât de considera-ţiuni bugetare, cât şi de moralitate şi de nevoia unei bune gospodării. Statul nu poate fi model de desorganizare, nesiguranţă şi haos administrativ. Nu numai efectivele armatei, jandarmeriei, etc, dar însăşi cadrele personalului civil al Statului, trebuesc determinate. Aceasta, se poate obţine prin; 1) Interzicerea creării de posturi prin buget, cu 570 excepţiuni, strict determinate. Nu numai funcţiunea, dar şi posturile bugetare trebuesc autorizate numai prin lege. Această măsură, este, dealtfel, cu totul în spiritul constituţiunilor moderne. ji) înfiinţarea unui anuar al funcfionarilor administrativi, în aceleaşi condiţiuni cu acel al corpului nostru de ofiţeri. Acesta ar servi pentru determinarea structurii serviciilor publice şi pentru a înlătura sau diminua în mare măsură, neregularităţile ce se săvârşesc în materia numirilor, avansărilor şi, în genere, a mutaţiunilor de funcţionari, pentrucâ tabloul public al situaţiei lor juridice ar înlesni un control, astăzi, deseori imposibil. 4. Recrutarea personalului trebue să facă posibilă primirea în cadrul serviciilor publice, numai a efectivelor necesare şi de o calitate corespunzătoare nevoilor actuale: 1) Anuarul funcţionarilor, cum şi obligativitatea creării posturilor, numai prin lege permit, ca la date determinate, să se publice numărul şi categoria locurilor vacante. Această publicitate, trebue să aibă un rol din cele mai importante, pentru a se putea împiedica clandestinitatea recrutării de personal, cu tot cortegiul său de grave inconveniente. Ea trebue deci, să fie reală şi eficace. °.) Metoda substituirii personalului ce părăseşte serviciile publice şi a împlinirii nevoilor acestora, în genere, trebue să se producă în condiţiuni care să asigure primirea în Administraţie a forţelor celor mai proaspete, mai inteligente, mai capabile. Este adevărat că la noi, concursul este considerat de lege, drept metoda normală de ocupare a funcţiunilor. Dar, în afară de excepţiunile legale, însăşi norma primeşte, în fapt, o astfel de aplicaţiune, încât se poate afirma că, în realitate, recrutarea personalului se face fără criterii conţi olabile. Insă chiar concursurile neperiodice, întâmplătoare şi la intervale lungi, nu pot procura decât elemente mediocre, insuficiente. Lipsa concursurilor peiiodice mai conduce şi la crearea unei masse de funcţionari nestatutari, agenţi ajutători, care, cu timpul, fac parte din administraţie cu titlu permanent şi împiedică înoirea fizică şi intelectuală normală a cadrelor organice, contribuind în acelaşi timp, în cea mai largă măsură la diminuarea valorii şi eficacităţii acestor cadre. Numai metoda concursurilor periodice, anuale, obligatorii, poate înlătura aceste desavantagii, altfel inevitabile. Repetăm însă — nu concursuri se-miclandestine, a căror anunţuri se pierd prin diferite buletine ministeriale, nu concursuri pe Admi-nistraţiuni care înlătură, în dauna Statului, nobila competiţiune, prin limitarea arbitrară a posibilităţilor de participare şi nu cereri tumultuarii de personal, urmate de blocarea oricăror disponibilităţi pentru un număr nedeterminat de ani. In fiecare an, Universităţile şi Institutele noastre superioare, formează recruţii potenţiali pe care Statul trebue să-i absoarbă, în măsura necesităţilor şi posibilităţilor sale anuale. De ce trebuesc făcuţi să aştepte? Vom avea desavantajul de a introduce în funcţiunile publice, tineri obosiţi şi demoralizaţi de lungi şi nedrepte aşteptări, sau numai elementele care rămân disponibile după ce administraţiile private şi-au asigurat, printr'o riguroasă selecţiune, satisfacerea propriilor lor necesităţi de personal. Am arătat că acest concurs trebue să fie periodic, anual şi obligatoriu. Numai astfel e posibilă satisfacerea cea mai adecuată a problemei recrutării personalului Serviciilor publice. O obser-vaţiune însă ne apare utilă. In aprecierea candidaţilor la asemenea concursuri, nu se ţine seamă sau se acordă o însemnătate prea redusă valorii, pe care aceştia au dovedit-o în şcolile publice şi anume, nu numai rezultatelor concretizate prin notele profesorilor, dar şi gradului de constanţă, de permanenţă a efortului lor. A avea prezent în concursuri numai probele asupra coloquiului grăbit şi agitat şi a desconsidera o activitate de zeci de ani de studii şi rezultatele ei, este, cu siguranţă cel puţin exagerat. Spiritul de iniţiativă trebue desigur apreciat, dar nu limitat la iniţiativa de afaceri. Două probleme deci, se impun, şi anume: modul de constituire al comisiunilor de examinare ş< criteriile, prin care aceste comisiuni trebue să-şi interpreteze mandatul lor. Gradul de pregătire generală, cum şi atitudinea metodologică, trebue să prevaleze asupra cantităţii de cunoştinţe, de detaliu, într'un, anumit capitol ştiinţific. Severitatea este indispensabilă, dar ca rezultat a unor criterii de apreciere mai largi, care să descopere, nu ceea ce candidatul a abţinut prin prepararea în vederea examenului, ci prin întreaga sa activitate şi disciplină spirituală. 5. Indiferent însă de valoarea practică a acestor sugestii, credem că orice politică, privitoare la statutul personalului serviciilor publice, trebue să aibă, pe cât posibil, caracterele unei reforme de ansamblu, să proceadă dela o doctrină coherentă. Este necesar deci, ca realizarea concretă a acestor politici, să nu aparţină la autorităţi distincte, ci, din contră, să fie încredinţată unui organ unitar, care să conceapă aceste reforme într'un spirit 571 coherent, ţinând seama de contingenţele actualităţii şi, tot el, să conducă aplicaţiunea lor în fapt. Avem nevoie de un Institut de Stat, pentru orga nizarea administraţiei. Un asemenea organ ar dispune de o competinţă amplă şi variată: 1) Ar concentra toate iniţiativele oricărei reforme de personal şi de organizare de servicii şi le-ar elabora, desigur, ţinând seamă de nevoile specifice diverselor administraţii. 2) Ar pregăti măsuri de raţionalizare administrativă, in-tr'un scop, nu numai de economie bugetară, dar şi de ameliorare a randamentului serviciilor. 3) Ar proceda la examinarea ansamblului de texte ce reglementează condiţia juridici a personalului, in vederea unei revizuiri necesare, 4) Ar proceda, prin membrii săi, la inspectarea diferitelor administraţii şi ar păşi, pe baza lor, la sugestii de reformă. 5) Ar organiza şi distribui sancţiuni disciplinare. 6) Ar organiza şi executa examenele de intrare şi de promovare a funcţionarilor. 7] Ar organiza pregătirea profesională a acestora. Acest organ ar putea fi afectat Preşedinţiei de Consiliu, sau Ministerului de Interne, ION I. TEODORESCU PROFESORUL SIMION MEHEDINŢI0 Dacă popoarele se menţin prin număr, prin cei mulţi, ele nu propăşesc decât prin oamenii de seamă, prin cei câţiva, care le stau în frunte. De aceea, niciun popor nu trebue să-şi uite sau să-şi nesocotească fruntaşii, Chiar şi atunci când aceştia părăsesc un tărâm de activitate, prin aspra lege a succesiunii generaţiilor, prezenţa lor spirituală trebue să dăinuiască veşnic acolo, ca pildă de vieaţă şi ispravă, ca sămânţă ce încolţeşte şi rodeşte în sufletul altora. Numai aşa cultura organică a unui popor nu se sfărâmă în bulgări fără suflu şi fără continuitate. Iată de ce nu putem trece sub tăcere retragerea dela Universitate a Profesorului S. Mehedinţi, creatorul învăţământului geografic şi al geografiei ca ştiinţă, în România. Toţi cei care lucrează în Universitate, dela magistrii până la învăţăcei, îşi dau seama că a ieşit din fruntea rândurilor lor un deschizător de drumuri, un întemeietor de disciplină ştiinţifică. Care era starea geografiei în România când şi-a început profesorul Mehedinţi cariera, se poate afla din cartea sa, „Geografie ţi geografi la începutul secolului al XX-lea", (1938), Geografia era ca şi inexistentă. • De atunci ştiinţa aceasta a crescut repede şi bogat, îngemănată cu străduinţa şi vieaţa Profesorului Mehedinţi, Acestuia i se da-toresc primele cursuri de geografie dela Universitate, primele seminarii, în care s'au format cercetătorii geografi ai României, primele manuale de şcoală, inteligente şi pedagogice; primele cercetări organizate pe teren, primele congrese ale profesorilor de geografie şi primele publicaţii ştiinţifice de geografie. Dacă mai amintim că Societatea Regală Română de Geografie s'a desvol-tat sub îndrumarea şi în duhul său, un bilanţ cinstit al acestei vieţi va trebui să constate că nimic din ce există azi temeinic în materie de geografie, în ţara noastră, nu este străin de activitatea Profesorului Mehedinţi. Desigur, mai avem şi alţi geografi, unii foarte buni, şi cu mari merite in ştiinţă, (Vâlsan, Brătescu, David, Mihăilescu etc), dar toţi au beneficiat de drumul pe care 1-a deschis şi 1-a netezit Profesorul Mehedinţi. Rânduiala pe care a introdus-o în învăţământ, în publicaţii şi în munca altora, Profesorul Mehedinţi a impus-o şi în ştiinţă. Lucrarea sa capitală de geografie, Terra, „e cea dintâi încercare de a construi materialul geografiei în chip sistematic, după anume linii arhitectonice, consecvent urmate dela un capăt până la celălalt". Străinii înşişi, mărturisesc că sistemul geografic al Profesorului Mehedinţi poartă „pecetea cugetului românesc", că este rezultatul unor sforţări proprii, nu operă de împrumut. Lucrul acesta se vădeşte nu numai în teoria generală, dar şi în aplicaţiile geografice, pe care Profesorul Mehedinţi le-a făcut ori de câte ori i-a stat în putinţă, în legătură cu vieaţa poporului român. Fără să fi denaturat vreodată adevărul, Profesorul Mehedinţi este unul din cei «) Cu prilejul retragerii Domnlel-Sale dela Universitate. 572 mai de seamă naţionalişti în ştiinţă. Prin scrisul său, aspecte nebănuite, de creaţie, de frumuseţe şi originalitate, ale poporului românesc, au fost scoase la iveală şi fructificate pentru creşterea generaţiilor tinere. Dacă ştiinţa nu este lipsită de patrie şi rostul ei e să desvolte prin adevăr con ştiinţa de sine a naţiei — cum credem şi noi -opera geografică a Profesorului Mehedinţi îşi în deplineşte din plin funcţia. Nu de mult, Profesorul Mehedinţi a luat hota rîrea să nu mai ia parte la congresele profeso rilor de geografie, iar acum s'a retras şi dela Universitate, Profesorul Mehedinţi, e unul dintre puţinii oameni care ştiu că nu e destul să trăieşti vieaţa, ci trebue să o trăieşti frumos. In frumuseţea aceasta a vieţii intră o sumedenie de lucruri, între care, cele mai de frunte, sunt: omenia, demnitatea şi înţelepciunea. 0 socoteală cu vieaţa i-a impus Profesorului Mehedinţi să lase in grija altora tărâmurile de activitate în care el însuşi şi-a îndeplinit sarcina şi să se mărginească la munca pe care alţii n'o pot încă face. După ce a creat învăţământul geografic, a constituit geografia ca ştiinţă, şi a format numeroşi geografi, (cercetători şi profesori], le lasă acum pe toate să se desvolte mai departe, prin puteri proprii şi îşi închină anii copţi ai vieţii, operei care vrea să fie întemeierea etnologiei ca ştiinţă: Ethnos. Noi dorim culturii româneşti, ca Profesorul Mehedinţi să fie sănătos mulţi ani de-a-rândul, pentru a putea să-şi ducă până la capăt opera ştiinţifică. Căci, după Ethnos, care nu va întârzia prea mult, Profesorul Mehedinţi este poate singurul gânditor român in stare să înfăptuiască arhitectonic etno-pedagogia, de care mai mult ca oricând naţia noastră are nevoie. Omul care a înţeles frumuseţile poporului românesc va trebui să arate calea prin care acestea pot fi îndrumate spre lumină şi rânduite în câmpul unei culturi româneşti biruitoare. TRA1AN HERSEN1 573 RECENZII SOCIOLOGIE TEORETICĂ PIT1R1M A- SOROKIN: Social and cultural dynamict. (Evoluţia socială şi culturală), 3 col., American Book Company, New-York, 1937, Lucrarea monumentală, pe care eruditul profesor dela Universitatea Harvard, Pitirim A. Sorokin, a publicat-o de curând sub titlul de „Social and Cultural Dynamics", impresionează pe cititor, atât prin desvoltarea pe care autorul a reuşit să o dea unei probleme care a pasionat şi continuă să pasioneze toate epocile, cât şi prin originalitatea metodei de care s'a servit pentru a ajunge, — inductiv, deductiv şi logic, — la soluţia problemei. Autorul îşi propune să disece şi să pătrundă caracterul culturii şi societăţii contimporane, a căror disoluţie aparentă a format preocuparea multora dintre contimporanii săi, precum: Oswald Spengler, J. B. S. Haldane, Lord Jeans şi mulţi alţii. Războiul mondial şi revoluţia rusă doborându-i idolii săi din tinereţe — credinţa în progres, in socialism, în democraţie, în pozitivismul ştiinţific, în triumful inteligenţei — profesorul Sorokin se întreabă astăzi dacă fenomenele şi categoriile fundamentale ale culturii sunt spontane, accidentale sau sunt conduse de legea causalităţii şi a finalităţii, lege al cărei determinism ştiinţific ar priva voinţa omenească de întreaga ei libertate. Există oare în schimbările şi procesul unei culturi „integrale", regres, declin, aşa după cum preconizau filosofiile şi religiile vechilor greci şi evrei, sau trebue să admitem, împreună cu optimiştii din secolul al XVHI-lea—Montesquieu, Vico, Turgot, Condorcet — şi cu transformiştii secolului al XlX'lea — Lamarck, Comte, Spencer. Dar-win, Lester Ward. şi discipolii lor — continuitatea nesfârşită a progresului uman? A găsi soluţia problemei, făcând apel la istorie şi la metoda statistică, a cărei elocvenţă numerică şi cantitativă este mai convingătoare decât metoda „cantitativă" verbală, iată preocuparea principală a autorului. Lucrare de investigaţii mi- nuţioase — cu privire la elementele multiple şi la fazele variate ale culturii — pe care autorul is-buteşte s'o ducă la capăt, graţie colaborării unui grup de tineri şi îndrăzneţi colaboratori dela Harvard University şi a unui mănunchiu de eminenţi savanţi ca: N. L. Okuneff, Harold. Cross, I. Lap-shin, N. Evreinoff, R. K. Merton, J. W- Boldyreff, N. O. Lossky, N. S. Timasheff, Peter B. Struve, G. Mickwitz, P. A- Ostrouchov, S. G. Pushkareff, P. Savitzky, E. F. Maximovitch, Lieutenant General N. N, Golovine, Profesor-General A- A. Saitzoff şi S. Oldenburg, care i-au înlesnit să facă cercetările parţiale, al căror aport documentar a uşurat realizarea lucrării. In scopul de a reda în mod adecvat seria de concepte folosite, autorul începe a defini — în prima parte a volumului I — ceea ce înţelege el prin „cultură integrată" sau „unitate culturală''. El deosebeşte, astfel, trei tipuri de cultură: „cultura ideală'' (simbolică, teocratică), care este opusă „culturii sensoriale" (positivistă, ştiinţifică, vizuală, materialistă). Intre acestea două el interpune „cultura idealistă", care contopeşte, în-tr'un fericit ansamblu de termeni medii, caracteristicile celor două tipuri precedente, Tipul prin excelenţă al „culturii ideale", esta cultura greacă din secolul şapte dinaintea lui Isus Cristos, în care predomină supranaturalul, panteismul teocratic, misterul, simbolul, magia, forţele oculte. „Cultura idealistă" este reprezentată prin epoca lui Pericle, armonie perfectă a raţionalismului ştiinţific şi a pozitivismului experimental, sinteză a perfecţiunii spiritului şi formelor. „Cultura sensorială", mai complexă decât cele precedente, se bazează pe simţuri şi pe puterea vizuală, care constituesc singurele mijloace pentru descoperirea adevărului. Ea este exemplificată prin cultura greacă din secolul al doilea a. Cr. şi este dominată de o filosofie hedonistă, individualistă, realistă, naturalistă. Aceste tipuri esenţiale de cultură, au subdiviziuni multiple, după fluctuaţiile pe care le pre- 574 zintă, deoarece ele exercită influenţe reciproce continui, dintre care, cele mai însemnate sunt: influenţele spaţiale mecanice, influenţele spaţiale asociate, influenţele cauzale sau funcţionale şi influenţele interne sau logice. Acestea din urmă, după părerea distinsului profesor, sunt cele mai importante pentru sociolog, care nu trebue să se mulţumească numai cu studiul fragmentar al elei mentelor culturii, şi cu atât mai puţin cu o coleci tare nesfârşită a observaţiilor neînterpretate. Pentru sociolog, ceea ce importă, este vederea de ansamblu, sinteza tuturor elementelor culturii: arta, pictura, sculptura, arhitectura, muzica, lite» ratura, critica, ştiinţa, filosofia, dreptul, politica, economia naţională, etc, [pag, 370, voi, I), aceasta pentru a putea descoperi legătura care le îmbină armonios într'o „cultură integrantă", de unul din tipurile enunţate: ideal, idealist sau sensorial. In felul acesta, pentru Sorokin, sociologia, sau mai curând cartea sa, „Social and Cultural Dyna. mics", se apropie mai mult de Filosofia Socioloi giei. Lucrarea sa, se deosebeşte însă de aceea a unui A, Comte, H. Spencer, Lester Ward, H, E. Barnes, prin aceea că el introduce o metodă ori» ginală, utilizând statistică drept mijloc mai sigur pentru a măsura cantitativ fluctuaţiile culturale, fluctuaţiile măsurate după greutatea influenţii lor. Fiecare din elementele constitutive ale culturii, este studiat în toate fluctuaţiile lui, la intervale de douăzeci şi de o sută de ani, începând din anul 750 a, Chr, şi până la anul 1920 al erei creştine. Este o lucrare titanică, care a necesitat coordonarea a multiple cercetări parţiale, întreprinse de grupuri de cercetători ştiinţifici. Pentru a nu cita decât un singur exemplu, Studiul Fluctuaţiilor Formelor de Artă, (pictură, sculptură, arhitectură, muzică, literatură), tratate în volumul I, a necei sitat analiza şi clasificarea a mai mult de 32.299 picturi şi sculpturi, (p. 372, voi. I), în trei cate» gorii distincte: spirituală, sensorială şi neutră, după motivul religios sau profan al acestor opere de artă. Cu acest studiu au fost însărcinaţi: profei sorul N. L. Okuneff, din Praga şi colaboratorii lui, în timp ce un alt grup de cercetători dela Cambridge, Massachusetts, sub conducerea pro, fesorului Harold Cross, (dela Harvard University), au analizat 13.427 picturi şi 3.252 sculpturi, adică un total de 16.779 opere de artă. Corelaţia datei lor obţinute, din 50 în 50 de ani, în ceea ce priveşte caracterul religios, sensual sau neutru al acestor opere de artă, dovedeşte seriositatea mei todei întrebuinţate, cu toate că rezultatele canti- tative ale acestei clasificări, nu reprezintă decât cu oarecare aproximaţie adevărul pur, (p. 375, voi. I). Cu toate acestea, autorul afirmă că mei toda lui statistică este mai puţin arbitrară, şi că este o metodă pe care, în orice caz, se poate pune mai multă bază, decât pe toate datele, interpretai rile şi aprecierile culese până în prezent din isi toria culturii. Ca atare, metoda statistică trebue acceptată ca apropiindu-se cel mai mult de adevăr. Graţie acestei metode, profesorul Sorokin, reuşeşte să demonstreze că studiul fluctuaţiilor genurilor în pictură şi sculptură, şi a celorlalte elemente ale culturii, dărâmă diversele teorii asupra desvoli tării progresive şi în mod periodic, atât a artei, cât şi a „culturii integrate". Astfel, teoria asupra trecerii formelor artei dela simbolism la realism, şi viceiversa este invalidată, De asemenea, istoi ria artei nu ne prezintă o desvoltare a elementelor componente ale artei, în ordinea următoare: ari hitectura, sculptura, pictura, muzica şi literatura, ordine pe care unii o consideră inalterabilă. Studiul asupra artei indiene, chineze, ebraice, grecoiromane, medievale şi moderne, desminte în modul cel mai categoric aceste teorii de reptiţie uniformă şi ineluctabilă. Teoria celor trei etape a lui Ligeti, (p. 217, voi. I), (arhitecturală, plastică şi „malerisch"), prin care se socoate că trec sculptura sau pictura, se vede dărâmată şi ea ca şi teoriile analoge ale lui W. Deonna, Frank Chambers, Victor Hugo, E, Bovet, Charles Lalo, etc. După Sorokin, nu există un proces de periodi. citate ciclică, uniformă, fie de progres, fie de rei greş, în niciuna din formele artei şi niciun alt element de cultură, ca: ştiinţa, religia, filosofia, politica, etc. Rezultatele cercetărilor sale şi ale colaboratorilor săi, învederează mai degrabă teoi riile lui Max Verworn, (p. 271, voi. I). Ele afirmă că toate manifestările elementelor componente ale unei „culturi integrate", (ideală, sensorială sau idealistă), coiexistă în timp şi în spaţiu, cu mai multă sau mai puţină vigoare. Insă paralelismul fluctuaţiilor, a mai multor elemente de cultură, către o anumită direcţie, (mentalitatea epocei), for. mează dinamismul „culturii integrate", dânduii caracterul ei general de: ideală, sensorială sau idealistă. Odată această constatare făcută, Sorokin aplică teoria lipsei de desvoltare ciclică sau uniformă a procesului social, şi în consecinţă a progresului social, la toate elementele şi manifestările culturii: la arhitectură, muzică, literatură, la concepţiile 10 575 culturale de gândire, la sistemele filosofiei, (idealism, materialism, eternalism, temporalism, realism, normalism, absolutism, singularism, determinism, indeterminism, absolutism, relativism, optimism, pesimism), la sistemele de cunoştinţă, la fluctuaţiile principiilor primare (cosmic, biologic, psi-hoogic, etic) şi ale procesului social, în sfârşit, la tipurile de personalitate juridică, de criminalitate, de revoluţii şi de războaie, Interpretările şi concluziile trase din datele statistice asupra acestor diferite elemente de cultură, sunt identice şi se aseamănă cu demonstraţiile multiple ale unei teoreme algebrice. Sorokin, is-buteşte astfel, graţie unei analize serioase, să considere şi, prin urmare să definească cultura, ca un sistem unificat de acţiuni şi reacţiuni multiple, în care orice schimbare într'un sector sau element, atrage după sine, tn mod automat, schimbări în toate celelalte. In faţa acestui adevăr, demonstrat prin experienţe repetate, (evaluări cantitative ale elementelor culturii şi corelaţiuni — în timp şi spaţiu — ale variaţiunilor lor), Sorokin nu împinge preocuparea lui filosofică până la căutarea cauzelor schimbărilor procesului social şi cultural, baza variaţiilor elementare componente ale culturii. El se mulţumeşte numai să constate filiaţiunea şi sincronizarea fluctuaţiilor aceluiaşi tip, sau sub-tip de cultură, pentru a ajunge la concluzia — de repetate ori demonstrată — că fenomenele de cultură studiate într'o perioadă de mai mult de 2.500 ani, (750 a. Chr. şi 1920 d. Chr.), nu sunt supuse unei periodicităţi ciclice, nici unui progres uniform, ci evoluiază şi se preschimbă la intervale de timp mai lungi sau mai scurte. Deci, fluctuaţiile procesului social-cultural, se-riate şi logice, nu apar la epoci fixe, arbitrar alese în decursul timpului, Ele au loc, întocmai ca sub-curenfele unui fluviu, înăuntrul tipurilor de cultură. Prin influenţa lor reciprocă, şi la intervale indeterminate, ele dau naştere la sub-tipuri, care încetul cu încetul transformă tipul dominant de cultură (fie ideală, fie sensorială sau idealistă), în unul din celelalte două tipuri, căruia i se sub-stitue, câştigând teren. Sorokin, termină volumul III din „Social and Cultural Dynamics", cu un epilog foarte interesant asupra mersului civilizaţiei noastre, (punct de plecare al studiului său, asupra evoluţiei tipurilor de cultură), Contrar acelora care cred în existenţa unor legi rigide, ce domină fenomenele social-culturale, eminentul sociolog dela Harvard, înclină mai curând să admită o elasticitate şi o relativitate a variaţiilor culturale, al căror paralelism, în interiorul aceluiaşi tip de cultură, dă, acestuia din urmă, caracterul de „cultură integrată". Să ni se îngădue a releva în treacăt, înrudirea paralelismului fluctuaţiilor social-culturale ale lui Sorokin, cu paralelismul manifestărilor, din sistemul d-lui profesor D. Guşti, Nu facem decât să menţionăm faptul, fără a păşi la o analiză mai amănunţită a punctelor de asemănare între sistemul lui Sorokin şi cel al Şcolii Româneşti de Sociologie. Ţinem însă să insistăm, un moment, asupra fluctuaţiilor războaielor, unul din capitolele cele mai interesante pentru generaţia de astăzi, mereu ameninţată de pericolul unui războiu, cu consecinţe mai dezastruoase decât cele ale Războiului Mondial. Cercetările lui Sorokin, dovedesc că nici războaiele — 967 dintre cele mai însemnate, evaluate după efectivele puse în acţiune, după numărul total al victimelor şi cifra totală a armamentelor, multiplicate cu numărul anilor cât a durat fiecare din aceste războaie, (p. 283, voi. III) — nu urmează o evoluţie lineară, progresivă. Datele statistice ne conving că importanţa lor, absolută sau relativă, poate să crească, atât în epoci de expansiune ale naţiunilor, cât şi în perioade de decadenţă, (p. 374, voi. III), şi că, rezultatele războaielor, în ciuda anticipărilor şi a opiniei publice, pot fi tot atât de nefaste, pe cât de utile. In lumina acestor constatări neaşteptate, nimeni nu poate prezice dacă un războiu, declanşat mâine, — fenomen natural din nefericire prin frecvenţa sa în istorie — ar putea avea drept consecinţă distrugerea întregii noastre civilizaţii occidentale. Profesorul Sorokin, înclină mai degrabă să dovedească contrariul. Cu nenumărate exemple, el arată că epoca noastră de cultură sensorială, (individualism extrem, materialism, panteism colectiv, cubism, colosalism, etc), cu toate că este în plină decadenţă, conţine totuşi germenii unei culturi idealiste, (cu aspiraţii către o etică nouă, neo-Thomism, neo-clasicism), care, încetul cu încetul, se vor desvolta şi se vor transforma treptat, în cultură ideală. Bazat pe regulile flexibile, dar logice ale succesiunii tipurilor de cultură, Sorokin întrezăreşte, în locul cataclismului preconizat de O. Spengler, posibilitatea unei renaşteri culturale idealiste, tocmai pentru motivul că epoca noastră reprezintă Ş76 faza ultimă a unei decadenţe ce a atins maturitatea, faza precursoare a unei epoci de cultură mai viguroasă. Această notă, plină de optimism, desvălue spiritul idealist a lui Sorokin şi invită pe cititor, îmbogăţit prin erudiţia celor trei volume, să aştepte cu plăcere concluziile generale, pe care ni le rezervă volumul IV, concluzii care vor rezuma şi cristaliza teoria preschimbărilor şi fluctuaţiilor social-culturale, precum şi regulile metodei sociologice. Christina Galitzi H. HAUFE: Methode und Einsatz der Dorf-forschung in Rumănien, (Metoda şi roadele cercetărilor de sate în România). Extras din Zeit-schrift fur Volkskunde, (Revista pentru studiul poporului), An. 47, (1938), 4, pag. 300—307. Reţinem din acest studiu al d-lui Haufe, cunoscătorul german, poate cel mai bun al realităţii sociale şi al sociologiei româneşti, care informează pe specialiştii germani asupra cercetărilor monografice ale şcolii prof. Guşti, acţiunea desfăşurată la Fundaţia „Principele Carol", şi asupra locului lor în noua organizare politică a poporului român, două pasagii. Intâiu: O caracterizare a concepţiei prof. Guşti. „Nu putem spune aci mai mult despre „Sistemul de Sociologie, Etică şi Politică", decât că Aug. Comte, Le Play şi Wundt au, în cadrul lui, însemnătatea ce-i revine lui W. H. Riehl în ştiinţa germană a poporului. Sociologia Prof. Guşti domină însă o arie considerabil mai largă a realităţii sociale şi etnice, decât această disciplină specială germană. Ea e definită de el ca un sistem al cunoştinţelor despre realitatea socială prezentă şi e predestinat astfel să devie o „Volkskunde", (termenul însemnează ştiinţă a poporului, dar e folosit de cele mai multe ori în accepţiunea de fol-klor; nota trad.), în înţelesul cei mai larg şi mai fecund" (303). Apoi: o judecată asupra importanţei cercetărilor monografice pentru neromâni. „E de înţeles că activitatea celor trei Institute sociale şi a Fundaţiei, se concentrează aproape exclusiv asupra satelor curat româneşti, şi că nu poate încă să s.e ocupe de aşezările frânturilor de neam străin. Ca o urmare, produsul ştiinţific durabil al acestor monografii săteşti de mari dimensiuni va fi o adâncire a cunoştinţelor despre rânduiala etnică specifică a Românilor. Acestor cunoştinţe, pe care nu le putem prezenta în cadrul studiului de faţă, le va reveni o însemnătate crucială, din două puncte de vedere: odată, pentrucă pe teritoriul României Mari se întâlnesc şi -se înmănunchiază forma de vieaţă slavă, germană şi traco-iliră, (cea propriu zis românească), sau, intr'o formulare geografică, Europa de Răsărit, Europa Centrală şi ,Balcania'; în al doilea rând, pentrucă resturile vii încă, ale unei rânduieli familiale şi gentilice în-găduesc comparaţiile cu rânduieli similare, devenite de mult istorice în celelalte părţi răsăritene ale Europei Centrale. Astfel, însemnătatea cercetărilor ştiinţei neamului românesc va depăşi aria pe care trăeşte azi dacoromânimea". (306—307). A. Golopenfia MIHAIL MANOILESCU: încercări in filosofia ştiinţelor economice. Prelegeri anuale de deschidere a cursului de economie politică la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Edit. M. O., 1938. Volumul de prelegeri inaugurale, rostite de d-1 prof. Mihail Manoilescu, la Şcoala Politehnică din Bucureşti, interesează nu numai pe studenţii d-sale sau pe economişti, dar pe toţi acei care vor să se informeze asupra câtorva aspecte inedite ale ştiinţei economice şi ale fenomenului social contimporan, cu privire specială la ţara noastră. După cum e firesc de altfel, majoritatea chestiunilor cuprinse în cartea d-lui prof. Manoilescu, au fost discutate şi interpretate, mai ales în ultima vreme. Problema corelaţiei dintre social, economic şi tehnic, aceea a „determinismului masselor materiale şi sociale", sau a rolului voinţei umane In ştiinţa economică, au făcut obiectul preocupărilor cercetătorilor din secolul al XlX-lea, ca şi a acelora din timpul nostru. Un John Stuart Mill, un Carey, un Gide, s'au pronunţat cu competenţă şi autoritate asupra chestiunilor pe care d-1 prof. Manoilescu le atacă din nou, însă dintr'un unghiu nou şi cu noi argumente. E fapt cert, stabilit: economia nu e o materie statică, în care principiile prestabilite sunt sortite să se fixeze, pentru veşnicie, cu o inatacabilă imuabilitate. Dimpotrivă, nimic nu e mai elastic decât această ştiinţă care se află într'un raport de strictă dependenţă faţă de fenomenul evoluţiei şi conjuncturii. Intr'una din prelegerile sale, (Metoda matematică şi problema voinţei omeneşti în economie: o aplicaţie concretă a metodei matematice), d-1 prof. Manoilescu, demonstrează cu subtilitate această varia- $77 bilitate a economiei „verbale", cum o numeşte d-sa, tocmai printr'una din legile sale fundamentale: aceea a cererii şi ofertei, şi in acest sens, se relevă aspectul original şi inedit al constatărilor d-lui prof, Manoilescu, Ceea ce interesează îndeosebi în studiul de faţă, este problema autarhiei spirituale în ştiinţa economică şi aceasta, deoarece prezintă o extraordinară importanţă privind ţara noastră. Analizând, fără însă a se coborî la detalii, fenomenul servitutii orientale faţă de Europa apuseană, determinat de acea cunoscută tendinţă de uniformizare economică manifestată în tot cursul veacului trecut, şi care poate fi observat in egală măsură in domeniul economic ca şi in acel cultural, d-1 prof, Manoilescu constată şi explică falimentul acestei influenţe, până ieri hotărîtoare în vieaţa economică a statelor răsăritene, „Fenomenul care determină autarhia spirituală ca afirmare a independenţei de gândire a fiecărui popor, este în legătură directă cu evoluţia materială a omenirii. Unitatea economică către care se părea că tindea ieri tot pământul, este astăzi sfărâmată, Fiecare popor se restrânge in graniţa sa, căutând să-şi organizeze vieaţa naţională ca o unitate autarhică, O autarhie spirituală întovărăşeşte şi prezidează acest proces". In ce se manifestă această autarhie? se întreabă d-1 prof. Manoilescu, In: 1) Observarea, 2) Interpretarea şi explicarea, şi 3) Dirijarea fenomenelor economice; manifestări care, toate conduc în mod firesc la o „atitudine independentă şi liberă a economistului, faţă cu ştiinţa Occidentului", (pag, 113), Dar dacă salută cu entusiasm această „a doua noastră eliberare şi cea definitivă", eliberarea economică a României, „singura care îngădue afirmarea plină a geniului românesc", (pag, 118), trecând mai departe, pe plan intern, d-l prof, Manoilescu, constată cu desamăgire apariţia unei „autarhii locale", a oraşelor faţă de sate, fenomenul alarmant de izolare economică a oraşelor care, printr'o industrializare excesivă, au reuşit să-şi creieze o vieaţa autonomă, din care legătura cu satul este cu totul exclusă. Intervenind Statul —• şi aici d-1 prof, Manoilescu deschide o paranteză, pentru a discuta, în linii largi, „fenomenul Statului"— şi căutând să amelioreze lucrurile, dintr'o lipsă de aprofundare a problemei, a stricat acolo unde urmărea să îndrepteze, nereuşind decât să accentueze criza deslănţuită, şi să adâncească „prăpastia" creată între rural şi urban. In remedierea acestor neajunsuri, printre al- tele, (adaptarea la ritmul industrial, valorificarea produselor noastre într'un spirit naţional, nu intr'un spirit capitalist), care, azi complică şi îngreuiază bunul mers al economiei ţării noastre, se află, — crede d-1 prof, Manoilescu — posibilităţile unei certe salvări din desagregarea şi incertitudinea păgubitoare, pe care împrejurările nefaste de mai sus ni le impun. Scris cu o nediscutată competenţă, într'un stil îngrijit, studiul d-lui prof, Manoilescu lămureşte multe din arzătoarele probleme economice-so-ciale ale veacului nostru, constituind in această privinţă un adevărat şi util îndreptar, Sergiu Ludescu LEON ŢOPA: La Sociologia in România, (Es-tratto da „Genus", organo del Comitato Italiano per Io studio dei Problemi della Popolazione, Voi. III, Nr, 1—2, 1938, 24 pag,), Ştiinţa românească, e stânjenită în raporturile ei cu străinătatea, de două piedici bine cunoscute. Una, răspândită pretutindeni: desvoltarea rapidă a ştiinţei, in ultimele veacuri, Alta, proprie ţărilor mici: necunoaşterea limbii româneşti peste hotare. De aici nevoia îndoită de a înfăţişa din când în când, starea în care se găseşte fiecare ştiinţă: ca orientare selectivă în mulţimea lucrărilor care apar, şi ca informaţie pentru cei care nu se pot adresa direct izvoarelor. Sociologia românească, a simţit şi ea nevoia aceasta. Prima înfăţişare a ei peste hotare, a fă-cut-o profesorul Traian Brăileanu, în 1926, Au urmat studiile d-lor: G, Vlădescu-Răcoasa, Gh, Ma-rica, Săndulescu-Godeni şi interesul străinilor, (Richard, Mosely, Roucek etc), pentru lucrările dela noi. Una din cele mai proaspete dări de seamă a făcut-o d-1 Leon Ţopa, un distins doctor în sociologie şi membru al Şcolii Române dela Roma, Studiul său a apărut intr'una din revistele ştiinţifice însemnate din Italia, încât s'a bucurat de o mare răspândire şi de girul unor mari autorităţi. D-1 Leon Ţopa, adoptă genul de înfăţişare cronologică al predecesorilor săi, împreună cu Scraba, d-sa socoteşte ca cel dintâiu sociolog care a încercat să formuleze o teorie socială completă, pe Ion Heliade-Rădulescu. înfăţişează apoi, pe urmele profesorului Traian Brăileanu, filosofia socială a lui Vasile Conta, cu interesante precizări personale. Dintre istorici, aminteşte pe D, A, Xe- 578 riopol şi N. Iorga. Dă apoi lista celor care apar treptat dela 1900—1904 Încoace, preocupaţi de probleme sociologice: Spiru Haret, C, A. Popescu, (Spulber), D. Drăghicescu, A. Fundăţeanu, T. I, Constant, G. D, Scraba. Stărueşte pe larg asupra operei sociologice a profesorului D. Guşti, sistemul, instituţiile şi revistele legate de numele d-sale şi Şcoala de sociologie monografică dela Bucureşti. Trece din nou la o prezentare pur bibliografică: P, Andrei, M. Ralea, Ştefan Zeletin, V. \ Bărbat, ca să Înfăţişeze pe larg opera d-lui Traian Brăileanu, profesorul său. Cu toată tratarea inegală a sociologilor români, lucrarea d-lui Leon Ţopa, aduce un serviciu de netăgăduit ştiinţei româneşti, şi va fi o călăuză necesară pentru participanţii italieni la Congresul Internaţional de Sociologie din 1939, care se va ţine, după cum s'a anunţat, in România. Traian Herseni D I L I N O N X PAUL SAINTYVES: Manuel de Folklore. Paris, Librărie E. Nourry, 1936, in. 8°, VII+ 218 pag La Congresul Internaţional de Folklor, ţinut la Paris, in 1937, — în şedinţa solemnă de deschidere, — prof. Paul Rivet, preşedintele Congresului, spunea despre Paul Saintyves aceste cuvinte: „Cinstea neaşteptată ce mi-a fost acordată de a presida l-iul Congres de Folklor, Îmi apare oarecum ca o uzurpare. Sigur că, dacă moartea nu ne-ar fi răpit pe scumpul nostru prieten Nourry, pe care mulţi îl cunosc fără îndoială mai bine, sub pseudonimul său ştiinţific de Saintyves, el ar fi acela care, azi, ar ocupa locul pe care mi l-aţi oferit. Şi pe bună dreptate. Prin calităţile sale sufleteşti şi intelectuale, prin entuziasmul său, prin admirabila sa erudiţie, Nourry ar fi fost preşedintele cel mai indicat al acestui congres". (Travaux du I-er Congres International de Folklore, Tours 1938, pag. 25). In alte Împrejurări, am lua aceste cuvinte drept o simplă şi pioasă datorie de cerc prietensc. In cazul de faţă, însă, Paul Rivet îşi exprimă indirect, dar răspicat părerea că cel mai bun dintre folkloriştii francezi contemporani a fost Paul Saintyves. Fără să aderăm la această părere — şi lăsând critica acestui discernământ pentru o altă ocazie, — mărturisim doar că ea ne-a îndemnat la o mai atentă lectură a cărţii lui Saintyves, „Manuel de Folklore", pe care o lăsasem, pe nedrept, uitată. Paul Saintyves (născut în 1870 şi mort în 1935) a fost un foarte harnic folklorist. S'a apropiat de probleme dificile de folklor, întorcându-se dela prezent spre trecutul care cere grea şi amănun- ţită documentare, Munca aceasta minuţioasă îl atrăgea. Probleme de mitologie creştină-evanghe-lică, de hagiografie, de mitologie comparată, magie medicală, etc, au fost studiate de el in cărţi, uneori de impresionante dimensiuni. Edificatoare in această privinţă este chiar şi numai simpla privire atentă a Bibliografiei lui P, Saintyves, Întocmită cu grije de soţia şi colaboratoarea sa d-na Camille Nourry-Saintyves. Bibliografia se află la sfârşitul Manualului de Folklor, intre pag. 210—215, cuprinzând toate lucrările şi articolele lui S. D-nei C. N.-S. datoresc folkloriştii şi apariţia Manualului de Folklor, despre care vom vorbi în rândurile de mai jos. In el a strâns capitole publicate mai înainte sub formă de articole, precum şi capitole rămase încă inedite. Acest Manual de Folklor este o carte indispensabilă oricărui folklorist, ea reprezentând un serios Îndreptar metodologic in cercetarea problemelor folklorice. Iar pentru cei care am făcut asemenea cercetări în satele noastre româneşti, Însemnează uneori bucuria recunoaşterii unui reconfortant tovarăş de muncă, cu care s'a întâmplat să gândim câteodată la fel. înainte de a prezenta cartea, să ne mai fie însă îngăduită mărturisirea unei experienţe personale pe care ne-a prilejuit-o experienţa ce—socotim— că ar putea servi şi altor cititori ai ei: cartea este dintre acelea pe care o Începi, citeşti câteva pagini şi o laşi apoi nedumerit la o parte. Ai impresia că nu vei învăţa prea mult din ea. Inexact. Când am trecut — mai târziu — dincolo de în-tâiele pagini, ne-am explicat această primă impresie. Vina stă poate in grija de tot feminină a 579 d-nei C. N.-S., de a fi pus in fruntea Manualului drept Introducere, o conferinţă ţinută de S, la adunarea generală a Societăţii belgiene de Folk-lor, la Bruxelles, in Aprilie 1927, conferinţă intitulată: „Apologie du Folklore ou de la science de la tradition populaire". Conferinţa pare a fi visul poetic al unui folklorist îndrăgostit de disciplina sa, menită să înveţe pe oameni a-şi iubi patria şi poporul (mulţimea obscură, prin care simţi cum comunici cu spiritele strămoşilor) şi chiar umanitatea in general (Folklorul deschizând perspective asupra „operei poporului in umanitate"). In această conferinţă, S. voia să reabiliteze Folklorul, ce nu fusese îndeajuns preţuit de generaţiile trecute, dovedind că folkloristul nu este numai un simplu colecţionar (deşi are şi trebue să aibă pasiunea culegerii), ci că el ştie să se ridice dincolo de date, la ideile generale care fac din orice studiu o ştiinţă. Insă tonul entuziast pe care-1 pune intru această apărare a folklorului şi folkloriştilor, ne impresionează ciudat pe iaoi, cei crescuţi cu imaginea savantului rece şi cumpănit la vorbe, deşi, uneori, cuvântul lui inspirat a găsit accente juste, ce pot face bucuria folkloriştilor de pretutindeni. După această introducere, avem capitole de mult interes ştiinţific şi foarte bine documentate. In capitalul I, dă definiţia folklorului, delimi-tându-1 de Etnografie. Folklorul studiază vieaţa şi cultura populară în cadrul lumii civilizate. De-aceea — după el — nu există material folkloric la populaţiile la care nu se pot distinge două culturi: una a clasei instruite şi alta a clasei populare. Folklor deci nu există la popoarele primitive care nu au decât o singură cultură elementară, aceasta formând obiectul Etnografiei. Şi folklor nu va mai exista la poporul ai cărui toţi membri se vor împărtăşi de o singură cultură superioară, lipsită de prejudecăţi şi superstiţii. Punctul de vedere propriu, din care folkloristul îmbrăţişează câmpul culturii populare, este cel al tradiţiei. Iată, deci, definiţia folklorului: „Folklorul este ştiinţa culturii tradifionale din mediile populare ale fărilor civilizate" (pag. 38—39), Prin „cultură tradiţională" S, inţelege nu numai cultura spirituală, ci o unitate organică, formată din cultura materială şi spirituală în care resturile trecutului se îmbină cu inovaţiile curentelor ce vin din diferite alte orizonturi. Iar prin „cultură populară", nu înţelege numai pe cea pro- priu zis ţărănească, ci şi pe cea a păturii suburbane, („inculte", formulează S.), (lucrători, mici slujbaşi etc), ce trăieşte în atmosfera oraşului. Dacă deosebirea pe care S. o face intre folklor şi Etnografie, nu aduce nimic nou, însemnând o veche şi comodă impăcare cu cuvintele încremenite ale trecutului, S. dovedeşte insă o mai bună înţelegere a preocupărilor vremii noastre, atunci când lărgeşte sfera culturii populare, lăsând-o să cuprindă şi vieaţa, de fapt aproape aceeaşi, a păturii suburbane ce trăieşte la marginea vieţii civilizate. De altfel, sigur că această cultură tradiţională populară nu reprezintă numai simplă prelungire insensibilă in vieaţa civilizată. Ea se găseşte difuz răspândită în întreaga vieaţa civilizată, De aceea, azi, un studiu sociologic al vieţii civilizate trebuie să ţină seamă de aportul folklorului în a-ceastă privinţă, afară doar de cazul rar în care, sociologia ea însăşi, coboară în prealabil la terenul faptelor de cultură tradiţională sătească şi orăşenească, culegându-şi singură materialul ce-i va servi drept bază interpretărilor ulterioare. Din această migăloasă ucenicie, sociologul va învăţa să aprecieze munca unor colaboratori pe care nu i-a luat în seamă, până mai ieri: folkloriştii, lin-guiştii, etc. dându-şi seama că fără ei munca de teoretizare generală a sociologiei nu va fi niciodată posibilă. Pe de altă parte, ştiinţele speciale ale vieţii sociale, cu folklorul în frunte, şi-au dat seama că munca lor trebue făcută în perspectivă socială şi cu metodele sociologiei. De aceea, poate asistăm azi la spectacolul sociologizării tuturor a-cestor discipline, în aşa fel încât să-ţi fie greu uneori să le deosebeşti de sociologia însăşi. Consideraţiile acestea însă ne duc prea departe şi ne îndepărtează de Saintyves. Le lăsăm deci, pentru altă dată. S. socoteşte folklorul ca o ramură a sociologiei, mergând astfel pe linia deschisă de şcoala lui Durkheim care, încă din 1898 a dat în Annee So-ciologique, o bibliografie a folklorului, socotit ca ştiinţă ajutătoare a sociologiei. Nu-şi recunoşte deci, nicio originalitate în această orientare sociologică a folklorului şi se miră că alţii (de sigur Alb. Marinus. Ne mirăm şi noi de ce nu-i spune numele!), socotesc că mişcarea aceasta începe cu ei, uitând lucrările de folklor orientat sociologic ale unui Robert Hertz sau Czarnowsky, lucrări de o „rară calitate ştiinţifică", şi care fac parte dfn „Travaux de l'Annee Sociologique". De aceea S. începe prin a explica faptele care 580 duc în mod natural la această aşezare a folklo-rului în cadrul „ştiinţelor antropologice". De oarece omul nu este numai un animal ci este „un animal raţional şi social", antropologia are două ramuri: A. Antropologia animală (care studiază omul considerat ca un animal), şi B. Antropologia culturală (care studiază omul, ca fiinţă inteligentă şi trăind în societate). Antropologia culturală, la rândul ei, are şi ea două ramuri: 1. Psihologia (care se ocupă cu studiul spiritului omenesc în general sau al cutărui om, în particular) şi 2. Sociologia (care se ocupă cu studiul grupurilor sociale şi al legilor care le sunt proprii). Sociologia, la rândul ei, are şi ea două ramuri: a) Etnografia (care se ocupă cu studiul culturii materiale şi intelectuale a primitivilor, adică al societăţilor ce nu cunosc tradiţia scrisă) şi b) Fol-klorul, care se ocupă, — după cum ştim — cu studiul culturii materiale şi spirituale a claselor populare din ţările civilizate. Folklorul este deci, (ca şi Etnografia) o ramură a Sociologiei. In capitolul al H-lea, vorbind despre „Domeniul folklorului şi marile diviziuni ale unei anchete globale", arată cum se poate studia cultura populară după planul pe care el îl oferă (v. pag. 67—76). In planul lui, S, profită de experienţa secolului XVIII în care, prin comparaţia lumilor: antică, modernă şi primitivă, s'a ajuns la concluzia că vieaţa materială şi spirituală, asemănătoare în linii mari, a omenirii întregi a trebuit să izvorască din satisfacerea unor nevoi omeneşti, aceleaşi totdeauna şi pretutindeni. Nu uită apoi S. nici faptul că încercările de ierarhizare ale acestor nevoi în sec. XIX, acordându-se primatul când celor materiale (K. Marx), când celor spirituale, s'au dovedit a fi netemeinice. Cu această experienţă a trecutului şi, pornind din nou dela vechea formulă a lui Aristot, Saint-yves ajunge la concluziile următoare: 1) Omului animal îi corespund nevoile materiale şi instituţiile economice. 2) Omului raţional îi corespund nevoile spirituale şi instituţiile culturale. 3) Omului social, nevoile asociaţiei. Deci nevoile economice; spirituale şi sociale reprezintă mobilele constante şi universale ale activităţii omeneşti. Pornind dela ele, socoteşte S., s'ar putea face o clasificare sistematică a tuturor faptelor şi instituţiilor sociale. S. însă, — care nu are o asemenea ambiţie, — le limitează aplicarea la faptele şi instituţiile vieţii populare, ce formează obiectul folklorului. Vieaţa populară va trebui să fie privită — deci sub cele trei aspecte ale sale, de: A. Vieaţa materială: care cuprinde tot ceea ce omul crează întru satisfacerea necesităţilor sale de existenţă, nevoilor sale materiale. B. Vieaţa spirituală: care cuprinde enormul domeniu al reprezentărilor, sentimentelor şi acţiunilor destinate a potoli nevoile spiritului. C. Vieaţa socială: (vieaţa materială şi spirituală, fiind de fapt tot vieaţa socială): va cuprinde vieaţa instituţiilor şi asociaţiilor, graţie cărora, ţăranul sau lucrătorul desvoltă spiritul de solidaritate al grupului sau al clasei sale. Pornind dela această atitudine teoretică, S. înfăţişează apoi planul unei „anchete globale", la teren, din care vom reda şi noi, în rândurile de mai jos, esenţialul. A. Vieaţa materială. Un studiu al vieţii economice va trebui să ţie seama mai întâiu de datele naturale pe care va trebui să se muleze vieaţa socială, şţ anume de: a) Natura şi resursele solului; b) Caracterele rasei care ocupă solul. Apoi, va studia pe rând: 1. Necesităţile şi comodităţile vieţii: hrană, costum, locuinţă, mobilier, transporturi. 2. Diversele forme ale muncii sau mijloacele de existenţă. 3. Produsele muncii şi utilizarea câştigului. B. Vieaţa spirituală. (S. înţelege prin vieaţa spirituală, toate manifestările spiritului, „tot vastul domeniu al limbii şi al gândirii". Pune pe primul plan al manifestărilor spirituale limba, pen-trucă ea reprezintă posibilitatea de exprimare a gândirii, singura posibilitate deci de evadare din confuzia interioară). împarte faptele vieţii spirituale în cinci mari diviziuni: 1. Linguistică populară: idiom, dialect, limbi speciale, argouri. 2. Ştiinţă populară: tot ceea ce corespunde ştiinţelor pozitive, astronomice, geografie, fizică, chimie, şt. naturale, şt. istorice şi arheologie. 3. înţelepciune populară: noţiunile filosofice ale poporului (ansamblul ideilor sale generale). Sociologia şi morala populară. 4. Estetica: a) Artele populare; b) Literatura populară, 5. Mistica: a) Magia; b) Religia. C. Vieaţa socială. (S. înţelege prin vieaţa socială, „vieaţa instituţiilor şi a asociaţiilor, în sânul claselor populare). 581 Recunoaşte trei specii de asociaţii: 1, Asociaţia bazată pe comunitatea de sânge: familia, 2, Asociaţia bazată pe comunitatea de teritoriu: satul, 3, Asociaţia bazată pe comunitatea de acţiune: diversele asociaţii particulare. Se va studia deci: 1, Familia: a) Relaţiile de rudenie; b) Tradiţiile (magico-religioase), familiale in care e Înglobat individul „din leagăn până la mormânt", 2, Satul: (Vieaţa sătească sau citadină), a) Edificiile publice; b) Vieaţa municipală; c) Dreptul obişnuelnic; d) Bâlciuri şi târguri; e) Politeţă şi bunăcuviinţă; i) Critici şi laude; g) Raporturi de vecinătate, 3, Asociaţiile particulare: a) economice; b) politice; c) de jocuri şi sport; d) religioase, Saintyves îşi dă seama că domeniul folklorului, astfel Înţeles, este foarte vast şi că studiul lui nu poate fi Întreprins de un singur om. Cere, de aceea, colaborare de specialişti, accentuând însă că niciunul dintre ei nu trebue să piardă din vedere ideia care dă unitate cercetărilor parţiale: toţi lucrează spre a pricepe spiritul popular în „enorma şi indivizibila sa tradiţie". Nu vom discuta faptul dacă planul lui Saintyves reuşeşte sau nu să prindă aspectul întreg al culturii tradiţionale populare. Aceasta, pentrucă suntem convinşi că realitatea scapă adeseori planurilor de cercetare celor mai perfecte, nelăsân-du-se niciodată cuprinsă în întregime, (Munca la teren îţi oferă la fiecare pas surprize), Şi-apoi S. el însuşi, recunoaşte că planul său e susceptibil de perfecţionări, el însemnând mai de grabă numai o posibilitate de grupare a materialului. Planul său cere desigur lungă experimentare la teren, precum şi mai multă organizare logică. Ne bucură însă faptul că, socoteşte necesară colaborarea de specialişti, pe probleme mici. Suntem convinşi că, cu tot aspectul de îmbucătăţire a realităţii, pe care-1 pot avea cercetările parţiale, numai prin ele se pot ajunge la o înţelegere completă — prin sinteze ulterioare — a realităţii, precum şi la perfecţionarea oricărui plan de cercetare. Şi apoi e de preferat unei viziuni generale superficială şi falşă, o cercetare de amănunt, bine documentată şi profundă, chiar dacă ea nu reuşeşte să prindă decât o fărâmă de realitate. (Bine înţeles că bunul cercetător nu trebue să piardă niciodată din vedere imaginea întregului, întru înţelegerea căruia lucrează), Avem impresia că în planul lui S,, cercetarea vieţii spirituale poate fi destul de bine făcută, (Deşi te isbeşte faptul că se caută prea mult în cultura tradiţională populară, aspectele culturii claselor de sus şi deşi punerea limbii pe primul plan al manifestărilor spirituale aminteşte prea mul preocuparea filosofică a lui Brunot), In capitolul al III-lea, S, dă indicaţii de lucru la teren, precum şi de redactare generală a materialului. Vorbeşte despre cercetările locale, de obiceiu în cadrul unui sat, (în care caz va fi utilizată ancheta directă şi globală), precum şi despre cercetările pe spaţii mai largi, regionale sau chiar naţionale (în care caz se va aplica ancheta indirectă — chestionarul — şi pe probleme speciale), Vorbeşte aici, pe larg, despre cercetători, anchetatori, informatori, despre felul de a întreba, etc. In capitolele IV, V, VI încearcă o justificare, pe bază istorică, a metodelor pe care trebue să le întrebuinţeze folklorul. Aşa, folklorul utilizează metoda comparativă ce-i vine dinspre Etnografie, (din care cauză a-ceastă metodă se mai numeşte şi etnografică), prin care se pune alături material luat din diverse societăţi, indiferent de timp şi loc, utilizându-se documentul oral, Cu această ocazie, S, face un istoric al momentelor in care s'a întrebuinţat această metodă comparativă, momente care au însemnat tot d& atâtea ori o încurajare a cercetărilor folklorice. Aşa, şcolile: celtică, ariană, germanică şi antropologică, însemnează momente favorabile apariţiei folklorului. De fiecare dată se cercetează cu luare aminte credinţele şi obiceiurile populare, pentru a se descoperi in ele rămăşiţe celtice, vedice, germanice, sau asemănări cu credinţele şi obiceiurile sălbatecilor. Şcoala antropologică engleză însă, — îi pare lui S, — că a fost cu desăvârşire prielnică cercetărilor folklorice, Ed. B. Tylor şi elevii săi, studiind supravieţuirile din epoci cu altă vieaţa intelectuală, la ţăranii moderni, iar Andreui Lang, James Fraier, etc, făcând comparaţie între vieaţa ţărănească şi cea primitivă, reprezintă momentul de perfectă consolidare a folklorului. Cercetătorii se îndreaptă cu interes să studieze cultura populară prezentă a ţărilor civilizate. Acum apare una din operele remarcabile ale veacului al XIX, „Wald- und Feldkulte" a lui Mannhardt (1875—77), 582 Pe lângă metoda comparativă, folklorul întrebuinţează şi metoda istorică, considerând fenomenele sociale în ordine cronologică, prin critica is-voarelor şi a mărturiilor. Este metoda căreia Saintyves îi dă foarte multă atenţie. In capitolul VI, rămas neterminat, el vorbeşte despre „seria istorică"şi „metoda cronografică". După Saintyves, folkloristul trebue să alcătuiască seria istorică a faptelor folklorice, neuitând că faptele actuale au antecedente. Iată cum va trebui să procedeze: 1. Va căuta mai intâiu să-şi dea seama dacă faptul folkioric (obicei, credinţă, mit ele), nu se găseşte in toate civilizaţiile elementare. (Pentru aceasta va trebui să răsfoiască lucrările etnografilor de seamă). Dacă faptul folkioric are această largă răspândire, el reprezintă un obiceiu, mit sau credinţă general omenească, o manifestare obişnuită a omului, trăind in societate, 2. Folkloristul va cerceta iarăşi dacă nu cumva ' faptul folkioric al unui popor dat reprezintă un împrumut dela alte popoare cu care întâmplările istorice l-au pus în contact, dacă deci, nu reprezintă un împrumut istoric. 3. Iar dacă faptul folkioric nu intră în niciuna din cele două categorii de mai sus, atunci se poate bănui că el reprezintă o creaţie spontană a poporului respectiv. Dar, ori de unde ar proveni faptul folkioric, seria istorică va trebui să fie riguros cronologică şi să arate felul în care credinţa sau obiceiul s'a modificat de-a-lungul vremii, Avantajul acestei atitudini în cercetare 1-a deprins S, tot dela sociologi şi dela Durkkeim, In-tr'adevăr, sociologia a dovedit că seria metodică, dispusă în ordine riguros cronologică, e un admirabil instrument de analiză, care-ţi permite să vezi felul in care s'a constituit o credinţă, o instituţie,., cum s'a schimbat în decursul vremii, prin pierderi sau adaosuri, până ce a ajuns la forma pe care o are în zilele noastre. S. socoteşte că ar fi bine ca această serie istorică să fie reprezentată pe un fel de tablou-schemă, numit „cronografie" (de aci „metoda cronografică"), tablou care face ca seria istorică să apară mai concretă, mai vie. Se vădesc aşa mai clare apariţiile şi dispariţiile elementelor unei credinţe (obiceiu, mit etc), dela origine şi până în zilele noastre, Mai trebuie să utilizeze folklorul şi metoda biologică, care dă atenţie studiului obiectiv al faptelor vii, actuale. Este metoda pe care o cere prin excelenţă atât pentru studiile etnografice, cât şi pentru cele folklorice. Arnold van Gennep (care a făcut şcoală, Albert Marinus fiind de aceeaşi părere cu el). Cu această ocazie, Saintyves critică atitudinea aceasta a lui Van Gennep, atitudine ce nu-i parc justă. Greşeşte — după el — Van Gennep, atunci când socoteşte că nu trebue dată prea multă atenţie metodei istorice, care subordonează prezentului viu, elementele moarte ale trecutului, şi când susţine că ceea ce interesează folklorul e faptul viu şi direct, muzeul rămânând partea moartă a folklorului care trebue să facă biologie sociologică. Pentru Saintyves faptul folkioric, ca orice alt fapt social, nu este numai prezent: el e inmănun-chere de trecut şi actual, după cum este in acelaşi timp amestec de localnic şi de venit de aiurea, In concluzie, Saintyves recomandă folkloristului să utilizeze toate trei metodele (comparativă, istorică şi biologică), aşa cum realitatea socială o cere. De fapt, A, van Gennep, susţine — ca şi Saintyves — întrebuinţarea aceloraşi trei metode în studiul faptelor folklorice. (v. Le Folklore, Paris, (Stock), 1924, cap. III. Methodes, pag. 32—44), punând însă accentul pe importanţa metodei biologice. Aşa fiind, deosebirea dintre cei doi folklo-rişti se reduce la o deosebire de orientare. S. procedează mai bătrâneşte şi se întoarce cu mai multă simpatie spre trecutul ce-i pare că dă mai multă greutate şi mai mult aspect ştiinţific cercetărilor sale. A. van Gennep e, dimpotrivă, aplecat spre actualul viu şi în continuă curgere, care se opune documentelor istorice în care faptele sunt parcă încremenite ca nişte fosile. Spre deosebire de Saintyves, suntem de partea lui A, van Gennep. Munca de reconstituire a seriilor istorice e muncă de bibliotecă ce se mai poate amâna, în timp ce atmosfera culturală a vre-milor fuge şi ai pierdut aşa prilejul de a o prinde poate in unul din momentele cele mai interesante ale ei. Şi-apoi o cercetare amănunţită şi atentă a actualului viu te face de abia să înţelegi adevăratul rost al faptelor de cultură tradiţională care s'au menţinut: ce rol mai joacă, în vieaţa socială de azi a satelor sau a periferiilor orăşăneşti, tradiţia, alături de curentele ştiinţifice şi civilizatorii ce-o împresoară din toate părţile? Cu tot respectul faţă de munca serioasă şi grea pe care o cere, socotim că S. duce atitudinea istorică prea departe, atunci când o strecoară chiar 583 în momentele de surprindere a realului, la teren, Spune el, in cap. III, că folkloristul ar jena prin prezenţa lui desfăşurarea normală a unei ceremonii săteşti, dacă ar asista la ea pentru a face observaţiile necesare studiului său. E mai bine, spune el, să strângă informatorii la el acasă, să-i facă să se simtă bine şi să le ceară apoi povestea (istoria) ceremoniei respective. De ce această introducere a istoriei în actual? Când avem ochi şi faptele sunt vii! Şi când vedem ce grele şi multe sunt reconstituirile? (Să nu fim înţeleşi greşit însă. Informaţiile indirecte îşi au rostul lor pentru verificarea observaţiilor directe; ele nu sunt însă decât auxiliar în cercetarea ştiinţifică). Socotim că cercetătorul trebue să-şi dea osteneala de a face ca prezenţa lui în sat să însemneze de fapt aderenţa la el, aşa încât ţăranul să-1 recunoască drept unul din lumea lui, venit dintr'un alt sat mai mare şi mai depărtat şi care vrea să vadă cum se întâmplă lucrurile pe aici. Acum este timpul ca cercetările să îmbrăţişeze actualul pe spaţii largi, pentru constituirea Atla- surilor Vieţii populare prezente, pe care e păcat să-1 pierdem, fugind de faptele ce se desfăşoară în aer şi soare, de dragul celor închise în cărţi prăfuite. Căci dacă spiritul poporului nu se poate înţelege complet fără faptele trecutului, el nu apare însă colorat şi viu decât din faptele actuale în care chiar trecutul învie uneori, mai puternic şi mai vibrant ca niciodată. Dar Saintyves nu este un duşman al actualului; el vede însă in el poate prea mult trecutul. Şi folkloristul trebue să privească actualul şi ca realitate în sine, cu valoarea ei proprie. Ne oprim aici. Saintyves intenţiona un volum, al II-lea al Manualului de faţă. Planul se află pe penultima pagină a acestuia, Dăm titlul capitolelor: VII: Seria geografică şi metoda cartografică; VIII: Despre explicaţia în genere; IX: Explicaţia sociologică; X: Explicaţia psihologică; XI: Imitaţie şi sugestie; XII: Invenţie şi descoperire; XIII: Sinteza. Ştefania Cristescu REALITATEA ROMÂNEASCĂ GEORGE STANCIU: Structura economică a satului românesc. Bucureşti, 1938. Economia ţărănească, nu poate fi încadrată în niciunul din sistemele teoretice ale ştiinţelor economice, pentrucă le depăşeşte printr'un „conţinut de vieaţă", ea fiind chiar „un fapt de trăire în spaţiu şi în timp1'. Plecând dela realităţi, economia ţărănească este morfologic legată de natură, ca o „determinare cosmologică a activităţii omeneşti", şi în strânsă dependenţă de cadrul istoric în care s'a desvoltat. Omul influenţează numai în mică măsură structura acestei economii, şi numai în limitele pe care i le fixează condiţiunile naturale în care se află gospodăria, celulă economică, în care nu se urmăreşte rentabilitatea, ca în întreprinderile economice din apus, ci „productibilitatea, prin exploatarea proprie a muncii". Dela această idee iniţială, care precizează şi accentuiază caracterul de strânsă dependenţă între gospodăria ţărănească şi mediul natural in care se află, d. George Stanciu nu arată, în cele 150 pagini ale cărţii sale, structura economică a satului românesc, aşa cum ne-am fi aşteptat după titlul cărţii, ci condiţiunile naturale şi istorice in care s'a format o economie specific ţărănească. Din cauza aceasta, peste 2/3 din conţinutul volumului, cuprinde bogate incursiuni teoretice în autori străini şi români, ca să se dovedească „determinismul cosmologic în economia ţărănească", sau cadrul natural (geografia, climă, sol, etc), în care s'a format un specific economic ţărănesc sau „sătesc". Un capitol întreg, dedicat „cadrului istoric", arată că... „prin lipsa unei forţe politice de susţinere, economia ţărănească a ieşit din procesul agrar al veacului trecut isbăvitoare, dar neconsolidată". Dintre caracterele fundamentale ale economiei ţărăneşti din România, sunt specificate numai două: pulverizarea proprietăţii rurale, fapt care a făcut ca agricultura românească să fie refractară prefacerilor cerute de criza agricolă prin care a trecut economia generală a ţării şi cerealismul rudimentar, cu o producţie redusă. 5Ş4 Problema aceasta, este mult mai bogată în cuprins şi cere precise cercetări ştiinţifice în gospodării şi în sate. Expunerea teoretică a d-lui Stanciu, desvăluie numai o parte din complexul social-economic al ţărănimii noastre, cu toate că aduce in discuţie multe idei care formează astăzi direcţiile de bază ale cercetărilor la sate, cum ar fi de exemplu integrarea dinamică a familiei în procesul de producţie şi consum din gospodăria ţărănească şi legătura acesteia cu vieaţa economică a satului. Totuşi, cartea d-lui George Stanciu, dovedeşte o serioasă grijă de a pătrunde în „tainele" vieţii săteşti şi o frumoasă pregătire pentru aceasta. Petre Stănculescu INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ: Statistica agricolă a României în 1937. — Anul I. Bucureşti, 1938. Editura Institutului Central de Statistică. Statistica agricolă a României este prelucrată şi publicată pentru prima dată, de Institutul Central de Statistică, de sub direcţia d-lui Dr. Sabin Manuilă, şi înfăţişează datele pentru anul 1937. Până la data pomenită, cifrele privitoare la această ramură a economiei româneşti, se găseau publicate în „Statistica Agricolă" editată de către Serviciul de Studii din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, care nu şi-a încetat apariţia. Volumul scos de Institutul Central de Statistică, — în afară de forma exterioară impecabilă, ce caracterizează toate publicaţiile acestui institut,— aduce o serie de ameliorări de fond. Cităm, în primul rând, îmbunătăţirea metodei de culegerea datelor, lucru principal pentru reuşita oricărei lucrări statistice. Trebue să subliniem aci, că datele statistice agricole, n'au fost niciodată riguros exacte. Primul şi principalul neajuns, a fost că, suprafaţa ţării, — baza de calcul a statisticei agricole, după cum spune d-1 Dr, Sabin Manuilă, — nu este cunoscută, din lipsa măsurătorii cadastrale din Vechiul-Regat şi Basarabia. Cifrele privitoare la suprafaţa ţării, publicate în Anuarul Statistic, diferă de cele stabilite prin statisticele agricole judeţene. Diferenţa între aceste două serii de cifre au fost trecute în statisticele precedente, în rubrica altor terenuri (clădiri, drumuri, ape, cariere, mine, terenuri neutilizabile). Institutul Central de Statistică a început pentru prima dată să identifice aceste suprafeţe. Astfel s'a putut identif.ca aproape 1.600 mii hectare, care au fost distribuite la rubricele respective, cifra pentru alte terenuri, stabilindu-se la 3.158 mii hectare, faţă de 4.753 mii hectare, câte arată publicaţia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor Dintre cele 3,158 mii hectare, arătate de Institutul Central de Statistică, la rubrica altor terenuri, s'a identificat 2.821 mii hectare, (lacuri şi terenuri neproductive), rămânând numai 337 mii hectare terenuri neidentificate. Această îmbunătăţire a bazei de calcul, s'a putut face prin dubla evaluare a suprafeţelor teritoriale, odată, înainte de începerea campaniei agricole, iar a doua oară, după terminarea semănăturilor de primăvară, când s'a făcut evaluarea suprafeţelor neînsămânţate pe culturi. Cele două serii de date au fost confruntate şi revizuite de birourile statistice judeţene, şi apoi recontrolate de secţiunea agricolă a Institutului. Pe de altă parte au fost evaluate suprafeţele pădurilor şi ale bălţilor. Astfel, s'a putut ajunge la suprafeţele mai exacte decât cele care au figurat în statisticele precedente. Determinarea mai precisă a suprafeţelor aduce după sine şi cunoaşterea mai exactă a producţiunii agricole, care se află indirect prin înmulţirea suprafeţei însămânţate, cu producţia medie pe hectar. Stabilirea acestei producţii s'a făcut şi ea prin două metode: după rapoartele autorităţilor comu nale, şi după rezultatele obţinute la maşinile de treierat. (In statisticele anterioare, calculul se făcea numai după rapoartele autorităţilor comunale). In al doilea rând, Statistica agricolă, publicată de Institutul Central, diferă de cele precedente şi prin materialul pe care îl prezintă. Are un conţinut cu mult mai bogat, prezentat într'un fel care permite consultarea cu mare uşurinţă şi cu un amănunţit studiu introductiv, datorit d-lui R. Cresin. Astfel, „Statistica Agricolă" editată de Institutul Central, prezintă pentru prima oară datele retrospective dela 1921, iar unele tabele (producţia cerealelor), chiar dela 1862, ceea ce scuteşte pe cercetător să consulte o serie întreagă de publicaţii. In afară de această inovaţie, publicaţia Institutului ne oferă o serie de tablouri care nu figurau în publicaţiile precedente, dintre care cităm: 1) Valoarea producţiei agricole in anii 1927— 1937, pe culturi (tab. 13 în text); 2) Valoare» producţiei agricole în 1937, pentru fiecare produs, cu arătarea preţului mijlociu pentru 100 kg 585 şi valorii mijlocii a producţiei pe hecîar (tab. XLI); 3) Indicii cantitativi ai producţiei agricole în anii 1921—1937, (tal?. 19 în text); 4) Suprafeţele cultivate cu porumlp, rămase nerecoltate în 1937 pe judeţe (tal?. 15 în text); 5) Populaţia ocupată în exploatarea solului, duPa recensământul din 1930, pe regiuni, (tal?. 16 în text); 6) Suprafeţele neutilizaf?ile în agricultură în anii 1936 şi 1937, pe judeţe, (tal?ela 17 în text); 7) PistrH?uţia supra-. feţelor teritoriale din diferite ţări in 1935 (tabela 20 in text) etc. Patorită acestor ameliorări, volumul prezenta, de Institutul Central de Statistică, are o valoare ştiinţifică ridicată, dând putinţă de documentare completă asupra multor aspecte ale problemei agricole. Este adevărat că, pentru lămurirea completă a acestei probleme ar fi necesar să se efectueze un recensământ agricol, lucrare de mare proporţii, costisitoare şi posil?ilă numai atunci când Institutul va avea mijloace necesare, Această lucrare ne-ar da posibilitatea să cunoaştem distribuţia agricultorilor duPa suprafaţa posedată, duPa felul pământului posedat, duPă inventarul agricol, etc. In afară de acestea, n'ar fi fără interes să se înfăţişeze şi alte aspecte ale problemei agricole, cum ar fi: preţuri agricole, puterea de cumpărare a agricultorilor, sarcina fiscală asupra agriculturii, etc. fără utilajul necesar, cu minimum de personal şi într'un timp scurt, Institutul Central de Statistică, a reuşit să prezinte maximum a ce i se putea cere in domeniu] statisticii agricole. I. Measnicov general economic din întreaga regiune ce se studiază. Gospodăria ţărănească, este o întreprindere producătoare de bunuri economice, având scopul să întreţină vieaţa familiei gospodarului. In situa-ţiuni prospere şi într'o bună organizare a întreprinderii, cantitatea de bunuri produse, este mai mare decât nevoile familiei; în acest caz, gospodăria are un excedent care se traduce, de obiceiu, prin creşterea averii. In situaţiuni contrarii, se apelează la venituri anexe, la muncă lăturalnică, sau se micşorează consumul familiei printr'o alimentaţie insuficientă şi prin reducerea la maximum a cheltuielilor. Cu toate că mijlocul cel mai raţional ar fi intensificarea şi organizarea muncii proprii, cu scopul ca averea — în speţă terenu] — să producă o cantitate mai mare de bunuri capabile să îndestuleze nevoile familiei. Atunci când consumu] tota] dîntr'o gospodărie întrece propria sa producţie, inclusiv veniturile anexe şi proviziile, bugetul se încheie printr'un deficit, care însemnează distrugerea întreprinderii prin micşorarea averii sale. Acestea sunt problemele ce se caută a fi lămurite în studiile ce se fac asupra gospodăriilor ţărăneşti. Cartea d'lui dr- G. Ciulei, prezentată in colecţia de rapoarte şi anchete a Institutului c\e Cercetări Agronomice a] României, pătrunde însă mai adânc in anajiza mecanismului de producţie şi consum din exploataţiile agricole ţărăneşti, înfăţişându-se ca un serios studiu ştiinţific, cu concluzii c)m cele mai edificatoare. P-sa, a studiat un număr de 70 gospodării: 47 în Pobrogea, cu suprafeţe cuprinse intre 5"—100 ha, şi 23 gospodării în (Basarabia, având suprafeţe cuprinse între 3—50 ha. Pin analiza acestor gospodării, alese ca cele mai caracteristice pentru regiunile respective, se constată, în primul rând, că valoarea capitalului învestit în agricultură este mai mic decât in celelalte regiuni ale ţării, ceea ce însemnează o agricultură extensivă, lăsată mai mult în seama puterii naturale de producţie a pământului, decât in ceilalţi factori producători: muncă sau capital. Acelaşi lucru îl arată şi venitul brut redus al exploataţiilor, în care partea cea mai mare o dau cerealele, cultivate mai mult pentru nevoile proprii de hrană. In Basarabia, valoarea venitului brut, se măreşte, din cauza culturilor de pomi şi viţă de vie, Pr. G. ŞT/. CIULEI: Organizarea şi rentabilitatea gospodăriilor agricole q)in Dolfrogea şi §asarat}ia. Contfifiile de oicafă aţe agricultorilor rf/n aceste regiuni. — Imprimeria Naţională, Bur cureşti, 1938. Studiul manifestărilor economice d'n vieaţa unui sat sau a unei regiuni, ce priveşte fenomenele de producţie, repartiţie, consum şi circulaţie ale întregului complex economic, pentru toată regiunea şi pentru toate aceste manifestări la un loc, nu poate fi valabil decât dacă este isvorît din cercetarea unităfilor de producţie şi consum, care sunt gospodăriile ţărăneşti. Pentrucă totalitatea proceselor de producţie şi consum d'n gospodării, formează însuşi procesul £86 Din analiza cheltuielilor şi încasărilor, care arată legătura gospodăriilor cu piaţa şi valorificarea venitului brut în bani, se constată faptul interesant că producţia vegetală aduce în Dobro-gea mai mult de 3/4 din încasări, pe când în Basarabia, mai puţin de jumătate, din cauză că aici intervin produsele animalelor şi ale viţei de vie. Cheltuielile exploataţiei, constau mai mult din plata salariilor pentru munca străină. Astfel, în Dobrogea, acestea deţin 40% din totalul cheltuielilor, pentrucă... „exploataţiile din Dobrogea, având o suprafaţă întinsă, nu pot fi lucrate numai cu braţele membrilor familiei", pe când în Basarabia, salariile cuprind 8%, „întru cât aci avem de a face cu gospodării mai mici, în care munca familiei joacă rolul principal". Consumul menajului şi al familiei, formează încă o problemă asupra căreia d. dr. Ciulei a insistat, pentru a fi lămurită. Principala componentă a acestui consum o formează produsele proprii, folosite pentru menaj (51%). Restul este cumpărat de pe piaţă: 16% din aceste cheltuieli fiind destinate pentru menaj, iar 32% pentru nevoile particulare ale familiei, (îmbrăcăminte, etc), Făcând comparaţie între consumul gospodăriilor din Basarabia şi consumul celor din Dobrogea, „rezultă că media din Basarabia este inferioară celei din Dobrogea, şi ca atare, agricultorii basarabeni au un trai mai inferior". La toate însă, venitul total a fost superior consumului total, că gospodăriile studiate au avut excedent, rentabilitatea întreprinderii agricole fiind asigurată. D. dr. Ciulei, a mai publicat încă două studii similare: „Gospodăriile din Ţara Bârsei", şi „Importanţa economică a podgoriei Odobeşti". Volumul despre care a fost vorba în recenzia de faţă şi din care am arătat numai câteva concluzii, aduce o nouă şi preţioasă contribuţie la studiul problemei economice ţărăneşti. Scrisă într'un stil sobru, cu respectul adevărului ştiinţific, expunerea d-rului Ciulei ne mai arată un lucru deosebit de important: metoda de cercetare a vieţii săteşti, care trebue să pornească dela analiza ştiinţifică a celulei sociale şi economice, gospodăria. Petre Stăncalescu FL. ŞTEFĂNESCU-GOANGA, AL. ROŞCA, SALVATOR CUPCEA: Adaptarea socială. Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj. 1938. Societatea, prin natura ei, exercită o acţiune coercitivă asupra manifestărilor indivizilor. Aceştia, nu trebue să acţioneze in aşâ fel, încât să dăuneze totului, ci, limitele in care se pot desfăşura manifestările lor, sunt cele îngăduite de societate, în măsura în care nu dăunează binelui ei. Deşi această acomodare a activităţii indivizilor la determinările impuse de societate nu e prea grea, totuşi, numărul nemulţumiţilor, pare că odată cu civilizaţia creşte, in loc de a scădea. Se întrezăresc totuşi, remedii care ar lăsa loc la speranţe pentru realizarea idealului unei societăţi deplin armonice în interiorul ei, Dar, aceste remedii privesc individul, căci tind să-1 calmeze oarecum. Nu transformarea societăţii pentru nemulţumiţi, cum au cerut atâţia, ci transformarea nemulţumiţilor in oameni care să-şi poată modela aspiraţiile, în raport cu posibilităţile de satisfacere a lor în societate, presupunând-o pe aceasta, cât e posibil, de lipsită de cangrene. Deci o integrare in mediu, o acomodare a individului la cerinţele acestui mediu. E procesul de adaptare întâlnit şi in lumea organică şi care, referin-du-se la integrarea individului în societate, ia numele de adaptare socială. Natura acestei adaptări, e psihologică. Dnii: FI. Ştefănescu-Goangă, Al. Roşea şi S. Cupcea, se ocupă de această adaptare, pe care o privesc din punctul de vedere al specialităţii domniilor lor, din punct de vedere psihologic individual, întrucât, ce se cere, e supunerea oamenilor la cerinţele sociale, fiindcă societatea în fond e una, şi nu se poate ea mlădia, după voia fiecăruia căruia i se pare că aduce el soluţia pentru ameliorarea omenirii. Lucrarea de faţă, arată aspectele adaptării şi factorii care uşurează sau îngreuiază acest proces: factorii individuali, (morfo-fizio- psihologici), şi factorii de mediu, (cosmic şi social), Inadaptarea, care, de fapt e obiectul studiului, manifestată sub forma de sinucideri, infracţiuni şi turburări. mintale, a fost studiată de autori, avându-se în vedere 13.400 cazuri, (3.330 infractori, 9-036 sinucigaşi, 434 bolnavi mintali). Datele au fost culese dela Spitalul de boli mintale din Sibiu, dela penitenciarele noastre şi din Buletinul Demografic al României. Pe lângă cifrele şi rezultatele obţinute astfel, şi care ne interesează 587 aci pe noi, partea de expunere teoretică în deosebi asupra raportului dintre „constituţie şi adaptare", măreşte interesul şi valoarea studiului profesorilor dela Cluj. In analiza procesului de adaptare, ne sunt înfăţişate formele adaptării şi inadaptării. Această inadaptare iniţial, se prezintă sub forme uşoare de particularităţi de conduită, ca disciplina, agresivitatea, inactivitatea, dar duce la formele amintite: sinucideri, infracţiuni sau boli mintale. Factorii care o influenţează: ereditatea şi mediul se împletesc, cu o oarecare predominare a eredităţii. Constituţia înţeleasă ca unitate morfo-fizio-psiho logică, este cea care determină stilul de vieaţă propriu unei individualităţi. O individualitate normală, din punct de vedere morfo-fizio-psihologic, se poate adapta cerinţelor vieţii. In caz de ne-adaptare, manifestările individuale se explica prin deficienţe in această constituţie, şi remediul vine din vindecarea sau ameliorarea lipsurilor, fie ele fizice sau psihice. Puterea de adaptare, de integrare psihică, variază in raport cu etatea şi cu sexul, femeile, din pricina instabilităţii lor psihice, fiind mai predispuse la fenomele de inadaptare decât bărbaţii. Influenţa mediului casnic, — delictele fiind mai numeroase in Februarie, (furturile), şi August (vagabondajul), iar sinuciderile crescând în luna Mai, — ca şi influenţa mediului social — în mediul rural, sinuciderile mai puţin frecvente ca în cel urban, — sunt arătate de autori cu cifre concludente, Capitolul cel mai interesant, este cel al „distribuţiei sinuciderilor şi omuciderilor din România, pe provincii şi judeţe", (pag. 126—135). Tot aci e exprimat dezideratul unei psihologii a poporului român, realizabilă după domniile lor, prin examinarea şi măsurarea directă a însuşirilor psihice, ca şi prin interpretarea manifestărilor poporului, fie ele artistice, sau, cum sunt cele de faţă: sinuciderile şi omuciderile. Din datele extrase din Buletinul Demografic al României, dintre anii 1932—1936, reiese că: Transilvania, Crişana, Maramureşul şi Banatul, sunt deasupra mediei, în privinţa sinuciderilor, şi sub mediu în privinţa omuciderilor, fapte care denotă o mai accentuată depresivitate, o mai mare predispoziţie, spre conflictele interne. , La omucideri, numărul maxim îl atinge Oltenia. La repartizarea pe judeţe, se vede că în judeţele din Vechiul-Regat şi mai ales pe malul Dunării, proporţia de sinucideri este mică. Iar în Transil- vania, judeţele: Trei-Scaune, Odorhei, Braşov, Târnava-Mare şi Timiş, dau cel mai mare număr de sinucigaşi. Autorii, caută explicaţia fenomenului acesta şi-1 pun faţă în faţă cu numărul mai mare al ştiutorilor de carte din aceste judeţe, faţă de cele de pe văile: Someşului, Arieşului şi Vişeului, — unde sinuciderile sunt rare — ca şi cu prezenţa în aceste judeţe a minoritarilor unguri şi germani, fără a ni se da explicaţia acestor afirmaţii, Faţă de alte ţări europene, România, din punctul de vedere al numărului sinucigaşilor, ocupă locul al optulea, In privinţa omuciderilor, proporţia lor e mai ridicată în Sudul Moldovei, (regiunea Siret-Prut), Oltenia şi judeţul Ciuc, unde Secuii, prin fire violenţi, -sunt cei inadaptaţi. Iar corelaţia între omucideri şi ştiinţa de carte, e invers proporţio -nată. Pe de altă parte, se observă că acolo unde sunt mai frecvente sinuciderile, sunt mai puţin frecvente omuciderile. După aceste date, ni se dau mijloacele prin care se pot avea indicii, cu privire la adaptabilitatea cuiva. Această diagnoză, este necesară, atât pentru binele social, cât şi pentru cel individual, Fiindcă, aşa cum am mai spus-o, societatea are nevoie de indivizi adaptaţi sie-şi integraţi psihi-ceşte. Şi, la rândul lor, odată integraţi aceşti indivizi, îşi găsesc rostul în vieaţă, fără lupte interioare. Măsurile practice pentru prevenirea formării de inadaptaţi, se pot lua de către clinicile psihologice, unde medicii, psihologii şi asistenţii sociali îşi dau mâna, Din această expunere amplă şi documentată, reiese că datoria socială şi naţională, pentru toţi, e de a lupta pentru propria integrare şi de a ajuta şi pe semenii lor să facă acelaşi lucru, Aia Dogaru ION VLASIU: Am plecat din sat. Edit. Miron Neagu, Sighişoara, Literatura, fiind o manifestare spirituală, constituie mai întâiu un document psihologic, cu valoare individuală sau colectivă. Dar opera literară — şi orice artă în genere — este şi un document social. Elementul psihologic şi cel social sunt strâns împletite în fenomenul de artă. Totdeauna însă, unul din ele prevalează. Şi socialul se impune, de pildă, când opera creşte din faptul trăit, fie pe plan propriu, fie pe plan impropriu. Valoarea de document social a acestor cărţi este, se înţelege, considerabilă. 588 Cartea d-lui V. e un document social preţios. Autenticitatea conţinutului ii imprimă valoarea unui memorial trist, iar situaţiile şi stările succesive prin care trece eroul, deşi proprii — fiind similare cu ale unei întregi categorii sociale, — fac ca anecdota cărţii să capete semnificaţie de simbol, de temă. Acţiunea, în linii largi, e aceasta: eroul — însuşi autorul — îşi povesteşte copilăria şi adolescenţa, plin de trudă, foame şi desnădejde. Copil de şase ani, rămâne orfan în timpul războiului. Este luat de „moşu" (bunicul lui) din Le-chinţa, satul natal, şi adus in Ograda, unde, în tovărăşia lui Nelu, băiatul mai mic al moşului, avea să îngrijească vitele şi să muncească ogoarele acestuia. Muncă trudnică, devenită uneori de nesuportat, din cauza sgârceniei şi răutăţii moşului! La vârsta de 12 ani, e dus la târg, la o şcoală de meserii, de unde fuge de două ori, de urâtul corvezii, dar mai ales chemat de dorul satului. Cu moşu însă nu era de glumit şi, vrând-nevrând, luănel capătă o diplomă de tâmplar. Suferinţa mare însă abia de acum începe. Târgul i se arată dela început inospitalier. Meschinăria patronilor şi condiţia mizeră a lucrătorilor îl fac să se gândească la altă profesie. îşi alege preoţia! Prezentarea la o şcoală de teologi moralişti nu e altceva decât un prilej propice pentru o binecuvântată faţă bisericească de a-1 lipsi pe băiat de ultimul lui ban. Şi fiindcă asupra casei moşului apăsa un destin crunt — trebuia să-şv ispăşească un păcat al tinereţii, prin pierderea celor mai dragi copii şi prin înrăirea celor rămaşi în vieaţă, — luănel părăseşte Ogra, devenind lucrător „negru"în atelierele C. F. R. din Cluj, apoi tuberculos într'un sanatoriu, convalescent şi, în fine, vagabond flămând în Capitală. Consecinţa: desnădejde adâncă, gânduri de sinucidere. Cu sufletul pierdut poposeşte în Ogra. Nenorocirile celor de aici îl lasă rece. Drama lui personală îl copleşeşte. Vieaţa satului era a lui, dar el nu mai era al satului; el trebuia să fie al oraşului, şi acesta nu vroia să-] primească. Credea că, în-tr'o zi, apele Murăşului, care-i legănase de atâtea ori sburdălnicia tinereţii, ii vor înghiţi vieaţa, durerea. Dar nici ele nu-1 mai chemau!... Soarele, câmpul, stupina moşului, Ogra toată cu tot ce avea divin şi omenesc, vor produce o minune: îi vor aduce pace in suflet; satul îl împacă cu el, cu vieaţa! Şi când Murăşul 1 'mbie, luănel se 'nf undă în adâncul apelor, într'o stare nelămurită de durere şi dor de vieaţă. E un moment critic, al cărui sfârşit nici el nu ştie cum va fi. Raţiunea e mutăl Vieaţa singură, sufletul, luptă. Şi lupta lui luănel cu valurile, baia lui nebunească, e lupta cu vieaţa şi cu moartea. Murăşul îl redă soarelui, pădurii, — nou, cu forţe uriaşe, care-1 fac să alerge in neştire. Iar o piat'ă albă, întâlnită în cale, avea să-i deslege enigma vieţii: creaţia. Şi luănel devine sculptor. De acum oraşul îl primeşte. O expoziţie îl face cunoscut şi cu bani. luănel părăseşte Ogra, cu gândul că va reveni, din când în când. Cartea d-lui V. înfăţişează în mod fericit una dintre problemele capitale ale societăţii noastre actuale: problema tineretului dela sate, pornit pe calea învăţăturii, spre oraş. Este drama tânărului desrădăcinat din sat şi neîmplântat încă in vieaţa citadină. Nu este vorba numai de calvarul creării unei profesii, ci de un sdruncin adânc moral, determinat de înlocuirea unei vieţi sufleteşti ereditare, prin alta impusă de mediu. Exterminarea celei dintâi de către cea de a doua periclitează însăşi vieaţa individului. Acestui conflict intra-individual, d-1 V. i-a dat, sigur fără să preconceapă, cea mai umană rezolvare: o sudură intre cele două elemente de vieaţă; elementul citadin nu-1 exclude pe cel sătesc, ci din contră creşte din seva acestuia. D-1 V. nu şi-a impus această temă. Cartea a crescut dintr'o suferinţă proprie, aşa cum au prins contur şi vieaţă omenească pietrele albe, sub mâna vrăjită a lut luănel, în stupina moşului din Ogra. Şi cu atât mai mare este importanţa ei pentru noi. Pe lângă aceasta, d-1 V., ne prezintă, document viu şi autentic, vieaţa ţăranului ardelean — adânc morală, subjugată creaţiei divine, neînţeleasă de minte, dar simţită de suflet şi manifestată mitic şi metaforic în superstiţii, inchinată muncii ogorului, pe care-1 stropeşte cu sudoare ca să-i dea pâinea. Stilul natural şi limba plină de termeni dialectali desăvârşesc impresia de firesc şi real. A\ Alexe ION NISIPEANU. Şcoala Psihologică. Voi, I Bucureşti. Editura Cugetarea, 1938. In două numere anterioare ale Sociologiei Româneşti, ocupându-ne de două lucrări — Stanciu Stoian: Şcoala Superioară Ţărănească, şi I. C. Petrescu: Contribuţii la o pedagogie românească — constatăm cu bucurie că ne îndreptăm, cu frumoase începuturi, spre o pedagogie românească. Cartea d-lui Ion Nisipeanu, nou apărută, se si- 589 tuează pe altă linie, după cum vom vedea, Şi, în parte, pe bună dreptate. Nu ştim prea mult despre felul cum e privit d-1 Nisipeanu de ceilalţi pedagogi români, Dacă îl comparăm, noi însă, cu aceştia, socotim că, între toţi, d-1 I. Nisipeanu, are dreptul să se socotească cel mai mulţumit, Lucrările altora, sunt învăţate la examene şi sunt adoptate de comisiile oficiale ale Statului, Rişti foarte mult dacă îţi îngădui să le ignorezi, Niciunul dintre ei însă, n'a reuşit sa exercite o influenţă binefăcătoare asupra învăţământului, într'o măsură care să le îngădue o comparare cu d-1 Nisipeanu, Generaţiile mai vechi, spun că ar fi învăţat ceva dela Dimitrescu-Iaşi. Iu învăţământul primar, herbartienii, germani sau români, au făcut de asemenea ceva. Generaţiile, mai noi, din învăţământul secundar, nu prea au de cine să-şi aducă aminte. Felul cum au fost organizate seminariile pedagogice nu îngăduia familiarizarea cu pedagogia teoretică. Aşa că, dacă în alte ramuri ale pedagogiei româneşti avem lucrări, unele remarcabile, în direcţia meşteşugului didactic, nu există nicio lucrare care să poată fi de folos profesorului secundar. In această direcţie a metodologiei pedagogice, profesorul Nisipeanu a creiat, în ţara noastră, un curent de mari proporţii şi pline de excelente rezultate. Acest curent însă, a fost creiat numai în învăţământul primar, singurul de care s'a ocupat, cu predilecţie, d-1 Nisipeanu, Pisălogeala rece, uscată şi diformantă, a fost criticată de mulţi, Alungarea ei din practica învăţământului, se da-toreşte, acolo unde a fost cunoscut, profesorului Nisipeanu. Alţi pedagogi români, au putut fi de folos pentru examene, d-1 Nisipeanu a folosit în clasă. înzestrat cu un stil convingător, d-sa a reuşit, nu numai să alunge, dar să şi pună în loc altceva mai bun. învăţământului primar, i-a dăruit minunate metodici, pentru toate obiectele de învăţământ, în care învăţătorii găsesc, pe lângă toată tematica şi istoricul problemei respective, şi excelente sugestii şi exemple de felul cum tre-buesc făcute lecţiile în spiritul nou pe care îl predică, Metodicile d-sale, au pus direct la coş toate lucrările similare, dinainte sau din acelaşi timp cu ele. Regretăm foarte mult că învăţământul secundar n'are norocul unui reformator, de care se simte atât de mare nevoie. „Şcoala Psihologică", este o reluare a unor vechi idei fundamentale ale autorului, prezentate, de data asta, mai sistematic. Cartea e alcătuită din trei părţi. In prima parte, se ocupă de preju- decăţi psihologice in pedagogie. Acestea ar fi: a) Credinţa că ceea ce e simplu şi abstract e uşor, iar ceea ce e concret şi complicat ar fi greu; b) Mulţi pedagogi înţeleg greşit relaţia între activitatea psihică din cercul conştientului şi cea care se desfăşoară în subconştient şi inconştient; c) Condanană condamnarea, cu mult sgomot a principiului învăţământului intuitiv, ca mare şi necesar principiu, după care tot ce se predă copiilor, trebue să aibă isvorul în experienţa directă a simţurilor, Cu bogate exemple, autorul dovedeşte că mare parte din noţiunile omului cult, nu provin din intuiţii, Intuiţia neavând — din imposibilitate de fapt — rolul ce i-1 atribue unii, d-1 Nisipeanu pledează pentru folosirea, în unele împrejurări, a formei narative de expunere; d) In ce priveşte forma exterioară a învăţământului, se ridică în contra credinţei că o lecţie prin întrebări, este o lecţie activă. Lecţia trebue să fie, în acest caz, o conversaţie liberă şi naturală. Altfel, „copiii nu se deprind deloc cu expunerea curgătoare a unui şir întreg de idei, ci se deprind să vorbească numai când li se scoate răspunsul cu cleştele întrebării, şi numai atât cât a ţinut să afle întrebarea particulară. Şi astfel, şirurile de idei se transformă in frânturi de idei, căci, intre ele se interpun barierele întrebărilor"... (Pag, 119]. Partea a doua, se ocupă de prejudecăţi etico-so-ciale in pedagogie: a) Una dintre aceste prejudecăţi este aceea după care regimul şcolar trebue să fie aspru, ca şi vieaţa pentru care pregăteşte. Autorul o combate, susţinând că: omul trebue obişnuit să lucreze cu plăcere; şi să nu uităm că, mai întâiu, copilăria este şi un scop în sine, nu numai o fază de pregătire pentru viitor; b) 0 altă prejudecare este credinţa că şcoala trebue să se ocupe numai de exerciţiul formal al inteligenţei. Aceasta ar fi prea puţin, demonstreză d-1 Nisipeanu, şi, ceea ce e mai trist, şcoala de azi nici atât nu face; c) Ocu-pându-se de idealul general al educaţiei, demonstrează întâi că fericirea unei societăţi este asigurată de „căutarea, cultivarea şi transmiterea valorilor spirituale", Idealul educaţiei nu poate urmări altceva deci; d) In capitolul următor, d-1 Nisipeanu recunoaşte ralul determinant al factorului social în procesul educaţiei. Nu ne împăcăm însă cu restul susţinerilor acestui capitol, cum vom arăta mai jos. In partea a treia, câteva chestiuni de organizare: 1) Şcoala psihologică nu admite ca orientarea profesională să se facă la vârsta de 10—11 ani, cum se face azi. Autorul preconizează o şcoală unică până la 14 ani, după terminarea că- 590 reia, abia, să se facă trecerea în şcoli de specializare, 2) Dovedeşte cu exemple din vieaţa didactică temeinicia reducerii numărului elevilor din-tr'o clasă», simplificării orariului tşi programei, etc Ultimele două probleme: învăţătorul şi profesorul în şcoala psihologică; Şcoala şi Străjeria, Am redat, în rezumat, întregul cuprins al lucrării, de care ne ocupăm, După cum se poate vedea, problemele tratate, sunt diferite, Referitor la cele din partea întâia, ne este mult mai uşor să ne pronunţăm asupra lor, D-1 Nisipeanu, este un vechiu metodist, şeful celui mai mare curent pedagogic din ţara noastră, Nici până azi, şi, desigur nici în anii care vor urma, nu va apare un egal al d-sale, Şi nici vreun adversar de luat în seamă, îmi amintesc să fi ascultat undeva obiecţiile „de ordin ştiinţific", în contra unora dintre cele susţinute de d-1 Nisipeanu. In faţa acestora, d-sa poate prezenta verificarea prin rezultatele date. Caracterul acestei reviste, nu ne îngădue să dăm mai mult aici. Dacă suntem fără rezerve în faţa şefului de mişcare metodologică în ţara noastră, nu rămânem la fel şi în faţa încercărilor, chiar dacă sunt pedagogice, din partea a doua a lucrării de faţă. Dacă d-1 Nisipeanu este un maestru fără egal, pentru multă vreme — o repetăm — în ce priveşte meşteşugul didactic, nu putem afirma acelaşi lucru, când d-sa trece să se ocupe cu probleme de orientare generală a pedagogiei, de pildă. Idealul general al educaţiei este, poate bun, aşa cum îl găsim formulat mai sus, Credem însă că sforţarea unui pedagog, nu trebue să urmărească formularea idealului, ci, trebue să se îndrepte spre conţinutul lui. Un ideal general, găsim în orice carte de pedagogie. Dar cum ne folosim noi de acest ideal exprimat numai formal? In scurta noastră vieaţa de Stat de pildă, e oare greu să demonstrăm că nu găsim un acord asupra aceea ce se înţelege prin „căutarea, cultivarea şi transmiterea valorilor spirituale"? Care valori sunt de urmărit de către noi? Să se observe că chiar dacă zici valori româneşti şi încă n'ai spus mare lucru. Iacă de ce credem că rămânerea în domeniul preocupărilor despre idealul general, constitue un fel întârziat de a face pedagogie. Faza aceasta a fost de mult depăşită. Ceea ce ne trebue azi, este să ştim cum ne poate folosi idealul, cum îl putem face eficace şi ce conţinut să-i dăm. Ne aşteaptă o muncă a cărei greutate este răsplătită de strâ lucitele rezultate, care ar decurge din ea. Pedagogii români, au ocazia să-şi facă o datorie de onoare faţă de realitatea procesului educaţiei româneşti. Altfel, de nu se vor grăbi, vor fi luaţi peste picior. E aproape gata să se întâmple acest trist fapt. 0 altă obiecţie pe caxe o notăm: întregul capitol intitulat: „Şcoala psihologică e singură şi Şcoală sociologică", ar fi de discutat. Concluzia că „există o perfectă acoperire între psihologia individuală şi cea colectivă", poate face cititorilor o idee despre felul cum rezolvă autorul problema societăţii, în raport cu procesul educaţiei. Naivitatea e aproape surprinzătoare, Ne sare în ochi chiar din precuvântare. Ar însemna să ne întoarcem Ia lucrarea d-Iui I, C. Petrescu, unde am întâlnit bine analizat procesul educaţiei in vieaţa socială, dacă ar fi să insistăm mai mult. D-1 Nisipeanu nu are aceeaşi îndemânare, odată ieşit din domeniul pedagogiei practice, Naivitatea, lipsa de orizont şi superficialitatea faţă de chestiunile sociale, caracterizează toate celelalte pagini. Fără să fim bănuiţi de rea credinţă, stângăcia din capitolele asupra cărora ne-am exprimat îndoiala, ne aminteşte aceeaşi stângăcie, pe care d-1 Nisipeanu a manifestat-o în unele împrejurări, în care, ca preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Secundari, s'a crezut dator să ia anumite atitudini. Ca şi in discuţiile teoretice, şi in vieaţa practică, ori de câte ori se întâlneşte cu probleme sociale, d-1 Nisipeanu e stângaciu. Dumitru Dogaru LAKATOS ISTVAN: A român zene fejlodâstor-tenete. (Istoria evoluţiei muzicii româneşti), Cluj, 1938. Broşura aceasta de 28 pagini este de două ori binevenită: scrisă cu vădită „bună voire", apare într'o vreme când încă nu s'au potolit de tot nenorocite polemici muzicologice româno-maghiare. Autorul ei vrea să pue la îndemâna cititorilor de limbă ungară, câteva cunoştinţe de temelie asupra muzicii româneşti de azi, de ieri şi de alaltăieri, scoase din lucrările româneşti cele mai cunoscute. Urmărind numai o „vulgarizare" cât mai largă, d-1 Lakatos, se mărgineşte la o povestire vie a faptelor şi la orânduirea lor în trei epoci, desluşite de d-sa: antichitate, ev mediu şi timpuri moderne, Stărue cu deosebire asupra cântecului popular şi asupra compozitorilor noştri, Sje opreşte îndelung asupra mişcării pornite de Soc. Compozitorilor Români, înşirând toate tipăriturile şi dând chiar toate 11 591 programele ei, desigur, după programul jubiliar din 1930, de unde sunt de altfel luate şi 4 din cele 5 ilustraţii, In treacăt, cititorul culege şi o seamă de amănunte bibliografice. Printre rânduri se ghiceşte că, dincolo de rostul practic al lucrării sale, autorul s'a gândit şi la o ţintă mai îndepărtată; nevoia înţelegerii prin cunoaştere, Broşura Iui este deci, totodată, o scriere folositoare şi o faptă bună. Ne-am bucura, de i s'ar da curând o pereche românească: câteva zeci de pagini despre muzica ungurească, văzută în întregul ei, aşa cum a văzut-o d-1 Lakatos pe a noastră. O mustrare i s'ar putea totuşi face scriitorului ungur: anume că nu arată nicăeri izvoarele sale, deşi le împrumută, aproape întocmai, cuprinsul mai tot al broşurii sale Const. Brăiloin blicaţie, Interesant, că prof, Brăiloiu limitează subiectul, fie la un sat (Drăguş), fie la o plasă (Ţara Oaşului), ce se prezintă unitar, din toate punctele de vedere, Şi, cu toată stricta limitare, nu generalizează, ci redă totul analitic, Fuga de generalizare, din lucrările prof, Brăiloiu, ar trebui să fie ca o mustrare continuă, pentru pripiţii ce alătură două date să tragă „concluzii". Studierea unui gen de muzică dintr'un singur sat, o vale ori un mic ţinut, impune o aprofundată analiză, ce duce la adevărata cunoaştere, Aceasta ne-a lipsit in trecut, când fiecare credea că poate vorbi cu uşurinţă despre cântecul popular în genere, şi că poate soluţiona probleme de folclor muzical în două, trei pagini, Iată de ce, orice publicaţie ieşită din pana prof, Brăiloiu, constitue un eveniment pentru cei cu dragoste adevărată pentru cântecul popular. Cum e orânduit materialul în „Bocete din Oaş", e arătat in scurtul studiu introductiv, în care sunt expuse în stilul clar, ce-i caracterizează scrisul, rând pe rând, datele ce l-au condus la clasificarea textelor literare: „după gradul de realitate", adică texte cântate la mort, la mormânt, ori reconstituiri, ca la: tată, frate, etc, E cel dintâi ce a afirmat in folclor că bocetul nu e cum se credea, o formă improvizatorie, dela început până la sfârşit, ci e ţesut „dintr'o seamă de motive poetice tradiţionale, cunoscute tuturor", O problemă ce se pune în chip deosebit pentru Ţara Oaşului, e aceea a anacruzelor, Precizarea din acest studiu dovedeşte încă odată cât e de necesară înregistrarea cu fonograful şi transcrierea fidelă, Textele poetice, sunt notate fonetic, cele cântate, deosebindu-se de cele dictate, prin anacruze, completări muzicale şi repetiţii de versuri. La fiecare vers, e arătat satul şi iniormatorul dela care a fost cules, împreună cu tot ce a spus în legătură cu textul. Amintesc bocetul Măriei Mihoc, din Certeza, aproape în întregime improvizat, de o frumuseţe şi expresivitate ce impresioneză pe oricine. Povestea sinceră, a fetei rămasă fără mamă şi aruncată în drum, de tată, pentru a face pe plac vitregei, nu poate fi cu uşurinţă uitată. Teme ca: întâlnirea cu cei morţi de mai 'nainte, plecarea din casa plină cu oameni, iertările mortului, cui lasă ceva, chemarea după el a celui ce boceşte pentru a scăpa de necazuri, bucuria cimitirului, moartea asemănată cu nunta la tineri, drumurile mortului, cântatul cucului etc, sunt CONST, BRĂILOIU: Bocete din Oaş, (Extras din Grai şi Suflet, VII, revista „Institutului de filologie şi folclor"). 1938, Bucureşti. In folclorul muzical, până mai acum câţiva ani, era obiceiul să se lucreze fără nicio dată ce putea servi de control, ori îndreptar, celui ce ar fi vrut să calce pe urmele culegătorului, iar melodiile erau prezentate într'o notaţie sumară, schematică, în care variaţiile melodice nu contau; aceasta din falsa credinţă a culegătorilor: că, cel ce cântă schimbă mereu, fără rost, cântecul, după bunul lui plac, Prof. Brăiloiu ne-a dat însă un alt sistem de transcriere a cântecelor populare, sistem ce începe a fi adoptat de cei ce au asemenea preocupări. încă din 1932, când a publicat în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", anul X, N-rele 1—4, studiul: „Despre bocetul din Drăguş", a rupt cu felul de transcriere obişnuit, şi ne-a dat transcrierea melodiei pe un portativ, sub care se scriu cuvintele repetate cu melodie, Dacă melodia variază, sunt scrise doar sunetele ce se deosebesc de felul cum a cântat întâi, Acest sistem permite cititorului să observe fără greutate toate schimbările ce intervin în cursul unui cântec, repetat de acelaşi informator într'o fonogramă, Tot in această lucrare găsim o mulţime de informaţii preţioase, în legătură cu bocetul, fotografiile şi biografiile informatorilor, precum şi o serie de fotografii luate cu ocazia unei înmormântări, Bocetele din Oaş continuă această primă pu- 592 frecvente şi de fiecare dată, când sunt dictate de alt informator, au alt farmec şi par — prin schimbări de amănunt — că sunt create numai pentru mortul la care le cântă acel informator. Mulţimea diminutivelor întrebuinţate de Oşeni dau o gingăşie versurilor. întâlneşti des forme ca: mumucuţă, mămucă, mămuliuţă, măiculiuţă; bu-nuliuţu, bunuţu; multuţ; căsucă, acăsucă; lumucă, lumuţă; singurucă, etc, limbajul nefiind încorsetat în expresii rigide, ci foarte bogat. La sfârşit, studiul cuprinde un glosar cu particularităţile dialectate şi explicarea lor; foarte folositor celor străini de dialectul regiunii şi chiar pentru filologi şi fonetişti. Textelor literare le urmează cele muzicale, scrise după metoda întrebuinţată în Bocetul dela Drăguş, de care am vorbit. Prof, Brăiloiu, fuge de metoda generalizată a folcloristului B. Bartok, ce foloseşte finala sol, pentru toate cântecele, uşurând astfel studiul modurilor. Transcrierile sunt făcute aici în tonul în care au fost cântate, şi aceasta e de mare importanţă, ţinându-se astfel seama de anumite reguli estetice, respectate cu stricteţe de ţărani, (de ex.: nu pot boci pe ton înalt). Melodiile de bocet au fost grupate în două tipuri, după caracteristicele melodice, sunetul de cadenţă al rândului întâi melodic, .apoi, după întinderea melodiei, (ambitus), şi în sfârşit după ritm. Cele 17 transcrieri minuţioase, cu toate respiraţiile, fixarea la metronom a coroanelor, notarea melismelor etc, constituesc miezul publicaţiei, celalt material fiind auxiliar. Convorbirile cu diferiţi informatori asupra ritualului înmormântării, începând cu semnele ce prevestesc moartea, sunt stenografiate de d-1 H. H. Stahl, după chestionarul alcătuit în colaborare; sfârşitul chestionarului fiind aplicat la partea muzicală. Informatorii sunt prezentaţi la urmă, având fiecare fişă cu date, necesare cunoaşterii, răspândirii şi circulaţiei cântecului. Fotografiile nu ne prezintă numai ţărani în costum de sărbătoare, ci prinşi în portul de toate zilele, aşa cum se cuvine să fie într'o lucrare sinceră şi obiectiv alcătuită. Bocetele din Oaş se adaugă ca a doua piatră de unghiu, la temelia uriaşei clădiri a corpusului ce va cuprinde toate bocetele şi cântecele rituale de mort din cuprinsul ţării, lucrare pe care suntem îndreptăţiţi să o aşteptăm dela prof. Brăiloiu, singurul ce, în pasiunea pentru cântecul popular, nu s'a pierdut în fraze, ci a stăruit să-1 prezinte după cea mai perfectă metodă de cercetare. 1. Cocişiu BELA BARTOK: Melodien der rumănischen Colinde (Weihnachtslieder) (Melodiile colindelor româneşti), Wien, Universal Edition, 1935. Au trecut peste trei ani de când a apărut această a treia, din marile lucrări ale lui Bela Bartok despre muzica populară a românilor ardeleni. De atunci, nici in ziarele, nici în revistele dela noi, nu s'a şoptit despre ea un cuvânt. Prilejul sărbătoresc de acum e binevenit ca să rupem o lungă şi nedreaptă tăcere. Asemenea Cântecelor din Bihor şi Muzicii populare a românilor din Maramureş, scrierea de faţă poate fi numită o monografie, nu însă a unui ţinut dialectal, ca înaintaşele ei, ci a unui gen: cântecul ţărănesc ritual al sărbătorilor de iarnă. Povestea şi înfăţişarea cărţii sunt amândouă dovezi grăitoare ale greutăţilor de care se loveşte munca ştiinţifică, chiar a unui învăţat vestit ca Bartok. Cât priveşte înfăţişarea, întregul „Notenteil", (110 din 15 pagini), şi multe tabele şi exemple din introducere, au'fost tipărite, spre micşorarea cheltuielilor, în fac-simile, după manuscrisul autorului; iar toate textele poetice lipsesc. Cât priveşte povestea lor, Melodiile colindelor erau scrise încă din 1924: Ministerul Artelor a cumpărat atunci o copie, dăruită mai târziu Academiei Române, încredinţată apoi de aceasta Direcţiei Educaţiei Poporului, înapoiată iar Academiei, în sfârşit, dată în seama Societăţii Compozitorilor Români, care plănuia, după dorinţa lui Bartok, scoaterea unei îndoite ediţii engleze şi române, în legătură cu Oxford-Press. Din pricina relei traduceri engleze a textelor, autorul a părăsit, în cele din urmă, şi calea aceasta, mulţumin-du-se să dea la lumină numai melodiile, caligrafiate cu o grijă de şcolar cuminte, împreună cu întinsul studiu muzicologic care le însoţea. întreg materialul Bartok 1-a cules în anii 1910— 1917. Cu neasemuita lui bună credinţă, el ne spune că a socotit nimerit să mai publice odată aci toate cele 19 colinde din Cântece din Bihor, într'o tran- 593 scriere revăzută după fonograme şi „entsprechen-der", adică mai bună. împreună cu acestea, cu 30 variante „mai puţin însemnate", amintite în note, şi cu cele 27 colinde din Volksmusik ier Rumănen von Maramureş, cuprinse în toate analizele, sunt adunate laolaltă aci, peste tot, 512 texte muzicale. Cu drept cuvânt, numeşte autorul acest mănunchiu, „zur Zeit die grosste Ausgabe von Melodien dieser Gattung", Colindele au fost strânse în 33 sate din 10 judeţe, şi anume: Alba (3 sate), Arad (8 sate), Bihor (23 sate), Cluj (2 sate), Hunedoara (7 sate), Mureş (15 sate), Satu-Mare (5 sate), Someş (3 sate), Timiş şi Torontal (11 sate), Turda (7 sate). Lipsesc din: Ardealul de miazăzi, Sibiul, Făgăraşul, Braşovul; din cel de mijloc şi de miazănoapte, Târ-navele amândouă, Secuimea, Năsăudul, Sălajul, (Cercetările făcute de atunci in Târnave şi Făgăraş se pare că schimbă într'o bună măsură priveliştea muzicală), Bartok ne lămureşte dece n'a crezut cu putinţă să despartă colindele de cântecele de stea, dân-du-ne totodată câteva amănunte asupra acestor două categorii rituale şi o nouă definiţie a lor: -intre unele şi altele n'ar fi un hotar prea tăios, nici în privinţa melodiilor, nici în privinţa textelor, ba de multe ori se cântă texte de stea neîndoielnice, („eindeutig"), pe melodii neîndoielnice de colindă, sau texte de colindă pe melodii de stea Colindele sunt mai vechi şi par să fi fost altădată singurele cântări ale ceremoniei Crăciunului; neasemuit mai ţărăneşti decât cele de stea, au in vieaţa satului românesc o menire asemănătoare cu a cântecelor numite „kolatka" sau „koleda" la slavi, „regos" la unguri; însoţite uneori de anume rituri, (ca turca etc), le cântă mai ales flăcăii, (sau chiar bărbaţii) şi fetele mari. Cântecele de stea au obârşie mai nouă, semi-cultă, sunt puternic înrâurite de muzica şi poezia europeană apuseană şi se aseamănă cu cântările de „Betleem" ale Europei centrale şi apusene; le cântă mai ales copiii. Clasarea melodiilor, după sistemul descris mai departe de Bartok, a dus totuşi la o despărţire automată a melodiilor de colindă de melodiile de stea, Preţul întregului material înfăţişat de Bartok stă tot pe atât în noutatea lui, pe cât stă în măes-tria prelucrării, vădită în toate amănuntele, chiar atunci când s'ar părea că migala merge prea de- parte, sau când unele amănunte s'ar putea vedea altfel decât aşa cum le vede autorul. Cercetarea muzicologică din fruntea cărţii („Einfuhrung") este poate partea ei cea mai însemnată, Ea începe cu o analiză a versului popular românesc cântat, care cuprinde tot ce s'a pus mai de seamă despre metrica populară, şi te prinde mirarea că a putu-o scrie un străin. Deşi am tradus mai de mult descoperirile lui Bartok pe acest tărâm1), cred totuşi de folos să amintesc pe scurt legile de temelie ale versificaţiei noastre ţărăneşti, aşa cum le-a desluşit el, de astă dată dintr'un material mai felurit ca odinioară, Bartok arată mai întâi că strofa nu se întâlneşte decât în unele texte semi-culte, Versurile isometrice ale poeziei ţărăneşti sunt alcătuite cele mai multe din 4, cele mai puţine din 3 trohei, în-ţelegându-se prin troheu un grup metric în care intră o silabă accentuată urmată de una neaccentuată, nu o silabă lungă urmată de una scurtă. In toate perechile de silabe ale versului, afară de cea din urmă, silabele metric accentuate pot fi silabe neaccentuate ale vorbirii; cu alte cuvinte: accentul metric nimiceşte aci accentul din vorbire. Numai în „troheul" cel din urmă, trebue negreşit ca silaba „versbetont" să fie şi o silabă „sprach-lich betont", iar silaba „versunbetont", o silabă „sprachlich unbetont"; cu alte cuvinte: accentul metric şi cel din vorbire aici se acoperă. Legea aceasta cunoaşte totuşi o abatere: articolul şi formele lui de declinare pot fi accentuate şi în „troheul" final, deşi în vorbire poartă numai un accent secundar („Nebenton"). In cuprinsul versului, Bartok deosebeşte, ca şi Weigand, accente mai puternice şi mai slabe (deosebire de care, cât mă priveşte, m'am îndoit întotdeauna); de unde putinţa următoarelor accentuări: la 8 silabe: •"_! '"_|± la 6 silabe, ori: Cea din urmă silabă neaccentuată a versurilor poate lipsi. In cântare, ţăranii întregesc atunci versul printr'o silabă auxiliară, iar chipul de întregire („Silbenergânzung") este într'o bună măsură caracteristic pentru anume ţinuturi, In colindele de faţă: 1. când hepta- sau pentasilabul sfârşeşte cu si- >) Bila Bărtâk: Scrieri mărunte despre muzica populară românească. Bucureşti, 1937. 594 labă închisă, se întregeşte pretutindeni cu a, (uneori ui); 2. când sfârşeşte cu diftongul: vocală+u, se-mivocala ti, se preface pretutindeni în vocală plină; 3. când sfârşeşte cu diftongul: vocală + i, ori se adaugă vocala u, ori semivocala i se preface în vocală plină (în Mureş şi în Câmpie de cele mai multe ori, în Bihor, Turda şi Alba, câte odată); 4. când sfârşeşte cu silabă deschisă, se întregeşte cu re (în Hunedoara, rareori, ră) în Bihor, când cu re, când cu le. In loc de u, se aude uneori: i, ti, ă, foarte rar i. întregirea cu mă nu se întâlneşte în colinde ni-căeri, nici chiar acolo unde este obişnuită în cântecele propriu zise, ca în Bihor. Când versul se împarte în hemistihuri rimate, întregirea se poate face şi după silaba 3. întregirea lipseşte câteodată, mai ales la sfârşit de melodie, şi aproape mereu în cântările semi-culte. Maramureşul ,,şi poate şi ţinuturile învecinate", întregesc mai puţin. Se poate chiar întâmpla ca un vers de 6 sau 8 silabe să piardă în cântare silaba finală. Puţine versuri populare încep cu o anacruză. In cântare, ori se înlătură atunci anacruză (,,'ntreabă", în loc de „întreabă" etc), ori vocala din anacruză, se topeşte într'un diftong cu silaba de întregire a versului dinainte, ori anacruză se întrebuinţează (amănunt ciudat) drept silabă de întregire a acelui vers. Numai arareori silaba-ana-cruză se cântă pe un sunet-anacruză anume (ceea ce dovedeşte că poporul o simte străină de vers). Bartok înseamnă şi unele însuşiri metrice ale refrenurilor: pe lângă „trohei", aflăm aici şi alte picioare metrice (de pildă, dactilul); numărul silabelor: 2—27; întregirea poate lipsi; când refrenul sfârşeşte cu silabă neaccentuată deschisă, aceasta cade de multe ori. Pe anacruzele muzicale, atât de caracteristice, ale cântării ţărăneşti, se rostesc silabele: ai, ăi hăi, ă, i, că, da, şi, sau consoane surde ca: m sau n. Clasarea melodiilor se întemeiază, în bună parte pe metrica versurilor. Bartok a părăsit, după cum ne spune, „atât sistemul din Volkmusik der Rumă-nen von Maramureş^ cât şi cele două sisteme descrise în Das ungarische Volksliedn, fiindcă, „se pare că fiecare material cu însuşiri deosebite cere un sistem de clasare deosebit şi ticluit anume". De astădată, Bartok împarte întâi colindele în două clase mari (,,Hauptklassen"): cele cu ver- suri de 6 şi cele de cu versuri de 8 silabe (în privinţa refrenurilor, împărţirea aceasta se loveşte de anume piedici, mărturisite fără înconjur). Clasele se împart apoi în „subclase", după numărul rândurilor melodice din melodii, (perechile de versuri melodic legate două câte două fiind socotite ca un singur vers: 6 + 6). Pasul următor e neaşteptat: clasarea mai departe o hotărăşte ritmul S'ar putea aduce multe argumente împotriva acestui fel de a vedea; Bartok însuşi arată că el se bizue pe o ipoteză, anume înlocuirea unui vechiu ritm giusto, printr'un rubalo-parlando mai nou de unde nevoia aflării ritmului primitiv („ursprun-glich") după „analogii", care lasă câteodată loo tălmăcirii subiective. Şi totuşi, se pare că Bartok are dreptate, de vreme ce a fost cu putinţă adunarea la un loc a mai tuturor variantelor ale mai tuturor tipurilor. De aici încolo, clasarea este cea mai de mult cunoscută nouă: după sunetele de cadenţă ale rândurilor melodice (melodiile fiind toate transpuse aşa fel ca să sfârşească cu finala soli), iar Ia urmă, după ambitus. Cu obişnuita lui lipsă de cruţare faţă de sine, Bartok spune deschis că, nici sistemul acesta de clasare, oricât de migălos, nici vreun altul, nu tn-gădue o apropiere mecanică a variantelor, (ţelul de căpetenie); o ajută însă într'atât, încât melodiile cele mai multe de cântec de stea au fost, cum spuneam, despărţite de colinde. Spre mirarea noastră, scările — sistematizate într'o tabelă la pag. XVIII — n'au fost deloc luate în seamă la clasare, şi, după câte se pare, iarăşi cu drept cuvânt pentru toate ţinuturile, afară totuşi de Bihor, unde aşi crede că scara este semnul cel mai izbitor al unei categorii întregi de colinde. Se ridică astfel întrebarea, dacă nu cumva chiar un material mărginit, ca acesta, n'ar trebui împărţit şi el in mai multe grupuri, clasate fiecare după „însuşirile deosebite'1 de care a fost vorba. Din analiza melodiilor pe care se întemeiază clasarea arătată, se limpezesc unele învăţăminte asupra muzicii colindelor ardeleneşti: 1) stilul lor nu este unitar, ci foarte felurit; 2) structura cea mai răspândită este cea din 3 rânduri melodice, cu cadenţa principală după, rândul 2; 3) ritm tempo giusto. In structura ABA, refrenul stă obişnuit drept B; în structura ABBv şi ABC, drept Bv sau C; în structura ABAB şi ABAC, drept B (de două ori) sau drept B şi C. In Alba şi Hunedoara, colindele se cântă antifonic. Intrarea unuia din coruri, se face in Alba, înainte ca celălalt să fi sfârşit melodia, încât, timp de o clipă, 59$ cântarea pare polifonă. Pe alocurea, Bartok a aflat, cel dintâiu, melodii cu ritmul îndeobşte numit „bulgăresc", din pricina marei lui răspândiri in muzica populară a bulgarilor. Deşi cunoscut şi din muzica turcă şi din cea românească de dincoace de munţi (Geamparale, Ca la Breaza, Brâu pe şapte şi pe şase etc), ba chiar din cea de joc a Ardealului de miazăzi, totuşi, descoperirea lui in locuri depărtate ca Bihorul, înseamnă pentru folklorul muzical o cucerire de preţ. După părerea lui Bartok, Hunedoara şi Alba, deoparte, Bihorul de alta, au un stil melodic de colindă deosebit, atât prin structură, cât şi prin ritm şi scară. Şi acolo, şi, mai cu seamă, aici, se simte înrâurirea muzicii lumeşti a locului, vădită, in Bihor, intr'o familie Întreagă de colinde. Bartok spune că tipul de colindă din Hunedoara şi Alba nu se aseamănă cu nicio altă muzică populară cunoscută lui. Cât priveşte legătura dintre melodiile colindelor ardeleneşti şi muzica altor popoare, Bartok crede că unele scări „cu semi-cadenţă finală" ar da de bănuit o înrâurire a muzicii ţărăneşti sud* slave, fiindcă asemenea scări se întâlnesc foarte des acolo. (Ar rămâne insă de văzut, dacă finalele acelor scări pot fi înţelese numai ca semi-cadenţe şi dacă ajunge aflarea unuia şi aceluiaşi fapt în mai multe locuri, dovedeşte negreşit înrâurire) De altă parte, scările asemănătoare cu majorul şi minorul modern sunt seninele însuşirii de către popor, a unora din elementele muzicii apusene moderne; de altfel, le întâlnim, cum se putea bănui, mai ales în cântece de stea. Câteodată, analiza descoperă înlănţuiri neaşteptate: trei colinde par ivite din melodii, desigur străvechi, ale bisericii catolice. Bartok arată pe larg că, în ciuda multor asemănări înşelătoare, colindele româneşti — afară de una singură, ciuntită, din Maramureş, — nu au niciun fel de înrudire cu muzica populară ungurească, din care nu este împrumutată nici scara pentatonică a unora. Bartok, ne mai dă o seamă de lămuriri de amănunt, asupra legăturii dintre text şi melodie. Pe scurt: 1) In cântecele semi-culte, melodia este nedespărţită de textul ei; 2) şi în colindele curat ţărăneşti, se întâmplă ca o melodie să apară însoţită întotdeauna de acelaşi text; 3) refrenurile cu aceeaşi metrică, se cântă uneori unul în locul altuia; 4) refrenurile sunt mai adeseori legate d? aceeaşi melodie, mai arareori de acelaşi text, aceasta, mai cu seamă la colindele menite unor anume case, (cu flăcău, cu fată mare etc.); 5) unele refrene nu se cântă decât la texte bexa-silabice. Din cele de mai sus, înţelegem de ce s'a văzut Bartok silit să încerce o îndoită clasare a colindelor: a melodiilor de o parte, a textelor de alta. Că tipărirea textelor a trebuit amânată pe alte timpuri („spătere Zeiten") nu poate fi îndeajuns deplâns. Din bogatul „Textteil", care lipseşte, am fi avut multe de învăţat. In el am fi aflat şi câteva podoabe nebănuite ale poeziei noastre populare, ca acea baladă stranie din Mureş (poate o colindă pentru familie cu fii vânători?) pe care Bartok a scris compoziţia lui pentru cor, solişti şi orchestră, numită Cantata profana: Cel uncheş bătrin El că şi-o davut Nouă fluşori. El nu l-o 'nvăţat Ntcl văcăraşl, Făr' el l-o 'nvăţat Munţii la vânat, Punte şl-au d-aflat Urmă de cerb mare. Atât au urmărit, Pân' s-au rătăcit Şl 8-au neftlnat Nouă cerbi de munte. Drag tălcuţu lor Nu şl-au mal răbdat Şl el s-o luat Puşcă şl-au 'nţăglat Şi-n munţi au vânat, Punte şi-au d-aflat, Nouă cerbi de munte, 'ntr-un genunche-o stat, Tras-au să-1 săgete. Cerbul cel mal mare Din grai şl-o strigat: .Drag tălcuţul nostru, Nu ne săgeta, Că noi te-om lua In ceşti coarne razi Şi noi te-om ţipa Tot din munte 'n munte Şi din plai In plai Şl din piatră 'n piatră, Tot tiră te-1 face". Tăicuşoru lor Din grai şl-o strigat: .Dragi fluţll mei, Haldaţi voi acasă La măicuţa voastră. Cu dor vă aşteaptă, Cu măsuţa 'ntinsă, Cu făclii aprinse, Cu pahare pline". Cerbul cel mai mare Din grai şl-o grâlt: .Drag tăicuţul nostru, Du-te tu acasă La măicuţa noastră, Că coarnele noastre Nu Intră pe uşă, Făr' numai prin munte; Picioarele noastre Nu calcă 'n cenuşă, . Făr' numai prin frunză; Buzuţile noastre Nu-şi beau din pahare, Căci beau din Izvoare". Const. Brăiloia 596 POPOARELE V I N IAN. S. MOLLOFF and A, POPSTOYANOFF: Caracteristic farm groups in Bulgaria. Organisa-tion and income. (Categorii caracteristice de gospodării din Bulgaria, Organizare şi venituri). Sofia, 1938, CHRISTINA MOCHEVA: The bulgarian village agricultural household during 19351936. Budget, home-condition, amount and use of labor. (Menajul gospodăriilor ţărăneşti bulgare in anul 1935/936, Bugetul, condiţiile de trai, cantitatea de muncă şi întrebuinţarea ei). Sofia, 1938, JAN. S, MOLLOFF and AT. IV. USUNOFF: Types of Farming in the Plovdiv Country, (Tipuri de economie ţărănească în ţinutul Plovdiv-Filipopol). Sofia, 1932, IAN. S. MOLLOFF and CLAYTON E. WHIPPLE: Types of Farming in Lowetch Country, (Tipuri de economie ţărănească în ţinutul Loveci). Sofia, 1935. IANAKI S. MOLLOFF: Aims of agricultural production. What new aims be giwen to bulgarian agricultural production? (Idei directoare pentru producţia agricolă. Ce directive noi trebuesc imprimate producţiei agricole bulgare?). Sofia, 1930. / Cărţile acestea, îngăduesc conturarea activităţii unuia din cele două cartiere generale ale cercetării vieţii rurale bulgare: a Şcoalei Profesorului Molloff. (Celălalt este ramura sofiotă a şcolii an-tropogeografice a răposatului profesor dela Be'-grad Cvijici). Documentarea bogată asupra condiţiilor economice şi sociale ale ţărănimii bulgare, pe care o cuprind, le face deosebit de preţioase. Toate cinci volumele acestea, fac parte din seria publicaţiilor Institutului de cercetare a economiei agricole dela Sofia, (alăturat Facultăţii de Agronomie şi Silvicultură), pe care-1 conduce prof, Molloff, Sunt scrise bulgăreşte, dar înţelegerea lor este uşurată străinului, prin rezumate englezeşti. Şcoala prof, Molloff lămureşte vieaţa economică a satelor, cercetând: Alcătuirea şi rentabilitatea gospodăriilor ţărăneşti bulgare (1); Structura economică a deosebitelor ţinuturi ale Bulgariei (2); Consecinţele practice ale acestor cercetări sunt trase în Scrieri de îndrumare (3), ce arată remediile neajunsurilor constatate şi mijloacele pentru mai buna organizare economică a vieţii rurale a Bulgariei, (Intr'unul din ţinuturile Bulgariei, Loveci cu numele, programul de mai bună organizare economică, propus de Institut, e realizat activ, cu mijloacele oferite de Fundaţia americană Near-East şi sub conducerea trimisului acesteia d-1 Clayton E. Whipple). 1, Cercetarea de gospodării, poartă asupra a) exploataţiei agricole şi, b) menajului. a) Studiul exploataţiei agricole a fost început în 1929/930, şi e realizat cu ajutorul unor carnete compuse din patru părţi: 1, Inventar; 2. Operaţii băneşti; 3. Producţie şi consumaţie; 4. Munca prestată. întocmirea lor a fost precedată de cercetări speciale, de felul studiilor prof. Molloff, asupra măsurii în care sunt folosite puterea de lucru a omului şi a vitelor în gospodăria ţărănească bulgară (Sofia, 1927), şi asupra muncitorilor agricoli, (Sofia, 1923). , Rezultatele au fost publicate succesiv. In 1932 a apărut înfăţişarea semnată de prof, Molloff şi de IV. Kondoff, a celor 44 gospodării ţărăneşti studiate în 1929/930. Prezentarea, datorită aceloraşi autori a celor 73 resp. 66 gospodării, studiate în 1930/931 şi 1931/932, a apărut în. 1933 respectiv în 1936. Lucrarea, datorită prof. Molloff şi d-Iui A. Pop-Stoianoff, pe care o recenzăm, înfăţişează rezultatele cercetării întreprinse în 1935/936 a 109 gospodării ţărăneşti, Au fost studiate, în egală măsură, gospodării în care precumpăneşte producţia cerealelor, gospodării ce trăiesc cu deosebire din creşterea vitelor şi gospodării întâi de toate viticole sau specializate în culturi industriale. Reproducem tab.ela în care rezultatele acestei cercetări sunt rezumate prin înfăţişarea situaţiei câte unei gospodării reprezentative pentru fiecare din categoriile indicate mai sus, (la mijloc între cele mai bogate şi cele mai sărace): Categoria (1) Supraf, cultivată (2) Muncă omenească Muncă a vitelor Capital activ Leva Venit brut Leva Cheltuieli Leva Venit brut Leva totaJ (3) la ha (4) total (5) la ha (6) total (7) la ha (8) total (9) la ha (10) total (11) lă ha (12) total (13) la ha (14) Qosp, cerealieră. , Gosp. de cresc, vite . Gosp. de viticultori şi de cult. industriale 15.603 10256 12504 598 681 859 136 121 101 8,7 115 7,9 319597 431582 24592 31.133 33.730 74.154,79 62550,69 84.061,40 4.7525 6.098,9 65652 54.005,10 52.237,01 3.461,2 5.093,4 20.149,7 10.312/8 23.431,9 12913 1005,6 1830,0 60.62950 4.7352 597 Precum se vede din acest tablou cercetarea a purtat asupra gospodăriilor înstărite, capabile să trăiască din agricultură (potrivit constatărilor anchetei agricole, întreprinse în Bulgaria, in 1934, gospodăriile, dispunând de suprafeţe mai mari de 10 ha, nu cifrează decât 15% din totalul de 760.000 gospodării ţărăneşti). b) Ancheta întreprinsă în 1935/936, de una din colaboratoarele prof. Molloff, d-ra Christina Mo-cheva, în 939 gospodării din 193 sate răspândite pe toată suprafaţa ţării, lărgeşte considerabil raza cercetărilor Inst. Bulgar de economie agricolă, asupra unităţii, atât de complete şi de complexe, care e gospodăria, lămurind, pentru întâia dată, în Bulgaria, problemele menajului fi ale muncii in casă a femeii. Cercetarea aceasta de mari dimensiuni a privit nu numai gospodării înstărite, ci şi gospodării mijlocii. Suprafaţa medie stăpânită de gospodăriile studiate este de 6,05 ha, iar capitalul învestit, mediu 146.000 Leva. Auxiliarii (slugi) şi întreţinuţii, care trăiesc în comun cu familia, fiind înglobaţi, fiecare menaj număra, în medie, 6,1 membri, ce reprezentau 4,66 unităţi consumatoare (această unitate a fost echivalată cu hrana trebuitoare unui bărbat adult; femeia a fost cotată cu 0,8 unităţi consumatoare, iar copiii, în raport cu vârsta, cu 0,1—0,8 unităţi consumatoare). Distribuţia cheltuielilor acestor menaje ţărăneşti, e arătată în tabelul II. sură de gospodărie, care se dovedeşte a fi au-tarhă încă în măsură însemnată. Materialurile şi produsele furnizate de gospodărie în vederea satisfacerii nevoilor menajului, aveau valoarea de 16.793 Leva şi reprezentau 69,70% din cheltuielile totale-Cumpărăturile din târg şi prăvălii reprezentau numai 7.300 Leva, adică 30,30%. Hrana e prea puţin variată. Constă cu deosebire din cereale (72%) şi numai în măsură redusă din carne (10%), produse lactare şi ouă (6%). Legume (5%), fructe, struguri, pepeni (4%), băuturi alcoolice (2%) şi zahăr, orez şi altele (1%). O cotă de 82,6% din alimentele consumate proveneau din producţia gospodăriei proprii; restul de 17,4% fiind cumpărate dela târg şi cu deosebire din băcăniile săteşti. Cantităţile medii din alimentele mai de seamă cu care s'a hrănit unitatea consumatoare în anul anchetei au fost: 352,7 kg pâine; 27,5 kg carne; 0,5 kg peşte; 4,9 kg slănină; 1,1 kg unt; 9,5 kg uleiuri vegetale (floarea soarelui şi altele); 71 buc. ouă; 2,1 kg zahăr; 2,7 kg orez; 110 kg legume proaspete; 13,3 kg fasole, mazăre şi altele; 13,3 kg cartofi; 24,0 kg fructe proaspete; 81,6 kg struguri, 30,5 litri vin. Hrana zilnică a unităţii consumatoare reprezintă 3.408 calorii, fiind excedentară în hidrocarburi şi deficitară în grăsimi. Îmbrăcămintea şi încălţămintea e procurată mai mult dela târg (63,5%, resp. 92,2%), decât produsă în gospodărie (36,5%, resp. 7,8%). E drept, în cazul îmbrăcăminţii, se cumpără numai ţesăturile; cusutul se face aproape totdeauna în gospodărie. Încălţămintea gospodăriilor studiate, care a fost inventariată, era alcătuită astfel: opinci 65,8%; bocanci 15,7%; opinci şi ghete de cauciuc 8,9%; papuci 4,8%; galoşi 4,8%. încălzitul se face în 97,6% din gospodării cu lemn sau materialuri produse de gospodărie. In rândul combustibilelor a 8,4% din gospodării figurează şi cărbunele. Luminatul se face în 72,5% din gospodării cu petrol. De lumină electrică dispun numai 6,2% din gospodăriile studiate. Cheltuielile care satisfac nevoi culturale sunt făcute în deosebi cu copiii de şcoală. Cheltuielile pentru nevoi personale sunt reprezentate de cumpărăturile de tutun, băuturi, cafea. Locuinţa e puţin igienică şi puţin confortabilă. Familiile, deşi au în mijlocie, cum am văzut, 6 membri, trăiesc într'o singură încăpere, rareori în două. Se întâmplă ca 9 persoane să trăiască într'o singură cameră. Paturile nu sunt în număr II. Cheltuielile a 939 menaje bulgare (1935/36). Cheltuiala (1) Media Leva (2) "o (3) TOTAL ............... 24.093' 16.489 2391 1.048 1.040 327 449 723 97 582 61 880 100/00 6843 9/33 435 Încălzit ............... 432 136 Mobilier............ 133 302 0.40 2.42 035 3.71 Un sfert din gospodăriile studiate (24,28%) au ocupaţii anexe. Datorită veniturilor realizate prin acestea, prezintă un nivel de vieaţă mai ridicat, putând cheltui mai mult, în medie 25.327 Leva. Cheltuiala medie a gospodăriilor fără ooupaţii anexe, dimpotrivă, nu trece de 23.612 Leva, Nevoile menajului sunt satisfăcute în mare mă- 598 suficient; membrii a 11,2°/t> din menajele ţărăneşti stucţiate nu posedă paturi şi dorm pe jos, Pe deasupra, în multe gospodării se găteşte tot în încăperea în care se doarme; numai 43,6% din aceste menaje dispun de o bucătărie deosebită. In aceasta lipseşte atât apa cât şi un canal de scurgere. Privată nu se găseşte în 17,4% din gospodării. Munca în menaj a femeii se împarte aşa, in gospodăriile studiate: grija de îmbrăcăminte ia 37,0%> din orele de lucru; gătitul 30,9%; grija de copii 10,7%; deretecatul 9,4%; făcutul de pâine 6,3%; spălatul 5,7%, Muncile acestea se fac cu anume variaţii sezonale determinate în bună parte de faptul că femeia lucrează şi la câmp şi face şi reparaţiile mai mici la casă. 2- Structura economică a finuturilor bulgare, e stabilită de şcoala prof. Molloff, cu ajutorul unei adaptări ingenioase Ia studiul economiei agrare a metodei geografice elaborate în ultimele decenii de dialectologi şi folclorişti. Se cartografiază pe câte o hartă a ţinutului pentru fiecare sat: populat» la 10 ha; procentul de pământ arabil, de livezi, de grădini de legume, de vii, de păşuni naturale, de culturi furagere, de păduri, de cereale, de culturi industriale, de legume, de pepeni, de pârloagă; proporţia, la 10 ha, a vacilor şi bivoliţelor, a porcilor, a oilor, a caprelor, a păsărilor; tehnica de îngrăşare a pământului, nivelul deasupra mării; depărtarea de târguri şi staţii de cale ferată şi alte date de acest fel, Suprapunând aceste hărţi şi grupând satele ce se găsesc pe aceeaşi treaptă de organizare agricolă (cultură autarh-extensivă — cultură capitalist intensivă), pot fi determinate zonele economice ale ţinutului. Au fost studiate până acum, cu metoda aceasta mai multe ţinuturi. Publicităţii i-au fost date analize ale structurii economice a ţinuturilor: Sofiei (prof. M. în colaborare cu T. Bacardcielf, 1931); Pleunei (prof. M. în colaborare cu At. Usu-noff, 1932); Plovdivului (prof. M., în colaborare cu At. Usunoff, 1932); Loveciului (prof. M., în colaborare cu Clayton E. Whipple, 1935,. Cele două ţinuturi din urmă, de a căror analiză am putut lua cunoştinţă, prezintă o structură economică foarte regulată, condiţionată mai ales de orografie, aşezarea căilor de comunicaţie şi a târgului. Fiecare se divide în trei zone: 1) Satele din depresiune şi văile laterale cu pământ arabil în luncă şi apropiate de piaţă; 2) Satele de coastă cu pământ mai sărac şi cu legătură mai dificilă cu oraşul; în sfârşit 3) satele periferice, cu le- gături foarte rele cu târgul. Cum celelalte două ţinuturi studiate (Sofia, Plevna), reprezintă, la fel, raza de atracţie a unui oraş, e prea probabil ca structura lor să prezinte aceleaşi zone, care sunt tocmai centura de zone din jurul Capitalei fictive a lui Thiinen (Der isolierte Staat în Bezie-hung auf Landwirtschaft und Nationalokonomie, 1826), modificate prin orografie şi aşezarea căilor de comunicaţie. 3. Volumul Ce directive noui trebuiesc imprimate producţiei agricole bulgare? este una din scrierile de îndrumare ale prof. Molloff. Ea militează pentru remediul agricol al suprapopulării rurale, pentru adoptarea culturilor intensive. Argumentarea prof. Molloff, este următoarea: Cum în Bulgaria majoritatea gospodăriilor ţărăneşti are pământ puţin (cele sub 5 ha reprezentau 53,9% la data anchetei agricole din 1934), şi numărul de bărbaţi activi în agricultură e mare (64 la 100 ha), capacitatea de lucru a acestora nu poate fi complet folosită în agricultura extensivă tradiţională a Bulgariei. De vreme ce însă, industria nu este desvoltată, trebue găsită modalitatea de a valorifica prisosul acesta de putere de lucru tot în agricultură. Trebue lichidat, în acest scop, paradoxul economiei agricole bulgare, perseverenţa Ia cultura extensivă a cerealelor (68,4% din suprafaţa cultivată în 1926), cu toate că suferă de prisosul puterii de lucru. Cerealele trebuesc înlocuite în măsură considerabilă prin culturi inr tensive. Aceasta e directiva nouă, ce trebue imprimată agriculturii bulgare. Producţia de cereale trebue redusă la necesităţile de consumaţie, iar atenţia agricultorilor îndreptată asupra culturilor, care cer muncă multă şi îngăduiesc ridicarea nivelului de vieaţă: creşterea de animale de rentă (vac> porci, păsări), cultivarea de plante industriale, textile, de legume şi fructe. E drept că recursul la culturile intensive nu înlătură toate dificultăţile, cum ar reieşi din această argumentare. Eficacitatea lui este limitată de capacitatea debuşeelor interne şi externe de a absorbi carne, ouă, fructe, produse lactare, plante textile şi industriale. Dar piaţa externă şi chiar internă, pentru produsele de acest fel din Europa de Sudi Est, sunt încă destul de întinse, O dovedeşte tocmai reuşita eforturilor bulgare de a produce şi de a exporta struguri de masă, tomate, păsări. A. Golopenfia Ş<39 ÎNSEMNĂRI „NAŢIONALISMUL" SOCIOLOGIEI ROMÂNEŞTI ŞI „EMPIRISMUL" EI A apărut de curând un volum, Les convergences des sciences sociales et l'Esprit internaţional, (Convergenţa ştiinţelor sociale şi spiritul internaţional), editat de Centre d'Etudes de Politique etrangere, (Paris, Hartmann, 1938), El cuprinde comunicările făcute la Conferinţa internaţională a ştiinţelor sociale, convocată în Iulie 1937, cu prilejul Expoziţiei internaţionale dela Paris, Nu menţionăm volumul acesta de dragul cuprinsului lui, care este bogat, aducând câteva comunicări de un interes deosebit. Ci de dragul prefeţei prof, Bougle in care judecând cu prilejul celor două comunicări ale prof, Guşti, Sociologia făcută aci la Bucureşti, îi găseşte neajuns că este naţionalistă şi nu generală şi că se pierde in empirie, in loc să contribue la unificarea ştiinţelor sociale. Să ne fie îngăduit să discutăm aceste concluzii şi premisele lor. Obiectul celor 15 pagini ale prefeţei prof. Bou-glâ îl constHue două afirmaţii: 1, „Ştiinţelor sociale le mai trebue până să de păşească faza naţională", (12), 2, „Pentru înaintarea ştiinţelor sociale, coordonarea efectivă a feluritelor discipline, desemnate prin acest nume, efortul metodic de a face ca rezultatele lor să se înmănuncheze, este necesară în măsură încă mai mare decât aproprierea spirituală a cercetătorilor, despărţiţi prin frontiere" (16), Premisa întâiei din aceste două afirmaţii o con-stitue următoarea idee despre natura ştiinţelor, pe care o reproducem, spre a o putea discuta, „Unul din semnele după care se recunoaşte maturitatea unei ştiinţe, constă în faptul că zestrea de propoziţii pe care le-a constituit, este asimilabilă de oricine, oricare ar fi ţara lui natală şi, la fel, metodele cu ajutorul cărora au fost descoperite,,, pot fi explicate şi aplicate oriunde. Scriu chiar pentru turci, spunea Descartes, iar Pasteur, amintea că savantul are patrie; ştiinţa, dimpotrivă, nu, E timpul ca ştiinţele despre om, să se apropie, la rândul lor, de acest ideal, căci riscă altminteri să-şi piardă caracterul de ştiinţe, Cei ce se aşează într'un punct de vedere estetic, pot concepe ca un autor să-şi caute gloria în crearea de opere scrise, sub semnul patriei şi care să rămână literalmente intraductibile. Cine însă vrea să fie productiv în ştiinţele sociale, are de întâie datorie să încerce să desbrace costumul lui local. Trebue să producă la zi, prin metode, aplicabile de către oricine, propoziţii pe care toată lumea să le poată înţelege", (14). Faza naţională ar fi, declară prof. Bougle, deosebit de pronunţată la naţiunile din Europa centrală. „Conferinţa a putut constata, prin destule mărturii, că aceste preocupări politice şi naţionale, n'au încetat până azi să fie deosebit de active în ţările Europei centrale, care profită d« urmările marelui războiu, sau se apără împotriva lor" (13). Faptul că sociologia şcoalei prof, Guşti a put până acum cercetarea monografică a satelor în centrul preocupărilor ei, ar fi expresia acestei „influenţe a climatului politic asupra unei discipline care ar trebui să fie pur ştiinţifică". „In monografiile de sate al căror spor în România 1-a înfăţişat d. Guşti,.,,, se manifestă o convingere,,,,, foarte puternică: dacă anchetele de sate reprezintă în ochii colegilor noştri români adevăratul centru al Sociologiei, faptul se explică, fără îndoială, numai prin împrejurarea că pentru ei populaţiile rurale, conservatoare de obiceiuri şi de practici preţioase, sunt forţa de căpetenie, atât morală, cât şi materială a României", (13), Ideea prof. Bougle, despre natura ştiinţelor, este fără îndoială întemeiată. Căutarea metodelor, ce îngădue buna cunoaştere a realităţii sociale, nu este, insă singurul rost al omului de ştiinţă, specializat în studiul realităţilor sociale. Uneltele metodice şi teoretice, sunt căutate de el în vederea unui scop, ce transcendă ştiinţa; în vederea înlesnirii conducerii vieţii sociale. Rostul ştiinţelor sociale, este să lămurească situaţia unităţilor sociale, care ridică probleme, a unui sat sau a tuturor satelor sau a unui întreg popor, să facă previziunile posibile, despre evoluţia lor viitoare, 600 să propună măsurile de luat în cazul lor, Fapt pe care liau evidenţiat strălucit marii începători francezi ai sociologiei: Saint-Simon şi Comie, când susţineau că cercetările sociologului au menirea să ajute pe inginerul social să reorganizeze realitatea socială în modul cel mai bun cu putinţă. Opinia prof. Bougle despre activitatea şcolii române de Sociologie, nu pune în cumpănă corelaţia dintre activitatea de elaborare a metodelor şi a constatărilor şi activitatea de aplicare a lor pentru lămurirea anumitor părţi ale realităţii sociale. Şcoala română de Sociologie, nu se găseşte în fază de elaborare a metodelor; aceasta a avut loc pentru ea, cu mult înainte de 1925, când şi-a început cercetările monografice. Anchetele de sate nu sunt pentru şcoala aceasta „adevăratul centru al Sociologiei", ci aplicarea unei metode, pe care anii o confirmă tot mai mult în împrejurările speciale ale României, Metoda aceasta, pe care nu o remarcă prof, Bouglâ, deşi comunicările prof, Guşti o subliniază în repeţite rânduri, consistă în hotărîrea de a lămuri realitatea socială prin studiu nemijlocit şi pe toate feţele, nu mijlocit şi fragmentar, prin citire de cărţi şi izolare de fragmente. Ea n'are nicio legătură specială cu satele româneşti, fiind o atitudine, ce poate fi deţinută în faţa oricărei unităţi sociale: a unor regiuni sau oraşe, a unor ţări, grupuri de ţări, ori a întregii omeniri. Faptul că şcoala română de Sociologie a aplicat metoda aceasta timp de un deceniu, cu deosebirea satelor, este urmarea structurii sociale a României, care este în mare măsură rurală şi a nevoilor administraţiei româneşti, care arc nevoie de o lămurire a situaţiei satelor şi de o indicare a ceea ce se poate face pentru ele, In Franţa, şcoala Guşti s'ar fi preocupat probabil cu precădere de oraşe şi ar fi studiat pe viu, cu ţinerea în seamă a tuturor aspectelor, oraşelor şi muncitorimea lor, F, adevărat că satele acestea sunt „forţe de căpetenie, atât morală, cât şi materială a României", Dar ele n'au pentru Şcoala română de Sociologie această însemnătate, prin faptul că sunt „conservatoare de obiceiuri şi de practici preţioase". Nu au nici prin faptul că sunt pe calea orăşenizării şi a occidentalizării. Ci simplu, pentru faptul că reprezintă trupul poporului român, unitatea, pe a cărei bună conducere trebue să o înlesnească înainte de toate prin cercetările lor sociologii români. Cercetătorii formaţi de; prof. Guşti, constată atât elementele tradiţionale, cât şi pe cele revoluţionare şi stabilesc greutatea lor, Oamenii de acţiune ai şcolii, nu au o ideologie, care să-i constrângă să vrea întoarcerea României la stările patriarhale dela 1400, sau transformarea ei într'o utopie din cele visate pentru anul 2000, Plecând dela constatările nestânjenite de idei preconcepute ale cercetătorilor, oamenii de acţiune din Fundaţia „Principele Carot", ai şcoalei prof. Guşti, dau ţării întregi exemplul unei adevărate acţiuni de evitarea zguduirilor, a unei „reduceri a crizelor în simple schimbări", de felul celor pe care le cereau aceiaşi Saint-Simin şi Comte, dela inginerii sociali, încetinesc părăsirea tradiţiilor cu importanţă socială şi grăbesc primirea inovaţiilor salutare. Consolidează cultura spirituală ţărănească tradiţională în măsura putinţelor şi promovează adoptarea igienii, a tehnicilor moderne de agricultură şi de creştere a vitelor, de desfacere şi de aprovizionare. In cazul şcolii de sociologie româneşti, „faza naţională" se reduce la aplicarea in împrejurările româneşti a unei metode care a întrecut în Sociologie impasul din deceniile trecute al ştiinţelor sociale: cultivarea teoriei de dragul teoriei şi confuzia dintre istoria doctrinelor şi rostul activităţii în ştiinţa respectivă, A doua afirmaţie pleacă dela constatarea câ nici măcar volumul „Les Sciences sociales en France", scos de organizatorii conferinţei, nn este redactat înir'un spirit de conlucrare al ştiinţelor sociale". A fost totuşi una din ambiţiile şcoalei întemeiată de Durkheim..... de a arăta ştiinţelor sociale speciale: dreptului, economiei politice, istoriei religiilor, că ele tratează toate despre fapte sociale supuse unor legi, pe care trebue să se străduiască să le descopere prin observaţii comparate; că de altă parte aceste instituţii deosebite, moduri sau regule de activitate n'au sens decât în raport cu întregurile, a căror vieaţă contribite să menţină Sociologia, plasându-se sistematic din punctul de vedere al acestor întreguri, trebuia să constitue un fel de corpus al ştiinţelor sociale, îmbogăţite şi cu totul regenerate prin apropierea lor'' (17), Pin nou o idee, cum nu se poate mai justă. La Bucureşti ea găseşte o confirmare completă, de veme ce susţinerea nevoii de a privi orice unitate Socială sub toate aspectele ei (şi econopiic, şi spiritual şi politic şi juridic), şi de a ţine în seamă acţiunea pe care o are asupra ei mediul şi rasa membrilor, ca şi trecutul unităţii respective, este una din tezele fundamentale ale şcolii prof. Guşti. Urmarea pasajului ce formulează această idee nedumereşte dintr'un îndoit motiv, „D, R, Polin.,,, Wi reamintind programul propus, de a fmperechea tradiţia lui Le Play cu cea a lui Durkheim, arată prin exemplul lui Le Play (.Monografie şi sinteză de Le Play'), că nu e de ajuns pentru progresul ştiinţelor sociale de a multiplica anchetele monografice. Pentru ca aceste anchete să dea rezultate obiective generalizabile, e necesar un plan sistematic care să permită stabilirea de chestionare şi coordonarea de concluzii" (17). Nu vedem intru cât ameninţă sporul cercetărilor inmănuncherea ştiinţelor, de vreme ce sistematizările sunt totdeauna, cu atât mai cuprinzătoare, cu cât materialul pe care-l orânduesc, a fost mat intins. In faţa belşugului de material, poate fi deplânsă cel mult lipsa capetelor de adevăraţi sistematizatori, nu acest belşug. Ştiind apoi, cum am spus, că activitatea ştiinţifică trebue să se consacre nu numai activităţii de elaborare a metodelor şi a teoriilor, ci In tot atât de mare şi în mai mare măsură folosirii acestor teorii, In vederea lămuririi problemelor pe care le ridică realitatea socială a poporului propriu conducătorilor acestuia, ni se pare foarte firesc că anchetele monografice sporesc an de an, Socotim acest spor drept o dovadă a părăsirii concepţiei despre rostul sociologiei, care a fost aproape unanim îndătinată până de curând, în lumea sociologilor. In loc de a mai şlefui şi răsşlefui teoriile şi în indicaţiile metodice, sociologii pornesc tot mai mult pe drumul bun al utilizării aces- ■ tor teorii, în vederea lămuririi situafiei prezente a poporului lor şi a lumii atât de confuze a vremii noastre. Găsim chiar firească o oarecare delăsare a cercetărilor făcute în vederea precizării sterile a teoriei şi metodelor, care acaparaseră prea complet preocuparea sociologilor de dragul sociologiei utile, de dragul cercetărilor care sunt avant-garda reformelor. (A. G.J, INSTITUTUL DE CERCETĂRI SOCIALE AL ROMÂNIEI Articolul 16 din legea pentru înfiinţarea Serviciului Social din 18 Octomvrie 1938, prevede înfiinţarea Institutului de Cercetări Sociale al României. „Se înfiinţează Institutul de Cercetări Sociale al României în scopul de a organiza, conduce şi coordona lucrările din toate domeniile sociale consacrate cunoaşterii ştiinţifice a ţării şi neamului. Institutul va contribui la stabilirea planului de lucru al Serviciului Social, prin cunoaşterea ţării cu ajutorul cercetărilor monografice ale satelor şi oraşelor. Sediul Institutului este la Bucureşti, Institutul va cuprinde şi Institute de cercetări regionale care vor lucra sub directivele şi sub controlul Institutului din Bucureşti. Institutul dobândeşte prin această lege personalitate juridică. El se organizează şi se conduce prin propriile sale organe, alcătuindu-şi statutele, regulamentul de funcţionare; de asemeni îşi administrează patrimoniul. In vederea coordonării lucrărilor pentru cunoaş -terea ţării, Institutul este însărcinat a federaliza Institutele publice şi particulare, care au activitate în legătură cu aceste lucrări. Comitetul permanent al Serviciului Social va desemna, în termen de cel mult trei luni dela publicarea acestei legi, persoanele care vor face parte din comitetul de organizare al acestui In- stitut şi care vor fi alese dintre membrii Institutelor ce se vor federaliza. Comitetul de organizare al Institutului va redacta statutul şi regulamentul lui. Serviciul Social va aloca în fiecare an sumele necesare funcţionării Institutului şi va pune la dispoziţie localul necesar acestui Institut". In vederea organizării I. C. S. R., prof. Guşti, a numit printr'o decizie din 2 Noemvrie 1938, o comisie alcătuită din 57 membri, ce reprezentau Institutul Social Român şi Institutele preocupate de cunoaşterea ţării, care hotărîseră în şedinţa din 23 Iunie 1938, convocată de I. S. R., federalizarea lor, în cadrul unui plan de cunoaştere al realităţii româneşti. Comitetul de organizare s'a întrunit în ziua de 18 Noemvrie şi a dat mandat d-lui praf, Guşti şi d-lui consilier Costin, de a elibera proiectul de statut. Acesta a fost citit, discutat şi a primit formă definitivă in şedinţele din 25 Noemvrie şi 7 Decemvrie ale comitetului. Preşedinţia activă a acceptat-o M. S. Regele. Numărul membrilor este limitat. Ei sunt repartizaţi în 15 secţii. Institutul posedă servicii permanente de documentare, cercetare, prelucrare şi publicaţii şi 7 Institute regionale, cu sediul la: Timişoara, Chişinău, Constanţa, Craiova, Cluj, Iaşi, Cernăuţi. 602 Activitatea Institutului comportă: 1) Cercetarea realităţii româneşti; 2) Conferinţe de înfăţişare a rezultatelor în secţii şi publice; 3) Organizarea unei şcoli de studii sociologice şi politice, In şedinţa din 15 Decemvrie s'a discutat pla- nul de lucru al cercetărilor pe teren, ale I. C S. R. Statutul şi hotărîrile comitetului de organizare vor fi date publicităţii in Nr, 1 al Buletinului Inst. de C. S, R., care va apare în curând, CONGRESUL INTERNAŢIONAL DE SOCIOLOGIE DELA BUCUREŞTI Pregătirile în vederea Congresului Internaţional de Sociologie sunt în plin curs, Au fost trimese până la 15 Decemvrie 1917 invitaţii, Dintre acestea 299 în Statele-Unite, 202 în România, 65 în Italia, 50 în Franţa, 43 în Belgia, 35 în Elveţia, 27 în Germania, 27 în Polonia, 17 în Ungaria, 16 în Iugoslavia, 16 în Cehoslovacia, 12 în Bulgaria, 5 în Grecia Adeziunile sosite, la aceeaşi dată, erau în număr de 71. Au început să sosească sumarele comunicărilor. La încheierea situaţiei prezentate aci, secretaria- tul Congresului se afla în posesie a 63 astfel de sumare. Participanţii străini arată un interes deosebit pentru excursia organizată cu scopul de a prezenta opera de cercetare şi de acţiune socială a Echipelor, Secretariatul a primit mai mult de 70 înscrieri la această excursie, Se lucrează la adunarea materialului pentru Ex -poziţia Sociologică ce va fi deschisă cu prilejul Congresului, şi la terminarea monografiilor Ne-rejului, Drăguşului şi a prezentării rezultatului cercetărilor întreprinse de Echipele studenţeşti. LEGĂTURA DINTRE CULTURA POPULARĂ MAGHIARĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Revista Kelet nepe (Popor al Răsăritului), a sociologilor maghiari Feja Gâza şi Szaba Pal, a publicat in numărul ei de Septemvrie traducerea foarte îngrijită a câtorva balade poporane şi a culegerii „Ale mortului", a prof. Brăiloiu. Din studiul introductiv al traducătorului d-1 Gulyâs Păi (care a tălmăcit de curând Kalevala pentru Unguri), reţinem câteva pasaje, ce vorbesc cu căldură de ceea ce au comun in substanţa lor popoarele potrivnice ale Ungurilor şi Românilor, „Cultura maghiară şi românească: doi pomi învecinaţi, ce se înfruntă cu duşmănie. Cei ce se mărginesc să privească cele deasupra pământului nu pot vedea decât tulpinile şi frunzişul tăio« conturat, Cei ce vor săpa pământul vor descoperi însă, cu mirare, că rădăcinile celor doi pomi cad perpendicular pe trunchiu, că se îmbină, că sunt comune pe alocuri, Să schimbăm oare starea din pământ: rădăcinile îmbinate şi chiar comune? Sau să privim cu curaj şi deschis înţelesul acestei atingeri? Problemă de ordin literar ce depăşeşte însă literatura, întrebare hotărîtoare pentru soarta noastră. Intre timp, nouă, care din tinereţe am fost înjugaţi în schemele unor istorii literare milenare, ni se deschide parcă, în toate acestea, un alt tărâm. Ne întâmpină, ieşind din întunerecul pământului, veacurile nescrise în cronici: personagiile acestor balade ne duc mai aproape de sâmburele istoriei Văii Dunării şi ne dau chei de înţelegere pentru întâmplările şi năzuinţele Răsăritului a-propriat,.,". Avem nevoie de un alt Haşdeu, care să ne dea din nou conştiinţa că, fiind urmaşii direcţi ai băştinaşilor românizaţi ai acestei părţi a Europei, pe care s'au altoit toate popoarele din jurul nostru, avem rădăcinile îmbinate cu cele ale tuturor acestor popoare şi că trebue să fim şi in faptele şi năzuinţele noastre prezente termen de unire şi chiag in Europa de Sud-Est, (A, C). 603 R V I S T A REVISTELOR Revista Institutului Social Banat-Criţana. Director Dr. C. Grofşorean, Timişoara, Anul VI, Nr. 24, 1938, Oct.-Dec. La studii găsim: Inginer Dr. Cornel Miklosi: Despre electrificarea rurală a Banatului. Sunt prezentate rezultatele încercărilor {acute în centrele: Râşnov, Jim-bolia, Grabaţi, Sibiu, etc. Au dat rezultate la: luminat, treierat, râşniţe pentru uruitul cerealelor, presarea vinului, etc. Articolul se termină cu un proiect de electrificare a regiunii dintre Timişoara şi Lugoş (o populaţie de 35.000 locuitori). Făcând toate calculele, o asemenea întreprindere ar fi deficitară cu câteva milioane anual. Ceea ce înseamnă, conchide autorul, că asemenea proiecte nu se pot realiza decât cu contribuţia Statului „â fond perdu", cum s'a şi făcut, deja, în alte regiuni. Profesor Nicolae Tomiciu; Capitol introductiv la o viitoare istorie a Banatului-Severin, mai precis: a celor opt districte valahice. Discută vechimea şi originalitatea vieţii sociale a Banatului, în raport cu pătrunderea târzie a Ungurilor. Nicolae 1. Fischer: Organizarea institutelor de Ocrotire ale femeilor de serviciu. O foarte bună prezentare a situaţiei acestui corp auxiliar al vieţii casnice: cu existenţa în familiile pe care le servesc servitoarele pot fi foarte periculoase prin boalele pe care le pot contracta in oraş, prin moralitatea lor, etc. In oraş sunt victimele excroci-lor, exploatatorilor, traficanţilor de carne vie. La tot pasul le pândesc: prostituţia, îmbolnăvirile venerice, vagabondajul, mizeria, etc. Actuala lipsă de control şi de organizare a servitoarelor este un pericol pentru vieaţa lor şi a familiilor în care servesc, Autorul a organizat la Timişoara, cu începere din 15 Octomvrie 1934, un Cămin de ocrotire al femeilor de serviciu. Acest cămin asigură tuturor femeilor în căutare de serviciu: găzduire, vizită medicală, procurarea actelor de identitate, pregătirea profesională sumară, lecţii de igienă, educaţie morală, prevenire asupra pericolelor la care sunt expuse în oraşe şi procurarea unui serviciu, cel mai târziu după 15 zile dela intrarea în cămin. De aci înainte, delegaţi speciali ai acestei instituţii se interesau regulat atât de purtarea ei în serviciu cât şi de felul cum este tratată de patronii săi. Timp de trei ani, au trecut prin acest cămin 3.813 servitoare. Despre necesitatea generalizării acestei organizaţii timişorene credem că e inutil să vorbim. Este un act de profilaxie socială şi de respect al fiinţei omeneşti. Autorul face excelente propuneri despre toate amănuntele de organizare a unui cămin de ocrotire a femeilor de serviciu. Ion D. Ungureanu: Criterii în rezolvarea problemei: Orientarea profesională. Analizează greutăţile unei juste orientări profesionale: dorinţa părinţilor, vârsta prea fragedă la care se face, din cauza sistemului actual şcolar, imprecizia mijloacelor psihotehnicei, etc. Preconizează gimnaziul unic până la 16—17 ani, vârstă după care, să se facă orientarea profesională a tineretului. Dr. C. Grofşorean: Reglementarea problemei minoritare. începe prin analiza noului aspect al problemei minorităţilor după conferinţa dela Miinchen; trece apoi la situaţia minorităţilor în fosta Austro-Ungarie pe care o compară cu situaţia din ţara noastră. Publică, integral sau numai pasage care interesează, următoarele: proclamaţia dela Alba-Iulia, tratatul din 1919 al minorităţilor, Constituţia română, legea învăţământului primar, legea cultelor, legea învăţământului particular şi statutul minorităţilor. Analizând statutul minorităţilor, propune ca aplicarea anumitor articole să fie condiţionată de atitudinea Ungariei faţă de problema respectivă sau similară. Crede că popoarele din Sud-Estul Europei se înşeală în spe-ranţeile lor de a vedea dominând aici fie Rusia, fie Germania. Adevărata datorie a tuturor care trăim în acest colţ de lume, este să ne apărăm independenţa, atât faţă de Ruşi cât şi faţă de Germani. Foarte semnificative sunt următoarele cuvinte dintr'un raport adoptat de ultimul Congres al Minorităţilor: „Din moment ce s'a verificat eşuarea Societăţii Naţiunilor, în chestia minorităţilor etnice, s'a pus întrebarea: cine este îndreptăţit, în locul S. N., ca să apere interesele grupărilor etnice? Legătura de sânge şi de limbă incumbă acest drept firesc naţiunii-mume, ca să apere interesele conaţionalilor săi. Acum câţiva ani în urmă, o asemenea imixtiune în chestiunile interne ale statelor ar fi fost respinsă cu indignare. Mai recent însă, pe semne lumea se deprinde cu metoda aceasta". Am reprodus acest pasaj nu ca să îngrijorăm pe cititori ci pentru ca să ne gândim serios că Statul nostru are datoria să intervină pentru apărarea vieţii şi demnităţii fraţilor noştri din Statele vecine. Însemnările, prezintă aceeaşi bogăţie cu care suntem obişnuiţi din numerele anterioare: politica 604 externă a Poloniei, probleme minoritare, problema naţionalităţilor din fosta Ungarie, din raiul sovietic, etc. Faptele prezentate în legătură cu politica externă sunt de cea mai mare importanţă şi pentru ţara noastră. Le recomandăm cititorilor noştri, Analele pconomice şi Statistice. Anul )Q[l, Nr, 1—3 şi 4—6. — pin numărul 1—3, reţinem: . Prof. G. Taşcă: Profesorul N. Basilescu. Prof. Gh. N. \.eon: România de mâine Preocuparea importantă a zilei de mâine, va trebui să fie îndreptată asupra creşterii nevoilor de consumaţie a populaţiei rurale. Numai astfel se poate ajunge la un spor de muncă, şi deci la un spor de bogăţie. Dr. Gh. Brănzescu: Românizarea vieţii economice. Pentru a se ajunge la românizarea vieţii economice, este necesară întâi o schimbare de direcţie în educaţia noastră. Avem nevoie de o şcoală, ,,care trebue să înveţe societatea noastră, că ea este datoare să fie agentul de fecundare a Statului, iar nu o masă fără înţelegere de a se mişca, cu mâinile întinse spre el". Ceea ce trebue să urmărească factorii hotărîtori în formarea poporului, este îndreptarea acestuia înspre întreprinderea economică, nu în spre buget. N'avem până acum, decât funcţionari candidaţi la buget şi.... gânditori politici. întregul domeniu al vieţii economice a rămas astfel liber şi deci deschis tuturor elementelor neromâneşti. Cauza tendinţei românilor spre funcţionarism este foarte veche: în trecut, funcţiunile Statului erau ocupate numai de boieri. Cine dobândea 'o funcţiune de Stat, intra în rândul boierilor ipso facto. C. Creţulescu, scria următoarele, în această privinţă, pe la 1860: cea dintâi instituţie funestă, fu aceea a nenumăratelor foloase, cu care s'au crezut nevoiţi străbunii noştri a încuraja serviciul Statului. Peosebit de remunerarea recunoscută — ca deajuns în toată lumea — de un salar pe timpul serviciului şi de o pensie pe vieaţă, la noi, ca nicăeri, se acordau exclusiv servitorilor Statului şi copiilor lor drepturi politice, nobilitatea şi număr mare de scutiri. O asemenea instituţie avu de consecinţă primară neapărată de a înăbuşi, la noi, desvol-tarea de orice alte forme de cultură. Profesiunea serviciului public, fu înzestrată cu atâtea foloase, de care celelalte profesiuni erau desmoştenite, încât, putem zice, că ele erau lovite de proscrip-ţiune. Pe aci industria, comerţul, atâtea diferite cariere, care în alte societăţi fac carierei poli- tice o concurenţă din cele mai fericite, ca mijloc de a procura avere, consideraţiune, chiar celebritate, la noi fură cu totul condamnate. Tot românul, cu oarecare cultură intelectuală, cu oarecare ambiţiune, nu se mai putea deda decât la cariera Serviciului Statului". Aşa că, am ajuns să avem numai o biată burghezie funcţionărească, cu puteri numai dela buget — puteri pe care şi le întăreşte uneori, pe căi puţin mărturisibile — în timp ce întregul câmp al vieţii economice, a fost ocupat de străini. Pată fiind marea putere a economicului in vieaţa unui Stat, prezenţa unui grup de străini la conducerea vieţii economice, tulbură mersul Statului. Este dela sine înţeles că posibilităţile de îmbogăţire, pe care le oferă economicul, sunt cu mult mai mari decât cele oferite de buget. Sărăcirea elementului românesc este o urmare inevitabilă, Rezolvirea acestei probleme de vÎJaţă pentru noi, se pune net în zilele noastre. Nu vom fi stăpâni pe noi, şi la noi, decât îmbrăţişând, noi toate ramurile de activitate socială românească. Pin darea de seamă a activităţii asociaţiei generale a economiştilor_ români, reţinem: Pr. Barba Solacolu: Despre nevoia unei concepţii noi in economie. P-sa, pune problema pe care o numeşte saturnală, a capitalismului: tendinţa manifestă a acestui regim de a-şi sfâşia propriile-i creaţii. Pe pildă: cifrele demonstrează că pe măsură ce evoluiază capitalismul, exclude masa muncitorilor din câmpul vieţii economice, (prin maşi-nism); pentru a nu scădea preţurile, capitalismul distruge mărfurile, în timp ce zeci de milioane de şomeuri n'au ce mânca; liberalismul economic este distrus şi el de trusturi, carteluri, contingen-tări etc; cu alte cuvinte, capitalismul se nărue singur. Dr. Paul Suciu: Criză in sistem, sau criză de sistem? Criza de sistem, „apare in momentul în care se constată că există desechilibru material, prin degenerarea în toate sectoarele a regimului de organizare economică, şi desechilibrul spiritual, prin hipertrofierea doctrinei care a servit de fundament logic întregului sistem economic''. Pupă ce a stabilit astfel înţelesul crizei de sistem, autorul demonstrează că desorganizarea şi desechilibrul, sunt generalizate în toate ţările şi în toate sectoarele vieţii economice. Economia capitalistă, vede distrugându-i-se întreaga structură, interoen-ţionismul a luat locul automatismului lui „Laissez faire...", proprietatea privată şi libertatea individuală (economică) au suferit profunde schimbări etc. Nicio soluţie Jiberală n'a putut pune ca- 65 păt crizei, O nouă ordine economică îşi face apariţia, caracterizată prin: precăderea acordată folosului obştesc; sistematizarea activităţilor private în cadrul unităţii economiei naţionale; interven-ţionism al Statului. Atât prin admiterea ierarhizării intereselor, cât şi prin acceptarea coordonării activităţilor private, liberalismul economic este în plină criză, Nici ierarhia şi nici coordonarea, nu sunt compatibile cu individualismul economic şi cu libertatea preconizată de şcoala clasicilor liberali. Din restul studiilor, menţionăm continuarea lungii polemici dintre d-nii; Taşcă şi Manoilesca: Liberalism şi corporatism, în primul număr, semnat de d-1 Taşcă şi Lupta intre două veacuri, în a! doilea număr, semnat de d-1 M, Manoilescu, Acest din urmă articol, are ca subtitlu menţiunea: un ultim răspuns d-lui George Taşcă. Ceea ce înseamnă că spectacolul a luat sfârşit. Această polemică merită să fie examinată de cineva, atât pentru importanţa problemei, cât şi pentru ţinuta şi procedeele folosite de cei doi preopinenţi. Amândoi sunt profesori universitari, şi deci, fiecare dintre ei este admirat sau urmat de câte o parte din cititori sau studenţi, Independenta economică. Anul XXI. Nr. 2 şi 3, Revistă de studii economice şi sociale. Cuprinde: Proiesor Dr. W. Prion- Berlin; Studiul economiei exploatării în ştiinţa economică actuală; apoi: Proiesor Gr. Mladenatz: Ion Heliade Rădulescu şi asociaţionismul; /. M. Manof: Organizarea economică a ţărănimii din Letonia şi Lituania; Theodor Ludu: Anul publicistic 1844 în Moldova; Nicolae Condos: împrumut sau impozit?; Dr. Octav Consiantinescu: Coordonarea şi îndrumarea financiară a întreprinderilor Statului; Comentarii — Cronică — Recenzii — Revista Revistelor, Semnalăm articolul despre Ion Heliade Rădulescu. Familiarizat cu ideologiile sociale din vremea lui — avea cunoştinţă de ideile lui Owen, Saint-Simon, Fourier, Proudhon, Louis Blanc — era preocupat de aplicarea la noi a acestora şi căuta să ţină seama de realitatea românească de atunci, Era de părerea lui Fourier, că intermediari) dintre producător şi consumator, sunt factori primejdioşi de desorganizare a vieţii economice, Eliade, era pentru schimbul productelor prin producte, fără intermediari, aşa cum, spune el, ar fi fost în trecutul nostru, Despre „claca" românească, „muncă atrăgătoare în grupuri şi veselie", credea că este foarte asemănătoare felului cum Fourier dorea să organizeze munca în falansterele sale. Credinţa lui era, că vechile instituţii economice româneşti, conţin principiile reformatorilor din apusul Europei, unde vieaţa socială a fost desorganizată în cursul vremii. Simpatizând cu ideile acestor reformatori, el se străduia să le găsească instituţiile corespunzătoare dela noi sau, în orice caz, să le adapteze acestora, Gândul lui se îndrepta către agricultori — avea oroare de muncitorii industriali, a căror înmulţire o socoteşte o primejdie — pentru care propune: asociaţii agricole, în care moşiile cumpărate să nu fie parcelate, ci muncite în comun, cu mijloace colective. Un fel de sate-model, care amintesc „atelierul agricol", al lui Blanc, sau falansterul lui Fourier. A susţinut gratuitatea creditului şi credea mult in valoarea „asociaţiunii". Din articolul despre organizarea economică a ţărănimii din Letonia şi Lituania, reţinem, cu privire la aceste State: legile agrare împiedică, atât acumularea proprietăţii — prin interzicerea cumpărării sau moştenirii peste 50 ha, — cât şi pulverizarea ei — legea neîngăduind diviziunea loturilor mai mici de 10 ha; există organizaţii speciale de credit şi cooperaţie, în vederea desfacerii şi valorificării produselor agricole, toate controlate de Stat. Inul, alcoolul, zahărul şi lemnul, sunt monopoluri ale Statului, D-1 Th. Ludu, face o treabă deosebit de preţioasă: inventariază tot ce s'a scris, în cursul secolului al nouăsprezecelea, în domeniul economiei politice, de către scriitorii români, Libertatea. Anul VI, Nr. 19. Oct. 1938. Director /. P. Gigurtu. Prim-redactor, G. Strat, prof, universitar. Revistă economică, politică, socială, culturală. Cuprinde: /. P. Gigurtu: Mareşalul Averescu; D. Drăghi-cescu: Pentru ce marxismul este depăşit; Al. Doboş!: Anglia şi comerţul sud-est european; C. Să-teanu: A, D, Xenopol, secretarul „Junimei"; 7. P. G.: Cronica politică internă şi externă. Note, comentarii, observaţii. Intr'o scurtă revizuire a măsurii în care marxismul s'a verificat sau nu, d-1 D. Drăghicescu, scoate în evidenţă următoarele: în măsura în care maşinismul elimină braţele de muncă din procesul producţiei, capitalul nu mai este produsul mâinilor de lucru, ci al maşinii; şi dacă el creşte şi prosperă, faptul se datoreşte din ce în ce mai mult exploatării maşinismului şi a publicului consumator, decât exploatării muncii. Exploatarea 606 muncii marilor mase de muncitori, este înlocuită cu exploatarea progreselor ştiinţei şi a inventatorilor. Adică: capitalul exploatează munca intelectualilor, mai mult decât pe aceea a muncitorilor manuali. Exproprierea capitaliştilor şi a antreprenorilor mici, prin acumularea capitalului, — prevăzută de marxism, este contrabalansată de „apariţia societăţilor anonime care, în sens invers, împrăştie în mase capitalul acţionar". De asemenea, răspunsul la faimosul apel de unire a proletarilor, prin organizarea lor în partide şi sindicate, n'a dat rezultatul prevăzut: preluarea puterii, ci altul neaşteptat: cointeresarea lucrătorilor la proprietatea întreprinderilor, (salarii mai bune, ore de lucru mai puţine, asigurări de boală, de bătrâneţe, etc), Antagonismul faţă de capital, s'a atenuat. Solidarizarea muncitorilor din toate ţările, a fost mult împiedecată prin solidarizarea dintre capital şi muncă, în diferite sectoare naţionale. Experienţele făcute in Rusia, infirmă încă o teză marxistă: comunizarea mijloacelor de producţie, paralizează vieaţă socială, în loc s'o îmbunătăţească. Ceea ce dovedeşte că dispreţul marxiştilor pentru libertatea de iniţiativă şi pentru dinamismul fiinţei umane, era, în fond, o eroare, Revista de Psihologie, Director, Prof, FI. Stelă-nescu-Goangă, Voi, I, Nr, 3, Iulie—Sept, 1938, Primul articol este semnat de profesorul american L, L, Thurstone şi tratează despre psihologia ca ştiinţă raţională cantitativă. El este precedat de un cuvânt introductiv al redacţiei, dându-se- referinţe asupra lucrărilor şi punctului de vedere al psihologiei ca ştiinţă, susţinut de L, L, Th, In Măsurarea mediului familiar, după ce face a scurtă prezentare a studiului ştiinţific al problemei, d-1 D, Todoranu, expune rezultatele cercetărilor, făcute de d-sa, asupra studenţilor din Cluj, A urmărit să afle: relaţiile dintre părinţi, profesiunea părinţilor, averea şi venitul familiei, preocupările de ordin Cultural-social, raportul dintre mărimea casei şi numărul membrilor familiei, timpul cât studentul stă sub influenţa stării economice şi sociale a familiei, Deşi cercetările au fost făcute mai mult cu scopul de a încerca metoda, sunt interesante şi datele obţinute cu ea: după inteligenţă, mediul familiar, condiţionează progresul în şcoală, lungimea şcolarităţii, alegerea cursurilor, conduita etico-socială, etc. Din Măsurarea atitudinii faţă de tradiţie şi progres, de A, Chircev, reţinem: atitudinea faţă de tradiţie şi progres, e condiţionată de sex, mediu şi rasă. Caracterizarea tradiţionaliştilor, e astfel făcută: au prejudecăţi, generalizează experienţa particulară, dau dovadă de mai puţin simţ critic şi de mai puţină inteligenţă; sunt mai prost informaţi, nu sunt agresivi, răspund la chestiuni de care nu sunt siguri, sunt religioşi, nu posedă o mare putere de înţelegere, Progresiştii: mai bine informaţi, mai mare putere de pătrundere, mai puţin sentimentali, nu cred în Dumnezeu, nu au sentimentul legăturii strânse faţă de grup, inconsecvenţi la vot, au mai puţine prejudecăţi, etc. Structura întreagă a persoanei, determină atitudinea faţă de tradiţie şi progres, In general, bărbaţii sunt mai progresişti decât femeile, D-1 N. Mărgineanu, publică o conferinţă despre aspectul social al crimei în America, pe care a ţinut-o la Societatea de Psihologie din Cluj. In America procentul crimelor este mult mai mare decât in altă parte. La Chicago acest procent este de 729 de ori mai mare decât la Londra, Factorii sociali explică acest uimitor fapt, Autorităţile şi psihologii respectivi au constatat că procentul crimelor, prezintă o anumită legătură cu zonele sociale ale unui oraş, In timp ce în zona vilelor — situată la periferie — locuită de marii bogătaşi, nu dă aproape niciun locuitor care să fi trecut pe la tribunal, zona din imediata apropiere a centrului, locuită de şomeuri, străini fără căpătâiu, prostituate, proxeneţi, etc, dă un procent de 30%, indivizi care au trecut pe la tribunal, Câteva date in plus ne lămuresc şi mai bine: vieaţă de familie este inexistentă în aceste zone; părinţii stau toată ziua în fabrici, iar copiii lăsaţi singuri. Ca moralitate: divorţaţi de nenumărate ori, trăind nelegitimi uneori, dormind în aceeaşi cameră cu copiii, beţivi, certaţi cu justiţia, etc, Dar strada? prostituate, gangsteri, exploatatori de prostituate, etc, Neavând vieaţă de familie, copiii duc vieaţă de bandă, bande care se transformă în bande de delicvenţi sau criminali: „Să-ţi dai seama că minori între 12—16 ani, uneori chiar mai mici, sunt grupaţi în sute de bande, care stăpânesc Chicago, furând şi terorizând populaţia, ucigând şi împuş-când poliţişti şi fiind chiar,,, forţă electorală în slujba a diferiţi politicieni, fără inimă şi simţ, care îi scapă ulterior din eventuale buclucuri, toate acestea sunt aproape dincolo de mintea omenească..... Banda de minori criminali e nucleul bandelor de majori, Ele reprezintă cea mai teribilă ucenicie a crimei.,,,,". Un alt factor social care explică marele procent de crime, este însăşi istoria Americei, Primii co- 18 607 lonişti trebuiau să se lupte, nu numai cu un mediu nou, dar şi cu numeroşi răufăcători. Nu era prudent să se despartă de revolver nici la culcare, „Colonis-tul american, a fost logodit pe vieaţă cu arma de foc, Arma este strâns legată de tradiţia Amc-ricei... Ea figurează în istoria şi poveştile ei, păstrate până azi şi aproape că nu există joc de copii fără revolver, La noi copiii se joacă de-a trânta şi poartă eventual briceag, pentru a-şi tăia toiagul; în America copiii se joacă de-a gangsterii şi de-a războiul, şi poartă centura cu gloanţe împrejur, iar revolverele de o parte şi de alta. Desigur, e vorba de revolvere cu praf, care fac numai sgomot, Mai târziu însă, trecerea se face cu uşurinţă şi spre revolverele cu plumb". Se Ştie că racketeerismul este un mod specific american de a concura in câmpul economic: distrugerea adversarului sau a întreprinderii lui, dacă alte violenţe nu-1 determină să se mute din vecinătatea intereselor celui care atacă. Statul american nu se prea îngrijeşte de soarta supuşilor săi. In timp ce Londra are un poliţist Ia 175 locuitori, Chicago are unul la 900, Din această cauză americanul este mai sigur de el, dacă poartă cu sine revolverul. Mânuirea revolverului este de mare folos în America. Bandele de răufăcători, pretind nu numai o bună mânuire, dar şi bune rezultate: ai mult mai multe şanse, dacă la intrarea în bandă ai ucis deja un poliţist, „Gangsterul" este un erou răsfăţat de filme, de ziare, Numele lui este scris pe produse industriale, (lamele Diamond sunt şi pe la noi). Aşa că nu e de mirare dacă idealul multor copii — care se joacă de-a gangsterii — este să ajungă un celebru bandit. Crima e mult mai răspândită in oraş decât in sat, In oraş nu e decât teama de poliţie, In sat mai este şi teama de Dumnezeu, şi teama de opinia publică, Oraşele americane n'au niciun fel de tradiţie, Populaţia lor este de toate rasele şi e venită din toate colţurile lumii, Acum 100 de ani Chicago nici nu exista, Treizeci la sută din populaţia lui e născută în Europa, Numai 23% sunt americani, Restul, din toate rasele, Ce tradiţie poate avea un astfel de oraş? Ce dragoste pot avea atâtea rase, unele pentru altele, Este aproape un eroism să dai o lovitură într'un colţ locuit de alte rase, cu care a ta este, poate, în duşmănie. La New-York, trăesc mai mulţi italieni decât are Roma, mai mulţi irlandezi decât la Dublin, peste 30,000 de români, etc, , Prohibiţia a dat şi ea un mare proces de delicvenţi. Legea aceasta o călcau până şi judecă- torii tribunalelor speciale, pentru contravenienţii la eai Pentru gangsteri, prohibiţia a fost epoca de aur: „Mulţi au ajuns milionari, cu vile în Florida şi California, cu hotele la Chicago şi New-York. Faima lor a străbătut până şi in Europa, unde mulţi cetăţeni paşnici, care nu ştiu exact cine e preşedintele Statelor-Unite, ştiu în schimb de Ca-pone", Spirit militar modern. Anul I, Nr, 1. Director Lt.-col. Const. Atanasiu, Bucureşti, — O nouă revistă militară, vine să ia loc, alături de altele, existente de multă vreme, Rostul ei este deosebit insă, Detaşându-se de tot ce înseamnă probleme de strictă preocupare de specialitate a armatei, sau a unei anumite arme, revista de faţă, — după cum voeşte s'o spună şi prin titlul ales — intenţionează să aibă un punct central in preocupările sale: spiritul militar. Tot ce vremea noastră are nou, sau caracteristic, în legătură cu armata, sau cu războiul, poate avea anumite urmări de ordin sufletesc. Războiul modern, cere un spirit militar, corespunzător, care trebue pregătit. „Revista, con-tribue astfel la mărirea potenţialului sufletesc, şi va spori capacitatea de luptă a naţiunii, întărind, în acelaşi timp, autoritatea Statului, In aceste vremuri, când în alte ţări se desvoltă un militarism neîntâlnit până acum, care duce la un fanatism ostăşesc, noi avem datoria poruncitoare şi urgentă, de a realiza un maxim de coeziune sufletească, întemeiată pe sacrificii, în vederea exigenţelor războiului". Prin accentul pus pe forţa sufletească, articolele următoare dobândesc o deosebită importanţă pentru noul spirit, dorit de iniţiatorii revistei, în armată: Suflet ostăşesc, de prof, C, R Motru; Psihologia şi Pedagogia Ordinului, de Lt.-colonel Cons. Atanasiu; Panica, de Maior Radu Dinulescu; Selecţionarea şi controlul Aeronaviganţilor, de Medic Maior V. Şerbănescu; Structura specialităţilor din armată; Foarte preţioase recenzii ale cărţilor potrivite preocupărilor revistei. Jurnal de Psihotechnică. Voi. II, Nr. 3. 1938. Revistă trimestrială. Director, C. Rădulescu-Mo-tru, — Aflăm, din numărul de faţă, că pentru a fi cât mai bine informat asupra cercetărilor de psihologie, aplicată din străinătate, laboratorul de psihotehnică, din Bucureşti, de sub conducerea d-lui prof. Motru, ajutat de harnicul său şef de lucrări, d-1 J. M. Nestor, a trimis în străinătate 608 mai mulţi dintre colaboratori. 0 parte dintre cele studiate acolo, ne sunt prezentate, in numărul de faţă, sub forma unor dări de seamă. D-ra Despina Ene, expune stadiul de desvoltare ştiinţifică şi de organizare a institutelor de higiena mintală, şi de orientare profesională. D-na Lenormanda Benari, expune organizarea instituţiilor franceze de selecţie profesională. Prin modul amănunţit, cum ne este prezentată organizarea acestor instituţii psi-hotehnice — numele personalului ştiinţific, aparatele, testele folosite, etc. — cititorul rămâne mulţumit de informaţia clară ce i se pune la dispoziţie. Din restul cuprinsului, semnalăm articolul d-lui Ştefan Cârstoiu, Observafiuni la orice anchetă psihologică, în care, cu competentă stăpânire a lucrurilor discutate, conchide că „exponentul clipei psihologice a celor anchetaţi", şi „coeficientul de subiectivitate", intră cu un prea mare procent pentru ca ancheta psihologică să poată fi socotită ca metodă de cercetare. Ea rămâne, tot timpul, „expresia unei realităţi date"şi, în plus, condiţiile în care se realizează, mai contribuesc şi ele la falsificarea rezultatului. Vagul, imprecizia şi lipsa unui criteriu de raportare — la îndemâna celui anchetat, — fac ca, cu o anchetă, „să poţi dovedi, oricând, orice". Ceea ce înseamnă că e contra indicată, ca metodă de încredere, in cercetările psihologice. Dela Note şi informaţii, reţinem: în Franţa sunt 63 oficii de orientare profesională; în Germania se găsesc pe lângă fiecare oficiu de muncă. In România: niciunul. Bulgarii, au: 7 şcoli primare şi 7 şcoli secundare, cu limba de predare bulgară; în 4 şcoli primare ale Statului, se predă limba bulgară, ca obiect de studiu. Sărbo-Croaţii, au: 51 şcoli primare particulare, cu limba de predare sârbo-croată; 6 şcoli primare de Stat şi 2 secţii de şcoli secundare de Stat, cu limba de predare sârbo-croată. Cehii, au: 3 şcoli primare particulare, cu limba de predare cehă; 2 şcoli primare de Stat, şi 2 secţii de şcoli primare de Stat, au limba cehă ca limbă de predare; 1 şcoală primară şi 3 şcoli secundare ale Statului, au limba cehă ca obiect de studiu. Armenii, au: 2 grădini de copii şi 4 şcoli primare particulare, cu limba armeană ca limbă de predare. Turcii, au: 5 şcoli primare particulare, cu limba de predare turcă; în 109 şcoli primare şi în 2 şcoli secundare ale Statului, se predă limba turcă. Evreii, au: 37 şcoli primare particulare şi 5 şcoli secundare particulare, cu limba de predare ebraică; in 100 şcoli primare particulare şi în 22 şcoli secundare particulare ebraice, se predă ca obiect de studiu. Polonezii, au: 12 şcoli primare particulare, cu polona ca limbă de predare; 1 şcoală primară particulară şi 12 şcoli primare ale Statului, au polona ca obiect de studiu; 2 şcoli secundare cu limba de predare polonă; 2 şcoli secundare ale Statului, cu polona ca obiect de studiu. In rest, articole didactice, semnate de d-nii: Iosif I. Gabrea, Oct. Zăbavă, C. Kiriţescu, etc. Revista Fundaţiilor Regale. Anul V, 1938. Nr. 9 şi 10. — Ca studii filosofice: Gabriel Marcel, în cadrul problemelor ce preocupă asupra aspectelor existenţei, se ocupă de „Apartenenţă şi disponibilitate", (Nr. 9). E vorba de libertatea de sine şi în legătură cu ea, îşi pune întrebarea: „ce înseamnă să-ţi apar-ţii? Pot într'adevăr să dispun de mine dacă nu-mi aparţin?". Constrângerea, deci faptul că un altul dispune de propria ta putere de acţiune, dacă birue, dovedeşte că omul constrâns nu e prezent lui însuşi, nu dispune de sine, deci nu-şi aparţine. Această indisponibilitate e o inerţie interioară, căci „disponibilitate şi creativitate sunt noţiuni conexe'. In starea de indisponibilitate, iţi consideri fiinţa ca un bun de natură cantitativă, care poate fi deci distrus. Mântuirea de o atare dispoziţie sufletească poate să o dea reflecţia, căci prin ea se vede „mis- Revista Generală a învăţământului. Anul XXVI. Nr. 5—6. Din articolul d-lui August Caliani, asupra învăţământului minoritar din România, reţinem următoarele interesante date: Maghiarii, au in România: 795 şcoli primare particulare şi 108 şcoli primare de Stat, toate cu limba de predare maghiară; în alte 145 şcoli primare de Stat, limba maghiară se predă ca obiect de studiu; 52 şcoli secundare particulare, 3 secţii şi 1 gimnaziu de Stat, toate cu limba de predare maghiară, iar în 9 şcoli secundare de Stat, limba maghiară se predă ca obiect de studiu. Germanii, au în România: 147 şcoli şi secţii de şcoli primare ale Statului, cu limba de predare germană; 411 şcoli primare particulare, .cu limba de predare germană; în 73 şcoli primare ale Statului, se predă germana ca obiect de studiu. 609 terul central al fiinţei noastre: legătura între fapt şi actul de a fi, de o parte şi posibilitatea de a fi despărţit de ceea ce ne constitue ca fiinţe de altă parte". Cu aceste reflecţii, Gabriel Marcel, intră in ceea ce numeşte el ,,metaproblematică', Berdiaef, în „Filosoful ţi existenţa", (Nr, 10J, arată că totdeauna conţinutul filosofiei a fost în conformitate cu filosoful, în calitatea sa de om, aşa că, lângă raţiune, în elaborarea sistemului filosofic, intervine activitatea şi caracterul creatorului. Filosofia existenţială, care nu izolează cunoaşterea de existenţă, să înlocuiască astfel vechea metafizică pur conceptuală, întemeiată pe primatul generalului, Căci „filosoful nu cunoaşte prin mijlocul unei inteligenţe abstracte şi izolate; ci, prin intermediul spiritului său integral, al ansamblului forţelor spirituale", Filosoful, doar prin trăirea problemelor ce şi le pune, realizează adevărata filosofie, înţelepciunea: cunoaşterea integrală a spiritului şi dobândirea sensului existenţial. Alte articole: In „Schimbări de mentalitate in Europa contemporană". D-l Dr, I, Suchianu, consideră sportul o problemă culturală europeană, Aceasta, întru cât educaţia sportivă, lângă cea intelectuală, sunt termeni egali in noţiunea de „timp liber", „loisir", adică acele momente in care activitatea ia o altă orientare, decât cea obişnuită, Astfel că, pentru noile generaţii, sportul şi emoţiile cărţilor sau reprezentaţiilor plastice şi muzicale, fac parte din aceeaşi familie a culturii. „Consideraţiile asupra formei în, arta populară", ale d-lui Al, Dima, fac dela început distincţia între arta cultă, care dă importanţă tratării formale a subiectului şi arta populară, unde această tratare nu interesează, forma fiind predeterminată de vechi tradiţii, Din analiza modului cum artistul popular — în cazul artelor plastice — reprezintă obiectele în spaţiu, reiese că se evită spaţiul tridimensional, lucrându-se exclusiv în plan, că se folosesc procedeele cele mai simple ale ordonării şi că de multe ori între elementele înfăţişate nu e nicio legătură, Ceea ce însă diferenţiază de asemenea arta populară de cea cultă, e perspectiva de valoare a primei şi perspectiva optică a ultimei. Această perspectivă de valoare se manifestă prin tipismul formei: linii esenţiale şi definitorii, care se regăsesc şi la înfăţişările fizice şi la cele psihice, şi la acţiuni şi la situaţii, Prin astfel de perspective, conchide d-l Dima, arta populară se înrudeşte cu arta primitivă, cu arta populară exotică ca şi cu a copiilor şi schizofre-ircilor, Viaţa Rominească. Anul XXX, Nr, 9. 1938, Directori: M, Ratea şi C. Vişoianu. — Reţinem din cuprinsul acestui număr: O nouă imagine a lui Mihai Viteazul, de Andrei Oţetea, Discută noile interpretări ale persoanei şi activităţii lui Mihai Viteazul, în urma noilor izvoare istorice descoperite. Autorul, preconizează îndreptarea atenţiei cercetătorilor spre izvoarele otomane şi ungureşti, unde am putea afla lucruri, necunoscute încă, din trecutul poporului român, H, Blazian, Contribuţiuni la istoria picturii române, în secolul al XlX-lea. Aflăm amănunte despre G. Asachi, ca pictor şi desenator, format la Roma, şi despre elevii „Clasului de Zugrăvitură", dela Miroslava, înfiinţat in 1831 şi ai „Secţiei de Zugrăvitură istorică", înfiinţată în 1835, la Academia Mihăileană, din Iaşi. fon Zamfirescu: Un aspect din problema învăţământului nostru teoretic. Constată că elevii liceelor nu se interesează deloc de ştiinţele exacte, în partea lor teoretică, ci, cel mult, de aplicaţiile lor practice, (radio, aviaţie, motoare, etc), Criza care există in învăţământul nostru secundar, sau superior, este o criză generală, atât în sectorul literar, cât şi în cel ştiinţific. Ne aflăm în faţa unei crize generale a spiritului. Restul, articole literare. Gândirea; Anul XVII, 1938, Nr, 7—10, — Reţinem: /, Petrooici: La aniversarea lui Scho-penhaucr, (din numărul de pe Septemvrie), unde găsim câteva cuvinte despre influenţa acestuia în cultura română, N. Roşu: Oraşe, bresle şi burghezie, (din numărul de pe Octomvrie): dă date asupra acestor instituţii sociale, în cursul istoriei noastre, V, Băncilă: Omul şi războiul, (din numărul de pe Noemvrie), explică numărul mare al războaielor în istorie, deşi oamenii individual luaţi urăsc şi se tem de războiu. N, Roşu: Burghezul în lumea modernă, (din numărul de pe Decemvrie). Prin existenţa burgheziei, explică oraşele şi fapte istorice, ca: revoluţia franceză şi rusă, doctrina socialistă, Atribue degenerarea burgheziei, ateismului, materialismului şi liberalismului, Symposion, Revistă de cultură. Cluj, Anul I, Nr. 1, Octomvrie 1938. — Primul număr al acestei reviste, scoase la Cluj, de un mănunchiu, probabil de tineri, lasă să se întrevadă pentru viitor rezultate frumoase. 610 Cum îi e subtitlul, e o revistă de cultură. Cultura îneţeleasă integral, căci studiile asupra istoria filosofiei vechi se găsesc lângă cele asupra filosofiei moderne. Ca o explicaţie a titlului revistei, e primul articol, „Symposion", al d-lui Şt. Bezdechi. în care rezumă şi analizează conţinutul celebrului dialog al lui Platon, Iar fragmentul de text, tradus de acelaşi, ca şi studiul asupra scriitorului grec Cosii Palamas, al d-lui Tit. Liviu Valea, arată accentuatele preocupări către elenistică ale revistei. Despre „Teoria adevărului in filosofia lui Kant", scrie d-1 Tr. Morariu, iar d-1 D. Isac, despre „Caracterul dilematic al cunoaşterii filosofice", reuşind cu toţii să facă din primul număr al revistei, aşa cum şi-au propus, o „revistă de cultură". Nu lipsesc nici studii de ştiinţe naturale, cum e cel al d-lui Eug. A. Pora, despre „Speologie": noua ştiinţă, care studiază: „cavernele şi toate crăpăturile dela suprafaţa pământului, în care vieaţa şi-a putut căuta un cât de slab sălaş", (pag. 78), Institutul de Speologie din Cluj e centrul cercetărilor speologice din lume, directorul ei, d-1 prof. E. Racoviţă, fiind cel care a întemeiat această ştiinţă. /j, Dogaru MARGINALII LA CUPRINSUL NUMĂRULUI DE FAŢĂ Noua actualitate a studiului proprietăţii agri cole. Rezultatul anchetelor întreprinse de Ech» pele Regale, schiţat de prof. Guşti, într'un comunicat dat presei şi reprodus in fruntea acestui număr, arată că populaţia agricolă a ţării nu mai are de mult structura, pe care ne-am obişnuit să-i o atribuim. Sporul cu 3,5 milioane a populaţiei rurale şi zece ani de liberă transmisiune a pământurilor primite prin Reforma agrară au dai -populaţiei agricole o înfăţişare cu totul nouă. Marea majoritate a gospodăriilor rurale nu se mai dispune în jurul nivelului de 4—5 ha, la care le ridicase Reforma agrară. Sporul populaţiei a îmbucătăţit loturile şi libera concurenţă a îngăduit apariţia unei pături de proprietari mijlocii. Grosul gospodăriilor nu mai stăpâneşte decât 2 ha; în schimb, au apărut pretutindeni unele de 10 şi mai multe ha. Marea proprietate (100 şi mai multe hectare), care încă în 1930, la data recensământului agricol, deţinea 15% din suprafaţa însămânţată a ţării a ieşit de mult din penumbra în care s€ retrăsese după reforma agrară. începem să vedem iar complimentul ei: muncitorii agricoli, contractele de muncă în parte, dijmele de diferite feluri. Pe neobservate, societatea rurală românească, simplificată la maximum de Reformă agrară, s'a complicat din nou. Ea ridică de pe acum o serie de probleme: sporirea mijloacelor de trai ale gospodăriilor cu 2 şi mai puţine ha, normalizarea condiţiei muncitorilor agricoli, debuşeuri în industrie şi oraşe pentru cei ce nu-si pot agonisi traiul la sate, spre a evita pauperizarea, limitarea naşterilor şi încordarea raporturilor sociale, Punerea şi soluţionarea acestora reclamă o campanie curajoasă de cercetări. In vederea lor trebuesc reîmprospătaţi termenii tehnici ai dreptului nostru agrar dinainte de Reformă, recitite cercetările şi textele însemnate ale Sociologiei noastre rurale: Radu Rosetti, Maior şi ceilalţi, care câştigă o nouă actualitate. Cunoaşterea pe care ne-o înlesneşte prof. Jac-quemyns în numărul acesta, a structurii populaţiei agricole italiene, a acestui catalog în care toate raporturile posibile între proprietarii de pământ şi muncitori au fost precizate de două milenii de frământare intensă, e un bun exerciţiu pregătitor în vederea muncii de inventariere a nouii structuri agrare a României. (A. C). Oraşele „in declin"şi nevoia unui plan de stimulare economică a României de Răsărit. De curând d-1 Ing. Caranfil a prezentat, în ziarul Timpul planul Coloanei vertebrale economice de auto-strade, uzine, conducte de înaltă tensiune, care să lege Bucureştii cu Clujul, trecând prin regiunea petroliferă a Ploieştilor şi câmpiile cu gaz metan ale Transilvaniei, Nu putem decât să dorim cu toată căldura realizarea acestui plan şi, la fel, a celor din broşura „Cum pierdem anual miliarde", înfăţişată într'un număr trecut al revistei, care sunt, fără îndoială, planurile cele mai în nota evoluţiei moderne a lumii, ce au fost concepute in România contemporană. ^ Ele vor consolida şi mai mult primatul României de Apus. Putem observa peste tot, în pulsul vieţii ţărăneşti, nu mai puţin decât în ritmul -vieţii comerciale şi industriale, o mare deosebire între Transil- 611 vania. Oltenia, Muntenia, jumătatea de Apus a ţării de o parte şi Basarabia, Moldova şi Bucovina, jumătatea de Răsărit a ţării, de alta. Studiul d-lui V. Tufescu despre Botoşani, zugrăveşte o stare generală Întregii jumătăţi apusene a ţării. Nu numai Botoşanii sunt in declin, ci şi Iaşii, Chişinăul, Cetatea Albă. Iar restul oraşelor, cu excepţia treimii: Cernăuţi, Bălţi, Bacău, se află in-tr'o stagnare profundă. Pricinile sunt numeroase; primatul politic al Munteniei şi al Ardealului, aşezarea in vecinătatea Rusiei cu care n'avem relaţii economice intense, sărăcia reţelei de căi de comunicaţie, firea Moldoveanului. Cercetări amănunţite ar putea evidenţia pricinile declinului sau a stagnării şi posibilităţile de îmbunătăţire a situaţiei. Faptul că România riscă să-şi vadă definitiv paralizată jumătatea răsăriteană, dacă guvernul ţării nu va concepe şi înfăptui un plan de dinamizare economică şi implicit spirituală a României de Răsărit prin construcţii de căi de comunicaţie, fixarea obligatorie a anumitor industrii, ce beneficiază de protecţia Statului şi nu trebuesc să se găsească neapărat la Bucureşti, Galaţi sau Braşov, in centrele moldovene, impune astfel de cercetări, E nevoie de o acţiune intensă pentru ca Moldova şi Basarabia să fie legate prin coaste solide şi artere elastice de coloana vertebrală şi de inima dela Bucureşti a României, (A, G.). însemnările Epitropului dela Cerneteaz şi Unirea dela 1918. Publicăm printre documentele acestui număr câteva pagini din carnetul epitropului unui sat din şesul Banatului. Contabilitatea aridă şi însemnările stângace, făcute într'o scriere latinizantă pot nedumeri la întâia privire. Ce să caute ele într'o revistă consacrată realităţii sociale româneşti prezente? Ne pot ajuta să cunoaştem un factor decisiv, adesea trecut cu vederea al alipirii ţărilor româneşti stăpânite de Unguri la Statul românesc. Ne pot contura imagina unuia din acei fruntaşi ţărani, a căror nivel cultural, conştiinţă naţională, râvnă pentru cele obşteşti, onestitate şi prestigiu a susţinut acţiunea conducătorilor politicii româneşti, a stabilit legătura intre ea şi sate şi a dat vigoare bisericilor şi şcolilor confesionale româneşti. Din înregistrările contabile, notele şi scrisorile acestea moşul Golub, .acest şef dela 1900, al Cer-neteazului, invie în faţa ochilor noştri. E strângător şi rânduit in mânuirea banilor bisericii, înscrie cheltuielile pentru „renovarea kasei" lui cu aceeaşi grijă cu care înregistrează veniturile şi cheltuielile „dolapului" Bisericii. Urmăreşte întâmplările naţiei lui româneşti in ziare, cărora le zice „iubita noastră foie", la articolele cărora îşi face trimeteri (pag. 538). Printre acestea figurează: „Adunarea Logojanei" (Banca românească din partea locului), un articol cu titlul „Ce poate face România la Românii din Ungaria", altul despre „deputaţii noştri", poeziile sau editorialele „Fii mândru Române"şi „Nu ne temem", articolele „pero-nospori, piatră vânătă la vie", „ploaia artificioasă", „sfârşitul lumei". Este o autoritate, la care recurg candidaţii de preoţi, care plăteşte pe „prota" (protopop), pentru inspecţia la „igzamen", şi care judecă pe candidaţii de învăţători. Şi dincolo de toate acestea, este un bănăţean, care apreciază la om firea deschisă şi voie bună („unu gureş, fain", pag, 540), Istoria popoarelor e făcută în bună parte de cei mulţi şi de şefii lor modeşti. In faţa colaboratorilor de seama moşului Iota Golub a Unirii din 1918, ne putem da seamă de rostul învăţământului primar de Stat şi a tuturor acţiunilor culturale: ele trebue să creieze în fiecare sat fruntaşi care să participe la vieaţa naţiunii şi să-i dea temeinicie, integrând în ea vieaţa satului lor. (A. G,), DIN CUPRINSUL NUMĂRULUI VIITOR Vasile Părvan: Plan de acţiune pentru secţiunea culturală a Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1918); 77. 77. Stahl şi Gh. Serafim: O situaţie juridică intolerabilă. Neorganizarea ob-ştiilor răzăşeşti din Vrancea; Dr. Vasile Ilea: Si-ghetul; Roman Cressin: Categoriile de gospodării ţărăneşti; Vaier Butura: Etnobotanica; 7. Gugiu- man: Migraţiunea sezonală a Bulgarilor dela Huşi; 7on Vintilescu: Câteva numiri populare de regiuni şi de grupe de populaţie, Gh. Bucurescu şi Gh. Re-teganul: Negoţurile sătenilor dela Căian: strânsul de voştină în 1937, şi strânsul de lână şi brânză in 1938; 7. Ludescu: Drumurile unui basarabean în căutare de lucru. 612
↧