S-o spunem de la bun început: fiind unul dintre oamenii cu putere în România, și fiind în această postură din 1989, Mugur Isărescu este unul dintre vinovații pentru situația economică gravă în care se găsește țara noastră azi.

Isărescu este unul dintre artizanii demantelării capitalului românesc din zona bancară, iar sub conducerea sa, BNR a privit cu seninătate la marile fraude din acest domeniu strategic pentru suveranitatea oricărei țări. Sau în cazul nostru, pentru pierderea suveranității.

Cu toate astea, nu pot să nu mă întreb de ce este atacat tocmai acum Isărescu - cu materiale la care poate pune botul doar vreun puștan care trebuie să caute pe tpu.ro ce înseamnă „mineriadă”.

Ce se întâmplă acum cu Mugur Isărescu este doar o continuare a atacului început anul trecut și care la vedere a fost condus de către Lucian Isar, soțul Alinei Gorghiu.

Revenind la Isărescu, nu pot să nu mă întreb de ce toți acuzatorii săi de-acum au tăcut în timpul marilor privatizări catastrofale din sistemul bancar românesc, precum și în timpul marilor fraude sau a cacealmalei naționale numită „creditul cu buletinul”. Ce s-a schimbat între timp la Mugur Isărescu?

Anul trecut, prin august, explodaîn presă chestiunea aurului României, de grija căruia mureau marii economiști ai neamului. Mai precis, se afirma că Mugur Isărescu a scos rezerva de aur a României din țară și a dus-o la Londra.

La momentul respectiv, dintr-o dată, mari europeniști și occidentaliști ai țării au devenit, brusc, naționaliști, țipând precum tantiile de la APACA în 1990: „nu ne vindem țara”, creând o adevărată perdea de fum. În spatele acestei perdele de fum, prea puțini au observat un lucru elementar: Mugur Isărescu a scos rezerva de aur a României, a 34-a din lume ca dimensiune, din și de la dispoziția Uniunii Europene. Practic, guvernatorul României a luat  din mâinile Bruxelles-ului a 34-a rezervă de aur a lumii și a dus-o într-o capitală ostilă UE. Cum orice om știe, locul unde îți ascunzi rezerva este locul în care ai cea mai mare încredere: iar Isărescu mizează pe o carte care s-a dovedit câștigătoare de-a lungul istoriei, Imperiul Britanic. Isărescu pare să prefere durabilitatea regatului Unit în defavoarea aventurilor ideologice „unificatoare”.

Având în vedere că în 2010, aurul României era la București, este lesne de priceput că decizia scoaterii rezervei strategice din țară s-a făcut în intervalul 2010 - 2016. Ce înțelegem de-aici: Mugur Isărescu a prevăzut sau a fost informat despre iminenta ieșire a Marii Britanii din UE, precum și de prăbușirea Uniunii. De altfel, cronologia confirmă această teorie: referendumul pentru Brexit s-a produs pe 23 iunie 2016, iar atacurile pe tema rezervei de aur începeau la mai puțin de o lună după! Coincidență? Nu cred. 

O altă poziție a guvernatorului BNR ce a deranjat cercurile fanatice pro-UE și pro-globaliste, a fost cea în privința aderării României la zona Euro. Mai exact, încă de la finalul lui 2015, Isărescu a transmis pe toate căile posibile că aderarea României la zona Euro este imposibilă.

Reamintesc cititorilor că acordul de aderare al României la Euro presupunea ca țara noastră să renunțe la Leu în 2015, iar în urma crizei economice, noua țintă devenise 2019. Schimbarea de macaz a lui Isărescu este semnificativă, pentru că în 2014, acesta susținea un scenariu în care România ar putea adera la euro între 2021-2023.

Pe 7 iulie 2015, la  zece ani de la introducerea leului greu, Isărescu schimba foaia și vă rog să fiți atenți la formulare: „În urmă cu zece ani i-am urat leului nou, greu, tare să aibă parte de sănătate, se vede că i-a prins bine această urare, pe care o reînnoiesc astăzi. Atunci nu i-am spus să aibă viață scurtă, am găsit o formulare așa, de trecere la euro. Acum înclin să spun să aibă și viață mai lungă, este moneda noastră”.

Ulterior în decembrie 2015, în cadrul conferinței „Adoptarea monedei Euro în România: provocări și perspective”, Guvernatorul BNR a fost și mai dur, propunând amânarea sine die a aderării țării la zona euro: „Cât privește calendarul concret al aderării, s-a dovedit că abordarea de până acum, cu stabilirea unei date țintă, dar neînsoțită de angajamente ferme din partea tuturor actorilor interesați nu a dat rezultate. Poate că, în loc să stabilim o dată a aderării, ar fi mai bine să agreem o foaie de parcurs cu reformele necesare și numai după implementarea unei mase critice a acestora să stabilim o dată țintă”.

Aceste declarații sunt întărite de concluzia lui Matei Păun, managing partner al BAC Investment, care acuza fățiș BNR: „Dacă îți propui o țintă și nu o atingi, persoanele de vină sunt cele care și-au propus-o. Nu sunt convins că BNR își dorește adoptarea euro în momentul de față. De fapt, nu sunt convins că nici în 2014 s-a dorit cu adevărat acest lucru. Dacă s-ar fi dorit, s-ar fi acționat altfel. Nu s-a dorit, dar nu s-a considerat politically correct". Cu alte cuvinte ce zicea Matei Păun este că BNR nu și-a dorit niciodată la prerogativul național de a bate monedă proprie, dar nu a putut s-o spună public pentru că ar fi fost linșată. Exact ce se întâmplă acum. Mă aștept ca în curând, Isărescu să fie acuzat de legături cu rușii...

Oricum am privi lucrurile, mișcările lui Isărescu în ceea ce privește rezerva de aur și moneda Euro, reprezintă o întărire a suveranității naționale față de UE. Și acest lucru, după cum știm, nu este pe placul celor care vor transformarea Europei într-un supra-stat cu capitala la Bruxelles. Declarația de azi a lui Băsescu, susținător deschis al SUE, confirmă aceasta. Dacă remarcăm că acuzele cu dosarul de Securitate vin de la România Liberă, o instituție care s-a remarcat prin susținerea fanatică a cedării de suveranitate națională, a multinaționalelor, a ideologiei globaliste și a mantrei cu „statul de drept”, vedem că se întâmplă exact ceea ce spunea Matei Păun.

Totuși, schimbările de macaz ale lui Isărescu nu-l transformă în erou național și nu-i anulează greșelile anterioare, dar cu siguranță arată că guvernatorul BNR știe sau intuiește, încotro merg lucrurile. 

Iar dacă mai punem că Isărescu s-a preocupat cu promovarea istoriei ascunderii tezarului românesc la Tismana după cel de-al doilea război mondial, fiind chiar decorat în acest sens de BOR, dar criticat de aceiași care au declanșat atacul cu rezerva, un alt tablou începe, parcă, să prindă contur.