Colonizarea culturală a României/ Familia Ortodoxa nr. 46

Am văzut, în numărul trecut, cum a fost pusă la colț și ”disciplinată” Biserica de elita modernizatoare a României în sec. XIX și la începutul sec. XX. Arătam acolo că fenomenul de marginalizare și transformare a ortodoxiei într-o religie tolerată, anume secularizarea,nu s-a redus la confiscarea proprietăților, lucru îndeajuns de grav în sine, ci și la confiscarea învățământului bisericesc, la îngrădirea și occidentalizarea unor mijloace de exprimare religioasă (pictură, cântare), la restricționarea accesului la monahism etc. Prin urmare, secularizarea a fost, de fapt, gândită ca o aplicare a unui întreg mecanism de colonizare culturală[1] a românilor, menit, pe de o parte, smulgerii deprinderilor, concepțiilor și chiar a limbajului ”vechi” specifice unui popor agricol, răsăritean și ortodox, și, pe de alta, înlocuirii tuturor acestora cu deprinderi, concepții și limbaj noi, ”moderne”, care să corespundă unei națiuni așa cum o concepeau elitele modernizatoare ale României.
Spre exemplu, un lucru despre care se vorbește foarte puțin este chiar impactul pe care l-a avut această ”modernizare” asupra limbii românești. Limba, element esențial al oricărei culturi, este, totodată, un domeniu strategic pentru ingineriile sociale moderne. Nu degeaba George Orwell imagina procesul neîntrerupt de inventare și impunere a ”nouvorbei” prin care puterea totalitară stabilea discreționar semnificațiile cuvintelor ca mijloc de control al gândurilor individului. Cine stăpânește semnificațiile cuvintelor stăpânește, într-o bună măsură, și mințile oamenilor. În cazul nostru modificările nu s-au produs, pe atunci, într-atât de violent. Dar ofensiva a existat și ea a reușit să mutileze, într-o anume măsură, limba și gândirea românească. Cine vrea să aibă o imagine plastică a acestui proces nu are decât să ia un text literar din perioada pașoptistă și să-l compare cu un text din perioada istorică anterioară sau cu unul folosit în cărțile bisericești vechi. Limbajul textelor pașoptiste este țipător, strident, franțuzit, cu exagerări de care au făcut haz și boierii mai moderați (a se vedea Vasile Alecsandri, Coana Chirița), ne zgârie urechea și frapează prin aerul său de produs artificat rapid expirat. Nu are farmec ci, dimpotrivă, este pur și simplu caraghios. Limba pașoptiștilor a expirat rapid pentru că era artificială și creatori ca Eminescu sau Caragiale au stigmatizat această orientare culturală pe care un clasic o numea, sugestiv, ”beție de cuvinte”.
Beția de cuvinte, termen extrem de relevant, căci semnifică nu doar o babilonie a termenilor și a ”creațiilor” literare de imitație facilă, ci o confuzie conceptuală, o găunoșenie lăuntrică și o pierdere a sensurilor culturale proprii.Nu ne referim aici doar la problema creațiilor literare proaste, ci la o problemă mult mai adâncă, ce ține de pierderea identității culturale organice fără de care persoana devine un chimval răsunător și gol, lipsit de discernământ și pradă modelor intelectuale și, mai grav,mecanismelor de putere și dominare ale unor elite machiavelice. Diverși cercetători au considerat că limba (în genere, nu doar română) este o structură culturală care împlinește funcția unui cod purtător de semnificații: prin stăpânirea limbajului și folosirea lui oamenii își comunică mesaje pe care le codifică și le decodifică în funcție de înțelesurile pe care le moștenesc și transmit mai departe. O tulburare, o intervenție brutală în structura lingvistică a unui popor schimbă sau modifică modelul cultural al acestuia.În acest sens, o altă formulă celebră lansată tot de Titu Maiorescu, formă fără fond, prin care desemna procesul de imitație superficială și grăbită a civilizației occidentale de către elitele românești, poate avea o adâncime mai mare: forma lingvistică a noii Românii, a României moderne, era o formă artificială care genera un model cultural la fel de artificial și găunos și, prin consecință, personalități lipsite de consistență[2]. Celebrul Rică Venturiano, pretențiosul caraghios al lui Caragiale din O noapte furtunoasă (1878) nu este doar un simplu personaj dramaturgic ci reprezintă un TIPAR CULTURAL pentru tinerimea vremii sale.
Acest lucru a fost sesizat de același Dostoievski la care facem trimitere aproape neîncetat, din cauza similarităților proceselor culturale de modernizare prin care au trecut popoarele român și rus în sec. XIX. Astfel, referindu-se la moda rușilor din înalta societate de a vorbi în franceză, scriitorul remarca faptul că, de fapt, rezultatul lingvistic era un fel de jargon, o limbă moartă”care nu-i naturală, ci construită, o limbă fantastică și dementă, tocmai pentru că e luată cu atâta îndârjire drept autentică, într-un cuvânt, o limbă care nu-i deloc franceză, întrucât rușii, ca de altfel, orice persoane de altă naționalitate (…) doar învață un jargon străin, prefabricat și, poate, cel mult, impertinența de frizer a frazei, urmată probabil și de ideile de același tip.” Concluzia? Cei care fac aceasta ”singuri își condamnă bietele capete la tristul destin de a nu avea toată viața nicio idee proprie”,iar intelectualii care procedau astfel deveneau ”ceva dezrădăcinat, fără temei și principii, mediocrii internaționali purtați de toate vânturile Europei”.Diagnosticul lui Dostoievski se aplică integral și în cazul românesc. Fandoseala păturilor subțiri ale popoarelor răsăritene a costat scump, sărăcind nu doar bagajul colectiv cultural, dar și discernământul personal. Un fenomen care a dus la o înstrăinare a noastră: o înstrăinare de noi înșine și unii de alții, o înstrăinare între părinți și copii, între elită și popor, între sinele pe care-l afișăm public și intimitatea noastră stearpă.
În schimb, ajunge să deschidem Biblia de la 1688 pentru a descoperi acolo o limbă autentică ce poartă o pecete de tainică viață. O simți că era limba vorbită, cotidiană, a oamenilor din acel timp, că nu era o limbă a cancelariilor sau a modelor culturale, nici a unui număr restrâns de cărturari ci era limba vie a unui popor viu. De asemenea, traducerile filocalice ale Sfinților Ioan Scăraru, Macarie Egipteanul, Ioan Damaschinul, Vasilie cel Mare și alții, sau scrierile Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, pentru a ne limita doar a aceste nume, care au fost recuperate și retipărite de curând prin păstrarea formelor lingvistice vechi, arată același lucru. Este o limbă plină de gust și mireasmă, spre deosebire de păsăreasca fadă a limbii ”pașoptiste”, o limbă care deschide orizonturi și semnificații, pe când cealaltă este extrem de reductivă, având semnificații valabile doar pentru acel timp și doar prin identificarea împrumuturilor din franceză. Nu este deloc lipsit de importanță faptul că Mihail Eminescu, de pildă, așa cum a arătat acad. Virgil Cândea, se inspira, inclusiv în preluarea unor termeni lingvistici, din scrierile traduse în română la 1819 ale Sfântului Nicodim Aghioritul. Poetul căuta o limbă română care să aibă vâna autenticității și găsise drept sursă de inspirație inclusiv acest manuscris patristic.
Mircea Vulcănescu a fost primul care a sesizat faptul că structura lingvistică sau, mai simplu spus, limba unui neam, este elementul cheie al tiparului său cultural. Astfel, printr-o investigare a semnificațiilor limbajului românesc, el a reconstruit ”dimensiunea românească a existenței”, adică viziunea asupra lumii pe care o avea poporul român și care-i ghidează acțiunile, alegerile, atitudinile în fața vieții și a morții. Nu este vorba aici despre o viziune similară celor propuse de filosofi sau de literați, ci de un mod intim înrădăcinat în adâncul sufletului, deseori fără să aibă o exprimare explicită, dar întotdeauna prezent, fie și în mod inconștient, în omul românesc. De aceea, îndepărtându-ne de propriul tipar cultural, adoptând modele străine, lăsându-ne colonizați cultural, suntem condamnați ori unei superficialități anoste și sterile, reduși la reproducerea stereotipă a unor formule de împrumut, ori unui permanent conflict interior între ceea ce am fost învățați și ceea ce, în adâncul sufletului nostru, simțim și năzuim. Demersul filosofului și martirului creștin avea întocmai rostul de a găsi împăcarea cu propria noastră dimensiune lăuntrică, cea autentică, de a identifica, prin limbajului, al cuvintelor, ”fața proprie a poporului, lăsată de Dumnezeu, chipul lui de a vedea lumea și de a o răsfrânge pentru alții”.
Un chip, din păcate, adumbrit și ciobit de colonizarea culturală prin care am trecut.Fragmentarea limbii a corespuns fragmentării culturale a poporului. Cum remarcam mai sus, un fenomen de înstrăinare de noi înșine s-a insinuat în lăuntrul nostru și nu ne-a mai părăsit de două veacuri, de când rătăcim prin istorie ca niște bezmetici cuprinși, parcă, de o beție provenită din adăparea la tot felul de izvoare culturale apusene stătute. Așa se face că nu mai suntem formați într-o cultură organică, vie și întreagă, ci într-o cultură mozaicală, compusă din numeroase influențe, eclectică, ce ne face să ne simțim parcă neîntregi, incompleți, neterminați, într-o postură de osândiți ai istoriei: cu standardul culturii ”superioare” occidentale atârnând deasupra ochilor și prinși, în același timp, ca într-o capcană, în ceea ce unii consideră, spre nenorocirea lor, a fi un fel de mocirlă respingătoare, amorfă. Ce să mai spunem despre generațiile actuale, la care abia dacă mai ajunge doar câte un firicel de mireasmă din cultura acestei lumi vechi, prin tămâia care mai ajunge, uneori, strecurându-se, afară din biserici în lumea atât de nebună și babilonică în care trăim astăzi?
În zilele noastre, părintele Rafail Noica a remarcat efectele modernizărilor și schimbărilor succesive ce au despuiat, pe alocuri, cuvintele de semnificațiile lor profunde, raportându-se critic la babilonia de sensuri  o acordăm cuvintelor duhovnicești: ”Vavilonia de al doilea grad este că sensul cuvintelor se înţelege în multe feluri în aceeaşi limbă. Criza noastră în Biserica este că nu mai vorbim sensul cuvintelor Părinţilor noştri în Duh. Toată “Filocalica” [cultura filocalică] este pentru noi o carte închisă! … Cuvintele le înţelegem – iar dacă nu, avem un dicţionar şi le putem vedea acolo – dar sensul este altul. (…) Noi astăzi suntem în acea stare de vabilonie, de amestesc, nu de limbi ci de sensuri ale cuvintelor, în care suntem… dez-bisericiti.( …) Ne dez-bisericim, ne în-vitregim de Dumnezeul nostru, ne în-vitregim de noi, de firea noastră, intrăm într-un divorţ cu noi insine– şi asta este poate izvorul esenţial al sfâşierii omului postmodern.”
Să recuperăm o limbă veche, o cultură veche care, între timp, au fost supuse proceselor de modernizare, este greu dacă nu imposibil. Autenticul nu poate fi recreat in-vitro,în laborator, și nici măcar edițiile transilterate din cărțile duhovnicești scrise în limba română veche, bune pentru bibliotecă și pentru a ști de unde venim dar ineficiente pentru viața cotidiană, nu ne pot ajuta în acest sens și nici nu ne garanta o viață duhovnicească mai autentică.
Avem, însă, viața în Hristos, adică viața în Biserică. Dimensiunea creștină a existenței ne este încă accesibilă și, dacă vom căuta cu sinceritate, ni se va dărui. Să fim însă conștienți că, dacă o vom trata cu ușurătate, se va lua de la noi!