Odessa - gustul amar al victoriei
Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/4485-odessa-gustul-amar-al-victoriei.html
Manuel Stănescu
Duminică, 05 Noiembrie 2017 18:57
La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt", că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu", că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român"[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.
La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!"[2].
„Politica naţională, dramatică costisitoare inevitabilă"
Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă".
În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin"şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.
Odessa reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă
După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa - aprecia generalul Radu R. Rosseti - ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic"[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa - consemnează un istoric german - oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut"[4].
Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate", ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria") şi să-l informeze despre „nemulţumirea" constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor"[5].
Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].
Hauffe: „În pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"
După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.
Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul", clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane". Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria" a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă". În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.
Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri
Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.
Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.
Ion Antonescu: „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. [...] Realitatea este că poporul e victima"
Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani - aprecia el - nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios". Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol - care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima"[9].
„Opinia publică românească era îngrijorată"
Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă. În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea" abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii" armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.
Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare"[10].
Dorinţa „de a spăla ruşinea"
Cucerirea Odessei - care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare - s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani". Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate. Dorinţa „de a spăla ruşinea" conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei. Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].
Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere"[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine"[14].
Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului: „Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele"[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării"[16].
George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria"[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!"[18]. Între greşelile făcute „timp de 20 de ani"şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliul.
Atentatul
La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române - în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române - au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti", măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.
În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici - aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată - a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.
A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul", cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate". Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani", pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer". Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos".
Antonescu: „Am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"
Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută [...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei", adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul"[23].
Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.
Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.
Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.
-------------------------------------------------------- [1] Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi Caucaz, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 7(35), 1999, p. 29 [2] Ibidem, pp. 29-30 [3] General Radu, Rosetti, Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti, 1942, p. 38 [4] Rudolf Forstmeier, Odessa 1941. Der Kamf um Stadt und Hafen und die Raumung der Seefstung 15, August bis 16, October, Freiburg im Breisgau, 1967, p. 40 [5] Apud Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno- germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 63-64 [6] Arhivele Militare Române, fond Microfilme, rola II. 1.2711, cd. 829-833 [7] Rudolf Forstmeier, op. cit., p. 66 [8] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 308 [9] Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 69 [10] general Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, f.a., pp. 117-118 [11] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinet militar, dosar nr. 561, ff. 1-7 [12] Ibidem, f. 9 [13] Ibidem, f. 10 [14] Ibidem, f. 84 [15] Ibidem, f. 110 [16] Ibidem, f. 528 [17] Ibidem, f. 625 [18] Ibidem, f. 626 [19] Arhivele Militare Române, (A.M.R.), fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1804, c 697 [20] Vezi, pe larg, în Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Rao, 2010 [21] A.M.R., fond Microfilme, rola 1080, cd. 542-547 [22] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 42-43 [23] Ibidem, p. 169 [24] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 524
Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/4485-odessa-gustul-amar-al-victoriei.html
Manuel Stănescu
Duminică, 05 Noiembrie 2017 18:57
La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt", că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu", că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român"[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.
La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!"[2].
„Politica naţională, dramatică costisitoare inevitabilă"
Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă".
În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin"şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.
Odessa reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă
După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa - aprecia generalul Radu R. Rosseti - ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic"[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa - consemnează un istoric german - oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut"[4].
Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate", ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria") şi să-l informeze despre „nemulţumirea" constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor"[5].
Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].
Hauffe: „În pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"
După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.
Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul", clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane". Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria" a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă". În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.
Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri
Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.
Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.
Ion Antonescu: „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. [...] Realitatea este că poporul e victima"
Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani - aprecia el - nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios". Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol - care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima"[9].
„Opinia publică românească era îngrijorată"
Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă. În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea" abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii" armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.
Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare"[10].
Dorinţa „de a spăla ruşinea"
Cucerirea Odessei - care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare - s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani". Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate. Dorinţa „de a spăla ruşinea" conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei. Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].
Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere"[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine"[14].
Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului: „Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele"[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării"[16].
George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria"[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!"[18]. Între greşelile făcute „timp de 20 de ani"şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliul.
Atentatul
La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române - în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române - au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti", măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.
În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici - aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată - a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.
A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul", cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate". Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani", pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer". Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos".
Antonescu: „Am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"
Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută [...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei", adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul"[23].
Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.
Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.
Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.
-------------------------------------------------------- [1] Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi Caucaz, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 7(35), 1999, p. 29 [2] Ibidem, pp. 29-30 [3] General Radu, Rosetti, Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti, 1942, p. 38 [4] Rudolf Forstmeier, Odessa 1941. Der Kamf um Stadt und Hafen und die Raumung der Seefstung 15, August bis 16, October, Freiburg im Breisgau, 1967, p. 40 [5] Apud Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno- germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 63-64 [6] Arhivele Militare Române, fond Microfilme, rola II. 1.2711, cd. 829-833 [7] Rudolf Forstmeier, op. cit., p. 66 [8] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 308 [9] Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 69 [10] general Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, f.a., pp. 117-118 [11] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinet militar, dosar nr. 561, ff. 1-7 [12] Ibidem, f. 9 [13] Ibidem, f. 10 [14] Ibidem, f. 84 [15] Ibidem, f. 110 [16] Ibidem, f. 528 [17] Ibidem, f. 625 [18] Ibidem, f. 626 [19] Arhivele Militare Române, (A.M.R.), fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1804, c 697 [20] Vezi, pe larg, în Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Rao, 2010 [21] A.M.R., fond Microfilme, rola 1080, cd. 542-547 [22] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 42-43 [23] Ibidem, p. 169 [24] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 524