Am văzut ieri un reportaj pe un canal al televiziunii ungare. Un concurs de folclor sub denumirea Zboară păunul (Szal a pava). Personajul central era un țigan din Ungaria, care se auto-denumea țigan (cigany) și nu era deloc complexat sau umilit din această pricină. De unde vine acest oportunism al ziariștilor și oamenilor politici din România, care nu mai cutează să numească un țigan-țigan? Am avut ocazia în 1990 să fac un lung interviu cu Marcel Courthiade, țigan din Franța, fost consul al Franței în Albania, vorbitor a vreo zece limbi. A apărut în revista lui Dan C. Mihăilescu, suplimentul LAI. Nici el nu era un țigan complexat. Cred că țiganii (și deci și cei din România) sunt, ca orice comunitate, deci și românii, o masă heteroclită de indivizi, cu diferențieri interne foarte mari, inclusiv lingvistice, fără a fi un grup ci fiind constituită din grupuri sociale în tensiune la nivel economic (foarte săraci și foarte bogați), aglutinate într-o pseudo-comunitate etnică dispersă și neomogenă, în curs de manipulare de către lideri politici (de alte etnii, evrei sau țigani străini) care o folosesc ca masă de manevră la nivele internațional, sub pretextul luptei contra discriminărilor locale. Țiganii nu sunt discriminați decât atunci când sunt săraci. Deci discriminarea nu este etnică (adică rasistă) ci economică și politică. Dar în anumite grupuri țigănești, rurale sau periurbane, regula este comportamentul asocial, cu o moralitate specifică, în care furtul și înșelăciunea în exteriorul grupului, nu sunt considerate păcate. Această minoritate dăunează imaginii globale a țiganilor. Este deci treaba liderilor țigani de bună credință să lupte pentru controlul și educarea grupurilor asociale și infracționale, cu banii care li se încredințează în acest scop și să blocheze tendința infractorilor cocoțați în funcții pe scare pseudo-societății civile, obligându-i să înceteze a-i consuma, utiliza prin deturnare de fonduri, în interes personal, nu comunitar. Împărtășesc deci atitudinea de rezervă sau respingere a majorității ne=rome, adică a multor cetățeni ai României cinstite (mai există, din fericire), atitudine care este cât se poate de motivată, legală, normală, tot atât de normală ca și respingerea morală și juridică a cleptocraților din guvernele succesive ale României post-«revoluționare», români, țigani, maghiari, evrei, turci, armeni etc.
Dan Culcer romaniapresse@gmail.com
Dan Culcer romaniapresse@gmail.com
La Centenar. Minorităţi naţionale
Romii: grup social sau minoritate etnică?
Gelu DUMINICĂ
În mentalul colectiv, romii sînt fie foarte săraci (cerșetorii), fie foarte bogați (cei cu „palate“ şi „maneliștii“). Între cele două categorii, pentru foarte mulți din jurul nostru nu e nimic, toți romii care muncesc, studiază, plătesc taxe şi locuiesc oriunde printre ceilalți fiind total invizibili atît pentru societatea românească, cît şi, paradoxal, pentru leadership-ul rom. Nevoile lor, chiar dacă există şi țin mai degrabă de respectarea drepturilor culturale, egalitate de șanse, stimă de sine şi autorealizare, sînt ignorate şi nu sînt cuprinse de discursul nimănui. A fi rom/ţigan era definit, pînă de curînd, ca un „epitet acordat unei persoane cu apucături rele“ (DEX, 2013), acest lucru fiind posibil şi din cauza unui mod profund deficitar de reprezentare a intereselor etnice pus în practică de societatea civilă şi politică romă.
Incapabili să dezvolte o viziune modernă de dezvoltare a minorității şi deturnată de mediocri, fără a-şi propune să coaguleze masa de votanți romi care să-și voteze propriii candidați (de altfel, este şi foarte greu ca cineva care trăiește de sute de ani la marginea societății să aibă stima de sine suficient de dezvoltată astfel încît să se exprime, în spațiul politic, etnico-identitar), foarte ușor de „cumpărat“ cu mici atenții oferite în perioada alegerilor, liderii politici ai romilor sînt percepuți ca fiind niște „vătafi“ capabili să-i controleze pe cei ce sînt considerați „sălbatici“. Acest fel de a reprezenta interesele romilor a adus cu sine schimbări minore ale situației existente la nivelul comunităților locale, mediul politic românesc fiind conștient că-și poate cumpăra votanții aruncînd ciozvârte doar în perioada alegerilor.
Fără a fi considerat un partener şi un sprijin ce poate fi accesat de instituția statului în demersul său de a promova bunăstarea socială, mediul asociativ non-guvernamental rom, chiar dacă a încercat să contrabalanseze gellnerian rolul statului fără să-i ia locul, a reușit, mai degrabă, să aibă acțiuni reactive decît unele strategice. Atît dialogul cu Guvernul, cît şi cel interorganizațional au fost şi rămîn deficitare. Chiar şi așa, marile realizări în dezvoltarea romilor din România în context social, cultural-identitar şi de reprezentare sînt, în integralitatea lor, meritul mediului asociativ.
Spațiul public românesc este ocupat, atunci cînd vorbim despre romi, de regi, împărați, vrăjitori, gagicari, maneliști şi infractori. Sîntem singura minoritate națională care reușește să nu reacționeze solid atunci cînd majoritatea îi impune reprezentanții, transformîndu-i chiar în „modele“. În următoarea perioadă, societatea civico-politică a romilor trebuie să treacă în secundar agenda socială, în favoarea uneia care presupune dezvoltarea unei viziuni etnico-minoritare. Acest lucru nu înseamnă abandonarea nevoilor sociale ale unora dintre romi, ci doar conștientizarea faptului că nu putem dezvolta o minoritate fără a promova agenda clasei de mijloc, cea fără de care nu se poate face o schimbare reală şi sustenabilă. Iar acest lucru presupune să vorbim şi să acționăm mai mult pe ceea ce studenții care doreau să organizeze Forumul propuneau să o facă, şi anume despre respectarea drepturilor identitare, egalitate de șanse, stimă de sine şi autorealizare.
Gelu Duminică este sociolog, director executiv al Agenției de dezvoltare comunitară „Împreună“.