https://solidaritateeuropeana.wordpress.com/2017/11/28/noii-comisari-ai-noii-si-vesnicei-revolutii-harvey-weinstein-si-mircea-cartarescu/
Weinstein şi Cărtărescu sunt legaţi prin revoluţia la care iau parte şi care, pornită în numele democraţiei, a ajuns să construiască exact contrariul acesteia: dictatura. Omul alb, bărbatul alb, heterosexual, conservator, creştin (formula cea mai negativă cu putinţă conform rigorilor revoluţionare), tradiţiile, creştinismul, familia tradiţională, sunt duşmanii subversivi al societăţii. Curajul opiniei (dacă e contrarie asimilată cu discursul urii, islamofobie, reacţionarims, fascism) , naşterea de copii, refuzul avortului, refuzul educaţiei sexuale, refuzul lgbtizării, refuzul minciunii, refuzul cinismului, respectul, iubirea, generozitatea, adevărul sunt armele lor. Pe toţi aceştia şi pe toate acestea trebuie să le desfinţăm, interzicem, pedepsim, anihilăm aşa cum cere orice revoluţie serioasă. Dacă nu mă credeţi citiţii pe Marx, Engels, Lenin, Horkheimer, Lukács, Gramsci, Reich, Marcuse, Adorno… cercetaţi cele întâmplate în revoluţiile trecute.
Weinstein şi Cărtărescu sunt revoluţionari cu roluri diferite, în posturi şi faze diferite, după cum şi SUA şi România se găsesc în faze diferite. Primul, după ce a fost ani îndelungaţi un progresist al Hollywoodului, după ce a finanţat ong-uri progresiste şi campanii politice – ca ale Clintonilor –, după ce a fost deci prin numele, acţiunile şi banii săi un pilon important al revoluţiei, este acum unul dintre copiii pe care aceasta îi devorează. Căderea lui a avut loc nu pentru că cei care l-au dat în vileag ar fi fost îngroziţi de faptele sale, care, ca ale multor altor vipuri ale filmului, afacerilor, politicii etc., erau cunoscute de toată lumea, şi care încep chiar cu Chaplin, ci pentru că în acest moment numele şi trecutul lui folosesc unei cauze superioare: cea a falangei feministe a revoluţiei în lupta sa pentru demolarea completă şi veşnică a masculinităţii.
Harvey, cu renumele lui, cu lista lui lungă de femei, care s-au prostituat cu el şi cu alţi mahări ai filmului american pentru a ajunge, la rândul lor, vedete, a fost un subiect ideal pentru o astfel de campanie şi atunci a fost sacrificat fără ezitare. Sacrificat însă cu folos, căci el, mai mult acum, decât în perioada anterioară, continuă să folosească cauzei.
Cauză care, la rândul ei, este foarte maleabilă şi ductilă, fiind vădit părtinitoare. Căci dacă HW este executat public din toate poziţiile ong-iste şi media, nu acelaşi lucru se întâmplă cu alţi abuzatori şi prădători dovediţi.
Nu aceeaşi soartă au cei care mutilează genital fetiţele musulmane, sau le iau de neveste de mici, pentru că, deşi trăiesc alături de noi şi sunt cetăţeni ai aceloraşi ţări, provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă au violatorii musulmani din Occidentul european, pentru care există o mare înţelegere, contrazicând flagrant legea, pentru că provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă are, nu este la fel de împroşcat cu fecalele indignării progresiste, francezul care a violat o fetiţă de 11 ani, achitat de justiţie pentru că… ar fi putut exista un consimţământ. Serios? Păi cu o ciocolată sau cu o jucărioară poţi beneficia de consimţământul unei fetiţe de 2-3 ani să-ţi facă una sau alta, sau invers, să-i faci tu ei. Şi, pe urmă, şi la minionele trecute prin mâinile lui Harvey au existat un consimţământ şi oarece avantaje, după cum o dovedesc numele şi renumele lor de astăzi. Doar că atunci când profitau reciproc avantajos unii de ceilalţi, nu se profila încă atât de certă legalizarea pedofiliei, acum foarte pe ţeava progresistă.
Unde intră Mircea Cărtărescu în revoluţie? Acolo unde, ca în orice revoluţie, dispare dreptul la opinie, dreptul la libera iniţiativă, dreptul de a-ţi conduce afacerile cum vrei atât timp cât respecţi legile, într-un cuvânt dreptul la libertate.
Libertatea, pe care ne-o doream înainte de 89. Şansele de a te afirma prin valoarea ta, pe care ni le doream înainte de 89. Posibilitatea de a spune ce gândim, de a dezbate viaţa, realitatea împreună cu alţii, nu numai cu gândurile noastre, sau cu prietenii apropiaţi.
Despre ce discutam după ce plecam de la cenaclul Junimea, sau chiar acolo, direct şi prin textele noastre? Către ce năzuiam? Ce ne lipsea? Libertatea de a scrie ce vrem şi libertatea altora de a ne publica. Libertatea creaţiei şi opiniilor noastre şi libertatea altuia de a scoate bani din ele, de a le subvenţiona, pentru că e de aceeaşi părere, sau pentru că tinerii trebuie ajutaţi să reuşească, sau de a le refuza din motivele contrarii celor înşirate mai înainte.
Revoluţia pe care o trăim, americanii şi vesticii mai demult şi mai radical, noi mai periferic, salvaţi de geografie şi de băşcăliozitatea românească, nu întotdeauna dăunătoare, este cea a pumnului în gură, a supunerii necondiţionate, a delictului de opinie, a delictului de a fi diferit, a delictului de a încerca să fii liber, a uniformizării, a dezumanizării.
Comisarii noi, ca şi cei vechi, nu admit părerea contrarie, nu admit că ar greşi, nu admit că judecata lor nu e cea mai dreaptă, nu admit că omul are dreptul la respect (real), la înţelegere, compătimire, generozitate. Nu înţeleg alteritatea, ci doar multiplicitatea. Celălalt nu are dreptul de a exista decât în măsura în care este o copie fidelă a comisarului.
Într-o lume normală, editura Rao are dreptul să publice ce vrea şi pe cine vrea, iar viaţa şi piaţa să îi dea răspunsul.
Într-o lume normală, nu ne este frică de cărţi, de idei.
Într-o lume normală, un fost puşcăriaş are dreptul să scrie şi chiar să publice – sunt destui cei care au făcut averi serioase astfel, unii criminali cu grele fapte în trecutul lor, comunişti, nazişti, fără a mai oripila justiţiaritatea cuiva, deşi, poate, ar fi fost cazul (oripilării, nu al interzicerii).
Într-o lume normală, fiecare are dreptul de a citi ce vrea.
Într-o lume normală, fiecare are dreptul (chiar obligaţia) să gândească singur şi să spună ce are de spus.
Într-o lume normală raţionalul, echilibrul, dreapta măsură, grija şi consideraţia pentru celălat sunt cele care ghidează societatea.
Într-o lume normală, ura nu-şi are locul.
Într-o lume normală, raţiunea nu doarme.
În lumea în care trăim nu.
Noii comisari ai noii (şi veşnicei) revoluţii. Harvey Weinstein şi Mircea Cărtărescu
Chiar dacă apropierea dintre cei doi pare nepotrivită, vă asigur că ea există. Nu prin femei, nu prin comportamentul opresiv şi sexist, nu prin traficul de carne vie, pedofilie, prostituţia de care este acuzat, probabil pe bună dreptate, dar încă nedovedit oficial, primul dintre ei.Weinstein şi Cărtărescu sunt legaţi prin revoluţia la care iau parte şi care, pornită în numele democraţiei, a ajuns să construiască exact contrariul acesteia: dictatura. Omul alb, bărbatul alb, heterosexual, conservator, creştin (formula cea mai negativă cu putinţă conform rigorilor revoluţionare), tradiţiile, creştinismul, familia tradiţională, sunt duşmanii subversivi al societăţii. Curajul opiniei (dacă e contrarie asimilată cu discursul urii, islamofobie, reacţionarims, fascism) , naşterea de copii, refuzul avortului, refuzul educaţiei sexuale, refuzul lgbtizării, refuzul minciunii, refuzul cinismului, respectul, iubirea, generozitatea, adevărul sunt armele lor. Pe toţi aceştia şi pe toate acestea trebuie să le desfinţăm, interzicem, pedepsim, anihilăm aşa cum cere orice revoluţie serioasă. Dacă nu mă credeţi citiţii pe Marx, Engels, Lenin, Horkheimer, Lukács, Gramsci, Reich, Marcuse, Adorno… cercetaţi cele întâmplate în revoluţiile trecute.
Weinstein şi Cărtărescu sunt revoluţionari cu roluri diferite, în posturi şi faze diferite, după cum şi SUA şi România se găsesc în faze diferite. Primul, după ce a fost ani îndelungaţi un progresist al Hollywoodului, după ce a finanţat ong-uri progresiste şi campanii politice – ca ale Clintonilor –, după ce a fost deci prin numele, acţiunile şi banii săi un pilon important al revoluţiei, este acum unul dintre copiii pe care aceasta îi devorează. Căderea lui a avut loc nu pentru că cei care l-au dat în vileag ar fi fost îngroziţi de faptele sale, care, ca ale multor altor vipuri ale filmului, afacerilor, politicii etc., erau cunoscute de toată lumea, şi care încep chiar cu Chaplin, ci pentru că în acest moment numele şi trecutul lui folosesc unei cauze superioare: cea a falangei feministe a revoluţiei în lupta sa pentru demolarea completă şi veşnică a masculinităţii.
Harvey, cu renumele lui, cu lista lui lungă de femei, care s-au prostituat cu el şi cu alţi mahări ai filmului american pentru a ajunge, la rândul lor, vedete, a fost un subiect ideal pentru o astfel de campanie şi atunci a fost sacrificat fără ezitare. Sacrificat însă cu folos, căci el, mai mult acum, decât în perioada anterioară, continuă să folosească cauzei.
Cauză care, la rândul ei, este foarte maleabilă şi ductilă, fiind vădit părtinitoare. Căci dacă HW este executat public din toate poziţiile ong-iste şi media, nu acelaşi lucru se întâmplă cu alţi abuzatori şi prădători dovediţi.
Nu aceeaşi soartă au cei care mutilează genital fetiţele musulmane, sau le iau de neveste de mici, pentru că, deşi trăiesc alături de noi şi sunt cetăţeni ai aceloraşi ţări, provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă au violatorii musulmani din Occidentul european, pentru care există o mare înţelegere, contrazicând flagrant legea, pentru că provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă are, nu este la fel de împroşcat cu fecalele indignării progresiste, francezul care a violat o fetiţă de 11 ani, achitat de justiţie pentru că… ar fi putut exista un consimţământ. Serios? Păi cu o ciocolată sau cu o jucărioară poţi beneficia de consimţământul unei fetiţe de 2-3 ani să-ţi facă una sau alta, sau invers, să-i faci tu ei. Şi, pe urmă, şi la minionele trecute prin mâinile lui Harvey au existat un consimţământ şi oarece avantaje, după cum o dovedesc numele şi renumele lor de astăzi. Doar că atunci când profitau reciproc avantajos unii de ceilalţi, nu se profila încă atât de certă legalizarea pedofiliei, acum foarte pe ţeava progresistă.
Unde intră Mircea Cărtărescu în revoluţie? Acolo unde, ca în orice revoluţie, dispare dreptul la opinie, dreptul la libera iniţiativă, dreptul de a-ţi conduce afacerile cum vrei atât timp cât respecţi legile, într-un cuvânt dreptul la libertate.
Libertatea, pe care ne-o doream înainte de 89. Şansele de a te afirma prin valoarea ta, pe care ni le doream înainte de 89. Posibilitatea de a spune ce gândim, de a dezbate viaţa, realitatea împreună cu alţii, nu numai cu gândurile noastre, sau cu prietenii apropiaţi.
Despre ce discutam după ce plecam de la cenaclul Junimea, sau chiar acolo, direct şi prin textele noastre? Către ce năzuiam? Ce ne lipsea? Libertatea de a scrie ce vrem şi libertatea altora de a ne publica. Libertatea creaţiei şi opiniilor noastre şi libertatea altuia de a scoate bani din ele, de a le subvenţiona, pentru că e de aceeaşi părere, sau pentru că tinerii trebuie ajutaţi să reuşească, sau de a le refuza din motivele contrarii celor înşirate mai înainte.
Revoluţia pe care o trăim, americanii şi vesticii mai demult şi mai radical, noi mai periferic, salvaţi de geografie şi de băşcăliozitatea românească, nu întotdeauna dăunătoare, este cea a pumnului în gură, a supunerii necondiţionate, a delictului de opinie, a delictului de a fi diferit, a delictului de a încerca să fii liber, a uniformizării, a dezumanizării.
Comisarii noi, ca şi cei vechi, nu admit părerea contrarie, nu admit că ar greşi, nu admit că judecata lor nu e cea mai dreaptă, nu admit că omul are dreptul la respect (real), la înţelegere, compătimire, generozitate. Nu înţeleg alteritatea, ci doar multiplicitatea. Celălalt nu are dreptul de a exista decât în măsura în care este o copie fidelă a comisarului.
Într-o lume normală, editura Rao are dreptul să publice ce vrea şi pe cine vrea, iar viaţa şi piaţa să îi dea răspunsul.
Într-o lume normală, nu ne este frică de cărţi, de idei.
Într-o lume normală, un fost puşcăriaş are dreptul să scrie şi chiar să publice – sunt destui cei care au făcut averi serioase astfel, unii criminali cu grele fapte în trecutul lor, comunişti, nazişti, fără a mai oripila justiţiaritatea cuiva, deşi, poate, ar fi fost cazul (oripilării, nu al interzicerii).
Într-o lume normală, fiecare are dreptul de a citi ce vrea.
Într-o lume normală, fiecare are dreptul (chiar obligaţia) să gândească singur şi să spună ce are de spus.
Într-o lume normală raţionalul, echilibrul, dreapta măsură, grija şi consideraţia pentru celălat sunt cele care ghidează societatea.
Într-o lume normală, ura nu-şi are locul.
Într-o lume normală, raţiunea nu doarme.
În lumea în care trăim nu.