SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]
I.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învăţământ.
Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le ‘nvrednici măcar de-un răspuns şi care, când dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire.
Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I.P.S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape.
Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic”.
Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară?
Conducătorii – mai zice circulara – se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi deschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii…
Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizând; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea – escepţie făcând de maghiari – nu sufere fără ‘ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar – lucrurile nu au a face una cu alta – şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino – tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decât ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi – în treacăt vorbind – nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.
Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..?
Dar ce este legea naţionalităţilor, ce autonomia confesiunilor decât drept public? Ce sunt aceste decât un pact între popoare şi Coroană, în care cele dentăi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obţin un minim de libertate pentru creşterea şi cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alţii decât maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfinţenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simţul lor revoluţionar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cât despre loialitate, ne pare că anul 1848 şi 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscenţele politice ale unui conte Usedom şi ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea „proverbialei loialităţi „ a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mântuit de sub domnia turcilor şi de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei.
I.P.S. Sa se mai plânge că aceste adunări „[î]i pun piedeci în cale atunci când în acord cu prea sfinţii fraţi episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naţionale bisericeşti…”
Aci observăm că de mult i s-a opus atât I.P.S. Sale, cât şi în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuinţată dealmintrelea în toate ţările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială şi foile ungureşti.
De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decât poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populaţiunile române cer mai mult respect pentru bunurile lor morale câştigate decum [î]l cer episcopii chiar şi nu ne îndoim că-l vor şi obţine.
Dar teoriile politice… sunt apte de-a servi în mâna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunţa de adversari ai statului…
În mâna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău – voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei şi pentru proşti spre a denunţa pe români. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins.
Încă un cuvânt.
Popor autohton pe pământul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria, românii n-au avut a mulţumi inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei – escepţie făcând de două, trei familii secuieşti – e de rasă română şi datoreşte titlurile ei originare ducilor Făgăraşului, domnilor Ţării Româneşti, iar maghiarizarea ei o datoreşte catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decât boier făgăraşan. Pe când şeful neamului devine catolic şi maghiar, neamul însuşi, gens, e până azi ţărănesc în judeţ. Un Mailat, catolizat şi maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e ţărănesc până astăzi în Ţara Oltului. Candea (Căndeştii ), familie răspândită la amândouă poalele Carpaţilor, în Ţara Românească şi-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ş.a.m.d.
În acel timp de luptă fără conştiinţă în care naţionalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul românesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştiarea sa politică, rămâne unul şi acelaşi.
Prin valoarea de cultură ce-a dobândit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabileşte între noi şi ţările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiunii omeneşti în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea ci poporul.
Cine nu vede însă că maghiarii îşi consumă cele mai bune puteri ale existenţei lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în câţiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de egemonie politică şi socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă şi sudoare omenească care se risipeşte în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune şi de discompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei.
Şi aceasta în numele aşa numitei idei maghiare de stat.
Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punându-şi cineva degetu ‘n gură. Oricât de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum. Când o mie de ani de supremaţie politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaţionalizării altor elemente decât un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcţiunea de dezvoltare a elementelor reale din care ţara se compune, care va recunoaşte ceea ce există în adevăr: o ţară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum Șviţera n-are cuvânt de- a înfiinţa un departament de marină şi a discuta legi de navigaţiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspiraţie, un stat, prin natura şi istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii pământului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XIII