Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/
Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978
Horia Stamatu (1) credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea însă prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (Noica).
Poetul exilat nu avea cum să afle că filozoful îndeaproape urmărit de securitatea statului polițienesc (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) îi spusese la Păltiniș călugărului Vasile Luca în 1987 că este credincios. Deși la biserică vine mai rar, el l-ar avea „pe Dumnezeu în inimă, permanent” (C-tin Noica).
De posibilitatea „mântuirii prin cultură” era convins de tânăr și Mircea Eliade. În perioada „Criterionului” suplinitorul profesorului de metafizică Nae Ionescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4, on-line, https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ) scrisese ca „mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează” (Mircea Eliade în rev. „Criterion”, nr.2, 1934).
Printre alte mesaje mai subtile, ținând de spiritualitatea indiană în care era „doctor” (după întoarcerea din India) mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează Mircea Eliade si în romanul Pe strada Mântuleasa, început în 1955 si terminat doisprezece ani mai târziu (2). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţa comunistă la nesfârşit. El iese din timpul istoric al „inchiziției” practicate de mercenarii ocupantului sovietic şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice. Iar prin tematica preocupărilor sale, Fărâmă pare a avea acces chiar la Marele Timp al sacralităţii.
Obișnuit să fie plagiat si chiar forțat la un moment dat să se declare mulțumit că ideide sale circulă în cărți semnate de unii dintre vizitatorii săi (cf. Octavian Chețan în vol. : Modelul cultural Noica, București, 2009, pp. 119 –133), Noica întreba pe 14 mai 1984 despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind cel care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate (3), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; on-line http://www.omniscop.ro/despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ).
Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniș care-l sfătuise să-l lase pe Martin Heidegger spre a-l citi pe Im. Kant, întrucât la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (C-tin Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc pe Liiceanu (4) printre heideggerieni. “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [G. Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 traducătorul lui Heidegger în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011). El a precizat astfel opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă, pus (desigur) la îndoială de un Noica insistând să abandoneze traducerea din Heidegger. Constantin Barbu (5) remarcase cu justețe că Liiceanu repetă traducerea în așa-zisele comentarii în marginea lui Heidegger. Desigur ar fi multe de zis, chiar despre traducerea filozofului german care l-a influiențat pe însuși Noica. Dar în primul rând ar fi de observat că traducătorul ateu în comentariile sale (care nici nu sunt comentarii ci reluări de cuvinte deja folosite) neglijează raportarea omului (Dasein) la „ceva ce nu este el” (ceva ce transcede existența umană). Căci Heidegger începe prin a departaja existența omului (Dasein) de altceva care nu este el). Abia pe urmă se ocupă de esența omului căruia îi este proprie devenirea în timp, sugerată și prin titlu: Sein und Zeit. Actualizările a ceea ce există potențial în orice om țin de scopul vieții omenești petrecută în timp, adică de interesul omului de a ajunge la esența sa care nu-i este dată, deși e implicată în „structura particulară (/unică) a omului”. Dacă l-ar fi citit si înțeles pe filozoful de la Păltiniș, ar fi remarcat heideggerianismul acestuia exact în această parte. Fiindcă doar OMUL (vorba lui Nietzsche) are posibilitatea să DEVINĂ CEEA CE ESTE. Heidegger reia ideea, afirmând că structura particulară a existenței umane constă în aceea că „omul există înainte de A FI/ DE A DEVENI CEEA CE ESTE DUPĂ (FIREA) ESENȚA lui. Vintilă Horia (6) a sesizat foarte bine această latură a gândirii heideggeriene, rezumată în titlul pus de Nicolae Florescu volumului său despre primul scriitor ne-francez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze (.
De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât fostul doctorand al unui politruc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș sau Camera 13 a Vilei „Noica”, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ) cu liceul pe puncte (care a plagiat din doctoratul Rodicăi Croitoru despre Kant) au fost cu siguranţă mulţi români. Și asta pentru că, sub teroarea ideologică a regimului comunist, generaţia lui Noica şi generaţia imediat următoare (care a supraviețuit regimului de exterminare din închisorile și lagărele comuniste) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]”, cum era înregistrat că spune filozoful trăitor într-o cameră microfonizată (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22).
Noica știa perfect că filozofi marginalizaţi de statul poliţienesc au fost mulți, nu numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). Iar „marginalizații” erau desigur cu mult mai pregătiți în domeniul filozofiei decât comuniștii pregătiți în facultățile de marxism-leninism înființate după distrugerea Academiei Române si a învăţământului superior românesc.
În vremea “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă), rezultatele muncii de traducere a „marginalizaților” impresionează și azi atât cantitativ, cît şi calitativ. Traducători precum Noica (din Kant și din idealiștii germani), D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, L. Blaga, etc., au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.
Nicolae Florescu îmi spunea că l-a întâlnit în 1983 pe Noica pe stradă în dreptul magazinului „Eva” după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş. Filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită intimitatea, impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis (despre amploarea acestor citate din pledoariile ținute de Noica la Păltiniș am scris în articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate (2000), pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 16-31 dec. 2014, pp. 19-20 ; postat pe 27 dec. 2014 de o revista americană on-line, http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ).
Cam după o lună de la publicarea (7)Jurnalului de la Păltiniş pe care ideologul comunist Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii) “o scosese la lumină” (vezi dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea și el apartamentul “microfonizat”) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în carte, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui G. Liiceanu de a face câtorva comuniști reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (Noica, înregistrare din mai 1984, ibid., p.250).
„Om din trecut”, în calitatea sa de discipol al inițiatorului unicei școli românești de filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6) lui Noica (de șaptezecisi cinci de ani) nu i se publicau cărțile decât cu mare întârziere și pe hârtie de calitate inferioară, cum se poate azi constata la citirea înregistrării conversațiilor îndosariate de Securitate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, tipărit în rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4, on-line la https://blogideologic.wordpress.com/2013/06/01/isabela-vasiliu-scraba-sfarsitul-lui-constantin-noica/ sau la http://www.romanianstudies.org/content/2009/12/constantin-noica-1909-1987-centenar-isabela-vasiliu-scaraba/ ) : “Pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes]şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (Noica în vol. : Noica în arhiva Securității, II, 2010, p.153).
Filozofului marginalizat nu i-a scăpat desigur pasajul dinspre sfârșitul Jurnalului de la Păltiniş (Ed. Cartea Românească, 1983) unde era “demascat” prin mijlocirea unor comentarii politice făcute de comunistul Liiceanu în marginea gândirii noiciene fără nici o legătură cu domeniul politicii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, S.U.A., vol. XIV, 9-10 (146-147), 2009, pp. 22-24; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=750 ; vezi vol. : Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413).
Poate chiar regăsirea nepotrivitei grile de lectură în lucrarea unei comuniste franceze (care ulterior i-a tradus modestele sale notițe bio-bibliografice despre Cioran) l-a făcut pe directorul Editurii Humanitas să-i publice grabnic maculatura lovind în Noica, exact așa cum lovise în 1957-1958 Pavel Apostol când analizase ideile din Povestiri despre Hegel (Paris, 1962), manuscrisul pentru care filozoful trăirist a făcut nevinovat șase ani detenție politică în regim de exterminare.
Extrem de percutante sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora: Liiceanu poate veni din RFG în ţară, soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că Andrei Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un „tratament de excepţie”. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor le-a fost prelungită bursa la Heidelberg (8) având astfel posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier (vezi vol. Noica si Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din 12 nov.1983, p.88, p.89, p.94). Cu alt prilej este înregistrată remarca filozofului îndeaproape supraveghiat după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii cu putere de decizie trimit unul sau doi [dintre protejații lor], restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare în RFG cu bursă Humbold (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.123).
După apariţia Epistolarului (celui de-al doilea volum care ar fi probat, vezi Doamne, că la Păltiniș Noica ar fi devenit inițiatorul unei Scoli de filozofie („Școală de la Păltiniș” nedovedită de nici o carte originală de domeniul filozofiei care să fi fost scrisă de vreunul dintre auto-declarații „discipoli”), Noica este înregistrat de Securitate pe 4 septembrie 1987 spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot. O lună mai târziu (în octombrie 1987) Securitatea îl îndepărta de la Păltiniș pe fostul deținut politic Octavian Nicolae, singurul prieten pe care Noica știa că se poate oricând bizui (vezi amintirile meteorologului de la Păltiniș în volumul : Modelul cultural Noica, București, 2009 ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica, https://blogideologic.wordpress.com/tag/securitatea/ , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească a lui Noica…, pe hârtie în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.279/ 16-30 aprilie 2014, pp. 21-22, si nr. 280/ 1-15 mai 2014, p.26 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ ).
Acceptat membru al Uniunii Scriitorilor abia la 65 de ani, lipsit de o catedră universitară și cu doar trei conferințe (la mari intervale de timp) pe care a putut să le țină tinerilor studenți, Constantin Noica (1909 – 1987) nu i-a “transformat” pe cei doi comuniști în filozofi, în pofida fantezistelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ).
In consens cu cei doi bursieri care se bucurau de un tratament de excepție din partea Ministerului de interne, Ioan Petru Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj identic cu părerea exprimată în 1985 de cronicarul plastic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp. 33-48 ; https://fr.scribd.com/doc/130732402/IsabelaVasiliuScrabaContextualizari ), despre opera filozofului de la Păltiniș: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=775 ; precum și http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).
La modul cel mai straniu cu putință, momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de suspecta moarte a filozofului Noica, pe 4 dec. 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (vezi I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ).
Răspândită de comunistul Andrei Pleşu întâi printr-o conferință de la Bistrița din cadrul „Saloanelor Rebreanu” – apoi în țară prin revista băcăoană “Ateneu” (cu tirajul și cu difuzarea pe care o aveau în comunism revistele), si în afara R.S.R.-ului prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica, “International Journal of Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), iar după 1990 prin revista bistrițeană „Cadran” -, ideea ca opera lui Noica n-ar fi important de citit, întucât ea „nu contează”, fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985). În martie 1984 Noica fusese înregistrat de Securitate zicând că-i sînt cărţile scose din circuitul public al bibliotecilor si ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista „Izvoare de filozofie” (2 vol) si Povestiri despre om (Paris, 1962), și că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.138).
Încă din 1974 Constantin Noica îl percepuse pe G. Liiceanu ca „elev al lui Henry Wald, nu al său” (vezi vol.: Noica și Securitatea, 1, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009, p.154). Filozoful de la Păltiniș mai sesizase (tot pe atunci) că discipolul lui Wald înclina să desconsidere (op. cit., p.136) reprezentanții interbelici ai Școlii trăiriste inițiată de metafizicianul Nae Ionescu, școală filozofică din care însuși Noica se considera a face parte.
Din cele scrise de vizitatorii săi preponderent despre „personajul” Noica reiese și dezinteresul lor față de gândirea filozofică din cele peste douăzeci de volume ale acestuia, nicicând publicate sub formă de OPERE COMPLETE. Așa s-ar explica și părerea muzeografului de la Tescani după care nu cărțile lui Noicaar conta (idee repetată în decembrie 1987 pe unde radio de profesorul de română de la Groningen, vezi I. Vasiliu-Scraba, Eliade și unul din turnătorii săi anonimizați ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) ci vizitatorii lui, considerați cu tot dinadinsul “ieşiţi din şcoala lui Noica” (vezi I.P. Culianu, Scrieri româneşti, II, p.229). Mai precis, acei doi vizitatori ai filozofului de la Păltiniș favorizați de Ministerul de Interne (apud. Noica), despre care cineva observase la un sfert de veac după moartea filozofului de la Păltiniș că figurează ca „intelectuali superstar numiți filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ).
In calitate de director al fostei Edituri Politice, unul din cei doi vizitatori n-a avut timp (nici într-un sfert de secol de cripto-comunism) să publice OPELELE COMPLETE ale lui Noica. Adică intreaga „producție bibliografică” (apud. A. Pleșu) a filozofului de Scoală trăiristă, așa-zisul său maestru, de care a făcut atâta caz. În schimb, ca proprietar al Vilei “Noica” de la Păltinis, el găsise un bun prilej să-i facă reclamă stalinistului Ion Ianosi, plasând în camera închiriată de Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceausescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în rev. Discobolul XIII, iul.-sept. 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ).
Demnă de reținut este însăși părerea “optimistului” Noica în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a cronicarului plastic Andrei Pleşu (9), vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Plesu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei, București, 2007, [227]). Cum vedem, opinia lui Noica era departe de a fi optimistă în ce priveşte valoarea „producției bibliografice” a muzeografului de la Tescani de a cărui “mântuire prin cultură” s-a cam îndoit. Si pe drept cuvânt.
Note și considerații marginale:
- Despre marele poet, traducător, eseist și critic literar care a fost Horia Stamatu (1912-1989), criticul literar Virgil Ierunca scrisese la Paris următoarele: „Si în exil, și în țara regăsită de mâine, poezia lui Horia Stamatu va sfinți locul și vremea împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de Fier, un dialog între Horia Stamatu și Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, noiembrie 2012, nr.11 (62), p. 18 : . https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/ ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ ). Textul scris de I.P. Culianu despre poezia lui H. Stamatu (început prin 1978, publicat în engleză în1984 si republicat de Ed. Polirom în 2009 în vol. : I. P. C, Studii Românești, II, pp.98-119 în traducerea Corinei Popescu, fără anexarea scrisorii de peste 20 trimisă de Horia Stamatu lui Culianu, Mircea Eliade, V. Ierunca, Paul Miron, Sanda Stolojan, Leonid Arcade, etc, referitoare la prezentarea operei sale poetice) l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu (profesor de română la Groningen) că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.266/ 1-15 oct. 2013, pp. 7-8, si nr. 267/ 16-31 oct. 2013, p.5; pe internet titlul este anonimizat de motorul de căutare Google odată cu indicarea articolului oferit de scribd ; http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri ; a se vedea si articolul : Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013 ; sau online http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L ). Presupunerea lui Virgil Ierunca din scrisoarea expediată lui Culianu în1978 a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de I.P. Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1(110), ianuarie 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).
- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada mântuleasa, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.251/ 16-28 febr. 2013, pp. 20-21, http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/isabela-vasiliu-scraba-despre-lipsa-individualizarii-in-personajul-anchetatoarei-din-romanul-eliadesc-pe-strada-mantuleasa/ sau, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). După Yalta anului 1945 vesticii au consfințit micșorarea României prin înglobarea în inperiul lui Stalin a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herții, precum si transformarea unui stat suveran într-o „colonie sovietică” (Ion Varlam). Vâșinschi (omul lui Stalin) a luat parte la tratativele diplomatice duse cu succes de politicienii români la Paris pentru reintegrarea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor în vara „anului apocaliptic 1940”(L.Blaga, lecția de deschidere a cursului său de la Universitatea mutată în 1940 de la Cluj la Sibiu). Jumătatea Transilvaniei aflată patru ani sub o administrație ungurească epurând etnic prin deportări de români și ucideri monstroase (la Ip, Trăsnea, etc.) a fost recâștigată de armata română în octombrie 1944 spre a fi administrată de mercenarii ocupantului sovietic (vezi inregistrarea conferinței pe care am ținut-o la Biblioteca Metropolitană din București în ian. 2012 https://isabelavs2.wordpress.com/video/ ). Această inregistrare https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AAa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba a fost -ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse, în scopul de a-i aduce discursul pe linia gândirii „monolit”, prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de grupaje video se remarcă mai multe tendințe: (1 ) îngreunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”, întrucât lanțurile de înregistrări oferă indiferent ce alt video din grupaj ; (2) prin unele dintre înregistrările adăugate se urmărește plasarea ( în preajma puținelor mele conferințe publice) unor foști ideologi comuniști (a căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de titlul de doctor in filozofie) care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă depărtez; (3) alte înregistrări inșiruite cu de-a sila urmăsesc o anume sugestionare subliminală: aceea că, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș face politică „legionaroidă”, cum scria un îndoctrinat stalinist profitor al regimului comunist și post-comunist ascuns după pseudonim. In ultimul caz, abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul torționarului Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg, general N.K.V.D, care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună într-o formațiune politică indicată de ei, spre a confecționa GRUPURI chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun (vezi fosta deținută politic Simina Mezincescu, din „lotul Noica-Pillat”, în „Jurnalul național” din 2011 ; http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html, accesat pe 19 mai 2017). Așa cum nici eu nu am nimic in comun cu inregistrările adăugate „din umbră” pe care nu le-am văzut si probabil nu le voi vedea, mai ales forțată a o face prin astfel de practici dubioase.
- Prima compilație despre îngeri a fost scrisă pe vreo 20 de pagini de cronicarul plastic (mediatizat ani de zile în comunism prin emisiunea Tele-enciclopedia, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.272/ 1-15 ianuarie 2014, p.14, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ), fiind apoi premiată cu un million de mărci germane. Fără menţionarea filozofului Noica, în textul său de mediocră tentă politică el a preluat (/împrumutat fără citarea sursei) din volumul noician Scrisori despre logica lui Hermes (1986) aceea idee din „logica lui Ares” despre “blocajul în dihotomii” (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-plesu-ingeri8/ ). După înregistrările Securităţii care-l urmărea tot timpul pe C. Noica se vede că în anul publicării Scrisorilor despre logica lui Hermes filozoful marginalizat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.282/ 1-15 iunie 2014, pp.23-25, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ) îl considera pe A. Pleşu un “cronicar plastic”, ceea ce exclude postura de „discipol” al inventatei „Școli de filozofie” negată de însuși filozoful de la Păltiniș. Chiar și în 1996, după ce înființase, cu una dintre fetele lui Leonte Răutu (supranumit „groparul culturii românești”) Colegiul Noua Europă, Virgil Măgureanu (șeful SRI) în prefața „Cărții albe a Securității” îl desemnase „cronicar plastic” pe fostul ministru din timpul guvernării lui Ion Iliescu. Din transcrierile (de jurnal „personal”) „scoase la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe dezinteresul pentru filozofie al „cronicarului plastic” (Jurnalul de la Păltiniș, C.R., 1983, p.12 si p.100), dezinteres vizibil în volumele lui Pleșu ultra premiate în comunism ca urmare a vizitelor sale în familia lui Leonte Răutu. Dar abia în 2006 Radu Portocală, investit cu „sacra misiune de a-l publica pe Pleșu”, a sesizat inutilitatea marilor cheluieli făcute de I.C.R pentru editarea in Franța a cărții Pitoresc si melancolie (1980) care „nu a trăit, nu a stârnit nici un ecou si care a dispărut în momentul apariției” (vezi R. Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR). La fel s-ar fi întâmplat la Paris si cu „precedentele eșecuri” (din 1990, cu Minima moralia, publicată de C-tin. Tâcu, si din 2005 cu vol. Despre îngeri scos la Editions Buchet Chastel). Două dintre editurile mari (Grasset si Fayard) si-au manifestat in 2006 dezinteresul pentru cartea cronicarului plastic devenit in 1977 doctor in istoria artei chiar cu volumul pe care ei l-au returnat după două săptămâni. Radu Portocală mai consemnează că atunci, în 2006, a constatat că „numărul premiilor și al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Pleșu este sensibil mai mare decât acela al cărților publicate.” (cf. Radu Portocală).
- In 1983 – an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (cf. Noica si Securitatea, II, 2010, p.93; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare din cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.283/ 16-30 iunie 2014, p.26, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/ciorantraducere4/ ) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilite, lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, înregistrat de Securitate, Noica si Securitatea, II, 2010, p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).
- Constantin Barbu exemplifica repetarea traducerii în paginile care ar fi trebuit să reprezinte un comentariu la traducere alegând următorul pasaj din Sein und Zeit: Dasein ist immer schon „ueber sich hinaus” , nicht als Verhalten zu anderem Seinden, das es nicht ist, sondern als Sein zum Seinkoennen, das es selbst ist. Diese Seinsstruktur des wesenhaften „es geht um…” fassen wir als das Sich-vorveg-sein des Daseins (Martin Heidegger). Nu vom da si traducerea, întrucât o considerăm de un nivel foarte incipient. Spre a folosi la ceva, această a doua traducere „ilizibilă și inutilizabilă” ar trebui mult îmbunătățită (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr.6 (115), iunie 2017, pp.17-18 : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ).
- vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Triumful parizian al lui Vintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare ;https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/ ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2016, p. 14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
- Rapida publicare în 1983 a Jurnalului de la Păltiniș (prin Ion Ianoşi, activist din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în anii cincizeci în URSS) a fost făcută probabil si în scopul de a face reclamă anumitor vizitatori privilegiați de autorităţi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici si mari ai culturii noastre la 25 de ani de lqa moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Asemenea postură (observată și de Noica) a fost sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceausescu s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București în onoarea Jessicăi Douglas-Home de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu si Plesu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), in contrast cu restul invitatilor, evident timorați. Faptul că cei doi comuniști aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy durring Ceausescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (C-tin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ).
- Cei doi așa ziși discipoli erau privilegiați de „inchiziția marxistă” (I. Varlam, PseudoRomania, 2004) care lui Noica îi publica greu scrierile, dar care în schimb „scotea la lumină” producția bibliografică a celor doi cărora le prelungea șederea peste hotare (vezi vol. Noica si Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94; după Alexandru Dragomir, „Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; on line: http://www.omniscop.ro/noica-nu-a-avut-influenta-asupra-lui-liiceanu-si-plesu/ ; a se vedea întregul interviu din 2000 comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).
- Opinia lui Noica despre Pleșu apare din cele transcrise de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), si din notaţiile cuprinse in caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlu de Jurnal de idei– folosit de Noica la publicarea între sept. 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, in rev. “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://melidonium.ro/2012/11/13/isabela-vasiliu-scraba-noica-despre-arheul-istoric-intrupat-de-mircea-eliade/ , sau la adresa : http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm ).
Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf )
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/