«Marea putere a Romei ni se arată în aceea că înfăţişa pentru sine ca şi pentru toate popoarele pământului nu autoritatea organizator-nivelatoare a unui administrator tiran, nu gloria cuceritoare de suflete a unui dionisyac supunător al întregului pământ, nu hieratica încorporare a unor zei atotputernici şi cruzi în trupul unor muritori proclamaţi zei, şi adoraţi cu teamă şi supunere de robi de cei credincioşi lor, nu strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale supra-pământene, nu aspra autoritate raţională a unui consiliu de administrare prin delegaţii date unor regi, unor mari preoţi, unor bătrâni collegiaţi, ori unor generali, – ci un nou fel de religiune.
Pentru întâia oară şi – până azi – pentru cea din urmă, în istoria omenirii se creă acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia, împăratul însuşi nu-i era decât un acolyt divin, şi de la care proceda toată maiestatea, toată puterea, toată gloria, – acea religie politică în care fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale chiar celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultul Zânei-Mame. Iar ea însăşi, divinitatea eternă, Roma, nu-şi lua pristav al ordinelor ei imuabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei, ci pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană: Senatul şi Poporul roman.
A fi roman însemna a fi un om de specie unică.»
Vasile Pârvan, Memoriale, Bucureşti, 1923, p. 186