Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

May 30, 2014, 2:10 am

≫ Next: Ion Nete. AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE: la plecarea scriitorului Mihai Sin

≪ Previous: Suveica retrocedărilor ilegale de păduri la Gura Teghii și Lopătari

$

0

0

Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

Categorie: Istorii Buzoiene

Publicat: Miercuri, 28 Mai 2014 00:00

Scris de autor nespecificat

Accesări: 399

Share

De cele mai multe ori chiar, unii intelectuali se arată surprinși aflând originile aromânești a unor perso­nalități ca Andrei Șaguna, marele mitropolit al Ardealului sau ale mecenatului Emanoil Gojdu.

Cutremură­torul „Părintească Dimândare” cu versurile-i de neegalat ale lui C. Belemace din Moluviștea Macedoniei a devenit, oarecum recent, accesibil datorită Internetului. Ani îndelungați, imnul, la noi, a fost pus sub un obscur obroc pentru unii de înțeles, pentru alții inacceptabil. Fonetic, în multe cazuri, se ajunge la originile balcanice ale altor personalități din trecut ca Teodor Cavaliotti, George Rosa, Pericle Papahagi, N. Zervuli, George Murnu, Constantin Papanace sau la unii membri ai neamurilor Mocioni, Dumba, Sina etc. Mai nou, se poate veni cu figura regretatei academician Matilda Caragiu Marioțeanu (1927-2009), distins filolog care ne-a lăsat, între altele, și Compendiul de dialectologie română.

Istorii uitate, istorii cenzurate

În trecutul mai vechi sau mai nou, ramura românilor balcanici a fost lovită cu furie și deosebită insistență de toate regimurile politice balcanice într-un naționalism îngust și feroce, cu rădăcini spre sfârșitul de secol XIX și într-o disperată goană după o legitimitate greu tarată de istorie, dar și de un factor important, cel demografic.

Contribuții rare și îndepărtate s-au adus în domeniul cunoașterii fraților sud-dunăreni: un Tache Papahagi - Macedo-românii sau aromânii, Leca Morariu–Istro-românii, Sextil Pușcariu–Studii istro – române, Goșu Papacostea Goga – În zilele redeșteptării macedo-române. Jenant, dar străinii vor fi cei care vor lua problema aromânească în studiu și cazurile Dușan Popovici sau Peyfuss sunt ilustrative.

Pe de altă parte, câți dintre intelectualii de astăzi știu că la baza ridicării Muntenegrului a stat, după 1262, marea familie aromânească Balșa, ce a dat figuri rare ca Negru Balșa, de unde sârbizarea și ajungerea la forma de Cernoievici. De aici a venit marele tipograf Macarie, ce a produs prima nestemată din coroana culturii române, la 1508, prin faimosul Liturghier. Au mai sosit cei din Muntenegru, sub prigoana otomană, aici, în țara Românească și  Moldova, unde se aflau și vlăstarele căsătorite pe meleagurile noastre. Trebuie amintit că în actele oficiale ale imperiului Bizantin, de la începutul mileniului trecut, se va veni, sub domnia împăratului Vasile II Bulga­roctonul (976-1025), cu înființarea Episcopiei Vlahilor. Astfel, patriarhia de Orhida ajungea să aibă această structură sub oblăduire din anii 1019-1020.

Rădăcini vechi

Trecând peste paginile luminoase ale primelor două imperii româno-bulgare, ar fi de menționatcăsătoria Tudorei, fiica lui Basarab I, cu Ioan Alexandru Țarul de Târnovo, dintre 1331-1371. Alianța matrimonială a permis acestuia urcarea Tu Scamnu (pe tron, în scaun) cum spuneau aromânii, după bătălia de la Velbujd din 1330 unde bulgarii lui Mihail Șișman au luptat alături de români împotriva sârbilor lui Ștefan II Uroș (1282-1321) din familia Nemania, care plecase și ea din Zeta muntenegrină.

Deși extrem de numeroasele danii ale voievozilor noștri – considerați urmașii împăraților bizantini -, danii făcute de-a lungul a mai bine de cinci secole, pentru lăcașele sârbești, bulgare sau pentru Athos și Arhilepeag, ne-ar fi asigurat recunoștința beneficiarilor și un regim cel puțin de egalitate pentru aromâni, trecătoarele autorități balcanice au înțeles să se comporte sângeros. Invidia și neputința, ura viscerală față de o concurență economică echitabilă vor duce la distrugerea Academiei noastre din Moscopole (Hellenikon Frontisterion), fondată în 1744, și la un carnaj teribil declanșat de pașa din Ianina, în 1788, la insistențele interesate ale reprezentanților unor etnii, pentru distrugerea negustorilor aromâni.

Românii din Marginea (Craina)

Prima atestare documentară despre românii dinspre părțile actuale ale Serbiei datează din vremea regelui Ștefan IV Dușan (1331-1355) – împărat, din 1346, al sârbilor, grecilor, albanezilor și bulgarilor - după care se poate veni cu vechile toponime ale locului ca Vlaski-Dol, Vlașcopolie, Periș, Vlașcoselo etc. Înspre epoca modernă, frântura de neam dintre Timocul Alb și cel Negru se va vedea implicată în războaiele sârbo-turce, de unde și mesajul din 1809 al lui Gh. P. Karagheorghe (1768-1817), fondatorul dinastiei, către ei. În clătinarea oarecum vizibilă a Imperiului Otoman, în părțile noastre se venea și cu cererile sârbești de la 1815 ca granița dinspre bulgari să fie la Timoc, astfel că românii din Craina se vedeau iarăși în pericol. Profitând de ajutorul rusesc și invocând un hatișerif, la 1833 sârbii ocupau nahiile Craina, Timoc, Șerna, Reka, Krușevaș, Ujițe, Podrinie și Ceaceac. Astfel, Serbia lui Miloș Obrenovici (1780-1880), domnitor în 1817-1839 și 1858-1860, sporea cu peste o treime ajungând la Dunăre. Regimul abuziv al acestuia ducea la revolta districtelor care se alăturau altora din Serbia ajungându-se la răscoala aproape generală a lui Mileta și la Constituția de la Sretenje (1835). Este momentul în care mulți români vor trece în sudul Olteniei așteptând vremuri mai bune deoarece însuși mitropolitul sârb va începe îndepărtarea preoților noștri și va trece la slavizarea forțată a numelor copiilor botezați de noii preoți sârbi. Ridicolă pare a fi astăzi poziția noastră de a permite achiziționarea de moșii de către principii Caragheorghe sau Obrenovici la noi când aceștia asupreau elementul românesc din Serbia. Dincolo de vechile alianțe matrimoniale se poate veni și cu figura unui domnitor regulamentar nevolnic – Al. D. Ghica (1834-1842) - mai mereu falit și inteligent speculat de sârbi care, în particular, aveau epitete greu de reprodus asupra țiganul valah.

 ,N-avem neam de risipit nimănui și niciodată”

În ruine vor cădea bisericile ridicate de voievozii noștri (exempli gratia Lopușnia, 1501), iar episcopia de Râmnic se va vedea exclusă de la asistarea spirituală a românilor, așa cum se întâmplase până atunci. Presiunea asupra timocenilor se va accentua și sub regele Milan I Obrenovici (1868-1889), cel născut la Mărășești în 22 august 1854, de Elena Maria Obrenovici - viitoarea amantă a lui Al. I. Cuza  - fiica vel logofătului C. Catargiu și a Smarandei Balș (urmașa familiei muntenegrene Balșa).

Ca o paranteză trebuie spus că și cea de a doua soție a lui, din 1875, va fi tot moldoveancă, vara sa, frumoasa fiică a Pulcheriei Sturdza și a colonelului basarabean Petre Cheșco (Cazacu) - Natalia (15.05.1859-08.05.1941) -, viitoarea mamă a regelui sârb Alexandru I al Serbiei asasinat în 11 iunie 1903 în urma loviturii de stat inițiată de Mâna Neagră prin Apis (col. Dragutin Dimitrievici) cel care va da foc lumii la Sarajevo în 28 iunie 1914.

Milan I era oarecum încrâncenat față de opoziția sârbă – vezi atacurile joase ale lui Stoian Protici, de la radicalii populari, față de mama sa Maria Obrenovici care se sinucisese în 4/16 iulie 1876 la Dresda -, dar și de refuzul României lui Carol I de a participa la un atac asupra Bulgariei. Înfrângerea de la Slivnița din noiembrie 1885 a fost total neașteptată pentru partea sârbă care avea contingente duble față de cele bulgare astfel că se ajungea la al doilea tratat de pace de la București din februarie/martie 1886. Născut cu un an mai devreme George Vâlsan scria, mult mai târziu, că „Românul din Craina și Timoc, care a fost silit să uite până și pe <<Tatăl nostru>> în limba lui, vrea să se poată ruga iarăși lui Dumnezeu pe care-l înțelege și să poată asculta iarăși preot citindu-i românește. N-avem neam de risipit nimănui și niciodată”.

Profesorul I. Petrovici asista încremenit în curtea școlilor sârbești la joaca mută a copiilor de români cărora li se interzise categoric să vorbească românește.

În vâltoarea ultimului Război Mondial

O interesantă, dar obturată pagină de istorie ajungea să se producă odată cu izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale și prin sosirea prizonierilor sârbi lângă Craiova. Mulți dintre aceștia erau români timoceni care, acum, se adresau Bucureștilor, sperând că acesta va trece la eliberarea zonei de pe Timoc, Vardar spre Salonic, așa cum germanii ne propuseseră. In document se arăta „de sute de ani n-am avut școli, nici biserici decât în limba sârbă, ne păstrăm limba, portul și obiceiurile, ca și frații noștri Olteni. Am suferit veacuri de-a rândul, pentru ca acum să cerem alipirea Timocului la Patria Mamă”. Memorandul lui Antonescu din aprilie 1941 se va reduce însă la revendicarea Banatului sârbesc pe care, după 1918, îl cedasem din prea mare înțelegere față de poziția Belgradului, ce ar fi ajuns, din nou, capitală pe graniță. Se mai avea în vedere, în viziunea celor de pe Dâmbovița, crearea unui stat Macedonean independent și în care drepturile aromânilor să fie respectate, iar cei de pe Timoc și Vardar să aibă autonomie.

O dureroasă fractură se va produce în blocul timocean în anii acestui sângeros război. O parte va opta pentru colonelul Draja Mihailovici (1893-1946) reprezentantul curentului naționalist și regal (cetnicii), executat la Belgrad de comuniști, iar alta pentru comuniștii internaționaliști ai lui Iosif Broz Tito (Weiss). Este perioada în care C. Sandu-Timoc scria: „Românii timoceni nu au profesori de istorie și învățători, dar își cântă trecutul prin lăutarii lor, făclieri permanenți ai obiditului suflet timocean”.

Este deosebit de dureros când turiștii români, ajunși în Serbia sau Muntenegru, nu aud istoriile adevărate și triste din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat legate de români sau aromâni -vezi Republica Pindului, Principatul aromân din Pind, Voievodatul Macedonean etc.- de la ghizii lor mare majoritate diplomați - semidocți, dar cu pretenții.

Iarăși puțini au fost cei care au realizat că s-a auzit glasul sângelui atunci când muntenegrinii au sărit ca unul la podul de la Gâtul (Grlo), locul accidentului cu autocarul românesc din 23 iunie 2013. Oare câți vor fi aflat de decorarea de către români a 12 dintre salvatorii din defileul Moracea de lângă Podgorița?

---

Ion Nete. AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE: la plecarea scriitorului Mihai Sin

May 30, 2014, 3:40 am

≫ Next: Prof. dr. Ioan Bolovan "Este regretabil că maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon"

≪ Previous: Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

$

0

0

AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE

Mă bate gândul să cred că MIHAI SIN, prin alegerea neprevăzutei petreceri spre DINCOLO, a găsit de cuviinţă să îmi aducă aminte că îi rămăsesem dator cu nişte cuvinte de mulţumire…

Regret că nu i le-am spus, pe vremuri, la momentul oportun, dar oricât am tărăgănat, n-am făcut-o pentru că îmi doream să se întâmple, cum nici măcar prin închipuire nu mi-a trecut, să o fac tocmai după ce EL are să fie chemat la cele veşnice.

Posibil, să fi cântărit mult, în efectuarea acestui pas cutezător, că se număra printre cei aleşi, fapt asupra căruia, personal, nu aveam, demult, nicio îndoială ... Am în vedere prestanţa, care îi da la iveală fibra lui de scriitor, în speţă, prozator, dar cine ar fi putut să creadă că, atributul unicităţii sale, includea şi o anume prioritate în alegerea ceasului despărţirii de cele pământeşti .

De fapt, ca să fiu sincer, toate cele spuse mai înainte, mi se învălmăşesc abia acum, în mintea tulburată de vestea cutremurătoare pe care mi-a transmis-o, sec, prietenul Dan Culcer : A murit azi Mihai Sin …  Era 6 mai 2014 !

Oricât de rare ne-au fost întâlnirile, mi-au impus întipărirea în minte, aşa cum îl păstrez şi azi, a unui chip luminos, prin scânteierea ochilor, un chip configurat în aşa fel încât să-ţi dea de înţeles că ai de a face cu un OM care a VĂZUT ŞI SE AFLĂ ÎN POSESIA TAINEI ! Vorbele sale apăsate, rostite cu siguranţă de bisturiu, însoţite de vibrarea glasului, îţi creau impresia unui flux de etichete, una mai potrivită decât alta comunicării cu miez, asupra căruia ţi se impunea să cugeţi ! Fiind stăpân pe ceea ce vroia să spună, părerea sa nu se rezuma la o convenţională întreţinere a dialogului ci, dându-i sens şi jaloane, îl îndreptare spre o ţintă precisă ! Îndrăznesc să presupun, acum, când el nu mă mai poate confirma şi nici infirma că Mihai Sin trăise, de foarte tânăr, acte de cataliză substanţială şi sufletească ale căror urmări se arătau mai importante decât lecturi din biblioteci întregi. Altfel spus, Mihai Sin, aflat pe pragul intrării în viaţa literare, ştia deja că are de spus CEVA ! Citez din prima sa carte, Aşteptând în linişte : Mi-ar fi plăcut, totuşi, să rostesc un mare adevăr . Un adevăr unic. Se vede că nu am har, că nu am menirea asta. Ar fi fost totuşi frumos să-ţi spun un mare adevăr, apoi să-l spui lumii…” Parcă asişti la confesiunea prozatorului. Mărturisind cât de mult îşi dorea, încă, de la întâia sa carte, pe care o trimitea în lume, să-i poarte ADEVĂRUL UNIC. Adevăr prin care, poate că nu bănuia pe atunci, avea să intre în atenţia teroarei istorie… Nu este exclus să greşesc şi Mihai Sin să fi avut premoniţia a ceea ce urma să-i aducă scrisul său, de unde şi fermitatea cu care şi-a susţinut crezul !

Prima impresie, cu care am rămas după ce l-am văzut, a prins tot mai multă consistenţă, după fiecare dintre fugarele noastre întâlniri. Din păcate, timpul a făcut în aşa fel încât să nu avem parte măcar de ceasuri dacă nu o vreme mai îndelungată afectată taifasurilor. Acum, când e prea târziu, ştiu că Mihai Sin era omul de la care, ca să-l parafrazez pe Tolstoi, puteam afla răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau şi pe mine…

Cunoaşterea noastră a fost intermediată, dacă pot spune astfel, de un eveniment spiritual de excepţie : înfiinţarea revistei VATRA, în noua serie ! Modesta mea semnătură, aflându-se între ale acelora care, susţinând ideea nucleului constituit în jurul lui Romulus Guga, la Tg. Mureş, au pledat pentru necesitatea unei REVISTE literare în această zonă, rămasă de izbelişte.

Între timp, ideea devine fapt, şi REVISTA VATRA îşi deschide ferestrele paginilor către iubitorii de cultură, prin cuprinderea lor, ajungând, în scurt timp, reper al vieţii spirituale, la nivelul ţării.

În luna mai 1971, apare nr. 2, în care am surpriza să mă regăsesc la Rubrica „Vatra vă propune un prozator”, sub genericul căreia mi se publică proza CERC DOMOL, înaintată de mine către redacţie sub alt titlul, FUGA, pare-mi-se.

De fapt, a fost un lanţ de surprize, de unde şi buimăceala care m-a făcut să uit de datoria morală pe care o aveam de a-i mulţumi lui Mihai Sin.

Luându-le într-o ordine arbitrară, prima surpriză ar fi publicarea prozei mele în chiar nr. 2 al revistei. Personal, am considerat-o o performanţă.

Apoi, ar veni succinta prezentare pe care mi-a făcut-o MIHAI SIN.

Iat-o : „ În contrast cu fragilitatea fizică, un talent epic robust, o existenţă tumultuoasă, deloc comodă, îl caracterizează pe Ion Nete, ziarist la Miercurea Ciuc. A debutat în Amfiteatru (1968), publicând apoi schiţe şi povestiri în Luceafărul.”

În al treilea rând, titlul prozei, CERC DOMOL, ce părea mult mai aproape de ceea ce gândisem, numai că puterea minţii nu mă ajutase să-l „ghicesc”. Drept pentru care am simţit că-l invidiez pe cel ce o botezase !

Sigur, mi-a căzut la suflet publicarea, la fel şi titlul adoptiv, dar nu m-am putut împăca nicicum cu prezentarea. Debutând eu sub girul prozatorului Fănuş Neagu, mi se părea că fusesem, oarecum, expediat, în plus, consemnarea acelei fragilităţi fizice mi-a adus aminte peripeţiile prin care am trecut odată cu vizita medicală pe care am făcut-o la admiterea în liceu când, în dreptul numelui meu, a fost stipulat : debilitate fizică, nu ştiam ce înseamnă, dar presimţirea îmi spunea că nu poate să fie de bine !

Am tălmăcit şi răstălmăcit puţinele cuvinte, menite să-mi definească perspectiva de scriitor, şi în cele din urmă le-am lăsat în plata Domnului.

Cât m-am înşelat, aveam să-mi dau seama, pe măsura publicării cărţilor, dat fiind că referirile critice, atâtea câte s-au scris, aveau, în esenţă, ca numitor comun, exact ce detectase Mihai Sin, la citirea primei mele proze. Timpul, apoi, a fost darnic în prilejuri care să mă convingă de acuitatea simţului său, întărindu-mi convingerea că Mihai Sin era bine aşezat într-un rost al său, ca urmare, înclin, totuşi, să cred, a trăirii unor acte de cataliză substanţială şi sufletească.

Îmi răsare în aminte, o explozie de entuziasm a sa. Venise la Miercurea Ciuc, simţind nevoia de aer proaspăt pentru revigorare, după ce dusese la bun sfârşit, respectiv obţinerea BD-ului ( bun de difuzare) un nou număr al revistei. Eram într-o cameră, la etajul IV şi ne pregăteam să ieşim în oraş, când m-am pomenit, la un moment dat, că-l văd pe Mihai Sin sărind cât a putut de sus. A lovind cu mâna un braţ al lustrei, pare-se că obiectul a suferit chiar o fractură iremediabilă.. Pe loc, nu am găsit nicio explicaţie gestului, şi cu atât mai mult nu am crezut că putea fi motivat de obţinerea invocatului BD ! Nu mi se părea potrivit, câtă vreme noi ajungeam, cu ziarul INFORMŢIA HARGHITEI, la BD, în fiecare noapte ! Comparaţia, fiind, evident, superficială, pentru că, în ziarul nostru, nu am văzut poezii de Ion Caraion, nici banderole, pe prima pagină, cu înscrisul IMPOSIBILA ÎNTOARCERE, titlul cărţii, în vogă, a lui Marin Preda fiind preluat ca un bumerang împotriva politicii care îşi promova restricţiile…

Dar, nu sunt eu cel potrivit pentru a vorbi despre miza revistei, despre creuzetul şi alchimia prin colectivul său de redacţie i-a impus acel specific inconfundabil, de repere al peisajului revuistic al ţării….          

Despre personalitatea prozatorului Mihai Sin avea să dea seamă chiar prima sa carte, AŞTEPTÂND ÎN LINIŞTE, titlu pentru care, bineînţeles, iarăşi, l-am invidiat. Aşa cum aveam s-o fac, apoi, aproape pentru toate cărţile, câte i-au purtat semnătura. (Bate şi ţi se va deschide, Ierarhii, Schimbarea la faţă, Quo vadis, Domine? ...) 

Răsfoindu-i prima carte, observ că Mihai Sin era bine ancorat în tema morţii, nu cocheta cu ea, suspectând-o pentru alunecarea în spectacol pe când el îşi dorea ca acele ultime secunde să-i consacre MARELE ADEVĂR, altfel, SPUSEI sale nu-i rămânea decât să se întoarcă în el…

Cărţile nu tac ci îi mărturisesc crezul său, pentru cine are urechi de auzit, astfel, încât, Mihai Sin, ajuns acolo unde a ajuns are să-şi vadă de ale lui noi rosturi, AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE !      

Prof. dr. Ioan Bolovan "Este regretabil că maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon"

May 30, 2014, 3:40 am

≫ Next: Liviu Valenas. Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

≪ Previous: Ion Nete. AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE: la plecarea scriitorului Mihai Sin

$

0

0

Un interviu cu Prof. dr. Ioan Bolovan

"Este regretabil că maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon"

Acasă»Actualitate

„Celor mai mulți lideri politici şi elitei culturale maghiare nu le pasă prea mult de sensibilităţile populaţiei românești, majoritare”  

• Am văzut recent la Londra, dar și pe străzi din orașe românești, o inscripție: „Moarte Trianonului”. Ar fi posibil să se rescrie istoria, ținând seama că a existat totuși o încercare parțial reușită: Diktatul de la Viena, din 1940? Ne putem aștepta la un nou diktat, de data asta mai blând, „de catifea”?
• Este regretabil, pe de o parte, faptul că nici azi, după mai bine de nouă decenii, maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon: restabilirea unui stat naţional maghiar independent, ceea ce nu mai avuseră maghiarii de la prăbuşirea regatului Ungaria la 1526. Apoi, este regretabil, pe de altă parte, că majoritatea maghiarilor „euro-atlantici” de azi, care clamează dreptul la identitate naţională şi chiar autonomia deplină pe criterii etnice, nu pot să accepte că, la 1918, popoarele asuprite din Austro-Ungaria, care din punct de vedere statistic erau mai numeroase decât germanii şi ungurii, au cerut şi şi-au câştigat aceste drepturi prin aplicarea celebrelor puncte wilsoniene, între care şi dreptul la autodeterminare lansat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Personal nu cred că, din punctul de vedere al dreptului şi relaţiilor internaționale, azi ar mai fi posibil un nou Dictat de la Viena, cu toate consecinţele funeste pe care acesta le-a avut. Eu mă tem însă de altceva: de lipsa de viziune şi de responsabilitate din partea clasei politice din România, în special a celei aflate acum la conducerea ţării, care ar putea antrena în viitor efecte care să însemne pentru mulţi români o „reeditare” simbolică a nefastului Dictat.
• Sunt 20 de ani de când politicienii români de toate culorile joacă „la nemurire” ceardașul „pe date și pe luate”, lucru care a făcut din România țara cea mai liberală din UE în materie de minorități etnice. Cu ce consecințe?
• Sunt de acord că, de 20 de ani, România a făcut progrese mari pe calea acordării de drepturi minorităţilor naţionale, cum nicăieri nu se regăsesc în UE (de la reprezentarea politică, până la păstrarea indentităţii culturale), uneori cu „alocări” bugetare care depăşesc contribuţia financiară a acestor minorităţi la bugetul ţării, şi nu trebuie să regretăm deloc că am fost toleranţi. Un exemplu minor: dacă vă uitaţi peste lista editurilor, revistelor şi a cărţilor finanţate cu bani publici de către Ministerul Culturii în ultimii ani, veţi observa lesne că editurile şi titlurile subvenţionate, aparţinând comunităţii maghiare, au o pondere de circa 5-6 ori mai mare decât ponderea maghiarilor în ansamblul populaţiei României! Aceasta înseamnă, printre altele, că editurile şi cărţile româneşti au fost vizibil subfinanţate. Să fie la mijloc slaba calitate a editurilor şi lucrărilor româneşti propuse spre finanţare? Am mari rezerve! Aceste aspecte sunt doar o consecinţă parţială a faptului că UDMR s-a aflat la guvernare atât de mulţi ani!

„Dacă am avea un sistem politic cu două partide şi un parlament bicameral, cu maximum 250 de deputaţi şi senatori, nu ar mai fi nevoie de voturile UDMR pentru a trece o lege sau alta!” 

• Liderii maghiari așa-zis „moderați” au înaintat pas cu pas spre țelul lor suprem: autonomia teritorială  pe criterii etnice. Este un avans pe care maghiarii din Slovacia, de exemplu, nici nu-l visează. De ce credeți că  au închis ochii politicienii români, deși li s-a atras deseori atenția asupra riscurilor?
• Cred că aici putem vorbi de sindromul „Mioriţa”. Politicienii români au fost conştienţi de ceea ce ni se va întâmpla, dar au au preferat să adopte resemnarea faţă de această tactică a „paşilor mărunţi” (dar siguri şi constanţi), pe care majoritatea liderilor maghiari au promovat-o. De ce s-au complăcut în această „moarte mioritică sigură” politicienii noştri, indiferent de culoarea politică? Din dorinţa de a se afla şi ei la putere pentru un ciclu electoral sau din neputinţa de a obţine o majoritate parlamentară. Aici văd eu vulnerabilitatea clasei politice româneşti postdecembriste, fripturismul multor lideri politici. Dacă am avea un sistem politic bipartidist (un partid mare de stânga, altul mare de dreapta), precum şi un parlament bicameral cu maximum 250 de deputaţi şi senatori – dincolo de efectele economice benefice – nu ar mai fi nevoie de şantajul, sau, mai direct spus, de voturile UDMR pentru a trece o lege sau alta!
• Nu-i de mirare că asistăm acum la decontul politicii românești laxe și lașe. Credeți că politicienii interbelici ar fi fost mai performanți, dacă ar fi fost puși în postura celor din ultimii 20 de ani?
• Politicienii din perioada interbelică, ajutaţi de regele Carol al II-lea, au asistat neputincioşi la prăbuşirea României Mari, realitate statală creată cu atâtea sacrificii de generaţia de politicieni cu adevărat mari de până la 1918. Prin comparație, și politicienii de după 1989 s-au jucat cu viitorul României și al românilor. S-a mai întâmplat acest lucru și ne gândim cu rușine la împrejurările în care alte instituții ale României interbelice, pe care par a le copia cele de azi, se retrăgeau din teritorii românești cu coada între picioare, lăsând pradă criminalilor hortiști și sovietici milioane de români.
• Împărțirea administrativă susținută de UDMR amintește dureros de pumnalul înfipt în inima Transilvaniei, în 1940. De ce credeți că nu și-au pus această problemă liderii maghiari? Nu le pasă de sensibilitățile românilor?
• Înclin să cred (având în vedere şi ce s-a întâmplat recent la Cluj-Napoca, în legătură cu plăcuţa de pe statuia regelui Matei Corvin, conţinând citatul marelui istoric Nicolae Iorga) că liderilor politici şi elitei culturale maghiare nu le pasă prea mult de sensibilităţile populaţiei majoritare. Le ignoră deliberat sau, poate, uneori chiar doresc să le provoace. În secolul în care trăim, în România, dar nu numai, este urgent necesar să asigurăm o deplasare a accentului conceptului de toleranţă dinspre social-politic, spre sfera relaţiilor interumane, pentru că în secolul al XXI-lea conceptul de toleranţă se dovedeşte insuficient, limitat.Astfel, e nevoie de o trecere de la coexistenţa tolerantă a majorităţii cu minorităţile, inclusiv cu magharii, la o colaborare activă (mutaţia cea mai semnificativă trebuie să fie înlocuirea expresiei “Eu tolerez...” cu cea “Eu respect”).

„Legea Minorităților nu trebuie să fie adoptată” 

• Cum privesc ardelenii aceste mișcări de pe scena politică  dâmbovițeană?
• În discuţiile private, nu am putut să nu remarc, mai cu seamă la persoanele vârstnice, o oarecare îngrijorare faţă de subiectul reorganizării administrative a României, în strânsă legătură cu posibile conotaţii etnice ale trasării viitoarelor limite ale unităţilor administrative. Chiar între membrii familiei mele există persoane care au cunoscut tragedia refugierii din Cluj după dictatul de la Viena. Pentru ei mai sunt proaspete unele amintiri dureroase şi nu pot să nu aibă teamă faţă de ceea ce poate face o reorganizare administrativă pripită, făcută şi sub ameninţarea şantajului...
• Politica revizionistă maghiară se duce pe multiple planuri: prin instrumentele Budapestei, prin punerea în paranteze a statului român în centrul țării, prin liderii UDMR din guvern și din județe etc. Credeți că au politicienii români cunoștință de toate aceste sabotaje ale statului național?
• Am convingerea că politicienii români (indiferent cărui partid aparţin), cei puţini la număr care pot lua sau influenţa deciziile, au şi au avut cunoştinţă de toate acestea. Nu au vrut sau nu au putut să acţioneze, în sensul îndreptării acestor lucruri de care pomeniţi, din motive ce ţin fie de propria slăbiciune, individuală sau mioritică, fie de faptul că interesele personale, economice de regulă, sunt transpartinice (corb la corb nu-și scoate ochii, ziceau parcă bătrânii noştri!).
• Guvernul este gata să-și asume răspunderea pentru Legea Minorităților, în speranța că-i va îmblânzi pe liderii UDMR, și nu se vor retrage de la guvernare. Cât de periculoasă pentru stat este această lege?
• Nu cred că mai avem nevoie de o nouă lege, aplicarea legislaţiei în vigoare este suficientă pentru oricare minoritate, inclusiv cea maghiară, să-şi exprime şi să-şi păstreze identitatea culturală. Pe de altă parte, noi, românii, avem obiceiul să scoatem repede o lege, să facem uşor un comitet, şi aşa să îngropăm definitiv un subiect, ducându-l în derizoriu prin regulamente și metodologii de aplicare care se bat cap în cap cu legea. Dar mă tem că actualul act normativ, Legea Minorităților, nu ar avea aceeaşi soartă, de aceea spun că nu trebuie să fie adoptată. Majoritatea oficialilor UE, care au vizitat România de 20 de ani încoace, dar mai ales actele oficiale ale instituţiilor europene au remarcat pozitiv ceea ce s-a făcut în ţara noastră în materie de minorităţi şi nu ne impun nici o lege nouă!

„Dacă ies în stradă patru-cinci sute de mii de maghiari, poate vor învăţa și românii că trebuie să iasă  şi ei în stradă și să meargă la vot”

• Extremistul Tamas Sandor, groful șef pe județul Covasna, la unison cu Kelemen Hunor, șeful său de partid, a declarat că maghiarimea va ieși în stradă, dacă PDL nu acceptă așa-zisul „Ținut secuiesc”. Tot el a strâns semnături pentru evacuarea poligonului de trageri și implicit a unității Armatei Române din Sfântu Gheorghe... Cum comentați?
• Pretenţia domnului Tamas Sándor privind evacuarea armatei este una deplasată şi cred că nici etnicii maghiari de acolo, încadraţi în armata română şi care trebuie să-şi întreţină cu un venit familiile lor, nu sunt foarte încântaţi de această solicitare fantezistă. Cât priveşte „ameninţarea” că se va ieşi în stradă, abia aştept şi eu să mai văd în stradă câteva sute de mii de demonstranţi, fiindcă bravii lideri de sindicat din toată România nu au reuşit să adune în Bucureşti, pe străzi, o sută de mii de nemulţumiţi de măsurile de austeritate luate în ultimii ani de guvernanţi (între care se află şi udemerişti). Dacă ies în stradă patru-cinci sute de mii de maghiari, poate vor învăţa și românii, în anii următori, că trebuie să iasă şi ei în stradă, să meargă la vot şi să aleagă pe cine cred că este mai potrivit să le reprezinte interesele, sau să-i sancţioneze pe cei care i-au minţit sau trădat.
• Sunt comentatori care avertizează că statul român este într-un mare pericol, cum n-a mai fost după 1989. Cum răspundeți?
• Este adevărat că, pentru a rămâne la putere, guvernanţii sunt gata să facă concesii periculoase. Personal cred că statul român e pe marginea prăpastiei nu numai din cauza UDMR şi a Budapestei, dar şi din cauza corupţiei care a ajuns la cote nemaiîntâlnite în istoria românilor (nici măcar pe vremea fanarioţilor!). Corupţia a ajuns să fie percepută de mai toţi românii ca o plagă extinsă la nivelul tuturor structurilor politico-administrative. Se extinde şi ne subminează siguranţa naţională. Pentru cei din afară, care ne doresc colapsul, va fi floare la ureche să pună doar degetul şi să împingă în prăpastie statul român, subminat în primul rând din interior, de către ai noştri!(Preluare din revista Formula AS)

Profesorul Ion Bolovan  este profesor universitar la Facultatea de Istorie-Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca siîi puteți scrie la email: bolovani@yahoo.com

Accesări: 2910

Ion Longin Popescu
Publicat Luni, 27 iunie 2011

Liviu Valenas. Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

May 30, 2014, 7:46 am

≫ Next: APEL: Tragedia Basarabiei si Bucovinei

≪ Previous: Prof. dr. Ioan Bolovan "Este regretabil că maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon"

$

0

0

Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

Primul submarin "Delfinul"
De-a lungul anilor mai multi analisti militari navali au descris submarinul ca "arma saracilor", in realitate a fost si este o arma complexa, teribil de eficienta si, normal, foarte costisitoare. Nu e de mirare ca putine tari din lume si-au permis si-si permit sa posede submarine. Iar printre aceste tari a fost si este si Romania. O marina militara serioasa fara submarine este de neconceput in ziua de astazi.
Romania a comandat primul submarin, probabil deja in 1912 (datele precise, in acte, au disparut) un submarin costier, in Italia, inainte de Primul Razboi Mondial. El trebuia preluat in 1915, dar in acelasi an Italia a declarat razboi fostului aliat, Austria-Ungaria si drept urmare a rechizitionat, abuziv, submarinul pentru flota ei. In 1920 statul roman a fost cel care a renuntat, din motive financiare, la achizitionarea unui alt submarin costier, de 350 tone deplasament, contractat firmei franceze Schneider-Creussot.
Peste numai cativa ani a fost comandat un submarin mult mai mare, de "mare larga", santierului naval italian Quarnaro din Fiume (Rijeka de astazi - Croatia). In 1926 santierul a inceput lucrarile la submarin, insa din cauza lipsei totale de experienta in constructia de submarine, terminarea lucrarilor a intarziat enorm (cu nenumarate proteste din partea Romaniei, inclusiv actiuni in justitie) si abia in anul 1935 submarinul a fost lansat la apa, peste inca un an, in 1936, a intrat oficial in serviciu, fiind prezentat festiv publicului romanesc si strain la Constanta, in prezenta regelui Carol al II-lea, cu ocazia Zilei Marinei, la 15 august 1936. Fiind primul submarin romanesc scopul lui initial a fost de "nava-scoala" pentru submarinisti, mai ales ca urmau sa intre in dotarea MRR (Marina Regala Romana) alte submarine (Planul Naval din 1929, dus la indeplinire decat foarte partial, prevedea printre cele 180 de nave militare noi si 12
submarine), mai moderne, partial construite in tara, la Galati. Intre timp fusese livrata Romaniei, tot de catre santierul naval din Fiume, si nava baza de submarine "Constanta".
Declansarea razboiului contra URSS la 22 iunie 1941 a facut ca submarinul "Delfinul" sa ia parte din prima zi la ostilitati. Peste putin timp, impreuna cu alte nave romanesti, printre care distrugatoarele Marasesti si Regina Maria, a respins, in dreptul capului Midia, puternica flota de invazie a Uniunii Sovietice. URSS a pierdut atunci doua submarine si puternicul crucisator "Moskva", iar crucisatoarele usoare "Harkov" si "Vorosilov", avariate, au trebuit sa se retraga. Pe urma "Delfinul" a luat parte la luptele navale din preajma Crimeei si a reusit in noiembrie 1941 sa scufunde transportorul de trupe "Uraletsk" (2.000 t DW). Cea mai periculoasa misiune a „Delfinului“ a avut insa loc intre 25 iunie si 3 iulie 1942 cand a fost reperat de distrugatoarele care escortau un convoi sovietic la est de Yalta. Timp de aproape patru zile a fost supus incontinuu unui bombardament cu sute de bombe si grenade antisubmarin, a fost atacat si din aer. Pentru a scapa comandantul submarinului (a carei deviza de lupta era: „Hotarati ca leul, vicleni ca vulpea, prudenti ca pisica“) a ordonat golirea rezervorului de ulei si aruncarea peste bord, intr-o noapte, a tot ce nu era necesar navei. Sovieticii, observand pata de ulei si aceste resturi, au si anuntat prin radio Moscova, in limba romana, scufundarea lui. Cu o viteza de melc, serios avariat, inclusiv cu carma pe jumatate scoasa din uz, „Delfinul“ a ajuns insa dupa 10 zile la Constanta, spre stupefactia tuturor, inclusiv a familiilor indoliate prematur ale marinarilor declarati morti. A fost apoi remorcat pana la Galati si a intrat in reparatii. La 24 august 1944, pentru a nu fi confiscat de sovietici, a fost din nou remorcat, pe Dunare in sus, pana la Islaz. Degeaba, la 15 septembrie 1944 rusii l-au confiscat, impreuna cu restul navelor militare si civile romanesti. In 1951 URSS l-a inapoiat Romaniei, in stare de "epava-plutitoare", spre surprinderea "restituitorilor" romanii au reusit sa-l repare si in 1954 a devenit din nou operational, insa, in principal, nu pentru Marina Militara a RPR, ci pentru Institutul Roman pentru Cercetari Marine (IRCM) din Constanta si, desigur, a servit in continuare ca nava-scoala pentru submarinistii militari. In 1970 a fost scos definitiv din serviciu si casat, ce se mai pastreaza din acest prim submarin romanesc, la Muzeul Marinei din Constanta si la muzeul Ferdinand I din Bucuresti, sunt cele doua motoare Krupp, tunul Bofors si manometrul de adancime. Seful statului major al Marinei Militare, Victor Bogdan, a incercat tot ce era posibil ca sa salveze submarinul, ca nava istorica, insa autoritatile comuniste ale epocii au ramas impasibile. Este trist ca Ceausescu nu a avut inspiratia, nu a realizat momentul, in 1970, sa pastreze nava, pentru posteritatea romaneasca.

Submarinul "Delfinul" la sosirea in tara de la Fiume-Italia, iulie 1936
​Datele tehnice ale submarinului „Delfinul“

Produs intre 1926-1935 la santierul naval Quarnaro, Fiume, Italia. Probele de mare, cu echipaj romanesc: 1935, intrat in serviciu la 17 iulie 1936, casat in 1970. Deplasament: 650 t la suprafata, 900 t in imersiune. Lungime: 68,0 m, latime maxima: 5,90 m, pescaj, 3,60 m. Echipat cu doua motoare diesel Krupp de 800 CP fiecare, iar pentru imersiune electromotoare. Viteza maxima: 14 noduri la suprafata (25,80 km/h), 9 noduri in imersiune (17 km/h), autonomie: 2.000 de mile maritime (3.680 km), dupa alte date o autonomie mult mai mare, de 10.000 de mile maritime. Echipaj: 40 de militari. Armament: un ton Bofors (de productie suedeza) de 101,60 mm si 2 tuburi lanstorpile pentru 6 torpile in total (de 533 mm).

Submarinele Rechinul si Marsuinul

In 1929 Guvernul Regal al Romaniei a aprobat, in fine, Planul Naval. Conform acestui act Marina Regala a Romaniei (MRR), sau MMS - Marina Majestati Sale, trebuia dotata cu 180 de noi nave militare. Planul prevedea, pentru anii 1930-1940: 2 crucisatoare usoare, 8 distrugatoare, 2 puitoare de mine, un portavion si 12 submarine. Pentru marina militara fluviala era un alt program, de asemenea foarte costisitor. Atat Consiliul de Regenta, cat si Guvernul, isi dadeau foarte bine seama de dificultatea extrema de a apara un litoral lung de peste 500 km, plus 1.050 km de Dunare, contra a doi adversari declarati: URSS si Bulgaria. Ultima tara era extrem de slab dotata fata de Romania (in prezent este, aproximativ, in aceasi situatie), in schimb Uniunea Sovietica avea peste 300 de nave lupta operationale in Marea Neagra, inclusiv un cuirasat („Comuna din Paris“), inclusiv 47 de submarine (o paranteza: 27 dintre ele aveau sa fie scufundate de Marina Regala Romana, de marina germana si cea italiana, intre 1941-1944).

Criza economica mondiala, izbucnita numai "local" la bursa din New York, intr-o zi de vineri ("Vinerea Neagra") din noiembrie 1929 , avea sa loveasca din plin si Romania, este drept, abia din anul 1930, oricum PLANUL NAVAL a ramas, in buna parte, doar pe hartie.

Din cele 12 submarine preconizate, numai unul a intrat in serviciu, in 1936: "Delfinul". Ironia istoriei: fusese anterior livrata (de Italia) Romaniei moderna nava-baza de submarine "Constanta", care ar fi urmat sa asigure singura logistica celor 12 submarine, conform Planului Naval /1929.
Intre 1937-1938 Romania, prin regele Carol al II-ea, a cerut Germaniei livrarea de submarine, in contrapartida cu produsele traditionale de export ale tarii: petrol, grane, aur etc. Germania, care sub Hitler, considera Romania o tara „ostila“, nu a raspuns la inceputacestor cereri. Partea romana a venit, in aceasta situatie, cu o propunere surprinzatoare: avea nevoie doar de planurile submarinelor olandeze, si bineinteles de motoare si echipament de lupta, constructia submarinelor avea sa fie facuta la Galati. In 1940 cele mai moderne submarine din lume nu erau nici cele germane, nici cele americane, nici cele japoneze: erau submarinele olandeze, toate au reusit sa fuga in mai 1940 in Anglia, iar de acolo in Indiile Olandeze (Indonezia de astazi). Insa planurile submarinelor olandezilor au fost capturate in luna mai 1940 de armata germana, plus un oarecare numar de submarine aflate in constructie.

La Bucuresti "stapanul" situatiei devenise intre timp generalul Ion Antonescu, care a reluat cererea. S-a ajuns la un acord: Germania s-a angajat sa livreze planurile submarinelor olandeze Romaniei si de asemenea partile sensibile ale armei (motoare, armament etc.), Ion Antonescu garantase in schimb ca, Romania, are capacitatea tehnologica de a ansambla (chiar de a produce singura, daca este nevoita) submarine.

Nu era o vorba in vant: in 1939 Romania a lansat la apa o nava militara moderna, de conceptie si tehnologie 100 % romaneasca: puitorul de mine "Amiral Murgescu" (erou naval al razboiului de Independenta de la 1877-1878): constructor santierul naval Galati.

Pe calea ferata au fost transportate in 1940-1941 toate toate piesele detasate a doua submarine de conceptie olandeza. Navalistii de la Galati au reusit performanta sa ansambleze submarinele in timp record si in 1941 au fost lansate la apa. In baza „traditiei“ „animaliere“ (submarinul „Delfinul“) au fost botezate „Marsuinul“ si „Rechinul“. Lansate la apa in 1941 (spre surprinderea specialistilor germani, care nu credeau ca santierul naval de la Galati este capabil de o astfel de performanta tehnica si inginereasca), probele de mars si armarea navelor au mai durat trei ani de zile. Nu avem nici o dovada in acest sens, insa banuim ca maresalul Ion Antonescu a dat un ordin secret, ca sa se intarzie cat mai mult punerea lor in serviciu, in ideea sa nu fie pierdute in actiuni ofensive fara rost si sa fie pastrate, impreuna cu restul flotei militare, pentru a asigura apararea litoralului romanesc in 1944-1946 impotriva oricaror tentative de debarcare sovietica. La 23 august 1944 intreaga flota militara a Romaniei era practic intacta, o performanta unica in istorie, insa fara nici o consecinta pozitiva pentru tara, fiindca intre 24 august si 13 septembrie 1944 sovieticii au confiscat toata navele, inclusiv cele comerciale.

Submarinele „Marsuinul“ si "Rechinul" au devenit operationale in primavara anului 1944. „Rechinul“ a luat parte, partial, la Operatiunea "60.000", adica evacuarea soldatilor romani, germani, rusi 1) si slovaci din Crimeea, desfasurata pe parcursul unei luni de zile (12 aprilie-14 mai 1944). Hitler se incapatanase se mentina cu orice pret Crimeea (voise sa o anexeze direct la Reichul german, sub numele de Gotland, fiindca cancelarul german aflase ca odata traisera si goti in Crimeea...). Pana la urma Ion Antonescu, dar si generalii germani, l-au convins sa evacueze, in ceasul al 12-lea peninsula, in conditii foarte dificile, sub atacul incontinuu al artileriei, aviatiei si marinei sovietice. Dupa Operatiunea "Dynamo" (evacuarea de catre Anglia a trupelor aliate incercuite la Dunkerque, iunie 1940) a fost cea mai mare operatiune de evacuare din al Doilea Razboi Mondial, un mare succes: majoritatea soldatilor aliati au reusit sa ajunga nevatamati la Constanta, trupele au fost transportate in principal de nave civile romanesti 2), escortate de nave militare romane si germane.

„ Rechinul“ a efectuat apoi un raid indepartat de recunoastere, de o luna si jumatate (15 iunie – 29 iulie 1944) in portul sovietic Novorosiysk, cea mai lunga misiune a unui submarin romanesc executata vreodata. Atat "Marsuinul" cat si "Rechinul" au fost intens atacate in 1944 de catre sovietici cu bombe si grenade antisubmarine, insa au reusit sa scape absolut fara nici o avarie. Mentionam de asemenea faptul ca „Marsuinul“ a fost atacat timp de doua zile, fara succes, si de marina si aviatia germana, care l-au confundat cu un submarin sovietic.

La 5 septembrie1944 cele doua submarine au fost confiscate de Uniunea Sovietica, impreuna cu restul navelor stationate la Constanta. In data de 20 februarie 1945 la bordul "Marsuinului", stationat la Poti, in URSS, a avut loc explozia unei torpile. Sovieticii l-au reparat insa, in 1944-1945 era unul din cele mai moderne submarine din lume, insa in 1950 a fost casat, dupa ce i-a fost copiata toata tehnologia de fabricatie olandezo-romana. "Rechinul" in schimb a fost folosit ca "depozit plutitor pentru piese de schimb pentru submarinele sovietice" si apoi returnat Romaniei, in 1951, in stare de carcasa demna de fier vechi. Nu a mai putut fi repus in functie, fiind casat in 1957 (dupa alte date, in 1959), dupa toate probabilitatile la Mangalia.

Mentionam de asemenea si faptul ca, la Conferinta de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947, Romania fiind considerata tara invinsa, i s-a interzis ca pe viitor sa mai posede submarine. Intrand insa din 1947 in sfera de influenta sovietica si in plin Razboi Rece, prevederea a ramas caduca.

Istoricii navali straini nu stiu nici pana in ziua de astazi ce paternitate sa acorde submarinelor "Marsuinul" 3) si "Rechinul". Au fost submarine olandeze, germane, romanesti sau o "coproductie"? Insa, cum la un avion nu conteaza cine a livrat motoarele si electronica, ci cine a proiectat ansamblul si l-a construit, atunci putem considera cele doua submarine de productie romaneasca, desigur realizate in cadrul unei colaborari internationale.

De mentionat ca submarinele romanesti „Delfinul“, „Marsuinul“ si „Rechinul“ au servit in Marina Regala a Romaniei (MRR) sub deviza „Audaces fortuna juvat“ (Vergiliu).

Submarinele "Rechinul" (dreapta imaginii) si "Marsuinul" (centru), Constanta, august 1944

​

Datele tehnice ale submarinului „Marsuinul“

Lansat la apa la Galati in 1941, operational in 1944, confiscat de sovietici in 1944, casat in 1950. Initial proiectat ca puitor de mine, reproiectat ca submarin de atac. Lungime: 68,70 m, latime maxima: 6,50 m, pescaj, 3,60 m. Deplasament 508 tone, in imersiune 630 tone. Echipat cu doua motoare diesel, respectiv 2 electromotoare, viteza maxima la suprafata: 16 noduri (30 km/h), in imersiune: 9 noduri. Raza de actiune: 8.000 mile maritime (14.720 km). Echipaj: 45 militari. Armament: 1 tun naval de 88 mm, un tun antiaerian automat Oerlikon (Elvetia) de 20 mm, 2 tuburi lanstorpile electrice de 533,4 mm, rezerva torpile: 6 buc.

Datele tehnice ale submarinului „Rechinul“

Lansat la apa la Galati in 1941, operational in 1944, confiscat de sovietici in 1944, casat in 1957. Lungime: 69,80 m, latime maxima, 6,60 m, pescaj 3,60 m. Echipat cu doua motoare diesel de 800 CP fiecare si doua electromotoare de 600 CP, care ii asigurau o viteza maxima la suprafata de 14 noduri, in imersiune 9 noduri. Autonomia: 7.000 mile maritime (12.880 km), restul datelor tehnice, inclusiv armamentul, sunt identice cu submarinul "Marsuinul".

Submarinele de buzunar din clasa CB

In 1940 Italia a luat decizia ca, pe baza micilor submarine CA (exista o confuzie permanenta intre submarinele "mici", "pitice" sau de „buzunar“- diferenta este legata doar de tonaj) sa fie produse 72 de submarine mult mai performante, din noua clasa CB, cu un deplasament, in imersiune, de 45 tone. Lucrarea a fost incredintata santierelor Caproni (cel care a lucrat impreuna cu Henri Coanda la proiectarea primului avion cu reactie din lume: Coanda 1910) si Major Signelli din Milano. Din cauza multiplelor dificultati cu care s-a confruntat Italia in cel de al Doilea Razboi Mondial, dificultati tehnice, de aprovizionare cu materiale, cu personal uman etc., pana la urma au fost produse doar 22 de unitati.

Primele submarine CB lansate la apa au fost deplasate, pe calea ferata, in 1942, la Constanta si dupa putin timp la Yalta, in Crimeea. Au luat parte, din prima zi, cu mare succes, la operatiunile impotriva submarinelor sovietice, trei dintre ele, mult mai mari, SC 208, SC 207 si respectiv SC 214, au fost scufundate, impreuna cu intregul echipaj, de micile submarine italiene. Nici un submersibil din clasa CB nu a fost dedectat de marina sovietica, doar CB 5 a fost distrus la chei, in Yalta, de bombardiere sovietice.

La 3 septembrie 1943 Italia, prin maresalul Pietro Badoglio, a semnat la Casablanca, Armistitiul cu Aliatii, armistitiu, din ratiuni tactice, facut public abia pe 8 septembrie 1943. Imediat Germania s-a considerat in stare de razboi cu Guvernul Regal al Italiei. Consecinta: toate navele italiene trebuiau confiscate, cu forta la nevoie, de Germania. Submarinistii italieni, stationati in Crimeea, pentru a nu pierde navele si pentru a nu intra (marinarii) in prizonieratul german, intr-o actiune bine pusa la punct, care a surprins total Comandamentul German din Crimeea /Sevastopol, au fugit ulterior cu toate cele 3 submarine valide la Constanta. Celelalte doua, usor avariate, fusesera deja anterior remorcate la Constanta, de puitorul de mine „Amiral Murgescu“, pentru a fi reparate. Comandorul italian Alberto Torri, comandantul fortei maritime italiene din Marea Neagra, s-a prezentat imediat amiralului Horia Macellariu, comandantul Marinei Regale Romane si a declarat ca refuza sa lupte in continuare alaturi de Germania si pune la dispozitia marinei romane toate navele si tot personalul. Submarinele din clasa CB au format „escadrila nr. 2 de submarine“ (romanesti), puse sub comanda Lt. Virgil Bucur.

Hitler a cerut imediat, sigur, in termeni foarte politicosi, maresalului Ion Antonescu, sa rupa relatiile diplomatice cu Guvernul Regal al Italiei, mai mult chiar, sa declare razboi Italiei, ceea ce Ion Antonescu a refuzat categoric. Ca sa-i faca oarecum pe plac lui Hitler Antonescu a incuviintat doar ca, absolutpro forma, Romania sa intretina relatii "diplomatice" si cu "Republica Sociala Italiana" (RSI) a lui Mussolini, un stat absolut fantoma, in care nici macar Hitler nu mai credea. Romania ajunsese in situatia paradoxala, unica in cel de al Doilea Razboi Mondial, de a intretine relatii diplomatice cu doua state italiene, care aveau doua legatii la Bucuresti...

Submarinistii italieni au fost primiti in Romania ca adevarati eroi (si erau!), tratati ca atare. In ceea ce priveste submarinele de buzunar CB, intrate in proprietatea statului roman, ele nu au participat ulterior la nici o actiune ofensiva (doua submarine CB au luat parte doar la o misiune de recunoastere cu echipaj romanesc), dintr-un simplu motiv: strategia navala de razboi a Romaniei in 1943-1944 era exclusiv defensiva, aceste 5 submarine de buzunar trebuiau pastrate cu orice pret intacte, pentru viitoarea aparare a litoralului romanesc!

La 5 septembrie 1944 toate cele cinci submarine de buzunar (CB 1-4 si CB 6) au fost confiscate de Marina Sovietica, iar in 1945 au fost demontate pentru piese de schimb. 4)

Istoricii militari navali straini sunt unanimi astazi: Romania a fost singura tara din lume, angrenata din plin in al Doilea Razboi Mondial in batalii navale, care nu a pierdut nici un submarin. nici un submarinist!O performanta unica, in mod sigur, nu va mai fi egalata niciodata. O pagina glorioasa din istoria Marinei Militare a Romaniei.

Micile submarine de productie italiana din clasa CB au fost, de departe, cele mai bune din lume. Pentru memorie: toate cele 5 submarine de buzunar japoneze, care au atacat in 1941 Pearl Harbour au fost pierdute integral, inclusiv echipajele: rezultatul: nul. Idem toate submarinele pitice englezesti care au vrut sa scufunde in 1942 in Norvegia cuirasatul german Tirpitz (este drept ca si nava germana a fost scoasa din uz pentru un an de zile), iar submarinele de buzunar germane, produse, din disperare, abia din vara-toamna anului 1944, si-au dovedit totala vulnerabilitate, majoritatea fiind pierdute la prima lor operatiune. Marinarii germani le-au denumit, desigur discret. "sicrie submersibile".

In 1945 Iugoslavia, in cadrul asa numitelor "despagubiri de razboi", a primit din partea Italiei 3 submarine din clasa CB. CB 20 se afla in prezent in Muzeul Tehnic din Zagreb, se pare ca este singurul submarin de buzunar CB pastrat intact.

Submarin de buzunar din clasa CB, Muzeul Tehnic din Zagreb
Datele tehnice ale submarinelor de buzunar din clasa CB

Lungime: 15,0 m, latime maxima: 3,0 m, pescaj: 2,1 m, deplasament: 36 t, in imersiune: 45 t. Motorizare: 1 motor diesel Bota-Franschini de 90 CP (66 kW), respectiv un electromotor Brown & Boveri (Elvetia) de 100 CP (74 kW), care antrenau o singura elice. Viteza maxima: 7,5 noduri (14 km/h) la suprafata si 7 noduri in imersiune (13 km/h). Raza de actiune la 5 noduri viteza de croaziera: 1.400 mile maritime (2.576 km), adancimea maxima permisa: 55 m. Echipaj: 4 militari. Armament: 2 tuburi exterioare lanstorpila de 55 cm, rezerva torpile: 2 buc.

Nava baza de submarine "Constanta"

Romania a comandat in 1926 santierului naval Quarnaro din Fiume, Italia, astazi Rijeka in Croatia, o nava baza de submarine si un submarin ("Delfinul"). Nava baza a fost construita in timp record (spre deosebire de submarin) intre 1927-1928 si in 1931 a fost preluata de Marina Regala a Romaniei (MRR), cu numele de NMS (Nava Majestatii Sale) "Constanta". In 1936 s-a deplasat la Fiume, pentru a escorta, in drumul spre tara, submarinul "Delfinul", care fusese intre timp terminat si preluat de un echipaj romanesc.

Nava baza de submarine "Constanta" trebuia sa asigure singura, pe mare, logistica celor 12 submarine, ce urmau sa fie achizitionate /construite in perioada 1930-1940 (Planul Naval din 1929), din motive financiare aveau sa intre in componenta MRR doar 8 unitati, trei submarine de "mare larga" si foarte tarziu si cinci pitice, de buzunar, din clasa CB.

NMS "Constanta" era proiectata sa asigure incarcarea bateriilor de pe submarine, depozitarea torpilelor, avea un atelier mobil de reparatii, de asemenea era dotata cu un echipament de salvare al submersibilelor etc.
Din 1940 a facut parte din "Grupul de submarine si vedete torpiloare", impreuna cu submarinul "Delfinul" si vedetele torpiloare "Viscolul", "Vijelia" si "Viforul". Intre 13-18 iunie 1941 a luat parte la operatiunile de minare din largul portului Constanta. La 3 august 1941 a doborat un avion sovietic, cu unul din tunurile AA de 76 mm cu care era dotata, iar in 1942, impreuna cu puitorul de mine "Amiral Murgescu" si "Dacia", a participat la exercitii de debarcare.

La 23 august 1944 NMS "Constanta", intacta, era stationata in portul cu acelasi nume, iar la 5 septembrie 1944 a fost confiscata (impreuna cu restul navelor romanesti aflate in portul Constanta) de Marina Sovietica. In URSS a intrat in serviciul activ al flotei Marii Negre, cu noul nume-indicativ PKZ 87, fiind stationata la Sevastopol. Nu a mai fost niciodata returnata Romaniei, nu cunoastem anul cand a fost casata.

NMS "Constanta", anii 1930​
Datele tehnice ale navei „Constanta“

Lansata la apa in 1928, operationala in 1931, confiscata de URSS in 1944. Lungime: 78 m, latime: 11 m, pescaj: 4,0 m, deplasament: 1609 tone DW. Echipata cu doua motoare diesel fiecare de 1.000 CP, viteza maxima: 13 noduri (24 km/h), raza de actiune: 12.000 mile maritime (22.080 km). Armament: initial doua tunuri Bofors din Suedia de 102 mm (identice cu tunul naval de pe "Delfinul"). In primavara anului 1941 a cedat tunurile Bofors puitorului de mine "Amiral Murgescu", fiind inlocuite cu doua tunuri de 76 mm Vickers. Armamentul i-a mai fost completat cu doua mitraliere automate AA Oerlikon din Elvetia de 20 mm si doua mitraliere duble AA Hotchkiss de 13,2 mm.

Noul submarin „Delfinul“

Dupa casarea primului submarin "Delfinul", in 1970, Romania nu a mai dispus de nici un submersibil militar. Nicolae Ceausescu era ferm decis sa remedieze situatia, industria navala militara romaneasca neavand insa capacitatea tehnologica de a produce propriul submarin, Ceausescu a luat decizia trista (pentru el) de a-l comanda in URSS. Era vorba din unul cele mai moderne submarine din lume la data respectiva (a ramas si acum), din noua clasa Kilo. Prima nava de acest tip a fost lansata la apa in 1980 si a intrat in serviciu, in marina militara a URSS, Flota de Marea Neagra, in 1982. Romania a facut imediat comanda pentru trei astfel de submarine, care trebuiau livrate esalonat, in perioada 1985-2000, un submarin la fiecare 5 ani. Primul (cost: 61,5 milioane dolari SUA) a ajuns in portul Constanta in noiembrie 1985, adus de un echipaj exclusiv romanesc, scolit insa, pentru acest tip de submarin ultramodern, la Poti si Odessa, in URSS, mai bine de un an de zile. Ceausescu a interzis categoric orice ceremonie festiva sau vreo publicitate legata de livrarea acestui submersibil - era prea mare ofensa pentru el ca a fost nevoit sa importe un submarin de conceptie si productie sovietica - cand dorea clar ca tot armamentul necesar Romaniei sa fie produs in tara. Ca sa se razbune oarecum pe sovietici, l-a botezat "Delfinul", in memoria si in onoarea primului submarin romanesc, cu acelasi nume, din Marina Regala a Romaniei si care crease nenumarate probleme marinei sovietice intre 1941-1942 - devenise pentru rusi o obsesie scufundarea lui si in final o mare rusine, pentru ca nu au reusit acest lucru.

De mentionat ca Romania, impreuna cu Polonia (care importase si ea un exemplar, botezat "Orzel", numele unui legendar submarin polonez din al Doilea Razboi Mondial, pierit in adancuri cu tot echipajul) au fost singurele tari din Pactul de la Varsovia care au primit acest tip de nava de lupta.

Nu este clar care ar fi fost ideile lui Ceausescu cu aceste trei unitati din clasa Kilo, probabil ar fi ordonat ca inginerii romani sa incerce sa copieze nava si sa produca, din nou, submarine de conceptie romaneasca. Este o supozitie logica. Ceausescu a inceput si tatonarile pe langa Peking pentru a cumpara si licenta unor submarine mai mici, costiere, de 350 de tone. Rasturnarea dictatorului de la Bucuresti, la 22 decembrie 1989, a facut ca acest nou proiect sa cada, in plus, noile autoritati romanesti nu au mai fost interesate sa importe si restul de doua bucati pre-comandate in URSS de Romania - o mare greseala, care se resimte extrem acum, in noua situatie militara din Marea Neagra.

Submarinul "Delfinul" a participat la diferite exercitii de lupta, inclusiv cu scufundarea la adancimea maxim permisa, 300 m 5), pana in 1996. Cu putin timp inainte de 1996, la un exercitiu comun cu marina americana in Marea Neagra, spre stupefactia militarilor americani, nu a putut fi dedectat de avioanele si navele americane. La fel s-a intamplat si cu trei submarine iraniene, de acelasi tip, in primul razboi din Golf, in 1991.
In 1996 submarinul a fost tras la chei in portul Constanta si nu a mai fost apt pentru nici o misiune in larg, motivul: bateriile erau epuizate si trebuiau cumparate altele, din Federatia Rusiei. Guvernele "luminatului" neregretat presedinte Emil Constantinescu, dintr-o crasa indolenta, nu s-au preocupat de acest lucru, idem toate guvernarile ulterioare. Sigur, "Delfinul" nu a devenit piesa de muzeu, permanent sunt pornite motoarele diesel si au loc exercitii periodice de lupta, toate acestea insa la chei.

In noua situatie militara, exploziva, din Marea Neagra, repunerea in serviciu a submarinului "Delfinul" reprezinta astazi o prioritate absoluta pentru MApN. Inca de anul trecut, 2013, ministrul apararii, Mircea Dusa, a anuntat ca va fi alocat un fond de 20 de milioane de dolari SUA, pentru achizitionarea unor baterii electrice noi, desigur din Occident, probabil Olanda. Cam tot atata va costa si revizia totala, tot in Olanda, a submersibilului, ultimii 20 de milioane de dolari SUA imputabili integral nepasarii tuturor guvernelor de dupa 1996. Pana acum nu s-a miscat nimic, insa de data aceasta, credem cel putin, ceva, ceva se va intampla, probabil la presiunile americane si ale NATO si in 2015-2016 "Delfinul" se va trezi la a doua viata.

Au aparut si date in presa romaneasca ca, dupa anul 2000, cel putin un guvern al Romaniei a incercat sa achizitioneze un submarin atomic (?!) american folosit, dand la schimb "Delfinul" si platind o oarecare suma de bani in plus. Desi de la noii guvernanti ai Romaniei te poti astepta la orice, ne indoim profund, pana la proba contrarie, ca ar fi existat o astfel de idee absurda.

Submarinul "Delfinul" este incadrat la categoria "vanator de submarine", inclusiv atomice, este cel mai performant la clasa lui, totodata cel mai mare submarin actual din lume cu motoare clasice (diesel + electrice). A fost proiectat de academicianul sovietic Karmelitzin (Proiect 877, biroul de proiectare „Rubin“), la sfarsitul anilor 1970. Este dotat cu cele mai moderne arme ofensive, are o perfecta forma hidrodinamica ("picatura de apa alungita"), extrem de silentios in imersiune, invelit integral intr-un strat de cauciuc, este aproape imposibil de dedectat. Cu exceptia Poloniei (unde submarinul "Orzel" este activ in continuare) si a Romaniei, celelalte tari din NATO nu dispun de ceva asemanator.

In total URSS /Federatia Rusiei a produs 55 de unitati, 31 au fost exportate (Romania, Polonia, China, India, Iran, Algeria etc. ), in functie de cererea la export submersibilul se produce in continuare. Din cele 24 de submarine comandate de marina sovietica /rusa, 16-17 sunt inca in serviciu, in flota Marii Negre, a Marii Baltice, in flota de Nord si in cea a Pacificului.

Noul submarin "Delfinul", Constanta, 2013

Datele tehnice ale submarinului „Delfinul“ - clasa Kilo

Lansare la apa: 1984, intrat in serviciu: 1985. Lungime: 72,60 m, latime: 9,90 m, pescaj: 6,60 m. Deplasament: 2.300 t, in imersiune: 3.076 t. Motorizare: 2 motoare diesel de 5.370 CP + electromotoare. Viteza maxima la suprafata: 10 noduri (19 km/h), in imersiune: 17 noduri (31 km/h), dupa alte date 24 de noduri (45 km/h), raza de actiune: 6.000 mile maritime (11.112 km). Armament: 6 tuburi lanstorpile automatizate la prova de 533 mm, rezerva torpile: 18 buc. Torpilele sunt de 7 categorii, inclusiv ghidate prin fir (tipul Tiger fish). De asemenea „Delfinul“ dispune de un sistem de rachete AA IGLA 1. Submarinul poate lua la bord si 24 de mine speciale. Nava are un sistem hidroacustic GAS, cu 7 statii de ascultare (care pot dedecta orice nava pe o raza de 200 km), plus sisteme electronice de bruiaj si protectie. Computerul de bord asigura urmarirea a doua tinte diferite pana la o distanta de 50 de mile maritime. Echipaj: 55-60 militari. Submarinul este complet autonom cel putin 45 de zile.

ANEXA

Submarinele germane in Marea Neagra, 1942-1944

Transportul, operatiunile de lupta si sfarsitul lor

Un episod foarte putin cunoscut, desi este aproape senzational, din toate punctele de vedere, este prezenta submarinelor germane in Marea Neagra in al Doilea Razboi Mondial, un subiect care are legatura directa cu Marina Regala a Romaniei.

In 1941, la numai 4 luni de la declansarea razboiului contra URSS, Hitler a constatat teribil de iritat ca nu are o marina care sa se opuna URSS in Marea Neagra! Din aceasta cauza rusii au putut sparge blocada Odessei, executata de Armata Romana si intr-o singura noapte, in 16 octombrie 1941, au evacuat pe mare 80.000 de militari ai Armatei Rosii. Mai grav, operatiunile prevazute pentru anul 1942, cucerirea Crimeei, a Caucazului si a Stalingrad-Astrahanului, erau in pericol in caz ca Germania si aliatul ei, Romania, nu ar fi putut tine sub control marina sovietica (refugiata in principal la Poti si Batumi, in actuala Georgie). Istoricii germani sunt astazi unanimi: Hitler a dat dovada de mare diletantism in 1941, a pornit razboiul contra URSS fara sa aiba nici o marina in Marea Neagra! Desi transportul ulterior al submarinelor si al altor nave militare pe uscat si apoi pe Dunare spre Marea Neagra, a fost, incontestabil, o mare performanta tehnica, o idee mult mai buna ar fi fost ca Germania, inca din 1940, sa construiasca unul sau doua santiere navale moderne, de mare capacitate, pentru nave militare, in Romania – insa nu s-a facut absolut nimic in acest sens.

Hitler a fost ferm decis sa remedieze ce se mai putea remedia: a deplasat mai intai o mica flota militara de suprafata, vedete rapide, torpiloare si puitoare de mine, pe Dunare in jos, atat cat permitea, ca tonaj, adancimea redusa a fluviului. Insa era evident prea putin, trebuiau neaparat si submarine. Stramtorile, Dardanele si Bosfor, erau inchise, in disperare de cauza Amiralitatea Germana a incercat sa trateze cu Turcia cumpararea unor submarine turcesti. Turcii, aflati in al Doilea Razboi Mondial, cu "fundul in doua luntrii", au refuzat, nevoind sa rupa relatiile cu Sovietele.

In aceasta situatie, aparent fara iesire, Amiralitatea Germana l-a convins pe Hitler ca, singura solutie era transportul unor submarine costiere de 324 tone pe uscat si apoi pe Dunare, in total peste 3.000 de km!

Trebuie insa sa subliniem ca Germania nu era la prima performanta de acest gen. In 1913 a deplasat un vapor de 1.200 tone deplasament 1.500 de km pe uscat (!), pana in lacul Tanganika din Africa, pe atunci, pe jumatate, mare interioara germana.

Submarinele alese pentru a fi transportate erau primele construite de Germania dupa Primul Razboi Mondial, mai precis dupa semnarea Acordului Naval cu Anglia din 1935. Navele din clasa II erau submarine costiere de 303, respectiv la tipul II B, de 324 tone deplasament in imersiune. Dupa declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial au fost stationate in actuala Polonie si serveau exclusiv ca nave-scoala. Hitler a dat lumina verde, la inceputul anului 1942, ca toate cele 6 submarine din clasa II B sa fie transportate, egal cum, spre Marea Neagra. 

      Submarin german din clasa II B, transportat pe o autostrada germana, in directia Romania, iulie 1942

Prima etapa a fost cea mai usoara: navele au navigat de la Gotenhafen (Gdynia) prin Marea Baltica, total sub controlul Marinei Germane, apoi prin canalul Wilhelm (intre Baltica si Marea Nordului), iar de la Hamburg au urmat cursul Elbei in amonte, pana la Dresda-Neustadt. Aici au fost in parte dezmembrate si urcate pe remorci uriase, lungi de aproape 50 m, remorcate 300 km de autotractoare MAN pe autostrazile germane (inchise complet cu acest prilej) si tarate cu o viteza medie de numai 7 km/h. Corpul principal al submarinelor era camuflat sub prelate, toata operatiunea fiind strict secreta. Convoaiele au ajuns la Ingolstadt, iar de aici pe un fel de bacuri plutitoare, trase de remorchere, au urmat Dunarea in aval. De remarcat ca fluviul de la Ingolstadt in jos nu era (si nu este nici acum) navigabil, devine accesibil navelor fluviale abia de la Regensburg. Dificultatea cea mai mare a fost strabaterea defileului stramt in calcare al Dunarii de la manastirea Weltenburg si apoi trecerea pe sub foartele jos pod istoric din Regensburg. Pana la urma toate convoaiele au ajuns cu bine la Linz, in actuala Austrie, unde submarinele au fost, partial, reansamblate si o parte, prin propriile forte si-au continuat drumul pana la Galati, altele remorcate. In santierul naval romanesc a urmat definitiva reansamblare /finisare si apoi ultimul drum, pana la Constanta.
Primul submarin german a devenit operational la 27 octombrie 1942, urmat la scurt timp de celelalte cinci.

Baza operationala a submarinelor germane si romanesti a fost tot timpul Constanta, spre deosebire de submarinele mici italiene din clasa CB, care au stationat la Yalta, in Crimeea (pana in 1943, an cand au fost preluate de Marina Regala Romana - MRR).

Submarinele germane au desfasurat operatiuni extrem de ofensive pe intreaga Mare Neagra, scufundand peste 25 de nave sovietice, inclusiv submarine, cu un tonaj total de 45.426 tone DW. In 1944, lunile aprilie-mai, au luat parte, impreuna cu MRR la evacuarea soldatilor germani, romani, rusi si slovaci din Crimeea, operatiune extrem de dificila, sub continuu foc sovietic.

In seara zilei de 23 august 1944 marinarii germani stationati la Constanta au fost informati de Proclamatia regelui Mihai I: oficial Romania nu mai era in razboi cu Aliatii, in primul rand cu URSS, idem nici cu Germania! Insa pentru comandantul flotei germane din Marea Neagra, amiralul Helmuth Brinkmann, lucrurile erau deosebit de evidente: navele germane, inclusiv submarinele, erau captive intr-o mare inchisa! Pentru flota germana Marea Neagra devenise chiar neagra.

Ajunsi la acest punct, trebuie sa analizam putin Actul de la 23 August 1944. In general, chiar si astazi in Germania Federala, se considera acest act, un "act de tradare" din partea Romaniei. Asertiunea nu are nici o baza juridica sau istorica, este o simpla reactie emotionala. Romania nu avea nici un tratat militar de alianta, pe hartie, incheiat cu Germania (Hitler, dar nici Antonescu, nu au dorit acest lucru) au purtat doar un razboi comun, cot la cot, contra URSS, care in curand, a devenit, pentru ambele tari, un razboi pe cont propriu, contra unui inamic comun. Numai si din acest punct de vedere "defectarea" Romaniei nu poate fi considerata "tradare". In Proclamatia Regelui din seara zilei de 23 august 1944 s-a evitat, cu multa precautie, vreo declaratie de razboi contra Germaniei - se spera de noul guvern roman, condus de generalul Sanatescu, ca trupele germane se vor retrage pasnic, in maximum 15 zile, de pe intreg teritoriul Romaniei, asa cum se intamplase si in Primul Razboi Mondial. Ar fi fost cea mai buna solutie pentru Germania si Armata Germana, care s-ar fi putut regrupa in liniste, fara pierderi inutile, pe o noua linie de aparare in Ungaria. Foarte multi istorici germani sunt astazi de parere ca Hitler a luat o decizie nesabuita, cerand imediat putinelor trupe germane aflate la dispozitie sa atace Bucurestiul si sa "inabuse puciul". La 24 August Romania s-a trezit atacata de Germania si nu invers, consecinta directa a fost starea de beligeranta declarata intre cele doua tari. Mai putem mentiona ca si germanii au avut cu o luna inainte un "23 August" al lor - atentatul contra lui Hitler de la 20 iulie 1944, executat de o parte a armatei germane, nereusit insa, iar Ungaria incercase ceva asemanator inca din martie 1944.

Directiva de lupta a lui Hitler a cuprins toate unitatile germane din Romania, inclusiv flota germana din Marea Neagra, inclusiv cele trei submarine germane care mai erau operationale (U 20, U 23 si U 19). Amiralul german al Marii Negre, Helmuth Brinkmann, desi stia ca ordinul lui Hitler, cel putin privind flota de Marea Neagra, era total absurd, neavand ce face, l-a executat. Submarinul U 23 a deschis focul pe data de 24 august 1944, lansand trei torpile de 533 mm asupra cheiului portului Constanta, pagubele au fost minime, apoi, la 1 septembrie 1944, a fost scufundat primul transportor de trupe sovietic care voia sa intre in rada portului 6). O paranteza: sovieticii, foarte nervosi, i-au considerat direct pe romani vinovati de acest incident, pentru ca nu au luat nici o masura contra navelor germane si a mai fost un motiv ca sa confiste imediat toata flota militara romana (restituita, numai partial, cativa ani mai tarziu).

Adevarul este ca romanii au avut atunci capacitatea sa distruga flota germana, pana la ultimul bastiment, prin bateriile de coasta si mai ales prin navele de suprafata, net superioare, ca tonaj si putere de foc, celor germane, plus, prin cele 8 submarine operationale, fata de numai 3 ale Germaniei. Insa nu au facut acest lucru, pentru ca in marina camaraderia de arme este o traditie sfanta - mai putin, la 24 august 1944, pentru cea germana.

Submarin german din clasa II B​ reintors din misiune in portul-baza Constanta, 1944

Amiralului Helmuth Brinkmann ii era deosebit de clar ca situatia flotei germane din Marea Neagra era fara de iesire, captiva intr-o mare inchisa! O parte din flota de suprafata a incercat sa fuga spre Germania pe Dunare in sus. Cateva nave au fost stopate de puternicele monitoare romanesti de Dunare, o parte au "scapat", sub privirile binevoitoare ale marinarilor romani si au ajuns pana pe teritoriul Serbiei, unde le-a fost definitivul sfarsit. Dupa 55 de ani, in 1999 bombardamentele americane au rascolit si Dunarea in apropiere de Belgrad si la suprafata au aparut niste epave ciudate - erau ultimele resturi ale "Flotei germane de Marea Neagra" - navele au fost sabordate de propriile echipaje, ca sa nu cada in mana lui Tito.

Pentru restul flotei amiralul Brinkmann a ordonat "cap Sud". Dintre submarinele germane, unul, U 9, fusese deja scufundat la chei, in portul Constanta, in urma atacului unui bombardier sovietic, alte doua, U 18 si U 24, serios avariate de minele si bombele anti-submarin lansate de marina sovietica, care reusisera anterior datei de 23 august 1944 sa se tarasca pana la Constanta, nefiind in stare de functionare, au fost imediat, pe data de 24 august 1944, sabordate de militarii germani. Au fost la scurt timp ranfluate de sovietici si utilizate ca „banca de date“ si nave-scoala la chei. Neputand fi repuse in serviciu, au fost ulterior folosite ca „nave-tinta“ si scufundate in Marea Neagra. Despre celelalt submarin scufundat in rada Constantei, U 9, nu stim ce s-a mai intamplat cu el, e posibil sa fi fost si el ranfluat.

Doua submarine de tip II B, U 20 si U 23 erau intacte, alt submarin de tip II B, U 19, avariat, in stare de functionare limitata. Au luat si ele, impreuna cu ce mai ramasese din mica flota de suprafata, directia Sud. Imediat s-a dovedit ca Bulgaria nu doreste deloc aceste nave in porturile ei, peste cateva zile avea sa declare si ea razboi Germaniei, dar si URSS! A fost singura tara din lume aflata, oficial, in razboi, concomitent, cu ambele tari, este drept, cu URSS, numai pentru o singura zi.
Mai ramanea pentru submarinele germane o singura destinatie: Turcia. Ideea era ca aceasta tara sa cumpere, cum facuse si in 1914 cu cuirasatul Goeben si cu crucisatorul Breslau, toate cele trei submarine. Ar fi fost o solutie onorabila pentru Marina Germana, numai ca de data aceasta, presata si de Statele Unite, dar si de URSS, Turcia a refuzat categoric. In aceasta situatie comndantul submarinului U 23, Rudolf Arendt (ulterior contra-amiral in Marina Federala a RFG) i-a cerut marelui amiral Karl Dönitz, comandantul-sef al Marinei de Razboi Germane, permisiunea sa forteze, cu toate submarinele ramase, stramtorile Bosfor si Dardanele in imersiune! Dönitz s-a opus imediat, Hitler nu voia sa oblige Turcia sa iasa din neutralitate. In plus actiunea era extrem de riscanta, mai ales fuga prin stramtoarea Bosfor, putin adanca, lata de numai 700 de metri si cu curenti foarte puternici. Cu toate acestea, felul aproape incredibil in care au fost transportate, pe uscat si pe Dunare submarinele in 1942, probabil ca, tot asa, ar fi reusit sa evadeze din Marea Neagra.

Nemaivand nici o solutie la indemana marinarii germanii si-au scufundat propriile submarine la 2 mile (3,7 km) in fata oraselor turcesti Agva (U 23), Karasu (U 20) si Akcakoca (U 19), la sud de Bulgaria. Epava lui U 20 a fost reperata recent, la numai 22 m adancime, starnind si o mica dezbatere, daca ar fi bine sa fie scos la suprafata si restaurat sau lasat pe loc. Si la ora actuala toate submarinele germane din clasa II B sunt tot pe fundul Marii Negre.

Karl Dönitz a ordonat in acelasi timp ca marinarii sa incerce sa fuga, pe jos, prin Turcia, pana in Grecia, care inca mai era sub control german, insa toti, fara exceptie, au fost arestati, fie de armata turca, fie de politie .Submarinistii germani au fost "internati" intr-un hotel de lux din Agva (aici au aflat cu stupefactie, ca turcii ar fi vrut pana la urma sa cumpere submarinele, dar era prea tarziu...), unde s-au bucurat de cea mai buna tratatie posibila si in vara lui 1946 s-au repatriat toti, sanatosi, in Germania.

In final, desi acest lucru nici nu a fost banuit la inceput, mica flotila de submarine germane din Marea Neagra s-a acoperit de glorie. Pe impresionantul monument din Kiel in memoria marinarilor germani de pe submarine, morti in al Doilea Razboi Mondial, sunt inscrise 30.000 de nume, insa printre ele nu figureaza nici unul din flotila X-ea de submarine de Marea Neagra! Poate aceasta este cea mai mare fapta de glorie a acestor marinari.

Datele tehnice ale submarinelor costiere de tip II B

Lansate la apa: 1935-1936, operationale un an mai tarziu. Lungime: 42,70 m, latime: 4,00 m, pescaj: 3,83 m. Deplasament: 279 t, in imersiune: 328 t. Un motor diesel de 700 CP + un electromotor, viteza maxima la suprafata: 13 noduri (24 km/h), in imersiune: 7 noduri (13 km/h), raza de actiune: 3.100 mile maritime (5.700 km), adancimea maxima de scufundare:150 m. Armament: 3 tuburi lanstorpile de 533 mm, rezerva torpile: 6 buc. Submarinul nu dispunea de un tun naval, doar un tun automat AA de 20 mm. Echipaj: 3 ofiteri + 22 marinari.

Scufundarea crucisatorului "Moskva" 

Crucisatorul usor (dupa alte clasificari: distrugator - "lider" de flotila) "Moskva" era o nava moderna sovietica, lansata la apa, la santierele navale din Nikolaev, Ucraina - URSS, in 1934. In noaptea de 25 spre 26 iunie 1941 a facut parte dintr-o puternica escadra sovietica, care trebuia sa distruga Constanta si, daca operatiunea s-ar fi desfasurat conform previziunilor, ar fi pregatit debarcarea unui desant sovietic, care ar fi urmat sa atace Armata Romana din spate, din Dobrogea. Escadra a fost insa reperata la 60 mile maritime de coasta de submarinul romanesc "Delfinul", care a alarmat restul flotei romanesti. In batalia navala care a avut loc, in primele ore ale ale zilei de 26 iunie 1941, in dreptul capului Tuzla, crucisatorul "Moskva" a fost avariat usor de distrugatorul "Regina Maria", s-a retras in panica si a calcat pe o mina din cadrul barajului care apara Constanta. Intr-o explozie gigantica s-a rupt in doua si a disparut rapid in adancurile Marii Negre. Din cei 344 de marinari sovietici, au fost salvati de Marina Regala Romana doar 69, restul s-au scufundat pe loc, impreuna cu "Moskva". Printre cei salvati a fost si capitanul navei, A. B. Tuhov. Acesta a reusit sa evadeze ulterior din lagarele de prizonieri sovietici din Romania, a ajuns, dupa un periplu aventuros, in Crimeea, la Simferopol. Aici insa a fost executat de NKVD, in 1944, pentru "inalta tradare" (pierderea navei "Moskva"). Dovezi scriptice in acest sens nu exista, insa faptul pare credibil. 

In batalia din dreptul capului Tuzla au mai fost avariate crucisatoarele sovietice "Harkov" si "Vorosilov" si scoase definitiv din lupta si doua submarine, unul din ele, SC-206, scufundat in cursul retragerii precipitate. Marina Regala a Romaniei nu a inregistrat pierderi. Dupa aceasta infrangere catastrofala Marina Sovietica nu a mai incercat, pana in 1944, sa mai atace Constanta.

Relativ recent epava crucisatorului „Moskva“ a fost descoperita de scafandrii romani si straini, in dreptul capului Tuzla, in apele teritoriale ale Romaniei, la 40 m adancime.

Epava crucisatorului usor "Moskva", la 40 m adancime, in dreptul capului Tuzla

Datele tehnice ale crucisatorului usor „Moskva“

Lansat la apa: 1934, intrat in serviciu in 1938, scufundat la 26 iunie 1941. Deplasament: 2.693 t DW, lungime: 127,5 m, latime: 11,7 m, pescaj: 4,2 m. Motorizat cu trei turbine cu abur, cu o putere totala de 66.000 CP, viteza maxima: 34 noduri (62 km/h), dupa alte date 40 de noduri (74 km/h). Raza de actiune: 2.100 mile maritime (3.860 km) la o viteza de croaziera de 20 de noduri. Armament: 5 tunuri de 130 mm, 6 tunuri AA, 6 mitraliere AA de 7,62 mm, echipament hidrofonic pentru lupta antisubmarin, 2 tuburi lanstorpila, torpile: 8 buc. de 533 mm. Mine: 76 buc. Echipaj: 344 militari.

Liviu Valenas

NOTE

1. Este vorba de militarii rusi care luptau alaturi de Axa impotriva Armatei Rosii, multi dintre ei, tatari din Crimeea. Drept razbunare, in 1944 Stalin a deportat absolut pe toti tatarii din Crimeea in Siberia sau in zona Kazan, pe Volga. In total au fost evacuati din Crimeea, pe parcursul unei luni de zile, sub continuu foc sovietic 15.391 militari rusi, 36.537 militari romani, 58.486 militari germani, 723 militari slovaci, 7.115 civili si 2.581 prizonieri sovietici.
2. La evacuare au luat parte si nave germane, maghiare si slovace, printre care cargourile maghiare Kassa, Budapesta, Lola si Tisza. Grosul navelor de transport au fost insa romanesti.
3. La „Marsuinul“ designul chioscului demonstreaza fara dubii originea olandeza a proiectului.
4. Dupa „Anonymus“, in „Precizare“ la „10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti, Historia. Ro, 2013, cele 5 submarine de buzunar CB au fost urcate pe uscat in 1943 pentru a fi reparate, 2 dintre ele au fost repuse la apa in bazinul Salvamarului din Constanta si scufundate la 20 august 1944 de puternicul bombardament sovietic. Desigur, fara echipaje la bord. Restul de trei unitati au fost confiscate de sovietici si transportate in 1944 in URSS.
5. Mai exact 302,5 m!
6. Heinz Käsinger afirma in articolul lui, „Deutsche U-Boote im Schwarzen Krieg“, 2014, ca, in aceasi perioada, submarinele germane ar fi scufundat o nava civila si un distrugator romanesc. Nu avem nici o data privind scufundarea unei nave civile romanesti, insa, in mod absolut sigur, asertiunea ca ar fi fost scufundat si un distrugator, este total falsa. Romania avea in dotare, in 1944, patru distrugatoare („Regina Maria“, „Regele Ferdinand“, „Marasti“ si „Marasesti“), toate au supravietuit intacte razboiului, la 5 septembrie 1944 au fost rechizitionate de URSS si returnate RPR in 1951.

BIBLIOGRAFIE

„Anonimus“, „Precizare /10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti“,www.historia.ro/exclusiv, Bucuresti, 2014

Bot, Adrian, „Marina Romana a avut si submarine: povestea Delfinului, Marsuinului si Rechinului, „Viata Libera“, 2013

Croitoru, Andreea, „Marina militara romana – Scurt istoric“, Ro.files, 2011

Jackson, Robert, „Deutsche Kriegsschiffe im 2.Weltkrieg“, Godrom Verlag GmbH, Bindlach, 1999

Jackson, Robert, „Unterseeboote“, Godrom Verlag GmbH, Bindlach, 2001

Käsinger, Heinz, „Deutsche U-Boote im Schwarzen Meer“, „Atlantis, Magazin für Divestyle“, 2014

Kloth, Hans Michael, „Zweiter Welt Krieg – U-Boot auf der Autobahn“, Spiegel Online, 2008

Koslinski, N., Stanescu, R., „Marina romana in al Doilea Razboi Mondial, 1939- 1945“, editura Fat Frumos, Bucuresti, 1997

Martinescu, Darius, „Delfinul, submarinul inutil“, „Romania Libera“, nr. din 16 ianuarie 2014, Bucuresti, 2014

Sabou, Cornel, „Submarinul Delfinul“, blog Tehnica Militara, 2013

Vaideanu, Cosmin, „Una din fregate si submarinul Delfinul vor intra intr-un proces de modernizare“, Media Fax.ro, Bucuresti, 2014

Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – primul submarin Delfinul“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – submarinele Rechinul si Marsuinul“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – micile submarine CB“, portalul onlineNeodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Submarinele germane in Marea Neagra, 1942-1944“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Scufundarea crucisatorului Moskva“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Sfarsitul submarinelor germane in Marea Neagra – 1944“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – noul submarin Delfinul“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014

Valenas, Liviu, „File de istorie – NMS Constanta“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014

------ „Epava crucisatorului Moskva“, Forumul pasionatilor de scufundari,www.scubaboard.ro, 2011

------ „Submarinul Delfinul – Ce a fost si nu mai este“, Romania Military, online, Bucuresti, 2011

------ „Marina romana vs marina bulgara“, Resboiu – military & co, Bucuresti, 2011

------ „Povestea trista a submarinului Delfinul“, romanialibera.ro, Bucuresti, 2013

------ „Delfinul, primul submarin romanesc, care i-a pus in incurcatura pe sovietici“, Bucharest Herald, Bucuresti, 2014

------ „Delfinul – Cu submarinul la reparat“, jurnalul.ro, Bucuresti, 2014

------ „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial - Operatiunea 60.000 – 1944“, WorldWar2.ro, 2014

------- „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial – NMS Rechinul“, WorldWar2.ro, 2014

------ „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial – NMS Constanta“, WorldWar2.ro, 2014

------ „U-Boote-Krieg“, Wikipedia, 2014

------ „Lista de nave militare romane“, Wikipedia, 2014

------ „Fortele navale romane“, Wikipedia, 2014

------ „NMS Delfinul“, Wikipedia, 2014

------ „NMS Constanta“, Wikipedia, 2014

------ „NMS Marsuinul“, Wikipedia, 2014

------ „NMS Rechinul“, Wikipedia, 2014

------ „Projekt 877“, Wikipedia, 2014

------ „Leningrad – class destroyer leader“, Wikipedia, 2014

------ „10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti“. Historia.ro, Bucuresti, 2014

------ „Secretele singurului submarin romanesc“, stiintasitehnica.com, 2014

------ „Singurul submarin romanesc va fi modernizat anul acesta“, Realitatea.net, Bucuresti, 2014

------ Colectia revistei „Modelism“, Bucuresti

APEL: Tragedia Basarabiei si Bucovinei

May 31, 2014, 6:30 am

≫ Next: Mihai Dascălu ot Vanatori. Şapte deosebiri dintre slavitul oraş Chişinau şi Targul Ieşilor

≪ Previous: Liviu Valenas. Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

$

0

0

APEL

Tragedia Basarabiei si Bucovinei

​
Romance din Basarabia deportate de URSS in Siberia si obligate sa taie lemne pentru ruși, fotografie originala de epoca, in jur de 1950

In stadiu avansat de redactare la Mitropolia Ortodoxă a Ardealului din Sibiu (unde in anii triști ai c​omunismului mitropolit a fost IPS Antonie Plămădeală, basarabean) se află volumul "Salvarea basarabenilor si bucovinenilor din Romania, 1944-1947". Autorul, Liviu Valenas, adresează un apel tuturor basarabenilor și bucovinenilor (și nu numai acestora) din România, Republica Moldova (Basarabia), Ucraina, Federația Rusiei și oriunde s-ar afla in lume, de a contribui cu orice marturie, document de epoca sau fotografie privind trista perioadă.

Datele de contact:

Liviu Valenas, Lenau Str. 16, D - 90431 Nürnberg, Germany - D,

Tel. 0049-911-8014898, 0049-174-7872, E-Mail: liviu.valenas@gmail.com

Mihai Dascălu ot Vanatori. Şapte deosebiri dintre slavitul oraş Chişinau şi Targul Ieşilor

June 1, 2014, 5:35 am

≫ Next: La Liceul Alexandru cel Bun cu predare în limba română din Tighina imnul de stat a fost intonat de elevi şi profesori

≪ Previous: APEL: Tragedia Basarabiei si Bucovinei

$

0

0

| sâmbătă, 31 mai 2014 | 0 comments

I. La 27 august 1991 Chișinăul se dezice de Origini

a) Chișinău. Dupa aproape 200 de ani aflare in sclavia slavilor, pasalacul Chisinaului trufas isi schimba numele (23 mai 1991), dar nu si naravul. Lipsit de scrupule, incalca legea umanitatii privind unitatea natiunii si se autoproclama „Statul Republica Moldova”. Nu se intoarce acasa, de unde a fost rapit, ci, incitat fatis de “multi-etnici”, doreste a fi, efectiv, membru al ONU. Siretlicul ajuta ex-sovietica republicuta sa se transforme peste noapte din bastarda a gulagului intr-un “fermecator” statulet cu „antice” traditii.

Abilitatea de a minti e cocotata in capul mesei potentatilor zilei: facand vajnice prezentari “ot Moldova“, habar n-au de sechestrarea ei (vezi: http://www.asm.md; accesat la 24 aprilie 2014). Bine-a zis, cine a zis: ticalosenia catorva este o nenorocire pentru toti. Romantismul framantarilor de fraza “(1) Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” nu reuseste sa acopere excentricitatea vanitosilor “alesi“. Mai degraba, vorbeste de falimentul beizadelelor (impreuna cu taticii mentori), calificand indubitabil biruinta moscalului.

Aranjamentul contemporan int-rus, adunat in rapa din jurul Chisinaului, reitereaza suta la suta fantasmagorica inventie a Uniunii Sovietice despre „doua popoare (doua limbi)” pe malurile Prutului. Multi, prea multi (adica, prostii – vorba boerului Motoc), inhiba minciuna si o promulga nu numai la intalniri protocolare cu om-ologii. Lehamite. Proclamandu-si l’indépendance (27 august 1991), Sovietul Suprem al R.S.S.M. a preluat de facto stafeta mentinerii frontierei artificiale pe Prut, instalate de agresor in a.a.1812 / 1940 / 1944. La randu-i, silind a recunoaste enclava separatista, Romania indeparteaza pe cat poate sclipirea reunirii.

Iar obiectivul unificarii populatiei si a teritoriului din centrul (macar) Basarabiei s-a evaporat, asemenea unui miraj. Nemaipomenitul fenomen sta in vadita opozitie cu nulitatea (recunoscuta de intreaga omenire) Pactului incheiat la 23 august 1939, intre Guvernele U.R.S.S. si Germaniei, ce voalase re-inrobirea Moldovei Orientale. Consecintele politico-juridice ale unui act nul ab initio (Sfinte, Doamne!) apasa continuu pe mormintele stramosilor (episod relevat la Conferinta internationala „Pactul Molotov-Ribbentrop si consecintele sale pentru Basarabia”, prin Declaratia de la Chisinau, 28 iunie 1991).

In context, nu m-asi incumeta sa cred ca intre “proletarii” din marginimea Bicului si istoria neamului se manifesta vreo legatura spirituala adecvata. Colegii canta osanale unei „Maldove” trunchiate, dar „scapa” din vedere trecatoarea pe unde-a descalecat legendarul Dragos din Giulesti, voievod al Maramuresului; se omite constient si vesela smecherie ca lumea savanta anume lui ii atribuie introducerea “rumaneascei limbi“[1]. Declanseaza amar de tensiuni cu vatra (scuipatul in maica-sa reprezinta strategia de inmatriculare a „moldovenismului”), dand imbold atator pretendenti la un loc in haremul vitregelor „statalitati”.

b) Iasi. De la 1564 incoace, unitatea seculara a Tarii o intruchipeaza localitatea de scaun, Iasii. In a.1600, Domnitorul Mihai Viteazul consfinteste la Iasi Unirea Principatelor Romane. La o distanta oarecare, Iasii initiaza miscarea de contopire (a.1859) a Principatelor si, chiar de-o vrea acum, intrat in Hora Uniriii, n-are chip sa refuze povara mostenita.

II. Chisinaul fura Moldova de la Targul Iesilor, metropola „nu vede”

a) Chisinau. Fara un trecut demn de condeiul cronicarilor, Chisinaul contemporan exiba si ridica in protap „meritele” scornite de ocupant vizavi de formarea si dezvoltarea socantei marionete din varful dealului dintre satele Vanatori, Gaureni, Balanesti, Cabaesti (altitudinea de 429,5 m). Devenit captiv al tentatiei de a se impune pe arena publica, recurge intrigant la derivatii sinonimice, potrivit carora mosia sa ar si purta numele Moldova (in sintagma, Tara Moldovei).

Alteori, neclipind din ochi, se prezinta sub flamura Basarabiei. Desi contrazicerea flagranta – daca esti Moldova, n-ai cum fi, in acelasi timp, Basarabia – impinge agramatismul la superlativ. Dar jonglarea deliberata cu parametrii notiunilor antrenate acopera starea deplorabila a suprafetelor scindate. Mai mult, ciudata sincronizare a cuvintelor cu sensuri apropiate ii permite baiatului sa proiecteze existenta figurativa a Moldovei / Basarabiei. O lume stie insa ca mioritica “gura de rai” e dezmembrata violent. In rest, adeptii “moldovenismului” opereaza ofensator cu tinuturile ei, sustrase prin jaf armat.

In situatia, cand reprezinta doar o minuscula particica a Patriei, cum e posibil - o, Allah - sa etaleze bolsevicul Moldova sau Basarabia? Aplica reverente sub numele Basarabiei, dar „uita” cavalereste de abandonul Cernautilor, Hotinului, Cetatii Albe, Ismailului, Renilor, Insula Serpilor, delta Dunarii… Contrar fantasticelor margaritare precum ca iaste el coscogea Moldovlahia, Chisinaului ii revine culpa de a nu proteja “piciorul de plai” in trei circumstante: a) la fragmentarea abuziva a Trasnistriei si Basarabiei de catre Moscova si Kyev, in august-noiembrie 1940; b) rateaza sacrala sansa de reintrupare a anului 1991; c) nu riposteaza nici acum, cand suzeranul hacuie instantaneu teritoriul Musatinilor. Magnificii protozauri locali adapteaza lejer distorsiunea, declarandu-se, intru consolare, buricul „Maldovei”.

Si atunci, pe cat de corecta e atitudinea de suprapunere a notiunilor? Ori, odata cu delegarea prerogativelor statale la noua structura, Valahia minor nu dispare in neant. Asumandu-si eronat denumirile vizate, Chisinaul smulge patrimoniul, in primul rand, de la Targul Iesilor - centrul cultural, economic si politic recunoscut al Moldovei. In al doilea, cu ochii inchisi achita indulgenta cotropitorului si, in unison, interpreteaza  frivol drama moldovenilor. Tovarasi, nu incercati sa menajati ceea ce nu va apartine, degradandu-i memoria. Aducerea apei cu sita la monumentul gloriosului Stefan cel Mare si Sfant nu salveaza altarul Moldovei de sacrificare.

Avem ferma convingere ca punerea semnului egalitatii intre evlaviosul „imperiu” al Chisinaului si frumoasa Tara de odinioara a Moldovei este un gest alogic, inacceptabil. Argumentul? Departe, lele, departe, pana la identificarea unei infame interferente intre cuvant si fapta. Patriotismul, jertfirea de sine, altruismul (mai bine sa dai, decat sa iei) nu stau in prim planul conducerii, elocventa fiind receptivitatea la cultura straina si ignoranta (fatala) a propriilor vestigii. Chestiunea nu trebuie sa ne surprinda, cunoscand radacinile lor depravate. Cert este ca, fara suport national, actiunea denota dezicerea de izvoare si abroga speranta reintregirii gliei si a natiei.

b) Iasi. Din cealalta parte, Targu’ Iesilor pastreaza intacte imaginea si numele Patriei, in posteritate. Deoarece municipiul este localitatea ei de fruntarie, Iasilor le revine in unicitate oportunitatea de ai coordona domeniul constitutional.

III. Asimilarea de catre preacinstitul oras Chisinau a nominatiei de „capitala” a Moldovei, valoreaza cat o ceapa degerata

a) Chisinau. Impertinenta Chisinaului oficial nu cunoaste bariere. De unde si pana unde se reclama impostorul “inima” Moldovei? De parca nu ar fi indeajuns promulgarea secesionismului pagubos, iata-l angajand mantia de “mandra capitala”. Nesabuita atribuire a dulcelui cognomen aseamana uluitor cu povestea regelui gol – acela, chipurile, tot era “imbracat“.

Realmente, admnistratia provinciei cucerite se concentreaza la Chisinau abia in a.1818 si, atentie la lichele – nu cu titlu de „capitala” a Universului, ci a unei firave autonomii. La scurt timp, conform Legii din 29 februarie / 15 martie 1828, aceasta e categorisita deja cu titlul de gubernie, in care “toate afacerile se lucreaza in limba rusa“[2].

Ca sa vezi. Cat de iute au insusit aborigenii limba “eliberatorului” – in numai16 ani (1828 – 1812).

b) Iasi. Scrie prin carti ca la a.1564, in a doua sa domnie, Alexandru Lapusneanu isi trece cancelaria din Suceava in municipiul Iasi. Drept urmare, Iasii detin coroana voevodala in perioada 1564-1859; intre 1859 si 1862 orasul gazdueste sediul uneia dintre cele doua guvernari ale Principatelor Unite, iar intre 1916-1918 exercita statutul de resedinta a Romaniei.

Incercat de vitregiile vremii, tronul Bogdaniei sta temeinic in Iasi – apa trece, pietrele raman. Cu toate ca suma de 148.150 lei, alocata pentru pierderile provocate orasului in 1861 prin schimbarea sediului guvernului la Bucuresti, ramane nerecompensata pana astazi[3]. Dar si asa, Moldova nu are nevoie de o alta capitala; Ea asteapta eliminarea eresiei “Principatul Moldovei a fost un stat (sublinierea ne apartine) ce a existat in Europa timp de peste cinci veacuri.“[4] Parerea mea e ca utilizarea timpului trecut nu concorda probelor.

IV. Somptuoasa afirmatie precum ca la Chisinau locuiesc moldoveni, iar in Iasi romani, constituie o extraordinara sarlatanie sovieto – post-independista

a) Chisinau. Din mapamondul nestirbit, numai logaritmul marxist al sovieticilor reuseste imposibilul si explica „enciclopedic” nastrusnica diferentiere a jumatatilor unui corp integral. Asmutand moldovenii rasariteni contra celorlalte parti ale etniei romane, Rusia se poate pronunta, intr-un fel, multumita: procedeul defaimarii integralitatii s-a incununat de succes. Si, cat n-ar parea de straniu, dar steagul defaimarii consangenilor e preluat de corifeii “canducatori“. Instructiunea lor – ce lasa de dorit, dar, si mai ales, absenta nationalismului, determina indicele plauzibil ca, plutind pe “valurile Volgai“, ei n-au avut si nu vor avea vreodata personalitate.

Intelepciunea plugarilor invata: cum e Tanda, asa-i si Manda. Latinii o redau usor sofisticata: fiecare popor isi merita guvernantii. Nu incape indoiala ca nenorocirea cea mare vine la prostime din prejudecatile infiltrate din copilarie de agresor. Si, lucru stiut, cine traieste impreuna cu cei rai, devine si el rau. O parte bunicica a bastinasilor republicii nici sa auza / vaza, nici sub strasnice canoane n-a spovadui ca dincolo de Prut sau mai in sus – spre Bucovina, mai in jos – pe litoral, ar fi existat moldoveni. Ba nici ca-si perceapa viitorul decat sub cizma militara si, cu o “ruseasca” al naibei de “haraso“, cu “independenta” in vizorul tancurilor Armatei a 14-a pe Nistru, in ruptul capului nu se lasa de experienta comunismului deformat.

b) Iasi. Constituie o axioma enuntul despre omogenitatea diviziunilor egale ale unui intreg (chiar si ale unui norod). Cand au muscat Adam si Eva din fructul interzis, n-au gustat ei fruct analog? Si daca in a.1812, Curtea Imperiala Ruseasca a rupt Principatul in doua, cum pot fi jumatatile lui diferite?

Aferim si iarta, Doamne, hotul.

 V. Cel putin din 2 puncte de vedere, Chisinaul n-are cum fi “al doilea stat romanesc”

Prima ipoteza. Istoria romanilor acrediteaza traditional TREI, Doamne, si toate TREI tari romanesti – Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca.

Dintotdeauna statele mici si-au valorificat capacitatea de rezistenta intemperiilor vremii prin eventuale uniuni, comasari. Exista oare pentru moldovenii stramtorati de tragedia anului 1812 o alta reteta, decat cea clasica? Bineinteles, ca nu. Din care motive, ordonarea rationamentelor o facem in consideratiunea evolutiei firesti a statalitatii noastre exclusiv in parametrii Principatului, parte constituanta (a.1859) a Romaniei. Nu ramane loc, prin urmare, pentru „a -sprezecea” dublura suspicioasa de viitor.

A doua ipoteza. 

a) Chisinau. Asa cum importul “calului troian” in spatiul moldovenesc anexat sesizeaza o realitate alarmanta, evocam succinct discernamantul pataniei:

1. Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (RASSM) – 12 octombrie 1924.

Cel mai socialist, prin forma, „stat moldovenesc”, releva prin continutul sau nu altceva, decat o mizerabila parodie la vechea constructie autohtona. In fapt, este “primul” la declansarea devierilor paranormale. Promulgand pseudo-formatiunea ca pe un ”al doilea” stat romanesc, Uniunea Sovietica comite o injustitie fata de Romania.

2. Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (R.S.S.M.) - 2 august 1940.

Iese din umbra „capitala” de sorginte kominternista,  a Chisinaului. Doar ca paroxismul cotcariei razbate din sechestrarea si risipirea abuziva a intinsurilor romanesti invadate. Este tocmai momentul-cheie al celor ce „iubesc Maldova” – adunati mormintele inapoi.

Dar ce le pasa lor, tradatorilor, de pamant strabun imprastiat? Multi, prea multi din ei, nearticulandu-i macar graiul…

Asa ori altfel, in perioada 2 august 1940 – 27 august 1991, pretinsa R.S.S.M. ajunge sa fie „al doilea” la numar „beneficiar” – fictiune (exceptand incadrarea in frontierele Romaniei in intervalul de timp iunie, 1941 – august, 1944).

3. Republica Moldoveneasca Nistreana – RMN ( pana la 25 august 1991, Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Transnistreana) - 2 septembrie 1990.

Consemnam aparitia pe „globul Moldovei” (cu merituos efort din partea Parlamentului RM) al celui „de-al treilea stat moldovenesc” (facatorii lui – nu autorii – il numesc succesor direct al „primului stat al clasei muncitoare moldovenesti”- RASSM).

4. Unitatea Teritoriala Autonoma Gagauzia (initial, Republica Gagauza) / Avtonom Territorial Bölümlüü Gagauz Yeri – luna decembrie, 1990.

Nu includem formatiunea in site-ul „novatiilor” moldo-ivanesti (indiferent de marcanta voluptate a separarii), caci ea se dezice de tot ce este moldovenesc (nu e clar, in acest caz, pe-ale cui campii s-au oplosit?). Totusi, pentru a evita invinuirea de partinire, lasam teza in suspans.

5. Republica Moldova (RM) - 27 august 1991 (care se da tot mai des cu formula „Maldova / Teara Maldovei”).

Cu netarmuita afectiune evidentionam repetenta incurabila a proaspetei „capitale a Maldaviei” la iarmarocul „statalitatilor revolutionare”. Criteriul cronologic marcheaza impartial locul „al patrulea” in sirul aspirantilor la falsificarea si denigrarea conceptului autohton. Aforismul lui Emil Cioran “Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatica a unui paradox.” pare lipit de halucinanta “pasare Phoenix” a Moldovei.

b) Iasi.  Vitalitatea Romaniei demonstreaza persistenta instrumentelor moldave in timp; si asta in lipsa avizului partidului comunist (bolsevic) al Uniunii Sovietice. Este punctul de reper „neglijat” in referintele savante. Cu certitudine, unicul „stat romanesc” al moldovenilor nu poate fi altul, decat Moldova Istorica. In baza criteriului enuntat, subliniem esenta absolut defectuoasa a creaturilor diversioniste din albia Nistrului.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor devoaleaza scopul de lunga durata al liderilor U.R.S.S., care nici pe departe nu tintea Principatul Moldova (acesta nefiind subiect de sine statator al raporturilor internationale), ci intreaga Romanie. Sub care aspect, vorbind despre atrocitatile ce afecteaza constitutionalitatea moldoveneasca in ultima vreme, ne indreptam cugetul si inima inspre Iasi, capitala tuturor moldovenilor si a caminelor instrainate silnic.

VI. Distingerea din sfera distractiva

a) Chisinau. Popas la o intrebare: ce trebuie sa intreprinda un carmuitor atunci, cand economia e sub zero, iar dorinta (competenta) de a o reanima lipseste?

Antica Roma a gasit solutia ideala: panem et circenses (paine si jocuri). Judecand ca e prea mult, Chisinaul modern ofera jocuri. Moderam usor regulile catorva din ele.

1. Jocul „de-a limba”. Odata ce moldovenii Iasilor vorbesc romana, normal este ca „moldovenii” Chisinaului, sub unghi de vedere rosian, ciripesc in limba… mercuriana. Descoperindu-se imperfecte aici, legile naturii, denumirea limbii e stabilita prin vot politic[5]  (?) de catre ditamai Parlamentul „terii”. Hai ca si procesul educativ al alolingvilor la patimita limba… calaraseana s-a transformat intr-o parabola, tot datorita stradaniei autoritatilor.

Sanctificarea ulterioara a limbii vorbite – cea fara de nume[6] – indica prin excelenta gradul de indobitocire al indigenilor (Vai de biet roman saracul…) constransi sa califice libertatea de asi vocifera graiul printre garduri drept sarbatoare. De altfel, la discretia participantilor la joc se propune multime de variante: andorreza, argentiniana, austriaca, australiana, belgiana, braziliana, cipriana, etiopiana, lihtensteiniana, luxemburgheza, mexicana, monacheza… si a.m.d., corespunzator alfabetului „rosu”.

2. Jocul „de-a istoria”. Stiinta atesta ca Iasii studiaza „Istoria romanilor”. Pentru vajnica discriminare, Chisinaul aplica orice alta disciplina, numai sa fie substantial izolata de imaginea particulara.

Flexibila lista a jocurilor mai include: „votarea unsilor”, „de-a prezidentu”, „reformele”, „privatizarea”, „utilizarea bonurilor patrimoniale”, „reparatia drumurilor”, „repartizarea ajutoarelor din strainatate”, „impozite / tarife / preturi europene – lefe / pensii locale”, „majorarea (nu indexarea) lefilor / pensiilor”, „combaterea coruptiei”…

b) Iasi. Adesea se aud zvonuri despre eventuale dileme economice in dreapta Prutului – o fi starea normala a activitatilor. Dar si asa, statistica plaseaza Romania, de regula, la cativa pasi inaintea Chisinaului.

Devine clar ca daca „statalistul nu observa” desartaciunea materiala a „ecuatiei” scornite, nu se merita cearta pe tema rusinoasa. Dar nici e bine sa tina Iasii hangul „moldovenistilor” (consulta orori mass-media: Romania are frontiera la est cu Moldova (vasu mati – uite asa) / accidentarea a doi moldoveni in Iasi / reparatia trenurilor moldovenesti in Pascani[7]…).

VII. Deslusirea geografica

a) Chisinau.  Copiii de la gradinite, scoala, ba si lumea de buna credinta, adera la Adevar: inca inainte de facerea lumii, Prutul marca mijlocul Tarii, ci nu hotar nenatural. Si daca proaspata “capitala” a Chisinaului e asezata in partea stanga a fluviului, dimensiunea ei, totuna, nu poate fi rupta din incadramentul divinitatii. Municipiul e localizat la marginea pantei de sud-est a Podisului Moldovei Centrale, continuare a Podisului Moldovei din partea dreapta a Prutului.

Intermezzo, pentru sumedenia „carturarilor”: Podisul Moldovei[8] este un podis situat in partile de est si nord-est ale Moldovei (Romania), continuandu-se dincolo de Prut, in Republica Moldova si Ucraina. Extremele formei geografice sunt:

• nord: Prutul superior
• est: Valea Nistrului (Republica Moldova)
• sud: Campia Romana, Dunarea si Marea Neagra
• vest: Culoarul Siretului si Subcarpatii Moldovei

Interesanta conjunctura, stimati cercetatori: rezulta ca “nase rodnoe gosudarstvo” (scumpul nostru stat) - suveran si independent, unitar si indivizibil (nu ma abtin de la un insemn al mandriei rabufnite), depaseste limitele posesiunii sat Vanatori, Nisporeni (in epoca de piatra, judetul Iasi). Problema delicata e ca pe creasta Balanestilor vantul bate permanent dinpre Ural, iar seara pe cer rasare o singura stea, a Kremlinului.

b) Iasi.  Daca Dumnezeu a plasat metropola Iasiului pe malul drept al Prutului, asta nu inseamna ca acolo locuieste specimenul cretinozaurilor. Per contrario, o superba aberatie ascund eruptiile combinate ale mass-media din „Statul Republica Moldova” / Romania despre depistarea „moldovenilor” in cogeamite mijlocul Iasilor. Minutul de triumf, de altfel, al cuceritorului de acum 200 de ani, care isi vede implinita sarcina „deosebirii” partilor identice. Ori, noi trebuie sa asteptam cuminti testul aleator “solem quis dicere falsum audeat?” (Indrazni-va cineva sa spuna ca soarele e fals?)

Pentru podgoreni, “doua” Moldove pe harta e prea din cale-afara. Cu atat mai mult, ca in Carpatii Orientali vantul are obicei sa bata si dinspre occident. Apoi, la vest de Prut, noaptea cerul e insemnat de constelatii…

Rezulta ca in nici un chip nu poate hotarnici, domnilor academicieni, Romania la est (a se citi, Principatul Moldova) cu „Moldova”. E un non-sens, vorba ex-secretarului general al PCUS, ex-presedintelui U.R.S.S., tov. M.Gorbaciov.

A bon entendeuer.

(…)

Autor: Mihai Dascălu ot Vanatori  / 24 aprilie 2014

eternamoldova.wordpress.com

Note

[1] Carti romanesti vechi. Predoslovii. Antologie si cuvant inainte de Tudor Nedelcea. Scrisul romanesc. Craiova. 1994. Pag.17.

[2] A.Boldur. Istoria Basarabiei. Editura Victor Frunza. B. 1992. Pag.333.

[3] http://istoria.md/articol/56; accesat la 24 aprilie 2014.

[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C8%99i; accesat la 24 aprilie 2014.

[5] art.13 alin.(1) Constitutia RM; Sursa – http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731; accesat la 24 aprilie 2014.

[6] Codul Muncii al Republicii Moldova. „Articolul 111. Zilele de sarbatoare nelucratoare
    (1) In Republica Moldova, zile de sarbatoare nelucratoare, cu plata salariului mediu (pentru salariatii care sunt remunerati in acord sau pe unitate de timp– ora sau zi), sunt: …  i) 31 august – sarbatoarea „Limba noastra”; (sursa - http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326757; accesat la 24 aprilie 2014.

[7] Sursa – http://protv.md/stiri/international/uzina-din-pascani-care-a-modernizat-trenurile-moldovenesti-pusa.html; accesat la 14 iulie 2013.

[8] Sursa - http://ro.wikipedia.org/wiki/Podi%C8%99ul_Moldovei; accesat la 24 aprilie 2014.

Etichete: Istorie

La Liceul Alexandru cel Bun cu predare în limba română din Tighina imnul de stat a fost intonat de elevi şi profesori

June 1, 2014, 5:43 am

≫ Next: Ec. dr. Radu Golban - Are un avanpost autist dreptul la unitate naţională?

≪ Previous: Mihai Dascălu ot Vanatori. Şapte deosebiri dintre slavitul oraş Chişinau şi Targul Ieşilor

$

0

0

| sâmbătă, 31 mai 2014 | 0 comments

Miliția transnistreană a cerut să nu se intoneze imnul R. Moldova și să nu se arboreze tricolorul.

Viceministrul educației de la Chișinău, Liliana Nicolăescu-Onofrei, a fost împiedicat de autoritățile transnistrene să ajungă la o școală cu predarea în limba română de la Râbnița pentru a lua parte la careul de sfârșit de an școlar. În ultima zi de școală, mici incidente au avut loc la alte două instituții. Miliția transnistreană le-a somat să renunțe la intonarea imnului Republicii Moldova și la arborarea tricolorului. Liceul Alexandru cel Bun de la Tighina care s-a opus, a rămas fără curent electric, scrie europalibera.org.

La Liceul Alexandru cel Bun cu predare în limba română din Tighina/ Bender imnul de stat nu s-a auzit în difuzoare, aşa cum a fost planificat, însă a fost intonat de elevi şi profesori.

Şi asta pentru că instituţia de învățământ a rămas fără curent electric imediat ce a început careul festiv. Deşi nu a fost arborat, drapelul de stat nu a lipsit de la festivitate, iar absolvenţii purtau pe umeri panglici tricolore. Directoarea liceului Maria Roibu se arată convinsă că electricitatea a fost întreruptă intenţionat de autorităţile separatiste, care au avertizat-o, în ajun, să nu fie intonat imnul Republicii Moldova şi nici tricolorul - arborat. Directoarea a fost obligată să semneze şi o declaraţie în acest sens, însă a refuzat:

„Ieri, seara a fost la mine la birou un colaborator de la organele de securitate din Transnistria ţi mi-a spus că există o lege în Transnistria care interzice intonarea imnului şi arborarea drapelului unui stat străin. Insista să semnez în scris că cunosc acest lucru. fireşte că nu am făcut acest lucru. am spus că suntem instituţia Republicii Moldova.”

Maria Roibu spune că festivitatea, care era păzită de un număr mare de poliţişti moldoveni, s-a desfăşurat în prezenţa a zeci de miliţieni transnistreni şi securişti îmbrăcaţi în civil:

„La sfârşitul careului a apărut aşa zisul viceministrul de interne de la Tiraspol, domnul Nicolaev, care era însoţit de câţiva civili de la securitate. Au început a mă interoga de ce am admis să se intoneze imnul. A intervenit comisarul de poliţie, l-a convins să plece. Apoi au mai venit de la securitate. De fapt, nu ştiu ce ne-aşteaptă.”

Maria Roibu spune că habar nu are la ce urmări să se aştepte. Cel mai sumbru scenariu ar fi, spune ea, refuzul de a le oferi în continuare edificiul şcolii pe care îl arendează de la administraţia separatistă.

Şi la gimnaziul din satul Corjova festivitatea de încheiere a anului şcolar s-a desfăşurat în prezenţa miliţienilor transnistreni, însă fără incidente. Directorul gimnaziului Constantin Sucitu spune că, la fel ca în anii trecuţi, câţiva miliţieni şi securişti transnistreni l-au obligat, cu o zi înainte, să semneze o declaraţie că la festivitate nu va fi difuzat imnul de stat şi nici drapelul arborat.

„Am semnat acea declaraţie şi le-am lămurit că nu merg la conflict. Dar le-am zis că imnul îl vom intona cu corul şcolii şi fiecare copilaş o să aibă tricolor. Aşa am şi pornit careul nostru solemn. Ploaia ne-a încurcat puţin şi am mers în sala sportivă şi am petrecut careul aşa cum trebuie. Neplăceri nu am avut. Doar că miliţienii şi securiştii au intrat pe teritoriul gimnaziului, dar nu ne-au încurcat fiindcă eu nu am mers la confruntare cu dânşii.”

Şi la Liceul Evrica din Râbniţa, care funcţionează în clădirea unei grădiniţe, a fost intonat imnul de stat, chiar dacă şi aici administraţia şcolii a fost ameninţată. Directoarea liceului Eugenia Halus:

„Tot drumul în jurul grădiniţei era plin cu maşini ale miliţiei şi securităţii. Dimineaţa am fost întâlniţi de organele securităţii locale. au fost ameninţări să nu intonăm imnul, dar până la urmă imnul a fost intonat.”

Eugenia Halus spune că festivitatea s-a desfăşurat fără incidente. Aici au fost prezenţi şefului biroului pentru reintegrare şi un membru al Comisiei unificate de control. Urma să ajungă şi viceministra educaţiei Liliana Nicolăescu-Onofrei, care nu a fost însă lăsată să treacă de transnistrenii de la aşa numitul punct de control de la intrarea în oraşul Râbniţa.

„Nu mi s-a permis trecerea la aşa numitul punct de control, fără a se aduce argumente pentru aceasta. Se cunoaşte că există o listă. Partea transnistreană foloseşte această listă cu toţi membrii guvernului şi nu avem permisiunea să trecem. Eu dacă aş dori să îmi vizitez rudele, de exemplu, pur şi simplu, ca persoană fizică nu pot trece.”

Incidentele nu au ocolit nici Liceul Lucian Blaga din Tiraspol, care se confruntă în ultima vreme cu mari presiuni din partea administraţiei separatiste. Câţiva miliţieni au încercat să intre în liceu, însă nu au fost lăsaţi de administraţia şcolii. Drapelul de stat nu a fost arborat, însă imnul a fost intonat chiar la începutul festivităţii de încheiere a anului şcolar. În celelalte patru şcoli cu predare în limba română din stânga Nistrului incidente similare nu au fost semnalate.

Etichete: Actual , Limba Romana , Tiraspol

Ec. dr. Radu Golban - Are un avanpost autist dreptul la unitate naţională?

April 27, 2014, 6:10 am

≫ Next: Redobândirea cetăţeniei române

≪ Previous: La Liceul Alexandru cel Bun cu predare în limba română din Tighina imnul de stat a fost intonat de elevi şi profesori

$

0

0

România, santinelă la poarta Europei

Ec. dr. Radu Golban

Sâmbătă, 26 Aprilie 2014 19:48
Are un avanpost autist dreptul la unitate naţională?

S-ar putea oare traduce pe româneşte în contextul identificării unei strategii de unitate naţională „Ein Volk, ein Reich, ein Führer”? (Un popor, un stat, un conducător). Maimuţărind mereu după cum bate Bruxelles-ul din palme, aşa, după ureche, înseamnă că un stat naţional are trei elemente constitutive, deci, o cauză românească dincolo de Prut are trei dimensiuni:

- Prima dimensiune o constituie Moldova cea economic subdezvoltată şi etnic relativ eterogenă care, unindu-ne, doar ne-ar costa bani.

- A doua dimensiune este cea a României junioare în U.E., în calitate de dascăl al Chişinăului, care îndeamnă Moldova să meargă pe drumul integrării europene.

- A treia este cea a momentului trăirii unui sentiment de apartenenţă etnică şi profundă identitate naţională cu fraţii de peste Prut sau, mai recent, chiar şi Nistru, când o terţă parte ameninţă glia strămoşească. Este drept că mai uşor ajunge un repetent cândva dascăl, decât să combaţi o atitudine naţională care se manifestă doar din reflecţie. Seismele politice actuale din unele state membre ale fostei Uniuni Sovietice, al căror trecut s-a intersectat cândva şi cu statalitatea românească, dau curs unor serii întregi de discuţii în special din a treia categorie a dimensiunii unităţii naţionale, cea de natura unei replici la ameninţările din exterior, chiar dacă în mod normal privim aceste zone cu un dezinteres făţiş.

Nu doar traducerea lozincii germane din anii treizeci este greşită. Modul simplist de a privi peste Prut în aceste trei dimensiuni este exact contrariul celui mai firesc curent unui stat naţional care se defineşte şi prin integritatea sa teritorială, fie ea una istorică. Ceea ce a fost în timpul campaniei partidului naţional-socialist la referendumul în care s-a supus la vot anexarea Austriei, varianta aplicată şi populistă a doctrinei juristului german Georg Jellinek (1851-1911) a celor trei elemente constitutive ale statului. 1) popor, 2) teritoriu şi 3) putere de stat, relevante chiar în contextul reunificării Germaniei, este în doctrina România de-a dreptul inexistent. A îngâna fără vlagă ceea ce probabil Bruxelles-ul ordonă şi Bucureştiul aplică cu supuşenie, adică să ignore o cauză românească la nord şi est de graniţele ţării, este dovada schimonosirii instituţionale din fruntea statului. România până în zilele noastre nu a găsit un mod de a gestiona onorabil litigiul naţional.

Momentele istorice pentru articularea interesului şi identităţii naţionale în acest conflict la graniţele României sunt consecutiv ratate de decidenţii de la Bucureşti. Preocupaţi cu obstinaţie de identificarea unui succesor în fruntea statului sau de moşiile unuia sau altuia, eclipsează prin subiecte puerile, un prilej rar întâlnit al istoriei, când se amestecă din nou în Europa cărţile frontierelor statale. Modul cum se sare sau se trece peste această realitate este pe măsură să facă dintr-un subiect naţional o „trans-problemă”. Mutarea unei probleme din lipsa unei strategii de unitate naţională dintr-o zonă în alta şi ipocrizia în privinţa politicii etnice în zone cu denumiri predispuse la „trans-probleme” naţionale precum Transilvania, sau mai recent şi Transnistria, sunt trăsăturile tipice unei conduceri parvenite.

Săptămâna trecută, apelul emoţionant al elevilor români de la Liceul „Lucian Blaga” din Triaspol prin care cer ajutor României a copleşit o ţară întreagă. Orientarea spre Rusia a zonei separatiste din Republica Moldova este o ameninţare la dreptul de păstrare şi exprimare a etniei române. Pe cât este de autentic şi de captivant sentimentul de apartenenţă naţională, pe atât este de îndoielnică şi indecisă strategia pentru atingerea obiectivului de unitate.

Nu este nici prima şi nici ultima dată când, narcotizaţi de pulsul spiritului naţional, acţionăm emoţional, ştergându-ne lacrimile cu mâneca pijamalei, în loc să avem un aport propriu la nivel de dogmă, de unitate a României. România, ultimul stat din Europa mutilat de Tratatul Hitler-Stalin, dă dovadă de o politică autistă faţă de un drept naţional istoric şi se comportă cu pasivitate dincolo de problema reală. Uităm că actorii de ieri şi de azi, Rusia şi Germania, care au împărţit cândva Europa, mai au de rezolvat încă o restanţă în estul continentului. Politica de fărâmiţare a statelor mari şi mijlocii în favoarea transformării lor în metereze nu poate fi oprită decât printr-o politică - a Bucureştiului - de integrare regională sub tutela românească, dacă nu dorim să fim transformaţi într-un ciur ucrainean. Surplusul de siguranţă nu constă în prezenţa unei escadrile de avioane de vânătoare deoarece ameninţarea se datorează instrumentalizării politicii minorităţilor naţionale de către hegemonii Europei, şi nu unor atacuri militare din afara ţării.

Abia atunci când vom rezolva cauza românească după lecţia germană a lui Georg Jellinek, când o vom transforma în raţiune a statului, nu într-o „trans-problemă”, vom fi şi noi integraţi în rândul familiei de state europene şi nu vom rămâne o santinelă la poarta Europei.

---

Redobândirea cetăţeniei române

June 4, 2014, 12:13 pm

≫ Next: CUM A FOST ASASINAT Corneliu Zelea Codrean

≪ Previous: Ec. dr. Radu Golban - Are un avanpost autist dreptul la unitate naţională?

$

0

0

Redobândirea cetăţeniei române

Sursa http://telaviv.mae.ro/node/264

Pentru persoanele care au avut cetăţenia română şi au pierdut-o, art. 10 din Legea 21/1991 reglementează trei situaţii de redobândire:

a) Pentru cei care au renunţat la cetăţenia română şi au obţinut o altă cetăţenie (cum este cazul cetăţenilor israelieni), art. 10, al.1 din lege, precizează condiţiile prevazute de art. 8 lit. b, c, d, e, respectiv:

• dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
• a împlinit vârsta de 18 ani;
• are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
• este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străiniătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român”.

b) Cei care au renunţat la cetăţenia română şi nu au dobândit o altă cetăţenie (au devenit şi rămas apatrizi) – art. 10, al. 3 din lege (nu este cazul pentru israelieni).

c) Pentru cei cărora cetăţenia română le-a fost retrasă, fără voia lor (nu este cazul pentru israelieni) precum şi urmaşilor de gr. I şi II, art. 10 indice 1 prevede posiblitatea acordării şi cere drept condiţii prevederile art.8, lit.b, c, e şi f, respectiv:

• dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
• a împlinit vârsta de 18 ani;
• este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
• cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

Cererea de redobândire a cetăţeniei române, întemeiată pe prevederile art. 10, al.1, art. 10, al. 3 şi art. 10, indice 1 din lege, se formulează în limba română, se depune la Ambasadele sau Oficiile Consulare ale României sau la Ministerul Justiţiei, Comisia pentru Probleme de Cetăţenie, personal ori, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică şi este însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

La Ambasadă se primesc numai cereri întocmite pe prevederile art. 10, al. 1 şi art. 10, indice 1. Cererile întocmite conform art. 8, trebuie depuse direct la Ministerul Justiţiei, Comisia pentru Probleme de Cetăţenie la Bucureşti.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor legale se face, de către consul, la depunerea dosarului.

Dosarul privind redobândirea cetăţeniei române trebuie sa conţină:

• Cerere pentru efectuarea de servicii consulare;
• Cerere pentru redobândirea cetăţeniei;
• declaraţia privind neapartenenţa la operaţiuni antidemocratice şi antiromâneşti;
• declaraţia privind domiciliul (în România sau în străinătate);
• declaraţia privind unicitatea cererii;
• certificatul de naştere românesc – original şi copie xerox (şi de căsătorie, daca există);
• dovada pierderii/clarificării cetăţeniei române (vezi Nota de mai jos), original şi copie;
• schimbări de nume (la cerere, prin căsătorie) – acte ce se prezintă apostilate, traduse şi legalizate în limba română, numai original;
• paşaport (original şi copie xerox pagina informatizată şi eventualele modificări);
• cazier judiciar israelian, original, tradus, legalizat şi apostilat – valabil 1 an;
• cazier judiciar român – original, valabil 6 luni;
• dosar (din carton) cu şină (pentru îndosarierea actelor).

Notă:
Dovada pierderii cetăţeniei române se obţine pe calea unei cereri de clarificare a cetăţeniei române ce se depune la Ambasadă – Secţia Consulară (vezi Clarificarea Cetăţeniei Române).

Pentru cei născuţi în afara României sunt necesare, în plus, acte de origine ale părinţilor/părintelui român / fost cetăţean român.

Conform legii române, părintele care solicită cetăţenia română poate solicita această cetăţenie şi pentru copiii minori (sub 18 ani); în asemenea cazuri sunt necesare, suplimentar, şi următoarele documente:

• acordul celuilalt părinte (cetăţean străin)
• o declaraţie/cerere din partea minorului care are 14 ani împliniţi.

Taxele consulare:

1. Cererile de redobândire a cetăţeniei conform art.10, aliniat 1:

340 NIS - taxă de cerere;
930 NIS - taxă de autentificare (3 declaraţii x 310 NIS);
160 NIS/document - taxă legalizare copii acte (în funcţie de situaţie).

2. Cererile de redobândire a cetăţeniei conform art. 10, indice 1, sunt gratuite; se percep doar taxele de autentificare şi legalizare. 

CUM A FOST ASASINAT Corneliu Zelea Codrean

June 6, 2014, 1:46 am

≫ Next: La transcription de l’interview de Vladimir Poutine en version intégrale

≪ Previous: Redobândirea cetăţeniei române

$

0

0

„…niciodată un mort n-a fost mai prezent printre cei vii…”
Publicat de Ion Coja in Legionarii în eternitate pe 05.06.2014

CUM A FOST ASASINAT Corneliu Zelea Codreanu
(declaraţiile plutonierului Sârbu) “Buna Vestire”, 9-11-1940

“…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţii asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca nici într-o parte, nici în alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. în mâini aveam ştreangurile. Am pornit. în maşina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit:

- “Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinţi: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa in jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncaţi în groapa comună…”

**************************8

Convorbire telefonică interceptată de Siguranţa Statului) 17/1.29 Septembrie 1940, ora 24.40. Bucureşti 2.62.64. Trandafilo Franco a chemat Roma „Mesagero“ (ziar), (convorbire începută în limba italiană).

Bucureşti. În timp ce se efectua o transferare de la Rîmnicu Sărat la Jilava, spre Bucureşti, la 5 dimineaţa, convoiul care traversa pădurea situată pe şoseaua naţională Ploieşti-Bucureşti, a fost atacat cu arme de foc, de necunoscuţi, care au dispărut. În acest moment, condamnaţii, profitînd că transportul se făcea cu un autobuz tip jandarmerie şi fiind noapte şi o ceaţă deasă, au intenţionat să fugă în pădure. Atunci jandarmii au deschis foc. Primul nume apărut pe lista ucişilor a fost acela al lui Corneliu Codreanu. Anunţul a fost dat prin radio între o muzică veselă şi o canţonetă ca un eveniment lipsit de importanţă şi de orice comentariu, apoi s-a lăsat liniştea asupra acestui fapt şi a morţii lui Codreanu şi a celor 13 tovarăşi. Timp îndelungat n-a vrut să se creadă în moartea lui Codreanu. Acum însă, odată cu venirea la conducerea Ţării a legionarilor, a ieşit la lumină adevărata versiune asupra morţii lui.

Colonelul Zeciu, acum cîteva zile a fost arestat. A declarat cum s-au desfăşurat evenimentele de la 30 noiembrie. La Tîncăbeşti, la 26 Km, de Bucureşti, în automobilul (camionul) poliţiei, Corneliu Codreanu ocupa primul loc. Aveau în spate cîte un jandarm. La un moment convenit, jandarmii ştrangulară pe cei 14 deţinuţi. Aveau ordin să nu-i facă să sosească vii la închisoarea Jilava. După ce au strangulat pe cei 14, automobilul poliţiei continuă drumul spre Capitală. Escorta este formată din jandarmi conduşi de maiorul Dinulescu Iosef. Corneliu Codreanu fu strangulat de Cojocaru.

Tristul convoi a ajuns la Jilava, unde maiorul dr. Popovici şi dr. evreu Karmitz fură însărcinaţi cu dresarea procesului-verbal de moarte survenită prin împuşcare a celor 14 deţinuţi. Maiorul medic Popovici a refuzat să semneze procesul-verbal redactat în sensul voit. Atunci, aceiaşi jandarmi strangulatori au scos cadavrele şi le-au împuşcat, dresîndu-le procesele-verbale de împuşcare. Cadavrele au fost aruncate într-o groapă în curtea închisorii.

După toate acestea, împuşcare, strangulare, ei n-au fost lăsaţi să-şi doarmă somnul de veci în linişte. Medicul evreu Karmitz, prevăzînd că într-o zi adevărul va ieşi la iveală şi ar fi putut fi motiv de agitaţii, avu ideea diabolică, cum numai evreii o au, ca după 15 zile să verse în groapă cîteva zeci de kg de acid sulfuric, spre a distruge şi a face să dispară orice urmă de cadavre.

Astfel a fost ucis Corneliu Codreanu, după cum se poate citi din declaraţia colonelului Zeciu /…/. Tipul care a făcut toate acestea a fost Armand Călinescu, care a dat 200.000 lei generalului Bengliu, comandantul Jandarmeriei, arestat acum cîteva zile, din care acesta a plătit 20.000 călăilor drept premiu, încasînd el diferenţa.

sursa: Ziarul Tricolorul

**********************************

“După moartea lui, ne-am simţit fiecare mai singur.
Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între cei vii”
(Constantin Noica)

Eu, cand citesc asemenea randuri, mi se urca sangele la cap. Nu este clar ce cumplit aparat represiv a format nenorocitul de Carol al II-lea pentru a-i strivi pe legionari? Cum sa strangulezi 14 oameni condamnati deja, fara sentinta judecatoareasca? Apoi sa-i impusti, morti fiind, dupa care sa-i dezgropi si sa torni acid sulfuric peste ei? Poate cineva sa-si inchipuie o miselie mai mare?

Mai zilele trecute a aparut o postare pe acest blog cu un fragment din declaratia de independenta a SUA din 1776:

“Astfel incat, ori de cate ori, oricare forma de guvernamant devine distructiva acestor scopuri este Dreptul Poporului sa o schimbe sau s-o inlature si sa instituie un nou guvern, bazandu-si intemeierea sa pe astfel de principii si organizandu-si puterea astfel incat, sa asigure in modul cel mai eficient Siguranta si Fericirea sa.”

Forma mai destructiva de guvernamant decat cea instituita de Carol al II-lea nu cred ca poate cineva sa-si imagineze. De asta era dreptul natiunii de a lupta si a darma aceast cuib al ticalosiei, prin orice mijloace. Unul din actiuni a fost pedepsirea criminalului Armand Calinescu, cel care pus sa respecte primul legile tarii, le-a incalcat cu brutalitate. Tot asa pedepseau haiducii din evul mediu, tot asa au pedepsit Horia Closca si Crisan nobilimea impilatoare.
Călin Kasper
Nota redacției: Materiale postate de DACICUS la Comentarii. Îi mulțumim. Am adăugat și comentariul dlui Călin Kasper, apărut de site.
ROMANICUS


3 comentarii la “„…niciodată un mort n-a fost mai prezent printre cei vii…””
Radu
06.06.2014 la 12:27 am

Atunci,in perioada interbelica ,la fel ca si acum Romania a fost supusa asaltului iudeo masonic.
Una din tintele acestui atac a fost filonul nationalist al poporului roman care s-a manifestat atunci prin Miscarea Legionara.
Represiunea a fost groaznica ,de nivelul evului mediu si a continuat dupa razboi prin asazisa lupta de clasa promovata de iudeo comunistii adusi in Romania de tancurile sovietice.
Lupta de clasa a facut prapad in societatea romaneasca eliminind fizic pe toti cei care erau considerati o piedica in calea comunismului.
Zeci de mii de romani au platit cu viata comunizarea Romaniei.
A existat totusi un moment,cam la 20 de ani dupa razboi ,cind in partidul comunistilor din Romania s-a manifestat o aripa nationalista care a incercat marginalizarea alogenilor si o politica economica de dezvoltare industriala care sa faca din Romania un stat puternic.
Aceasta politica nationalista cu dominanta economica a fost intrerupta de valul revolutiilor din Europa de est care au declarat comunismul in afara legii tocmai pentru ca si-au dat seama ca nationalismul se poate manifesta si in interiorul comunismului folosindu-i doctrina in interes national.

Nationalismul romanesc a fost activ in tot cursul istoriei noastre zbuciumate imbracind haina epocii in care s-a manifestat.

Privind inapoi in negurile istoriei ii vedem pe daci fericiti sa moara in lupta si sa mearga la Zalmoxis aparindu-si glia satrabuna.
Religia lor a fost atunci pilonul nationalismului.
In mileniul de tacere romaneasca in care pe teritoriul Daciei s-a auzit numai tropaitul hoardelor invadatoare romanii s-au retras in munti ,ferindu-se astfel de corceala biologica si culturala a migratorilor.
A fost asa cum spunea dl.profesor Coja intr-un studiu al domniei sale despre acea perioada ,o vreme in care poporul roman s-a pustnicit in munti ,s-a intarit spiritual,si-a pastrat credinta si si-a cladit traditia si a pastrat curata fiinta biologica.
A fost haina pe care a imbracat-o nationalismul romanesc in mileniul de liniste . Haina spiritualizarii si a puritatii.
Renuntarea la lupta cu sabia nu a fost un semn de lasitate pentru ca logica numerica a infruntarilor armate din acele vremi nu ne dadea nici o sansa in fata navalitorilor.

A urmat apoi perioada voevodala cind romanismul a fost dus mai departe de domnitori incinsi cu sabie si ctitori de multe biserici.
A fost o perioada de supravietuire de sute de ani in care sabia a fost pavaza de glie si biserica pavaza de suflet.
Crucea si palosul au fost hainele nationalismului romanesc in acea perioada .

Vlaguiti de sute de ani de lupte pentru supravietuire ,pe la anii 1700 romanii renunta la palos ,isi cumpara linistea cu aur si bucate ,dar nu renunta la credinta ,la cruce ,biserica si scriptura la limba si traditie .
Printr-un fel de coalitie pan ortodoxa nationalisnul romanesc ,in acesti ani s-a adapostit in biserica s-a inaltat prin cruce si a tins spre Dumnezeu .
A dat Cezarului ce era al Cezarului si lui Dumnezeu ce i se cuvenea lui Dumnezeu.
Asta a fost haina in care ni s-a infatisat nationalismul acelor vremuri.
Au venit apoi vremuri tulburi cind imperiile s-au clatinat temeliile cezarilor s-au subrezit si romanii si-au cistiget independenta cu arma in mina.
Cu toate ca a fost cistigata in lupta independenta a trebuit negociata cu lobiul masonic.
Unirea Principatelor s-a facut sub domn roman dar sub umbrela masonica iar lucrarea lui Cuza a putut fi dusa mai departe doar printr-un domn strain.
Romania Mare s-a facut cu arma dar a trebuit recunoscuta tot la un conclav masonic.
Se pare ca in acea perioada nationalismul romanesc a imbracat uneori haina masonica ,alteori si-a atins telurile negociind sau folosindu-se de masonerie care la acea vreme s-a folosit si ea de natoinalisti pentru destramarea imperiilor.
Asta a fost strategia nationalismului romanesc in acea perioada a caderii Cezarilor,cind romanii s-au adunat independenti in aceleasi granite,reusind sa cuprinda in patria mama cea mai mare parte din fiii ei.
A urmat apoi perioada dintre razboaie cind masonii au venit sa-si in tainul si Romania a fost supusa agrsiunii economice ,coruptiei,instabilitatii politice si asltului cultural strain care a avut raspuns in aparitia Miscarii Legionare.
O miscare spirituala intocmita pe religia ortodoxa ,morala crestina si credinta in jertfa suprema pentru apararea patriei si a neamului.
Legionarii au luptat voluntari in Spania ,au luptat voluntari pe frontul de est s-au predat,asumindu-si jertfa suprema, dupa ce i-au executat pe cei care au tradat pe romani,au luptat voluntar si imotriva comunistilor iudeo-masoni si dupa august 44.
Legionarilor nu le-a fost frica de moarte si prin asta se aseamana inrt-un fel cu dacii care mureau in lupta fericiti ca merg in ceruri.
Haina nationalismului romanesc dintre razboaie afost o haina de credinta si de jertfa.
Dupa razboi ,cei care au cazut in temnite si-au dedicat viata rezistentei spirituale iar cei din munti care au luptat cu arma s-au sprijinit pe speranta si credinta in Dumnezeu pina la jertfa suprema.
In perioada comunista nationalismul romanesc a gasit cu cale sa se manifeste in interiorul doctrinei comuniste si folosindu-se de ea.
S-a imbracat in hainele ei in asa fel ca sa-i vina bine si a lucrat in folosul patriei si poporului,notiuni des vehiculate in acele vremuri.
Ciudata intorsatura de lucruri in politica comunista sau socialista pe care eu am trait-o dar nu am perceput-o ca atare decit atunci cind am avut un termen de comparatie.
Acel termen de comparatie este situatia in care se gaseste astazi Romania.
Cu o economie destrusturata fizic si demantelata tehnologic ,cu finantele in mina straina cu comertul dirijat de marile companii ,dependenta de importuri de alimente si produse industriale ,cu serviciile publice in mina strainilor,cu rezervele de energie si materii prime concesionate pe nimic,cu o armata simbolica cu o jandarmerie supradimensionata cu invatamintul de la an la an mai precar cu un sistem de sanatate care nu face fata ,cu bugetul care se imprumuta de la luna la luna si de la an la an si cu o clasa politica putreda de corupta ,vinduta intereselor straine, instabila si mincinoasa.
Practic Romania este aproape de punctul de a fi rapita total din miinile romanilor,care mai sint doar cu numele stapinii tarii lor.
Tara noastra va trebui recladita din temelii ,renascuta din cenuse ca pasarea Phoenix.
Poate ca generatia care va face acest miracol s-a si nascut deja.
Ce haine va imbraca ea ,cum se va manifesta ramine de vazut. Cred ca aici e vorba de inspiratie divina .
Dumnezeu a avut grija sa ne arate drumul de cite ori a fost nevoie si sa ne tina in viata pina astazi ca popor.
Dar astazi cutitul a ajuns la os.El hirjiie pe os ca un fierastrau.
Va simti poporul roman durerea si pericolul sau va trebui sa vina Cineva si sa-i porunceasca:

-Popor roman ridica-te si umbla!!
răspunde
costel
05.06.2014 la 2:18 pm

“tipii” care au ordonat asasinarea: Armand Călinescu, prim ministru, Carol II, rege şi uneltele de execuţie: jandarmi, magistraţi, medici etc. O clasă politică profund bolnavă, anticreştină şi coruptă. Asasinii, ca şi Iuda, au fost plătiţi de către cei ce au ordonat asasinatul. Preţ de sânge, adică!

La transcription de l’interview de Vladimir Poutine en version intégrale

June 6, 2014, 2:32 am

≫ Next: Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

≪ Previous: CUM A FOST ASASINAT Corneliu Zelea Codrean

$

0

0

5 juin 2014-[ÉNORME] La transcription de l’interview de Vladimir Poutine en version intégrale : le scandale des coupes de TF1 : http://www.les-crises.fr/interview-poutine-scandale-des-coupes/

Voici la transcription de l’interview de Poutine d’hier. C’est la traduction de la version intégrale issue du site du Kremlin (ou ici en russe, ou là).

En effet, pour faire tenir cette interview de 41 minutes en 24 minutes, TF1 a sabré largement dans certaines parties. Comme il a été décidé de couper des éléments essentiels sur la Crimée, l’opposition dans les médias français, et de laisser des propos sans intérêts genre sur la langue qu’il utilise avec Hollande, le mot censure me semble adapté – vu qu’il y a rétention d’informations importantes qui éclaireraient le public français.

D’autant que rien n’empêchait de mettre en ligne sur le web la version complète… Et je reviendrais sur la faute inacceptable de traduction quand il parle d’Hillary Clinton.

Ceci étant, reconnaissons qu’il est salutaire que TF1 et Europe1 aient interviewé Vladimir Poutine…

Tout est donc traduit ici – les passages censurés sont en exergue – à vous de voir s’ils méritaient de l’être…

Question (Bouleau) – Bonsoir, M. le président. Merci beaucoup d’accueillir Europe 1 et TF1 dans cette résidence, dans votre résidence de Sotchi pour cet entretien exceptionnel. Jeudi soir, vous serez reçu à l’Élysée par le président François Hollande et le lendemain, le 6 juin, vous participerez aux commémorations du Débarquement. Ce sera la première fois pour vous que vous irez sur les plages de Normandie. Mais c’est aussi la première fois qu’un président russe participera et sera invité à ces cérémonies. Qu’est-ce que cela vous fait en tant que citoyen russe d’être invité à cette commémoration exceptionnelle ? 

Vladimir Poutine – C’est un événement important pour l’Europe et le monde entier. Nous allons rendre hommage à ceux qui ont empêché les nazis de réduire l’Europe en esclavage. Je pense que la participation de la Russie à cette commémoration est chargée de symboles. Je veux dire par là que la Russie et les autres pays de la coalition antihitlérienne, y compris la France, étaient alliés dans cette lutte pour la liberté. La participation de notre pays a été très importante, voire décisive pour vaincre le fascisme. Mais nous n’oublierons jamais non plus les combattants français de la Résistance, notamment ces soldats français qui sont venus combattre à nos côtés sur le front de l’Est, le front germano-soviétique. Et il me semble que c’est quelque chose qui doit nous rappeler notre passé et, en même temps, nous servir à construire nos relations d’aujourd’hui et de demain.

Question (Elkabbach coupant Poutine) – Justement, vous avez, avec la Russie, votre place sur les plages de la Normandie. Jusqu’à l’âge de quarante ans, vous viviez en Union soviétique. Vous avez vu son effondrement. Et vous participez, vous, activement à la renaissance de la Russie. Qu’est-ce que vous voulez ? Qu’est-ce que vous cherchez ? Votre stratégie est-elle une stratégie de dialogue ou d’expansionnisme et de conquête ?

Vladimir Poutine – Non, bien sûr. Je suis persuadé que dans le monde contemporain une politique basée sur l’expansionnisme et les conquêtes n’a aucun avenir. Il est évident que la Russie, dans le monde d’aujourd’hui et de demain, peut être et doit être partenaire de ses alliés historiques dans le sens large du terme. C’est cela que nous voulons et nous allons continuer d’œuvrer en ce sens. C’est la seule manière dont nous pouvons concevoir nos relations avec nos voisins et tous les autres pays.

Question (Elkabbach) – Mais vous voulez être l’avocat de la nation russe ou le symbole d’un nationalisme russe, d’un empire russe ? On se sait ce que vous avez dit quand l’Union soviétique s’est écroulée : « L’éclatement de l’empire soviétique a été la pire catastrophe géopolitique du XXe siècle. » Cela a été beaucoup interprété. Et vous avez dit : « Celui qui ne regrette pas l’Union soviétique n’a pas de cœur et celui qui veut la reconstituer n’a pas de tête. » Or, vous avez une tête. Qu’est-ce que vous proposez : le nationalisme russe ou un empire russe sur les frontières d’avant ? 

Vladimir Poutine – Nous n’envisageons ni de soutenir le nationalisme russe ni de reconstituer un empire. Quand je disais que la disparition de l’URSS était une des plus grandes catastrophes du XXe siècle, je parlais d’une catastrophe humanitaire avant tout. Je voulais dire qu’en URSS existait une population qui – quelle que soit son origine ethnique – vivait dans un pays uni. Par contre, après sa dissolution, 25 millions de Russes se sont soudain retrouvés dans des pays étrangers. Et cela a été une vraie catastrophe humanitaire. Ni politique, ni idéologique, mais un problème d’ordre humanitaire. Des familles ont été séparées, beaucoup de gens ont perdu leur emploi et se sont retrouvés sans ressource, sans moyen de communiquer. C’est là qu’était le problème. 

[Passage coupé]Question (Elkabbach) – Et à l’avenir ? Voulez-vous reconstituer l’empire dans ses anciennes frontières ou voulez-vous continuer à développer votre pays à l’intérieur de ses propres frontières ? 

Vladimir Poutine – Nous souhaitons développer notre pays à l’intérieur de ses frontières, bien sûr. Mais – et ceci est très important – comme d’autres pays dans le monde, nous voulons utiliser des moyens modernes pour devenir plus compétitifs, notamment grâce à l’intégration économique. C’est ce que nous faisons dans l’espace de l’ex-URSS dans le cadre de l’Union douanière et de l’Union eurasiatique.

Question (Bouleau) – Président Poutine, alors que nous discutons ici un pays voisin qui n’est pas très lointain, l’Ukraine, est en état de guerre. Il n’y a pas d’autre mot. Les pro-russes affrontent ceux qui veulent garder les frontières actuelles de l’Ukraine. Qui va les arrêter et voulez-vous arrêter cette guerre ?

Vladimir Poutine – Vous savez, personnellement, je ne parlerais pas de ces gens-là comme des pro-russes ou des pro-ukrainiens. Il y a des personnes qui ont des droits, politiques, humanitaires et ils ont besoin de pouvoir en jouir.   Par exemple, en Ukraine, jusqu’à aujourd’hui les gouverneurs de toutes les régions sont encore nommés par le pouvoir central. Or, après le coup d’État inconstitutionnel qui a eu lieu à Kiev en février de cette année, la première chose que le nouveau pouvoir a tenté de faire était de supprimer le droit des minorités d’utiliser leur langue maternelle. Cela a provoqué une grande inquiétude chez une grande partie de la population en Ukraine orientale.

Question (Elkabbach) –  Et cela vous ne l’avez pas accepté. Mais est-ce que vous dites, président Poutine, que nous sommes rentrés dans une nouvelle phase de la guerre froide, même glaciale entre l’Est et l’Ouest ?

Vladimir Poutine – Premièrement, j’espère qu’il n’y aura pas une nouvelle phase d’une guerre froide. Deuxièmement, et j’insiste là-dessus, les gens, où qu’ils vivent, ont des droits et doivent avoir la possibilité de les défendre. Voilà ce qui est en jeu.

[Passage coupé]

Question (Elkabbach) – Y a-t-il un risque de guerre ? Maintenant, alors que des chars font route depuis Kiev, de nombreuses personnes en France se posent cette question : « Avez-vous été tenté d’envoyer des troupes à l’Est de l’Ukraine ? »

Vladimir Poutine – Il s’agit d’un entretien ce qui suppose des questions courtes et des réponses courtes. Mais si vous êtes patient et me donnez une minute, je vais vous dire comment nous voyons les choses. Voici notre position. Qu’est-ce qui s’est réellement passé là-bas ? Il existait un conflit et ce conflit est survenu parce que l’ancien président ukrainien a refusé de signer un accord d’association avec l’UE. La Russie a une certaine position sur cette question. Nous avons estimé qu’il était en effet déraisonnable de signer cet accord, car il aurait eu un grave impact sur l’économie, y compris l’économie russe. Nous avons 390 accords économiques avec l’Ukraine et l’Ukraine est un membre de la zone de libre-échange au sein de la CEI. Et nous ne serions pas en mesure de poursuivre cette relation économique avec l’Ukraine en tant que membre de la zone de libre-échange européenne.

Nous en avons discuté avec nos partenaires européens. Au lieu de poursuivre avec nous ce débat par des voies légitimes et diplomatiques, nos amis européens et américains ont soutenu une prise du pouvoir armée et anticonstitutionnelle. Voilà ce qui s’est passé. Nous n’avons pas provoqué cette crise. Nous aurions voulu que les choses se passent autrement, mais après le coup d’État anticonstitutionnel – avouons-le, après tout…

Question (Elkabbach coupant Poutine) –  Mais on voit tant de tensions dans la vie politique. Pourtant, malgré cela, vous serez en Normandie pour parler de paix alors que Barack Obama continue d’exhorter l’Europe à s’armer.

Vladimir Poutine – Eh bien, il faut continuer de parler de paix, mais il faut comprendre les causes et la nature de cette crise. Le fait est que personne ne devrait être porté au pouvoir par un coup d’État anticonstitutionnel armé, plus particulièrement dans l’espace post-soviétique, où les institutions gouvernementales n’ont pas encore atteint leur pleine maturité. Quand cela s’est produit, certaines personnes ont accueilli avec joie ce régime tandis que d’autres, disons, dans l’Est et le Sud de l’Ukraine ne veulent tout simplement pas l’accepter. Il est essentiel de parler avec ces gens qui n’ont pas accepté cette prise de pouvoir au lieu de leur envoyer des chars, comme vous le dites vous-même, au lieu de tirer à partir d’avions des missiles sur des civils et de bombarder des cibles non militaires.

Question (Bouleau) –  Les États-Unis affirment détenir la preuve que, vous, la Russie, intervenez en Ukraine en laissant des combattants franchir la frontière et même en fournissant des armes à ce que les États-Unis appellent des sécessionnistes. Ils disent avoir des preuves. Vous croyez à ces preuves ? 

Vladimir Poutine – Preuves ? S’ils ont des preuves, ils n’ont qu’à les présenter. Nous avons vu, et tout le monde a vu, le secrétaire d’État des États-Unis agiter en 2003 au Conseil de sécurité de l’ONU les preuves de détention d’armes de destruction massive en Irak. Ils avaient montré une éprouvette avec une substance inconnue qui était peut-être simplement de la lessive en poudre. Finalement, les troupes américaines ont envahi l’Irak, ils ont fait pendre Saddam Hussein, suite à quoi nous avons appris qu’il n’y avait pas, qu’il n’y avait jamais eu en Irak d’armes de destruction massive. Il y a donc une grande différence entre faire des déclarations et avoir des preuves réelles. Je vous le répète : il n’y a pas de militaires russes en Ukraine.

Question (Elkabbach coupant Bouleau et Poutine) – Vous voulez dire que, là, ils sont en train de mentir les Américains ?

Vladimir Poutine –  Ils mentent. Il n’y a pas de militaires, aucun instructeur russe dans le sud-est de l’Ukraine. Il n’y en a pas eu et il n’y en a pas.

Question (Elkabbach) – Vous n’avez pas envie d’annexer l’Ukraine ? Et vous n’avez jamais tenté de déstabiliser l’Ukraine ? 

[Note OB : Poutine doit commencer à penser qu'il a affaire à des journalistes débiles...]

Vladimir Poutine – Non. Nous ne l’avons jamais fait et ne le faisons pas maintenant. Et le pouvoir qui est aujourd‘hui en place en Ukraine devrait établir le dialogue avec sa propre population. Et pas à l’aide d’armes, de chars, d’avions et d’hélicoptères, mais en lançant des négociations.

[Passage coupé]

Question (Bouleau) — Le nouveau président ukrainien a été élu le 25 mai par un vote démocratique. Considérez-vous M. Porochenko comme un président légitime ?

      [Note OB : Poutine ne va bientôt plus avoir de doutes pour les journalistes...]

Vladimir Poutine — Je vous ai déjà dit et le répète : nous respecterons le choix du peuple ukrainien et nous coopérerons avec les autorités ukrainiennes.

Question (Bouleau) – En d’autres termes, si vous le rencontrez le 6 juin sur les plages de Normandie, et si le président Hollande contribue à rendre possible cette rencontre, vous lui serrerez la main ? Lui parlerez-vous ? 

Vladimir Poutine – Vous savez, je n’ai pas l’intention d’éviter quiconque. Le président Hollande m’a gentiment invité à participer à cette commémoration en tant que représentant de la Russie, même si l’événement commémoré fut tragique. C’est avec joie que j’ai accepté son invitation et je suis reconnaissant au Président de m’avoir invité. Il y aura d’autres invités, et je n’en éviterai aucun. Je suis prêt à parler avec chacun d’eux.

Question (Elkabbach) – Mais allez-vous rencontrer M. Porochenko ? Vous avez dit que vous ne travailleriez avec lui qu’à la condition qu’il ne soumette pas totalement à l’influence américaine. 

Vladimir Poutine — Je n’ai pas dit qu’il ne doit pas céder à l’influence américaine. Il est libre d’accepter l’influence qu’il désire. Les Ukrainiens l’ont élu et il est libre d’adopter une politique qui lui est propre. S’il choisit d’accepter la forte influence d’un pays tiers, libre à lui. Mais je ne le ferais pas…

Question (Elkabbach coupant Bouleau) – Mais vous acceptez la souveraineté de l’Ukraine et, peut-être, son indépendance entre la Russie et les Occidentaux ?  Sa neutralité, son indépendance ? Ça, on peut le dire ?

      [Note OB : aïe, je crois que c'est mort pour la crédibilité de nos journalistes... Il arrive un moment où la bêtise devient insultante...]

Vladimir Poutine – Bien sûr, nous reconnaissons la souveraineté de l’Ukraine ! En outre, nous aurions aimé qu’elle se sente elle-même comme un état souverain.

Parce que la participation à un bloc militaire, quel qu’il soit, ou à une structure rigide d’intégration signifie une perte partielle de souveraineté pour ce pays. Maintenant, si l’Ukraine accepte cela et accepte cette perte, c’est son choix. Mais quand nous parlons de l’Ukraine et des blocs militaires, il est évident que cela nous inquiète. Parce que si, par exemple, l’Ukraine rejoint l’OTAN, les infrastructures militaires de cette organisation se retrouvent à côté de nos frontières, et nous ne pouvons y rester indifférents.

[Passage coupé]

Question (Bouleau) – Monsieur le Président, les troupes russes ont récemment annexé la Crimée. Allez-vous jamais la rendre ?

    [Note OB : crédibilité de nos journalistes, repose en paix...]

Vladimir Poutine –  Il est faux de croire que les troupes russes ont annexé la Crimée. Les troupes russes n’ont rien fait de la sorte. Franchement…

Question (Bouleau coupant Poutine) – Mais la Crimée a été ajoutée à la carte de la Russie, le genre de cartes utilisées à l’école. Elle fait partie de la Russie maintenant. De quoi s’agit-il ? D’une annexion ou d’une réunification ? Quel mot faut-il utiliser ?

Vladimir Poutine –  Si vous me permettez de terminer, je pense que vous verrez ce que je veux dire.

Les troupes russes étaient en Crimée en vertu du traité international sur le déploiement de la base militaire russe. Il est vrai que les troupes russes ont aidé la Crimée à organiser un référendum sur leur (a) l’indépendance et (b) son désir de rejoindre la Fédération de Russie. Personne ne peut empêcher ces personnes d’exercer un droit qui est prévu à l’article 1 de la Charte des Nations Unies, le droit des peuples à l’autodétermination.

Question (Elkabbach coupant Poutine) – En d’autres termes, vous ne rendrez pas la Crimée ? La Crimée fait partie de la Russie, c’est ça ?

Vladimir Poutine – Conformément à l’expression de la volonté des personnes qui y vivent, la Crimée fait partie de la Fédération de Russie et de son entité constitutive.

Je veux que chacun comprenne cela clairement. Nous avons mené un dialogue exclusivement diplomatique et pacifique – je veux le souligner – avec nos partenaires européens et américains. Nos tentatives d’organiser un tel dialogue et de négocier une solution acceptable n’ont eu pour toute réponse que leur soutien pour un coup d’État anticonstitutionnel en Ukraine. Nous ne savions donc pas si l’Ukraine ne deviendrait pas une partie de l’alliance militaire de l’Atlantique Nord. Dans ces circonstances, nous ne pouvions pas permettre qu’une partie historique du territoire russe avec une population majoritairement russe puisse être intégrée dans une alliance militaire internationale, en particulier parce que la Crimée voulait faire partie de la Russie. Je suis désolé, mais nous ne pouvions pas agir autrement.

Question (Elkabbach) – François Hollande vous a invité en France, à Paris et en Normandie. Vous le connaissez très bien. Pouvons-nous aller plus loin et dire qu’il existe entre vous une relation de confiance ?

Vladimir Poutine – Oui, je le pense.

Question (Elkabbach) – Le pensez-vous ou en êtes-vous sûr ?

Vladimir Poutine – Je l’ai toujours pensé. Je n’ai pas de raison de penser le contraire. Nous avons de très bonnes relations interétatiques, mais nous avons encore beaucoup à faire pour promouvoir nos relations économiques. Mais nos relations personnelles ont toujours été fondées sur la confiance, ce qui aide également sur le plan professionnel. J’espère que cela continuera.

Question (Bouleau) – Vous parlez de relations basées sur la confiance — à la fois pour ce qui est de la défense et de l’économie.

Vous avez acheté (et même payé) plus d’un milliard d’euros deux porte-hélicoptères Mistral à la France et des marins russes doivent arriver à Saint-Nazaire dans quelques jours, quelques semaines. Est-ce que vous allez autoriser ces marins russes à aller en France dans quelques jours ?

Vladimir Poutine – Oui, bien sûr. J’espère que nous vivons dans un monde civilisé et tout le monde respecte ses obligations contractuelles. J’ai beaucoup entendu parler de l’opinion qui a été exprimée selon laquelle la France ne devrait plus nous vendre ces bâtiments. Et à cela je peux vous dire qu’en Russie également il y a eu beaucoup d’opposants à ce contrat. Si la France décide d’annuler ce contrat – elle peut le faire – nous exigerons alors un dédommagement. Mais cela ne contribuera pas positivement au futur développement de nos relations dans le domaine de coopération technique et militaire. Mais en principe, nous sommes ouverts à la coopération, éventuellement à signer de nouvelles commandes si nos partenaires français souhaitent continuer la coopération. 

[Passage coupé]  [Note OB. : merci pour les habitants de St-Nazaire]

Question (Elkabbach coupant Poutine) – En dépit des pressions externes, vous avez commandé à la France ces navires d’assaut – et si la France les livre, vous pourriez en commander d’autres, n’est-ce pas ?

Vladimir Poutine – Nous attendons de nos partenaires français qu’ils s’acquittent de leurs obligations contractuelles, et si tout se passe comme convenu, nous n’excluons pas la possibilité de nouvelles commandes, et pas nécessairement dans la construction navale, elles peuvent concerner d’autres secteurs. Dans l’ensemble, nos relations dans ce domaine se développent favorablement, et nous aimerions continuer à les renforcer, dans l’aviation, la construction navale et d’autres secteurs. Nous avons une expérience de coopération réussie dans l’exploration spatiale, au Centre spatial guyanais près de Kourou.

Question (Elkabbach) – La France est-ce qu’elle est pour vous une puissance souveraine, indépendante qui est écoutée ? Il y a l’Allemagne. Vous parlez le russe et l’allemand avec Mme Merkel. François Hollande ne parle aucune des deux langues, est-ce que vous pouvez vous comprendre ? Est-ce que la France a ce statut ? 

      [Note OB : nos journalistes ne savent apparemment pas ce qu'est un interprète, que tous les chefs d'État ne parlent pas toutes les langues du monde... Bon, ben, c'est clair, à ce stade, Poutine a compris qu'il avait deux débiles devant lui...]

Vladimir Poutine – La langue n’est pas une barrière, le fait que je ne parle pas français ne nous empêche pas, François Hollande et moi, de dialoguer. Nous avons des interprètes si besoin et, en général, nous pouvons toujours très bien nous comprendre.

Pour ce qui concerne la souveraineté, je répèterai : un pays qui rejoint une organisation militaire consent à céder une partie de sa souveraineté à une institution supranationale. Pour la Russie cela est inacceptable, pour les autres pays, à eux de décider, cela ne nous regarde pas. Mais cela me rappelle la France, la tradition gaulliste, de Gaulle qui était un défenseur de la souveraineté française et qui, selon moi, mérite du respect. Un autre exemple est celui de François Mitterrand qui parlait d’une Confédération européenne où, d’ailleurs, même la Russie pourrait participer. Je pense que rien n’est encore perdu en ce qui concerne le futur de l’Europe. 

Question (Bouleau) – Je voudrais qu’on parle des États-Unis. Dans quelques jours vous serez à côté à quelques mètres de Barack Obama. Apparemment, il ne souhaite pas vraiment vous parler. Comment les choses vont-elles se passer entre deux des plus grandes puissances du monde ? Le pays le plus riche du monde, les États-Unis, et de très loin le pays le plus grand, le plus vaste du monde, le vôtre. On image mal que vous ne parliez pas l’un avec l’autre, d’autant plus qu’on a un besoin impérieux puisque la guerre n’est pas très loin à quelques centaines de kilomètres d’ici. 

Vladimir Poutine – D’abord, je pense que vous exagérez un peu en disant qu’une guerre approche. Vous êtes un peu agressif comme journaliste, pourquoi pensez-vous qu’une guerre approche ?  Pourquoi essayez-vous de faire peur à tout le monde ?

Question (Elkabbach coupant Poutine) – Parce que l’Ukraine n’est pas loin d’ici.

Vladimir Poutine – Et alors ?

Question (Elkabbach) –  C’est là qu’il y a la guerre. (pointant vers l’Ukraine) Et quand il (l’autre journaliste) mentionne la guerre, elle est là.

Vladimir Poutine – Ce n’est pas une guerre, mais une opération de représailles que mène le pouvoir de Kiev contre cette partie de sa population. Il ne s’agit pas d’une guerre entre États, il y a là une grande différence…

Question (Elkabbach coupant Poutine) – Mais cela doit cesser ? Cette opération punitive pour vous, Vladimir Poutine, elle doit cesser, vite ?

Vladimir Poutine – Je pense que M. Porochenko a une chance unique : pour l’instant ses mains ne sont pas tachées de sang, et il peut suspendre cette opération punitive et commencer un dialogue direct avec ses propres citoyens à l’Est et au Sud de son pays.

Quant à mes relations avec M. Obama – je n’ai pas oublié votre question –, je n’ai aucune raison de penser qu’il ne souhaite plus du tout communiquer avec le président de la Russie. Mais c’est à lui de décider après tout. Je suis toujours prêt pour le dialogue, car le dialogue est le meilleur moyen de se comprendre. Jusque-là nous étions toujours en contact, nous avons régulièrement parlé au téléphone…

[Passage coupé]

Question (Bouleau) – La Russie et les États-Unis connaissent des difficultés. S’agit-il d’un différend entre deux puissances ou deux personnes, entre Barack Obama et Vladimir Poutine ?

Vladimir Poutine –  Il existe toujours des tensions entre pays, plus particulièrement avec des pays aussi vastes que la Russie et les États-Unis. Des problèmes se posent toujours, mais je ne pense pas que nous devrions aller à l’extrême. En tout cas, ce ne serait pas notre choix. Je suis toujours prêt à parler à l’un de mes partenaires, y compris le président Obama.

Question (Elkabbach) – Alors vous êtes prêt à discuter et vous regrettez ce qui se passe ? Mais ne pensez-vous pas que les États-Unis tentent d’encercler la Russie, pour vous affaiblir en tant que dirigeant et peut-être vous isoler du reste du monde ? Vous êtes très diplomatique maintenant, mais vous connaissez les faits.

     [Note OB : oh, une très bonne question ! Donc une bonne raison de la couper au montage...]

Vladimir Poutine – Les faits ? Vous l’avez dit vous-même : la Russie est le plus grand pays dans le monde. Il est très difficile de l’encercler et le monde change si vite que ce serait essentiellement impossible, même en théorie.

Bien sûr, nous pouvons voir les tentatives des États-Unis qui font pression sur leurs alliés en utilisant leur position dominante évidente dans la communauté occidentale, dans le but d’influer sur la politique de la Russie. La politique de la Russie est fondée uniquement sur ses intérêts nationaux. Bien sûr, nous prenons les opinions de nos partenaires en compte, mais nous sommes guidés par les intérêts du peuple russe.

Question (Bouleau) – M. le président, il est heureux d’une certaine manière que vous ayez affaire le 6 juin à Barack Obama. Si vous aviez affaire à Hillary Clinton, les choses tourneraient peut-être mal : elle a dit, il y a quelques jours, que ce que faisait la Russie en ce moment en Europe centrale ressemblait à ce qu’Hitler faisait dans les années 30. Vous avez pris cela comme une injure suprême en tant que citoyen et président russe ?

Vladimir Poutine – Vous savez, il vaut mieux de ne pas se chamailler avec une femme. [sourire - à 13'55] Quant à Mme Clinton, elle n’a jamais été trop subtile dans ses déclarations, mais cela ne nous a pas empêchés de la rencontrer lors de différents événements internationaux et discuter normalement. Je pense qu’ici également nous pourrions trouver un langage commun, mais quand les gens dépassent certaines limites de politesse, cela montre leur faiblesse, pas leur force. Mais peut-être que, pour une femme, la faiblesse n’est pas tellement un défaut. [sourire] 

[Note OB : TF1 traduit par "Il est préférable de ne pas débattre avec un femme", la presse à repris "préférable de ne pas discuter avec une femme". Le principe premier d'un traducteur est normalement de ne pas manipuler la pensée originale. Poutine emploie le terme “спорить” (sporit) qui a les sens différents de "discuter", "débattre", "contester", "contredire", "chicaner", "se disputer", "se chamailler". Il faut donc bien comprendre ce qu'il disait... Dans la version anglaise du Kremlin, il est retenu "argue", qui de même signifie "argumenter" et "se disputer". Il faut savoir qu'il y a un proverbe russe qui dit : "Il ne faut jamais contredire une femme, l’homme est la tête pensante, mais la femme est son cou, elle vous tournera là où elle le veut". Il fait allusion à ceci. Je rappelle qu'en France on a le dicton "ce que femme veut, Dieu le veut"

Donc Mme Clinton, ancienne chef de la Diplomatie américaine et candidate à la succession d'Obama, a la débilité crasse de comparer à Hitler le chef d'État du pays qui a battu Hitler, au prix de 25 millions de morts (ce qu'elle ne ferait pas du Premier Ministre israélien, j'imagine). Poutine aurait dû protester avec véhémence à ce stade (le terme "grosse conne" aurait été approprié à mon sens, mais il a dû hésiter...), mais il a choisi une pirouette d'humour russe.

Comme il semble assez logique (si, si, réfléchissez) de penser qu'il ne pense pas vraiment qu'il ne faut pas discuter avec les femmes (je rappelle que le Sénat Russe est présidé par une femme - Valentina Matvienko - prévoir un délai pour la France...), il est clair qu'il fait une boutade, et que "chamailler" est le bon terme... Que le traducteur se trompe sur le moment, cela se comprend, mais comme l'interview était enregistrée, cette erreur aurait du être corrigé, car il est évident que cette petite phrase ferait réagir... Ce qui n'a pas manqué, les médias s'étant jeté dessus comme la vérole sur le bas-clergé... Mission accomplie, on n'a presque pas parlé de ses propos - cf Libération ou ci-après... Notons que France Télévision emploie "se disputer", ce qui est bien plus correct...]

Question (Elkabbach) – Il faut respecter les femmes, bien sûr, et je suis certain que vous les respectez. Mais vous pensez qu’elle est allée loin ? Il y a beaucoup de caricatures des dirigeants du monde et sur vous aussi, vous n’êtes pas épargné. Votre première réaction spontanée, c’est la colère ? Une certaine maîtrise de vous, l’envie de punir ? Ou peut-être un jour de rire ? On ne vous a jamais vu rire.

     [Note OB : rôôô, mais si, il rit - surtout face à des journalistes débiles - qui semblent décidemment pléthore...]

Vladimir Poutine – Oh, je ne voudrais pas vous priver de ce plaisir et je pense qu’un jour nous pourrions avoir l’occasion de rire ensemble d’une bonne plaisanterie. Mais quand j’entends des déclarations de ce genre qui dépassent un peu les limites, j’en conclus que les gens n’ont simplement plus d’arguments. Les déclarations de ce genre ne sont pas un très bon argument.

En ce qui concerne la politique des États-Unis, ce n’est un secret pour personne que le pays qui mène la politique internationale la plus agressive, la plus dure, pour défendre ses intérêts comme ses dirigeants les voient, ce sont les États-Unis. Et ce depuis de nombreuses années.

Nous n’avons pratiquement pas de présence militaire à l’étranger alors que les bases de l’armée américaine sont présentes sur toute la planète. Et partout où ils sont, ils décident activement du sort des autres peuples, à des milliers de kilomètres de leurs frontières. Alors, nous reprocher de ne pas respecter des règles me semble un peu étrange de la part de nos interlocuteurs américains.



Question (Elkabbach) – Mais vous avez fait des efforts en matière de budget militaire. Est-ce que, en ce moment, le président de la Russie, le président Poutine prend des décisions particulières sur la sécurité et la défense, parce que le climat est dangereux ? 

Vladimir Poutine – Oui, en ce qui concerne les budgets militaires tout le monde ne le sait pas – sauf peut-être quelques spécialistes – mais le budget militaire des États-Unis est plus élevé que les budgets de tous les autres pays du monde pris ensemble. Et qui mène une politique agressive alors ?  En ce qui concerne notre budget militaire : en termes de pourcentage du PIB, il n’augmente pratiquement pas, de quelques dixièmes de pour cent peut-être. Il est vrai que nous souhaitons rééquiper notre armée et notre flotte avec des technologies de pointe, réduire la quantité et améliorer la qualité. Nous avons tout un programme de rééquipement qui ne date pas d’hier, mais qui n’a aucun lien avec les évènements en Ukraine, c’est un projet à long terme que nous allons poursuivre.

Question (Bouleau) – M. le président, le président syrien Bachar el-Assad vient de s’offrir une nouvelle réélection sans suspense. Vous avez de l’influence sur lui. Pourquoi ne lui demandez-vous pas d’arrêter les atrocités que son armée commet et d’arrêter de s’acharner sur son peuple ?

Vladimir Poutine – Saviez-vous que toutes les parties du conflit commettent des atrocités et que les organisations extrémistes, qui sont désormais très nombreuses, ne sont pas en dernière place ? Mais plutôt à la première sur ce point. Mais savez-vous ce qui nous inquiète le plus ?..

Question (Elkabbach coupant Poutine) – Religieuses, extrémistes, islamistes… ?

Vladimir Poutine – Oui, tout à fait. Ce sont des organisations liées directement à Al-Qaïda et il y en a une multitude. Personne n’essaie même plus de démentir cela. C’est un fait connu de tout le monde. Ce qui nous inquiète le plus, c’est que si nous agissons avec trop d’imprudence, la Syrie peut devenir une sorte de deuxième Afghanistan, un nid de terroristes totalement incontrôlable. D’ailleurs, c’est une menace pour les États européens également, parce que les extrémistes présents maintenant en Syrie vont se rendre un jour dans d’autres pays, y compris ceux d’Europe.

Question (Elkabbach) – Ce qu’on ne comprend pas c’est pourquoi vous, Vladimir Poutine qui voulez moderniser la Russie, vous continuez à soutenir, peut-être à donner des armes, à quelqu’un qui continue à massacrer son peuple et qui est comme Macbeth les mains couvertes de sang ? Comment ça se fait ? Et jusqu’à quand ?

Vladimir Poutine – Je vous donnerai une explication courte et facile à comprendre. Et je pense que la plupart des téléspectateurs et des auditeurs français me comprendront. Ce que nous craignons avant tout, c’est le démembrement de la Syrie à l’image de ce qui s’est produit au Soudan. Nous craignons que la situation y devienne similaire à celle que nous voyons aujourd’hui en Irak. Et nous craignons également que la Syrie devienne une sorte de nouvel Afghanistan. C’est pourquoi nous tenons à y conserver le pouvoir légitime, pour ensuite progressivement, avec la participation du peuple syrien et de nos partenaires européens et américains, réfléchir sur la façon de réformer cette société pour la moderniser et l’humaniser.

[Passage coupé]

Question (Bouleau) – Je voudrais vous poser une question sur votre pays, la Russie. Comment décririez-vous son régime politique actuel ? Certains le décrivent comme une Démocratie, tandis que d’autres affirment que la Russie est tellement vaste qu’elle a besoin d’un homme à la poigne de fer. Comment Vladimir Poutine définit-il le régime de Poutine ?

Vladimir Poutine – Le régime actuel n’est pas lié à une personne en particulier, y compris le président sortant. Nous avons des institutions politiques démocratiques habituelles, même si elles reflètent les besoins de la Russie. Lesquels ? L’écrasante majorité des citoyens russes ont tendance à compter sur leurs traditions, sur leur histoire et, si je puis dire, leurs valeurs traditionnelles. Je vois cela comme le fondement et un facteur de stabilité pour l’État russe, mais rien de tout cela n’est lié au Président en tant qu’individu. En outre, il convient de rappeler que nous n’avons commencé à introduire ces institutions démocratiques habituelles que récemment. Elles continuent d’évoluer.

Question (Bouleau) – Est-il possible d’être un opposant en Russie sans mettre en danger ses relations et sa réputation ou éviter la sanction du système judiciaire russe ?



 Question (Elkabbach) – Monsieur le Président, est-ce qu’on peut s’opposer à vous en Russie sans risque ? [Note OB : petit montage, la question était posée juste après]

Vladimir Poutine – Mais nous avons plein d’opposants, de nombreux partis d’opposition, nous avons tout récemment libéralisé la création de nouveaux partis politiques. D’ailleurs, plusieurs dizaines de partis sont apparus, ils ont participé aux élections municipales ou régionales.

[Passage coupé]

Question (Elkabbach) – Monsieur le Président, est-ce qu’on peut s’opposer à vous en Russie sans risque ? 

Vladimir Poutine – Si vous écoutez certaines de nos stations de radio ou regardez certaines de nos émissions de télévision, je vous assure que vous avez peu de chance de trouver quelque chose de semblable à ce genre d’opposition en France.

Question (Elkabbach) – Il y a toujours eu dans la période de la Russie, avec les tsars ou après, l’ordre et l’autorité. Est-ce qu’à l’époque d’Internet, un pays peut s’épanouir sans avoir toutes les libertés ? 

    [Note OB : c'est une bonne question à poser au Président qui a accueilli Edward Snowden]

Vladimir Poutine – Non, ce n’est pas possible. Et, d’ailleurs nous ne limitons pas Internet. Quoi qu’on fasse il se trouve tout de suite quelqu’un qui commence à chercher des violations de principes démocratiques. Y compris pour ce qui est d’Internet. Avons-nous limité Internet ? Non, à mon avis. Certains de nos contradicteurs vont affirmer cela, dire qu’il existe des limitations intenables. Lesquelles ? Par exemple, nous avons une interdiction de propagande du suicide et des méthodes de suicide, de l’utilisation de stupéfiants, de pédophilie – voilà nos interdictions. Qu’y a-t-il d’exagéré ?…

Question (Bouleau coupant Poutine) – Et de l’homosexualité qui est une chose très distincte de la pédophilie. La propagande en faveur de l’homosexualité a été interdite…

Vladimir Poutine – Non, ce n’est pas le cas. Nous n’avons pas de loi interdisant l’homosexualité, nous interdisons la promotion de l’homosexualité auprès d’un public de mineurs, ce sont deux choses tout à fait distinctes. Comprenez-vous ? Par exemple, certains États des États-Unis ont des lois, qui punissent pénalement les relations homosexuelles. Nous n’avons pas de peines de ce genre. Seulement quand il s’agit de propagande destinée à des mineurs, nous avons le droit de défendre nos enfants et nous allons le faire.



Question (Bouleau) – M. le président, j’aimerais qu’on parle de libertés publiques en Russie. Est-ce que, d’ici la fin de votre mandat en 2018, vous avez l’envie de fermer les camps de travail ? Il y a des gens dans ce pays qui sont condamnés non seulement à une peine de prison, mais à des camps de travail ce qui nous, en Occident, nous étonne. Les Pussy Riot, par exemple, ont été condamnées, me semble-t-il, à deux années de camp de travail avant que vous ne fassiez en sorte qu’elles ne soient libérées. Ce n’était pas une prison normale. Est-ce que vous allez fermer ces camps ?

Vladimir Poutine – Écoutez. Il ne s’agit pas de « camps » à proprement parler. Il s’agit d’endroit où les personnes sont, en effet, privées de liberté, mais peuvent mener une vie plus ou moins normale. Ce ne sont pas des prisons, où la personne, au contraire, n’a pas la possibilité de travailler. Une prison où l’individu ne peut pas travailler est justement la pire punition, et je ne pense pas que tous les condamnés doivent être placés dans ce type d’établissement. Je pense que c’est encore pire que les établissements que vous mentionnez.

[Note OB : dommage que Poutine n'ait pas placé là qu'il était contre la peine de mort, interdite en Russie depuis 1996 - ce qui est une petite différence avec la Chine ou les États-Unis, raison pour laquelle le Parlement russe a voté une résolution demandant au Parlement américain d'établir un moratoire sur la peine de mort]


Question (Elkabbach) – Qui vous a convaincu un jour que vous aviez une mission pour la Russie ? Que vous étiez destiné à vous occuper de la Russie ?

    [Note OB : Ben, BELZÉBUTH évidemment !!!  Admirez la tête que fait Poutine à 23'15 quand il entend ça...]

Vladimir Poutine – Pourquoi êtes-vous persuadé que je pense avoir une mission particulière ? J’ai la confiance de mes électeurs. Plus de 63 % ont voté pour moi. Je pense avoir le mandat me permettant de gérer la politique intérieure et extérieure de mon pays, et je travaillerai conformément à ce mandat.

 [Passage coupé]

Question (Elkabbach) — Avez-vous un modèle dans l’histoire de la Russie ? Êtes-vous guidé par la politique soviétique ou la politique russe ? 

[Note OB : mais pourquoi ne demande-t-il pas s'il est guidé par la politique nazie - pour être bien sûr... ?]

Vladimir Poutine — J’ai un grand amour et respect pour l’histoire et la culture russes. Mais le monde change, tout comme la Russie. La Russie est une partie du monde moderne, pas du passé, mais plutôt du monde moderne. Et je crois qu’elle jouera un rôle encore plus important à l’avenir que d’autres pays qui ne prennent pas soin de leurs jeunes, des nouvelles générations, de leurs enfants, et qui pensent qu’ils peuvent simplement se contenter du laisser-faire.

Question (Bouleau) – Et la dernière question, Monsieur le Président. En 2013, [le magazine] Forbes vous a classé comme la personne la plus puissante dans le monde. Avez-vous été flatté par ce titre ?

Vladimir Poutine — Vous savez, je suis adulte et je sais ce que signifie le pouvoir dans le monde moderne. Dans le monde moderne, la puissance est principalement définie par des facteurs tels que l’économie, la défense et l’influence culturelle. Je crois que sur le plan de la défense, la Russie est sans aucun doute l’un des chefs de file parce que nous sommes une puissance nucléaire et que nos armes nucléaires sont peut-être les meilleures dans le monde.

En ce qui concerne l’influence culturelle, nous sommes fiers de la culture russe : la littérature, les arts et ainsi de suite.

Quant à l’économie, nous sommes conscients que nous avons encore beaucoup à faire avant d’atteindre le sommet. Bien que, ces derniers temps, nous ayons fait d’énormes progrès et que nous soyons désormais la cinquième économie dans le monde par sa taille. C’est un succès, mais nous pouvons faire mieux.

Question (Elkabbach) – Vladimir Poutine, l’Histoire ne sait pas encore ce qu’elle retiendra des années Poutine. Elle attend et ces années s’écrivent. Qu’est-ce que vous voulez qu’il reste ?
 [Phrase coupée]
Voulez-vous qu’on se souvienne de vous comme d’un dirigeant démocratique ou autoritaire ?

 Vladimir Poutine – Eh bien, je voudrais être considéré comme quelqu’un qui a fait son maximum pour le bonheur et la prospérité de son pays et de sa nation.

Question (Elkabbach et Bouleau) – Merci beaucoup de nous avoir reçus tous les deux. Bon voyage en France ! Au revoir.

Vladimir Poutine – merci.

Traduction : Patrick pour www.les-crises.fr


P.S. merci de signaler les coquilles en commentaire, ainsi que les soucis de transcription (ou de passage coupés) afin qu’on corrige si besoin… Merci d’avance !

http://rutube.ru/video/877f88cfe29b561f09774e4a3379065e/?ref=logo

http://eng.kremlin.ru/news/22441

La transcription de l’interview de Vladimir Poutine en version intégrale : le scandale des coupes de TF1 : http://www.les-crises.fr/interview-poutine-scandale-des-coupes/

Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

June 6, 2014, 2:37 am

≫ Next: ROMÂNIA, ULTIMUL BAL de Adrian Păunescu

≪ Previous: La transcription de l’interview de Vladimir Poutine en version intégrale

$

0

0

Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

4 июня 2014 года, 22:20

Ключевые слова: внешняя политика, СМИ

1/3 Фото пресс-службы Президента РоссииВся подпись

В преддверии визита во Францию Владимир Путин ответил на вопросы автора и ведущего новостных программ радиостанции «Европа-1» Жан-Пьера Элькабаха и ведущего вечернего выпуска новостей телеканала TF1 Жиля Було. Запись интервью состоялась 3 июня в Сочи.

Мультимедиа

• Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF14 июня 2014 года 
• Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF14 июня 2014 года 

ВОПРОС (как переведено): Добрый вечер, господин Президент! Добрый вечер, Президент Путин! Большое спасибо, что принимаете радио «Европа-1» и канал TF1 в Вашей резиденции в Сочи для этой исключительной беседы.

В четверг вечером Вас будет принимать Президент Франсуа Олланд в Елисейском дворце, и на следующий день Вы будете участвовать в церемонии, посвящённой 70-летию высадки союзников, и отправитесь на пляжи Нормандии, Президент России будет участвовать в этих мероприятиях. Какие чувства у Вас это вызывает как у гражданина России, это приглашение?

В.ПУТИН: Это важное событие в жизни Европы, да и всего мира. Мы будем отдавать дань уважения тем, кто не позволил нацизму поработить европейские страны, и думается, что участие России в этом мероприятии является знаковым. Имея в виду, что Россия, страны антигитлеровской коалиции, Франция в том числе, были союзниками в этой борьбе за свободу, и наша страна сыграла важнейшую, если не решающую, роль в победе над фашизмом. Но мы никогда не забудем и бойцов французского Сопротивления, никогда не забудем тех, кто на советско-немецком фронте, на так называемом Восточном фронте, сражался вместе с нами – из числа граждан Франции. Мне кажется, что это то, что должно напоминать о прошлом, но способствовать выстраиванию отношений сегодня и помогать нам строить наши отношения в будущем.

ВОПРОС: Как раз вместе с Россией, естественно, у вас достойное место на пляжах Нормандии. До 40 лет Вы жили в Советском Союзе, Вы видели, как он распался, и Вы активно участвовали в возрождении России. Что Вы хотите, к чему Вы стремитесь? И Ваша стратегия российского пути – это стратегия диалога или экспансионизма и завоеваний?

В.ПУТИН: Не может быть в современном мире будущего у политики, которая основана на экспансионизме и каких-то завоеваниях. Разумеется, речь идёт о том, что Россия в современном мире и в будущем может быть и должна быть партнёром для наших традиционных стран – союзников в широком смысле этого слова. Мы этого хотим и к этому всегда будем стремиться, по-другому мы себе и не мыслим отношения с нашими соседями, да и со всеми странами мира.

ВОПРОС: Но Вы хотите быть защитником российской нации или символом российского национализма, Российской империи? Мы знаем, что Вы сказали, когда рухнул Советский Союз. Вы сказали, что это была самая страшная геополитическая катастрофа XX века. И Вы сказали, что тот, кто не сожалеет о распаде Советского Союза, у него нет души, но тот, кто хочет его восстановить, у него нет разума. У Вас есть разум. Что Вы предлагаете: российский национализм или империю Россию в прошлых границах?

В.ПУТИН: Ни российского национализма мы не будем поддерживать, ни империю не собираемся возрождать. Когда я говорил о том, что распад Советского Союза был одной из самых крупных гуманитарных катастроф, гуманитарных прежде всего, катастроф XX века, имел в виду что? Что в рамках Советского Союза все граждане вне зависимости от этнической принадлежности жили в одном едином государстве, а после распада СССР 25 миллионов русских людей неожиданно для себя вдруг оказались за границей. И вот это настоящая гуманитарная катастрофа. Это не политическая, не идеологическая катастрофа, это чисто гуманитарная проблема. Оказались разрезанными семьи, люди остались без работы, без средств к существованию, без возможности нормально общаться друг с другом. В этом проблема.

ВОПРОС: В том, что касается будущего. Вы хотите восстановить империю в прошлых границах или вы хотите продолжать развивать свою страну в своих границах?

В.ПУТИН: Мы хотим развивать свою страну, разумеется, в своих границах. Но, что очень важно, мы хотим, чтобы и мы, так же как и другие страны во многих регионах мира, использовали современные средства повышения своей конкурентоспособности, в том числе путём экономической интеграции. Что мы и делаем на постсоветском пространстве в рамках Таможенного союза и сейчас Евразийского союза.

ВОПРОС: Господин Путин, мы сейчас с Вами разговариваем, а соседняя страна, Украина, переживает настоящую войну. Это нельзя назвать по-другому. И сейчас прорусские силы хотят нарушить границы Украины. Кто их остановит и чего вы хотите?

В.ПУТИН: Я бы не называл их ни прорусскими, ни проукраинскими. Есть люди, которые имеют определённые права – политические права, гуманитарные права, и они должны иметь возможность эти права реализовать.

Вот на Украине до сих пор все, допустим, губернаторы назначались исключительно из столицы. После того как совершён был антиконституционный переворот в Киеве в феврале этого года, первое, что сделали новые власти, – заявили об отмене прав национальных меньшинств на использование родного языка. Всё это вызвало большую тревогу у людей, которые живут на востоке Украины.

ВОПРОС: Вы этого не допустили, но Вы хотите сказать, что мы сейчас вступаем в новую фазу «холодной войны»?

В.ПУТИН: Мы, надеюсь, не вступаем ни в какую новую фазу какой-то «холодной войны». Во-вторых, и я настаиваю на этом, люди, где бы они ни проживали, имеют определённые права и должны иметь возможность эти права отстаивать. Только в этом дело.

ВОПРОС: Есть ли опасность войны? Сейчас, в этот момент, мы видим танки, которые едут из Киева. Этот вопрос задают себе многие французы: появлялось ли у Вас искушение войти в Восточную Украину, ввести туда войска?

В.ПУТИН: У нас интервью, оно предполагает короткие вопросы и короткие ответы, но если вы наберётесь терпения и дадите мне одну минуту, я в течение минуты скажу, как мы это видим.

Видим мы это следующим образом. Что произошло? Был конфликт, возник конфликт на основе того, что бывший украинский президент отказался подписывать соглашение с Евросоюзом об ассоциации, и Россия занимала по этому вопросу определённую позицию. Мы считали, что в том виде, в котором предлагался этот документ, его подписывать действительно нецелесообразно и это нанесёт, в том числе России, определённый экономический ущерб. Имею в виду, что у нас с Украиной 390 различных экономических соглашений и Украина является членом зоны свободной торговли в рамках СНГ. И мы не могли в таком же режиме, как с членом зоны свободной торговли, дальше поддерживать с Украиной экономические отношения.

Мы об этом говорили и спорили с нашими европейскими партнёрами. Вместо того чтобы продолжать с нами этот спор легитимными, дипломатическими средствами, наши европейские друзья и друзья из Соединённых Штатов поддержали антиконституционный вооружённый захват власти. Вот что произошло. Мы не создавали этого кризиса, мы были противниками такого развития событий, но после того как произошёл антиконституционный переворот… Надо это признать, в конце концов…

ВОПРОС: Но сегодня, сегодня климат напряжённости. И на фоне этого Вы будете в Нормандии говорить о мире, а Барак Обама в то же время говорит о том, что нужно вооружаться в Европе.

В.ПУТИН: Замечательно. Надо всегда говорить о мире, но нужно понимать, в чём причина и суть кризиса. Так вот суть как раз в этом: нельзя нигде, а особенно на постсоветском пространстве, где не сложившиеся ещё государственные структуры, приводить к власти какие бы то ни было политические силы с помощью вооружённого переворота, антиконституционного.

Когда это произошло, то часть людей это признала и порадовалась, а часть людей, скажем, на востоке и юге Украины, с этим не хочет смириться. Нужно вести переговоры с теми людьми, которые не приняли этого переворота, а не посылать к ним танки, как Вы об этом сказали, и не расстреливать мирных граждан с самолёта, нанося ракетно-бомбовые удары по мирным объектам.

ВОПРОС: Но, господин Президент, США и Белый Дом говорят о том, что у них есть доказательства того, что Россия вмешалась в ситуацию на Украине, направляла туда свои  вооружённые формирования и поставляла оружие. У них есть доказательства. Вы верите в это?

В.ПУТИН: Если у них есть доказательства, то пусть они их представят. Мы видели, весь мир видел, как госсекретарь Соединённых Штатов демонстрировал в Совбезе ООН доказательства того, что в Ираке есть оружие массового уничтожения, помахивая пробиркой с каким-то стиральным порошком. В конце концов войска Соединённых Штатов вошли в Ирак, повесили Саддама Хуссейна, а потом выяснилось, что никаких средств массового уничтожения в Ираке не было и нет. Вы знаете, говорить – это одно, а иметь доказательства – это совершенно другое. Я вам ещё раз говорю: никаких Вооружённых Сил Российской Федерации…

ВОПРОС: То есть американцы врут сейчас?

В.ПУТИН: Они врут. Никаких Вооружённых Сил, никаких российских инструкторов даже на юго-востоке Украины нет. Не было и нет.

ВОПРОС: Вы не хотите присоединить к себе Украину и вы никогда не пытались дестабилизировать ситуацию там?

В.ПУТИН: Мы этим никогда не занимались и не занимаемся. Украинским властям сегодняшним нужно наладить диалог со своим собственным населением, и не с помощью оружия, танков, самолётов и вертолётов, а с помощью переговорного процесса.

ВОПРОС: Новый Президент Украины избран демократическим путём 25 мая, это господин Порошенко. Признаёте ли вы его легитимность?

В.ПУТИН: Я уже говорил об этом, хочу повторить: мы с уважением будем относиться и относимся к выбору украинского народа и будем работать с украинскими властями.

ВОПРОС: То есть если Вы с ним встретитесь 6 июня в Нормандии и если Президент Франсуа Олланд поможет тому, чтобы эта встреча состоялась, Вы пожмёте ему руку? Вы будете с ним говорить?

В.ПУТИН: Знаете, я не собираюсь ни от кого бегать. Президент Олланд был настолько любезен, что пригласил меня как представителя России на эти торжественные мероприятия – трагические, печальные и в то же время торжественные. Я с удовольствием принимаю это приглашение и благодарен Президенту за его жест. Но там есть и другие гости, я не собираюсь ни от кого бегать и буду, конечно, со всеми общаться.

ВОПРОС: Но Вы встретитесь с Порошенко? Вы сказали, что сможете работать с ним при условии, что он не будет под слишком сильным влиянием США.

В.ПУТИН: Я так не говорил, что он не должен быть под сильным влиянием США. Он может находиться под влиянием кого угодно. За него люди проголосовали, и это его выбор, как строить свою политику. Если он хочет находиться под сильным влиянием кого бы то ни было, пусть находится.

ВОПРОС: Но признаёте ли вы суверенитет Украины и её нейтральность в отношениях между Россией и Западом?

В.ПУТИН: Конечно. Мы признаём и суверенитет, и, более того, мы бы, наоборот, очень бы хотели, чтобы Украина и ощущала себя суверенным государством. Ведь вхождение в любые военные блоки, в любые жёсткие интеграционные объединения означает потерю известной степени суверенитета. Но если страна выбирает такой путь и хочет потерять часть своего суверенитета – её дело.

Но когда мы говорим об Украине и военных блоках, то, конечно, нас это не может не беспокоить, потому что в этом случае, если, скажем, Украина присоединяется к НАТО, военная инфраструктура  вплотную подходит к российским границам, и мы не можем быть к этому безразличны.

ВОПРОС: Господин Президент, российские войска аннексировали Крым несколько недель назад. Вернёте ли вы его?

В.ПУТИН: Это заблуждение, что российские войска аннексировали Крым, российские войска ничего не аннексировали. Не буду скрывать….

ВОПРОС: Но Крым сейчас рисуют на карте России, как рисовали раньше в школе, сейчас это часть России. Аннексия это или возвращение? Какое слово нужно использовать?

В.ПУТИН: Если Вы позволите мне закончить фразу, то, мне кажется, будет понятно, что я имею в виду.

Так вот, российские войска находились в Крыму в соответствии с международным договором о наличии там российской военной базы. И российские войска действительно помогли жителям Крыма провести референдум о своей независимости и желании присоединиться к Российской Федерации. И никто не имеет права отказать этим людям в том, чтобы они реализовали право, предусмотренное статьёй первой Устава Организации Объединённых Наций, – право наций на самоопределение. 

ВОПРОС: То есть Крым вы не вернёте? Крым ваш, это Вы хотите сказать?

В.ПУТИН: Крым в соответствии с волеизъявлением людей, которые живут на этой территории, является частью Российской Федерации, субъектом России.

Я хочу, чтобы было совсем понятно и совсем откровенно. Мы вели диалог с нашими партнёрами – и с европейцами, и с американцами, повторяю ещё раз, исключительно дипломатическими, мирными средствами.

Нам ответили на эти наши попытки вести диалог таким способом и договориться о приемлемых решениях поддержкой государственного антиконституционного переворота на Украине, и дальше у нас не было никаких гарантий в том, что Украина завтра не станет частью Североатлантического военного блока.

В этих условиях позволить, чтобы историческая российская территория с преимущественным этническим русским населением ушла вот туда, в какой-то международный военный альянс, притом что сами жители Крыма хотят быть частью России, – извините меня, по-другому мы просто поступить не могли.

ВОПРОС: Итак, Франсуа Олланд пригласил Вас во Францию, в Париж, в Нормандию. Вы с ним уже хорошо знакомы. Можно ли двигаться дальше и можно ли сказать, что между вами доверительные отношения?

В.ПУТИН: Думаю, да.

ВОПРОС: Вы думаете или Вы уверены?

В.ПУТИН: До сих пор я так считал. Я не вижу оснований думать иначе. У нас добрые, очень хорошие межгосударственные отношения, и нам ещё многое нужно сделать в плане расширения экономических связей. Но всегда были очень доверительные личные отношения, что помогает вести и служебные дела. Надеюсь, это и сохранится.

ВОПРОС: Вы говорите о доверительных отношениях – и о военных, и экономических. Вы уже заплатили больше миллиарда евро за два вертолётоносца «Мистраль», и российские моряки должны приехать в Сен-Назер через несколько дней. Вы дали им такое разрешение – поехать во Францию?

В.ПУТИН: Да. конечно. Я надеюсь, что мы в цивилизованном мире живём, и все будем исполнять свои обязательства, в том числе и контрактные обязательства. Но я слышал много разговоров по поводу того, что есть мнение не передавать России эти корабли. Вы знаете, у нас в России было много противников этого контракта, и их достаточно много. Но если Франция решит не передавать, значит, это её решение, тогда верните деньги, но это не даст нам возможности, конечно, развивать отношения в военно-технической сфере. А так, в целом мы готовы и к расширению нашего взаимодействия, и к новым заказам даже, может быть, если на то будет воля наших французских партнёров.

ВОПРОС: Несмотря на внешнее давление, вы просите Францию поставить эти вертолётоносцы, а если Франция это сделает, вы, возможно, разместите и другие заказы, так?

В.ПУТИН: Мы рассчитываем на то, что наши французские партнёры будут выполнять контрактные обязательства, и если это произойдёт так, как мы договаривались, то мы не исключаем каких-то новых заказов, и не обязательно в сфере военного судостроения – и в других сферах тоже.

В целом у нас очень неплохо развиваются эти отношения, и мы хотели бы и готовы их развивать дальше. В области авиации, судостроения, по другим направлениям. Мы очень хорошо сотрудничаем в космосе, в Куру.

ВОПРОС: Франция, по Вашему мнению, это суверенная и независимая держава, к которой прислушиваются? Каково Ваше отношение к Германии? По сравнению с Германией?

Вы говорите с Ангелой Меркель по-русски и по-немецки, а Франсуа Олланд не знает русского языка, Вы не знаете французского. Можно ли сказать, что вы говорите на одном языке?

В.ПУТИН: Это не мешает нам (незнание с моей стороны французского и русского со стороны Франсуа) говорить, по сути, на одном языке, даже через переводчиков, мы хорошо понимаем друг друга.

Что касается уровня суверенитета, повторяю, любая страна, вступающая в определённые военные союзы, добровольно передаёт часть своего суверенитета наднациональным органам. Для России это неприемлемо. Что касается других стран, это не наше дело, сами страны должны определять, как действовать и как поступать.

Но в этой связи мне вспоминаются и традиции голлизма, вспоминается и генерал де Голль, который защищал суверенитет Франции. Мне кажется, что это достойно уважения.

Есть и другой пример, пример Миттерана, который говорил о европейской конфедерации, кстати говоря, с участием России.

Мне представляется, что ничего ещё не потеряно, имею в виду будущее Европы.

ВОПРОС: Я хотел бы поговорить о США. Через несколько дней Вы встретитесь с Бараком Обамой, Вы будете за несколько метров от него. Но похоже, что он не хочет с Вами разговаривать. Как будет происходить эта встреча, как будут развиваться отношения между самой богатой страной мира и самой крупной страной мира? Как Вы можете не разговаривать, ведь есть потребность в этом, ведь война недалеко?

В.ПУТИН: Во-первых, Вы преувеличиваете насчёт того, что война недалеко. Вы какой-то такой агрессивный журналист. Откуда Вы взяли, что война недалеко, зачем Вы нас всех пугаете?

ВОПРОС: Потому что Украина рядом.

В.ПУТИН: Ну и что?

ВОПРОС: Именно там идёт война. И когда говорим, то об этой войне, она как раз рядом.

В.ПУТИН: Там идёт карательная операция центральных властей против своего народа. Это не война между государствами, это разные вещи.

ВОПРОС: Она должна быть прекращена? Вы считаете, что её необходимо быстро прекратить?

В.ПУТИН: Считаю, что у господина Порошенко есть уникальный шанс: у него пока руки не испачканы кровью, и он может приостановить эту карательную операцию и начать прямой диалог со своими гражданами на востоке и юге своей страны.

Что касается отношений с Обамой (я не забыл этот вопрос), у меня нет оснований полагать, что он совсем не хочет общаться с Президентом России, но, в конце концов, это его выбор. Я всегда готов к диалогу и думаю, что диалог – это лучший способ навести мосты. До сих пор мы с ним общались, созванивались, говорили по телефону.

ВОПРОС: Сейчас у вас проблемы в отношениях между Россией и США. Это проблемы в отношениях двух держав или проблемы в отношениях двух людей – Барака Обамы и Владимира Путина?

В.ПУТИН: Проблемы между странами всегда есть, тем более между такими крупными странами, как Россия и Соединённые Штаты. Они всегда были, но я не думаю, что их нужно доводить до какого-то крайнего предела. Во всяком случае, это не наш выбор. Я готов к общению со всеми своими партнёрами, в том числе и с Президентом Обамой.

ВОПРОС: Так Вы готовы разговаривать и Вы сожалеете о том, что это не происходит? Но у Вас нет ощущения, что Америка сейчас хочет окружить Россию, ослабить Вас лично, Владимира Путина, и, возможно, изолировать Вас на международной арене? Вы сегодня очень вежливо разговариваете, но Вы видите реальность.

В.ПУТИН: Я вижу реальность. Но Вы же сами сказали, что Россия – самая большая страна в мире по территории. Окружить её очень сложно. А потом, мир настолько быстро меняется, что даже виртуально это сделать практически невозможно.

Мы, конечно, видим попытки администрации США надавить на своих союзников, используя свои явные лидерские позиции в западном сообществе, для того чтобы повлиять на политику России.

Политика России будет проводиться исключительно исходя из наших национальных интересов. Мы, конечно, учитываем мнение наших партнёров, но будем руководствоваться интересами российского народа.

ВОПРОС: Господин Президент, это очень удобный случай, что Вы 6 июня встретитесь с Обамой. Если бы Вы встречались с Хиллари Клинтон, возможно, всё было бы хуже. Она несколько дней назад сказала, что то, что делает Россия в Восточной Европе, похоже на то, что делал Гитлер в 30-е годы.

В.ПУТИН: С женщинами лучше не спорить и лучше не вступать с ними в пререкания. Но госпожа Клинтон и раньше не отличалась особым изяществом в выражениях. Ничего, мы с ней встречались после этого и мило беседовали на различных международных мероприятиях. Думаю, что и в этом случае можно было бы найти общий язык. Когда люди переходят определённые границы приличия, это говорит не об их силе, а об их слабости. Но для женщины слабость – это не самое плохое качество.

ВОПРОС: Про женщин – нужно их уважать, конечно, я уверен, что Вы их уважаете. Вы считаете, что она зашла далеко, и во многих СМИ очень много карикатур появляется по этому вопросу, в том числе с Вашим участием. Какова Ваша первая реакция: гнев, желание наказать или посмеяться? Мы никогда не видели, как Вы смеётесь.

В.ПУТИН: Я как-нибудь доставлю себе и вам это удовольствие, мы вместе с вами посмеёмся ещё неоднократно над хорошей шуткой. Но когда я вижу какие-то крайние высказывания, повторяю, я вижу, что у людей просто больше нет аргументов, а это не самый лучший аргумент – крайние высказывания.

Что касается политики самих Соединённых Штатов, то не секрет, что самую агрессивную, самую жёсткую политику в защиту своих собственных интересов (так, как понимают это американские руководители) проводят именно Соединённые Штаты, причём из года в год.

Наших войск за границей нет практически, российских, – американские войска везде за границей, везде во всём мире американские военные базы, и они везде принимают участие в решении судеб других народов, находясь за тысячи километров от своей собственной границы. Поэтому упрекать нас в том, что мы что-то нарушаем, – это очень странно со стороны наших американских партнёров.

ВОПРОС: Но вы сделали какие-то усилия по поводу военного бюджета, и на данный момент Президент России, принимает ли он какие-то особые решения по безопасности и обороне? Поскольку общий климат опасен.

В.ПУТИН: Да, по поводу военного бюджета. Так, для справки (не все это знают, специалисты знают, но не все): военный бюджет Соединённых Штатов Америки, о которых мы только что говорили, превышает военные бюджеты всех стран мира, вместе взятых. Так кто проводит агрессивную политику?

Что касается нашего [военного] бюджета. Он у нас в процентном отношении к ВВП практически не увеличивается – небольшое [увеличение], на десятую долю процента. Но мы хотим перевооружать свою армию и флот на современной высокоинтеллектуальной базе, сокращать количество и улучшать качество. У нас есть целая программа, она не вчера возникла, эта программа перевооружения, не в связи ни с какими событиями на Украине. Это плановая работа, и мы будем это делать.

ВОПРОС: Господин Президент, Президент Сирии Башар Асад только что был переизбран вновь на пост Президента без каких-либо усилий. Вы можете на него повлиять? Почему Вы не попросите его прекратить те зверства, которые творит его армия, прекратить бороться с собственным народом?

В.ПУТИН: Зверства там творятся со всех сторон. И не в последнюю, а может быть, в первую очередь со стороны экстремистских организаций, которые в большом количестве расплодились в Сирии. Нас знаете что больше всего беспокоит?

ВОПРОС: Религиозные, исламистские…

В.ПУТИН: …организации, связанные напрямую с «Аль-Каидой». Их там полно. Это даже уже никто не отрицает. Это общеизвестный факт. Но нас больше всего беспокоит, что Сирия может превратиться, если мы будем действовать неаккуратно, в какое-то подобие Афганистана, в рассадник, в абсолютно неуправляемый рассадник террористической угрозы, кстати говоря, в том числе и для европейских государств. Потому что вот эти экстремисты, которые сегодня там сидят, рано или поздно переберутся в другие страны, в том числе и в Европу.

ВОПРОС: Мы не совсем понимаем, почему Вы, Владимир Путин, хотите модернизировать Россию, но Вы поддерживаете человека, который убивает своё население, который покрыт кровью. Как это может быть?

В.ПУТИН: Объясню очень просто и доходчиво и надеюсь, меня большинство французских зрителей и слушателей поймёт. Мы очень боимся распада Сирии, так же как это произошло, допустим, в Судане. Мы очень боимся ситуации, которая может там сложиться, такая же, как в Ираке, и очень боимся превращать Сирию в какое-то подобие Афганистана. Вот почему мы хотим сохранить легальную власть и потом постепенно вместе с сирийским народом, вместе с нашими партнёрами в Европе и Соединённых Штатах думать о том, как преображать это общество для того, чтобы делать его более современным, более жизнеспособным и более гуманистическим.

ВОПРОС: Я хотел бы поговорить о вашей стране, о России. Как бы Вы описали политический режим, который сейчас в России? Некоторые говорят, что это демократия, некоторые говорят, что это огромная территория, поэтому нужна жёсткая рука. Как Владимир Путин определяет то, что называют режимом Путина?

В.ПУТИН: У нас нет никакого режима, связанного с конкретным человеком, в том числе и с действующим Президентом. У нас совершенно стандартные демократические государственные институты, которые, конечно, имеют какую-то свою собственную специфику. В чём эта специфика заключается? Она заключается в том, что подавляющее большинство наших граждан склонны опираться на свои исторические традиции, на свою историю и, если можно так сказать, на традиционные ценности.

На мой взгляд, это является определённым фундаментом, элементом устойчивости российской государственности. Но в этом нет ничего особенного, в этом нет ничего такого, что связано персонифицированно с личностью Президента. И, кроме всего, надо не забывать, что совсем недавно у нас начали внедряться демократические стандарты и институты. Этот процесс находится в состоянии постоянного развития.

ВОПРОС: Можно ли быть оппозиционером в России и не рисковать своими связями, своей репутацией, избежать наказания российским правосудием?

В.ПУТИН: У нас полно оппозиционеров, у нас большое количество оппозиционных партий, мы совсем недавно либерализовали регистрацию политических партий, у нас уже десятки партий, которые принимают участие в муниципальных и региональных выборах.

ВОПРОС: Но можно быть оппозиционером, личным оппозиционером Владимиру Путину и избежать рисков?

В.ПУТИН: Если послушаете некоторые наши радиостанции, посмотрите некоторые телевизионные передачи, то, я Вас уверяю, Вы ещё вряд ли найдёте какой-то аналог подобной оппозиционной деятельности во Франции.

ВОПРОС: Да, конечно, в России всегда были такие периоды порядка и авторитарной власти, но в эпоху интернета может ли страна развиваться, ограничивая свободы?

В.ПУТИН: Это невозможно, мы и интернет не ограничиваем.

Вы знаете, что мы ни делаем, сразу кто-то пытается найти какой-то элемент, противоречащий принципам демократии, в том числе и в интернете. Есть у нас ограничения или нет? Я считаю, что нет. Некоторые наши оппоненты говорят: «Нет, это невозможные ограничения!» Какие у нас ограничения? У нас, например, есть ограничения, связанные с запретом пропаганды в интернете способов самоубийства, пропаганды наркотиков, педофилии – вот у нас какие запреты. Что здесь такого?

ВОПРОС: И гомосексуальности. Но это другое дело, это не педофилия.

В.ПУТИН: Это не так, у нас нет запрета на гомосексуальность. У нас есть запрет на пропаганду гомосексуализма среди несовершеннолетних. Это разные вещи, понимаете?

В Соединённых Штатах, о которых мы говорили, есть в некоторых штатах уголовная ответственность за гомосексуализм. У нас нет вообще никакой ответственности. Есть запрет на пропаганду гомосексуализма среди несовершеннолетних. Мы вправе защищать своих детей, и мы будем это делать.

ВОПРОС: Мы хотим поговорить об окончании Вашего президентского срока в 2018 году. Мы хотели бы поговорить о рабочих лагерях. Эти вещи нас на Западе удивляют. Допустим, Pussy Riot были проговорены к рабочим лагерям, это не была нормальная тюрьма. Закроете ли Вы эти лагеря к концу Вашего срока?

В.ПУТИН: Это не лагеря, это зоны, где люди ограничены в свободе, но они могут жить более или менее нормальной человеческой жизнью. Это не тюрьмы, в которых человек не может заниматься трудовой деятельностью.

Вообще тюрьма, где человеку запрещено заниматься трудовой деятельностью, – это самый худший способ наказания. И я не думаю, что мы должны всех людей переместить в такие учреждения, где человек лишается свободы. Я думаю, что это гораздо хуже, чем то, о чём Вы сказали.

ВОПРОС: Кто убедил Вас в том, что у Вас есть особая миссия для России?

В.ПУТИН: Откуда Вы взяли, что я считаю, что у меня есть какая-то особая миссия? У меня есть доверие моих избирателей – за меня проголосовало свыше 63% избирателей Российской Федерации. Я считаю, что у меня есть общенациональный мандат на проведение внутренней и внешней политики, и я в соответствии с этим мандатом буду исполнять свои обязанности.

ВОПРОС: Вы считаете, что у Вас есть какой-то пример в истории России? Вы ориентируетесь на советскую или российскую модель?

В.ПУТИН: Я с большим уважением и любовью отношусь к отечественной истории и культуре. Но мир развивается, и Россия развивается вместе с миром. Россия – часть современного мира, не вчерашнего, а современного, и я думаю, что у неё даже большее будущее, чем у некоторых других стран, которые не могут позаботиться о своих молодых людях, о поколениях своих нарождающихся, о своих детях, думают, что это всё можно пустить на самотёк.

ВОПРОС: Последний вопрос, господин Президент. Американский журнал Forbes назвал Вас в 2013 году самым влиятельным человеком мира. Вам это польстило?

В.ПУТИН: Вы знаете, я взрослый человек, я в состоянии понять и понимаю, что такое влияние в современном мире. В современном мире влияние прежде всего определяется такими факторами, как экономика, оборона и гуманитарные влияния.

Полагаю, что касается обороноспособности России, то в этом смысле наша страна является, безусловно, одним из лидеров в мире, потому что это ядерная держава, и по качеству нашего ядерного оружия мы, пожалуй, реально занимаем, может быть, даже первое место в мире – по качеству.

Что касается гуманитарного влияния, то это тоже предмет нашей гордости – имею в виду великую русскую культуру, литературу, живопись и так далее.

Что касается экономики, то мы реально отдаём себе отчёт в том, что нам ещё нужно очень многое сделать, чтобы занять какие-то лидирующие позиции, хотя за последнее время мы сделали большие шаги вперёд, мы превратились в пятую экономику мира. Это, в общем, для нас успех, но этого недостаточно.

ВОПРОС: Владимир Путин – история ещё не знает, что останется от этих лет, от эпохи Путина. Что бы Вы хотели, чтобы осталось? И хотели бы Вы, чтобы Вас считали потом демократом или человеком, который вышел из авторитарной системы?

В.ПУТИН: Я бы хотел, чтобы меня считали человеком, который сделал максимум, на что он был способен, для счастья и процветания своей собственной страны, для своего народа.

РЕПЛИКА: Большое спасибо. И прекрасной поездки во Францию, господин Президент. До свидания!

В.ПУТИН: Спасибо.

4 июня 2014 года, 22:20

Ключевые слова: внешняя политика, СМИ

ROMÂNIA, ULTIMUL BAL de Adrian Păunescu

June 8, 2014, 8:42 am

≫ Next: Claudio Mutti [/]Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco

≪ Previous: Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

$

0

0

ROMÂNIA, ULTIMUL BAL
       de Adrian Păunescu

În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi "români de pretutindeni".

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

O replică indirectă la această disperare de om bătrân.

Pieri-vor românii?

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 07.06.2014 | 9 comentarii

Simplu: geţii sunt nemuritori!

Dacă mi s-ar cere să definesc printr-un singur termen starea societăţii româneşti de azi aş spune fără să ezit: disperarea.
Dovada că diagnosticul e corect o constituie faptul că el se regăseşte la ambele nivele ale societăţii, atât la elită cât şi la omul de rând.
Când spun „elită” am în vedere, desigur, nu falsa elită, cea care s-a autoproclamat astfel, ci elita reală, oamenii de adevărată valoare, cei ce nu-şi consumă valoarea în interes propriu (deci meschin, situaţie care anulează din start valoarea), cei ce se simt legaţi organic de poporul lor pentru binele căruia sunt hotărâţi să dea tot ce pot – şi pot mult, fiind valori autentice. E drept că aceştia sunt aproape sau chiar total necunoscuţi, ei neapărând la televizor, lor neorganizându-li-se întâlniri cu publicul, cărţile lor, atunci când reuşesc, cu greu, cu sacrificii chiar, să apară, fiind marginalizate, ferite de ochii cititorului condamnat să citească doar ceea ce i s-a programat să afle.
Când spun „omul de rând” am în vedere funcţionarul mereu terorizat de teama că va fi „disponibilizat” (pseudonimul fardat al crudei dări afară, lăsării pe drumuri), părintele cu copii la şcoală, într-un învăţământ ale cărui nesfârşite „reforme” se fac vizibil în vederea destructurării lui, bolnavul (şi cine e perfect sănătos?) care nu poate ajunge, nu la Viena, unde unii îşi tratează guturaiul, ci în orăşelul în care, de altfel, nici nu mai are ce căuta pentru că, prin „reforma sănătăţii”, spitalul a fost desfiinţat.
Ceea ce domină azi cu autoritate şi elita şi mulţimea este disperarea. Nimeni, nici de jos, nici de sus (adică de pe margine, de acolo de unde elita reală a fost plasată), nu mai vede o cale de ieşire.
Şi cele mai corecte calcule acolo duc: descreşterea demografică, distrugerea planificată a economiei, acuta criză morală, corupţia generalizată (în curând poporul român va fi o minoritate, majoritatea lui aflându-se în puşcării), cedarea pe nimic (adică pe şpăgi uriaşe) a bogăţiilor subsolului, fracturarea scoarţei terestre şi otrăvirea mediului etc. etc.
Cum să nu fii disperat?
Trebuie să fii inconştient ca să mai ai o speranţă.
E clar ca lumina zilei că poporul român este condamnat pieirii.
Deşi…
Personal, şi garantez că nu sunt câtuşi de puţin inconştient, am nu o speranţă, ci o certitudine: poporul român nu are cum să piară.
Convingerea geţilor că sunt nemuritori este interpretată de toţi exegeţii drept credinţa lor, asemenea celei creştine, în nemurirea sufletului.
Eu sunt sigur că geţii prin aceasta înţelegeau şi altceva. Ei ştiau că, la nivelul individual, fizic sunt muritori ca toţi oamenii, dar ca etnie erau convinşi că sunt nemuritori. Iar istoria a dovedit-o cu vârf şi îndesat. Geţii nu au pierit sub ocupaţia romană. Nu au pierit nici în acel mileniu, pentru cercetători obscur, pentru ei infernal, al năvălirilor neîntrerupte. Nu au pierit nici în mileniul următor, sub jugul imperiilor, otoman, ţarist şi habsburgic, mai perfecţionate dar cu nimic mai blânde decât năvălirile barbare. Nu au pierit nici în cele două conflagraţii ale căror obiective îl cuprindeau şi pe acela al dispariţiei naţiei române.
Nici noua ofensivă împotriva românilor, oricât s-ar sofistica, nu poate ajunge până în acel punct mistic din care românii să piară.
De ce?
Simplu: geţii sunt nemuritori!

Nota redacției: Textul de mai sus, luat de pe site, aparține Anonimului Transilvan, unul dintre cei mai avizați susținători ai tezei clasice privind romanizarea Daciei, a dacilor, deloc sinonimă cu extincția geților! Domnia sa a afirmat de mai multe ori pe acest site că romanitatea limbii noastre merge pereche cu caracterul dominant geto-dacic al etnogenezei noastre, în sensul că dpdv bologic, genetic, componenta din substratul dacic este dominantă și definitorie! Suntem daci, daci romanizați! Ce înseamnă că suntem romanizați? La nivelul moștenirii biologice, genetice, rămâne de stabilit ponderea acestei componente romanice, latine, deloc neînsemnată. La nivel lingvistic ea este dominantă, limba română este o limbă romanică, probabil cea mai apropiată de latină, latina populară, se bine înțelege. Pentru detalii, a se citi intervențiile anterioare ale celor doi mari anonimi, transilvan și basarabean!

Dumnezeu să-i înzilească pe amândoi!

Claudio Mutti [/]Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco

June 8, 2014, 9:06 am

≫ Next: Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu

≪ Previous: ROMÂNIA, ULTIMUL BAL de Adrian Păunescu

$

0

0

Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco

Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012. [Mai precis? unde, organizat de cine?? d.c.]

Prima mea întâlnire cu numele lui Jean Parvulesco datează din 1974, când eram obiectul atenţiei aceloraşi judecători italieni care, în cadrul unei anchete politice, se interesau şi de acest misterios român care chema la pregătire pentru aşa-zisa Endkampf (un cuvânt foarte suspect în ochii vânătorilor de vrăjitoare, care, în ortografierea lor, devenea endekampf) (1).
După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2).
Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii.
Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa:

1. “Marele Continent” eurasiatic este unul şi indivizibil, “de la Atlantic la Pacific”.
2. Politica europeană a Rusiei sovietice nu trebuia deci să fie decât una de unitate continentală, solidară cu o Europă integrată în jurul Franţei şi Germaniei.
3. Unitatea Marelui Continent eurasiatic trebuie să fie urmărită, de asemenea, prin intermediul punerii în aplicare a unei structuri de relaţii economice şi politice cu Africa, lumea arabă, Japonia, Indonezia.
4. Inamicul fundamental al unităţii geopolitice eurasiatice rămân Statele Unite.
5. Misiunea istorică a Rusiei nu s-a terminat, ea abia începe.

Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa.
Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti.
Pentru a-şi susţine afirmaţia, Parvulesco evocă mărturia romanului Incognito al lui Petru Dumitriu, care a apărut în 1962 la Éditions du Seuil.
Petru Dumitriu (1924-2002) a fost un romancier român, a cărui capodoperă, Cronica de familie, a fost şi ea publicată în Franţa de către Seuil, în 1959. În 1960, călătorind în Germania de Est, el a trecut clandestin în Berlinul de Vest şi a cerut azil politic autorităţilor franceze, care l-au refuzat; în schimb, a obţinut acest azil în Germania Federală. După aceea, el a trăit la Frankfurt şi la Metz, unde a murit în 2002.
Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn.
În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă.
Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma.
Jean Parvulesco nu este singurul care a vorbit despre o “schimbare interioară” produsă în România prin acţiunea Fratelui Ioan, adică a Părintelui Ivan.
Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3).
După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau:
“Jean Pîrvulescu, fiul lui Ioan şi al Mariei, născut în 29 septembrie 1929 la Piteşti, ultimul domiciliu la Craiova, str. Dezrobirii nr. 25. În 1948 a dispărut de la domiciliul său şi a trecut fraudulos frontiera; în 1950 el a scris de la Paris, Franţa, apropiaţilor din Republica Populară Română. În 1956 s-a semnalat că, împreună cu spionul Ieronim Ispas, era pe cale să vină în România sub pretextul repatrierii, în misiune de spionaj. În caz că este identificat, el trebuie arestat” (4).
Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde.
Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie.
“La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5).
Ecourile acestor evenimente din România (se vorbeşte despre “psihoza Maglavit”) l-au condus pe Emil Cioran să-şi schimbe părerea despre scepticismul poporului român şi să spere într-un viitor mare fenomen spiritual şi politic. “Nu putem spune, scrie Cioran, ce va fi; dar putem spune că dacă nu se naşte, suntem o ţară condamnată” (6).
Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii.
Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan.
În ceea ce-l priveşte pe Cioran, Parvulesco spunea într-o discuţie cu Michel d’Urance apărută în Éléments: “Port încă în mine doliul atroce pe care l-am simţit în faţa înspăimântătoarei automutilări pe care Cioran a aplicat-o geniului său profund, inspiraţiei sale cele mai adânci, pentru a se face relativ admis banchetului nunţii democratico-marxiste de după război – care era atunci la apogeu. Nihilismul lui Cioran, atât de departe cât putea fi el dus, nu reprezentase niciodată o alegere doctrinară, nefiind decât semnul exacerbat al unei constatări a dezastrului în care căzuse civilizaţia europeană aflată la capătul drumului ei” (7).
Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle.
În Spirala profetică el se întreabă: “care sunt raporturile încă prezente şi raporturile viitoare între opera lui René Guénon şi cea a lui Michel Vâlsan? A existat, există, de la una la cealaltă continuarea aceluiaşi minister, exclusiv, sau opera lui Michel Vâlsan apare sau ar începe să apară ca propoziţia sau fructul ardent al unei specificări deja diferenţiate?” (Spirala profetică, p. 75). În orice caz, Parvulesco era convins de “existenţa unei convergenţe ascuse dar foarte profunde între învăţătura lui René Guénon şi dimensiunile confidenţiale, chiar oculte, ale acţiunii istorice şi transistorice întreprinse de Charles de Gaulle (…)” (8).

Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile.
Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger.
Singurul compatriot pe care Parvulesco l-a citat în această listă este „Basile Lovinesco”, adică Vasile Lovinescu (1905-1984), care ne-a lăsat exegeza ermetică a legendei Meşterului Manole.
De altfel, atunci când în Spirala profetică citim fraza despre „remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (12), ne vine în minte, evident, Vasile Lovinescu, cu eseul său despre Dacia hiperboreeană, scris sub pseudonimul de Geticus, care a apărut iniţial în franceză, în mai multe numere ale revistei Études traditionnelles, între anii 1936-1937.
În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”.
Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13).
El ne spune, de asemenea, că toate marile romane româneşti scrise de Eliade înainte de război „dau seama, în mod patetic, de procesul acestei generaţii (adică a „noii generaţii” române dintre cele două războaie mondiale), de mari mistici sacrificaţi într-un plan providenţial foarte ocult şi care au suferit, într-un fel, încercarea une morţi sângeroase, până la a o atrage asupra lor în mod inexorabil” (14).
Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15).
Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia.
Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena, iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco:
Pe vântiri ascult
Orficul tumult
(…)
Oh, mă cheamă-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Şi-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…

Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui:
exposé sur les hauts vents
un orphique tumulte j’entends

quand elle dresse soudain sa lyre,
la fille verte de mon délire

Una, et qu’en moi se tend
la pierre rouge de son sang.

În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă.
În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16)
Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17)
Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18).
În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier.
Dar trebuie spus, de asemenea, că în Dacia s-au găsit numeroase inscripţii dedicate Dianei (Diana regina, adevărată şi bună, melifica), cu care a fost identificată o divinitate traco-getică.
Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco.
Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade.
Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei.
Cine este deci această Diana celebrată de Jean Parvulesco? După cum spune el, am putea s-o identificăm cu misterioasa “femeie acoperită de soare, cu luna la picioare şi încoronată de douăsprezece stele” (19) care se află în centrul viitoarei civilizaţii imperial eurasiatice.
Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20)
Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”.

* Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.)

1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231.
2. Fiasconaro e Alessandrini accusano, cit., p. 142.
3. André Paléologue, Le renouveau spirituel du “Buisson Ardent”, “Connaissance des Religions”, avril 1990, p. 132.
4. Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. [Direcţia de Informaţii Externe] 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucarest 1997, p. 42.
5. H. Sanielevici, Rasa lui Petrache Lupu din Maglavit, “Realitatea Ilustrată”, IXe année, n. 447, 14 août 1935.
6. E. Cioran, Maglavitul şi cealaltă Românie, “Vremea”, VIIIe année, n. 408, 6 octobre 1935, p. 3.
7. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, “Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.
8. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, Guy Trédaniel, Paris 1986, p. 76.
9. Jean Robin, René Guénon. La dernière chance de l’Occident, Guy Trédaniel, Paris 1983, p. 9.
10. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, Guy Trédaniel, Paris 1985, p. 211.
11. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, cit., p. 335.
12. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, cit., p. 325.
13. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 255-256.
14. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 324-325.
15. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, p. 325.
16. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, “Prodromos”, 7, juillet 1967, p. 21.
17. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 325-326.
18. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 328.
19. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, cit., p. 53.
20. Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70
Sursa: claudiomutti.com
Traducere de Cristi Pantelimon

Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu

June 18, 2014, 8:19 am

≫ Next: Filip – Lucian Iorga: Unde ne sunt moşnenii?

≪ Previous: Claudio Mutti [/]Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco

$

0

0

DOCUMENT

Guvernul României – Primul Ministru

Domnului senator George – Crin Laurenţiu ANTONESCU

Preşedintele Senatului

Domnule preşedinte,

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, Guvernul României formulează următorul

PUNCT DE VEDERE

referitor la propunerea legislativă intitulată „Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu şi de domnii deputaţi PNL Andrei Gerea şi George Scutaru (Bp. 663/2013).

I.       Principalele reglementări

Iniţiativa legislativă reglementează completarea şi modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, propunând, în principal, următoarele:

-       interzicerea şi a faptelor şi nu doar a organizaţiilor, simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob (art. 1);

-       includerea între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise şi a

celor cu caracter legionar (art. 1);

-      completarea art. 2 cu o nouă literă, lit. d ¹), cu următorul conţinut: „d¹) prin Holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”;

-      majorarea limitei maxime a pedepsei cu închisoarea (de la 10 ani la 15 ani) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 3 alin. (1);

-      introducerea unui nou articol, art. 7¹, prin care se stabileşte răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârşirea următoarelor fapte:

a)  utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;

b)      promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau desfăşurarea în public a unei activităţi, temporare sau permanente în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe.

II.       Propuneri şi observaţii

1.       Cu privire la propunerea de modificare a titlului în sensul includerii sintagmei: “combaterea infracţiunilor”, precizăm că, potrivit normelor de tehnică legislativă, titlurile trebuie să cuprindă referiri la fenomenele pe care actele normative doresc să le combată şi nu la combaterea infracţiunilor în general. Astfel, titlurile actelor normative fac referire la prevenirea şi combaterea corupţiei, evaziunii, criminalităţii, actelor de terorism, traficului de persoane etc. Prin urmare, fie se precizează în titlu care anume fenomen se doreşte a se combate, fie, dacă acesta este prea complex pentru a putea fi cuprins sintetic în titlu, se poate renunţa la completarea titlului, nefiind necesară, pentru atingerea scopurilor actului normativ, şi cuprinderea expresă a fenomenului dorit a se combate în chiar titlul actului normativ.

2. Cu privire la introducerea în conţinutul infracţiunilor cuprinse în acest act normativ, a ipotezelor privind mişcarea legionară, precum şi a definiţiei “Holocaustului pe teritoriul României” (art. I pct. 3 şi 4), precizăm următoarele:

Se impune consolidarea argumentelor pentru care se formulează propunerile din iniţiativa legislativă, deoarece faţă de considerentele cuprinse în Expunerea de motive formulăm următoarele observaţii:

a)     Prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu modificările şi completările ulterioare – care defineşte ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, între acestea regăsindu-se şi faptele de „iniţiere, organizare, săvârşire sau sprijinire în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept” constituie temei pentru desfăşurarea unor activităţi de culegere de informaţii, în condiţiile legii, iar calificarea acestor fapte ca fiind ameninţări la adresa securităţii naţionale nu le conferă şi caracterul de infracţiuni. Infracţiunile la adresa siguranţei/securităţii statului sunt reglementate de Codul penal şi legislaţia specială {Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, în primul rând, dar şi alte acte normative).

De asemenea, includerea unor activităţi sau mişcări în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, menţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 51/1991^[1].

b)     In ceea ce priveşte al doilea argument cuprins în Expunerea de motive, şi anume invocarea unei decizii a Secţiei I-a Civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^[2], ca reglementare care “statuează specificul legionarismului ca parte din familia mişcărilor fasciste”, precizăm că această decizie nu are caracter de reglementare.

Se remarcă, totodată, faptul că introducerea unei definiţii a Holocaustului pe teritoriul României are drept consecinţă, în plan juridic, limitarea acestei noţiuni, faţă de conţinutul Holocaustului, reflectat deja în lit. d) a art. 2 din Ordonanţă^[3]. De asemenea, prin introducerea unei astfel de definiţii se realizează o diferenţiere între Holocaust şi Holocaust pe teritoriul României, deoarece, dacă Holocaustul a fost definit ca o persecuţie sistematică atât faţă de evrei cât şi faţă de populaţia rromă, definiţia propusă pentru Holocaustul pe teritoriul României, constă în „persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”, far ă a se mai preciza dacă acesta a cuprins sau nu populaţia rromă.

3.     Precizăm, în context, faptul că prevederile legale cuprinse în legislaţia naţională răspund instrumentelor juridice internaţionale în materia rasismului şi xenofobiei, fie că acestea sunt emise de către Organizaţia Naţiunilor Unite (amintim, în acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963, adoptată prin Rezoluţia 1904 (XVIII) a Adunării Generale, Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite la 21 decembrie 1965), Consiliul Europei (Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Roma, 4 noiembrie 2000, Rezoluţia Res(2002)8 privind Statutul Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei, Protocolul adiţional la Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică referitor la incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, Strasbourg, 30 ianuarie 2003) şi de către Uniunea Europeană (Declaraţia împotriva rasismului şi xenofobiei – 86/C 158/01, Acţiunea comună 96/443/JAI a Consiliului din 15 iulie 1996 privind măsurile pentru combaterea rasismului şi a xenofobiei, Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal).

4.    în ceea ce priveşte modificarea textului art. 4 alin.(3) din ordonanţă (art. I pct. 6) privind situaţia în care fapta nu constituie infracţiune, fără a nega necesitatea completării acestei ipoteze, apreciem că textul propus nu este, însă, suficient de previzibil.

5.    în ceea ce priveşte propunerile formulate la art. 6 din ordonanţă (art. I pct. 8), având în vedere faptul că Parlamentul, în contextul noului Cod penal, a adoptat texte care răspund, în opinia noastră, într-o manieră mai cuprinzătoare chiar la ipotezele avute în vedere, propunem preluarea acestora în următorul conţinut:

„Art. 6 – (1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului, genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda sau a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. ”

(2) Săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (1) prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

       6.  Cu privire la includerea unor texte specifice răspunderii penale a persoanei juridice (art. I pct. 9 care introduce noul art. 7¹), reamintim faptul că, prin introducerea în Partea generală a Codului penal a instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta devine aplicabilă pentru toate infracţiunile care sunt susceptibile a fi săvârşite de astfel de persoane, indiferent dacă acestea sunt reglementate în Codul penal sau în legi speciale, în condiţiile generale cuprinse de Codul penal şi Codul de procedură penală, nefiind necesare texte distincte în legi speciale.

Astfel, potrivit art. 135 din Codul penal, persoanele juridice, cu excepţia statului, răspund pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, răspundere penală care nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni⁴. Tot Codul penal reglementează, de altfel, tipurile de pedepse, principală sau complementare, aplicate persoanei juridice, printre acestea numărându-se, în anumite condiţii, şi dizolvarea persoanei juridice⁵.

Aceasta este şi raţiunea pentru care, de altfel, textele anterioare cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 au fost eliminate în 2006, la momentul adoptării în Parlament a Legii de modificare şi completare a Codului penal, cea care introducea în sistemul penal român instituţia răspunderii penale a persoanei juridice – şi anume Legea nr. 278/2006privind Codul penal.

Pentru aceste considerente apreciem că textele propuse în propunerea legislativă, care sunt reluări parţiale ale textelor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 la data adoptării sale în 2002, nu se mai justifică la acest moment.

Acestea se justificau pentru perioada 2002 – 2006 în reglementarea română, deoarece nu se introdusese încă răspunderea penală a persoanei juridice şi era necesar un temei legal şi o procedură care să asigure o formă de sancţiune a  acestor persoane juridice. In prezent însă, având în vedere faptul că persoana juridică răspunde în mod similar persoanei fizice pentru infracţiunile săvârşite, nu mai este necesară o trimitere la Codul penal. Prin urmare propunem eliminarea textelor cuprinse la art. 7¹ respectiv cele corelative propuse în Capitolul IV¹– Dispoziţii finale şi tranzitorii (art. I pct. 11).

Se poate avea în vedere, însă, dacă se doreşte impunerea uneia sau mai multor pedepse complementare din Codul penal, a se face aplicarea prevederilor art. 138 alin.(2) din Codul penal (în care se precizează că “Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă”) prin reglementarea unui text după cum urmează:

“In cazul răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege se dispune, în mod obligatoriu, şi una/mai multe din următoarele pedepse complementare prevăzute de Codul penal:

a)     dizolvarea persoanei juridice;

b)     suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c)      închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d)     interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e)    afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. ”

7.         Cu privire la modificarea textului cuprins în art. 12 din ordonanţă (art. I pct. 10), facem precizarea că aceasta nu aduce în realitate nici o modificare a soluţiei legislative, sintagma actuală „ unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, fiind înlocuită cu „infracţiunilor contra păcii şi omenirii”. In orice caz, trimiterea trebuie realizată la infracţiunile prevăzute de noul Cod penal la Titlul XII – Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.

III. Punctul de vedere al Guvernului

           Având în vedere considerentele menţionate, Guvernul susţine adoptarea acestei iniţiative legislative, sub rezerva însuşirii propunerilor şi observaţiilor de la pct. II.

Cu stimă,

Victor – Viorel Ponta

^[1]  Menţionăm în context şi faptul că România a fost deja condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României¹ ca urmare a refuzului de a înregistra un partid comunist In motivarea CEDO s-a reţinut că „una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. într-adevăr, democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. în această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, paragraful 57). Or, în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei” PCN c. România – § 55

^[2]  Decizia nr. 1.709 din 9 martie 2012, adoptată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă, în care se afirmă că „mişcarea legionară a fost, în esenţă, o organizaţie de tip paramilitar terorist, de orientare naţionalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, şi antisemit.

^[3]  Aceasta reflectând definiţiile acceptate la nivel internaţional. A se vedea în acest sens şi studiile publicate de Muzeul Memorial al Holocaustului (Washington, SUA), de „The Simon Wiesenthal Center¹‘ (Los Angeles, California, SUA) şi „Holocaust Memorial Center’’ (Michigan, SUA).

4     „Art. I35¹– Condifiile răspunderii penale a persoanelor juridice

Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.”

⁵  „ART. 136

Pedepsele aplicabile persoanei juridice

(1)  Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.

(2)  Pedeapsa principală este amenda.

(3)  Pedepsele complementare sunt:

a)  dizolvarea persoanei juridice;

b)  suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c)  închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d)  interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e)  plasarea sub supraveghere judiciară;

f)   afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. ”

Din raţiuni constituţionale, există şi excepţii de la dizolvare, după cum urmează:

„ART. 141

Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice

(1)         Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) şi lit. b) nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.

(2)  Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei”.

---

Filip – Lucian Iorga: Unde ne sunt moşnenii?

June 18, 2014, 8:27 am

≫ Next: Arhiva: Boris Birstein si oligarhia neocomunista din Moldova

≪ Previous: Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu

$

0

0

Unde ne sunt moşnenii?

Redactia

Recomandari, recomandarile editorilor

4 iunie 2014

A+A-

SHARE ON EMAILEMAILSHARE ON PRINTPRINT

    Un articol semnat Filip – Lucian Iorga   

Când privim cu jind către ţările occidentale avansate şi în special către nivelul de trai de acolo, evocăm deseori necesitatea consolidării clasei de mijloc. Dar ce înseamnă “clasă de mijloc” şi cine face parte din ea? Simplificând, la începutul modernităţii occidentale a face parte din clasa de mijloc însemna a nu fi nici aristocrat, dar nici ţăran care lucra pe domeniile deţinute de nobili. Mai multe criterii au ajuns să joace un rol în definirea clasei de mijloc: situaţia financiară, dar şi nivelul studiilor sau stilul de viaţă. Antreprenorii, profesiile liberale, mica burghezie ar putea fi încadrate în contingentele clasei de mijloc.

Încercând o selecţie proprie, aş privilegia trei criterii esenţiale pentru vertebrarea unei clase de mijloc puternice şi eficace: libertatea personală, independenţa economică (statutul de proprietar, capacitatea de a economisi) şi educaţia.

        Culmea e că în trecutul nostru putem găsi un exemplu strălucit de “clasă de mijloc” care să se încadreze în cele trei criterii enunţate mai sus. Este vorba despre moşnenii din Ţara Românească şi despre răzeşii din Moldova. Dacă vă veţi uita în cea mai recentă ediţie a DEX-ului, veţi vedea că moşnenii şi răzeşii sunt definiţi cu nonşalanţă ca “ţărani liberi”. Supravieţuieşte, aşadar, definiţia incorectă din punct de vedere istoric impusă în timpul regimului comunist. Sigur că, pentru comunişti, existenţa unei “clase de mijloc” în Evul Mediu românesc era incomodă: ei căutau, peste tot în istorie, “lupta de clasă”, iar în trecutul românilor inventaseră un război permanent între boieri şi ţărani. Regretabil este că dicţionarele perpetuează această mistificare istorică şi că românii şi-au uitat unul dintre capitolele cele mai frumoase din istoria lor.

Moşnenii, românii cei mai “verzi”?

        Cine erau, de fapt, moşnenii şi răzeşii? Istorici precum Constantin Giurescu îi consideră boieri. Documentele ne demonstrează de nenumărate ori că neamurile de moşneni şi de răzeşi erau strâns înrudite cu neamuri de mari boieri sau chiar că descindeau din mari boieri. Forma lor de organizare în obşti săteşti devălmaşe i-a făcut pe unii istorici să scrie că ei erau românii cei mai “verzi”, păstrătorii celor mai curate tradiţii româneşti. Nu mă hazardez într-o astfel de discuţie şi nici nu mi se pare interesantă sau legitimă afirmarea vreunei “purităţi etnice” a moşnenilor şi răzeşilor. Cred însă că definiţiile lui Constantin Giurescu, Lazăr Şăineanu, Octav-George Lecca sau Dinică Ciobotea şi cred că ar trebui adoptate neîntârziat şi de dicţionarele noastre. Moşnenii şi răzeşii au fost, aşadar, oameni liberi, proprietari în devălmăşie, stăpâni pe moşiile lor, asimilabili cu o “mică nobilime” care nu poate fi în niciun caz confundată cu ţărănimea lipsită de libertate şi de proprietate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, moşnenii şi răzeşii reprezentau  20 % din populaţia rurală românească.

        Moşnenii şi răzeşii aveau libertate personală şi erau proprietari. În satele lor, rata de alfabetizare era mult mai mare decât în restul comunităţilor rurale. Sute de ani, răzeşii şi moşnenii şi-au apărat libertatea şi proprietăţile, împotriva domniei, a bisericii şi a marilor boieri. Ei erau “plătitori de impozite” şi ei erau războinici, dar ei erau şi cei mai ameninţaţi de poftele celor puternici. Pentru că libertatea are preţul ei. În general, moşnenii şi răzeşii au plătit preţul, pentru a rămâne oameni liberi. Chiar şi atunci când ajunseseră să-şi muncească moşiile cu propriile braţe (de unde termenul inexact de “ţărănime liberă”), ei îşi păstrau “ţâfna” de oameni liberi care se judecau zeci, chiar sute de ani pentru recuperarea unei palme pământ. De acolo vine şi vorba “ai carte, ai parte!”, folosită cândva pentru a-i impulsiona pe elevii leneşi. Acum nu prea mai e la modă, pentru că realităţile sociale arată mai degrabă că, dacă ai carte, ai din ce în ce mai puţine şanse să ai parte. Numai că zicala nu s-a născut în legătură cu cartea de învăţătură, ci cu acea “carte” care era document de proprietate. Moşnenii şi răzeşii, oameni liberi, erau şi oameni ai “cărţii”, legalişti care mergeau până în pânzele albe pentru apărarea drepturilor strămoşeşti confirmate de vechi acte domneşti. Oameni liberi care nici nu se gândeau să se plece, nici în faţa lui vodă, nici în faţa boierilor bogaţi şi puternici, atâta timp cât ştiau că “legea” era de partea lor.

Urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt

        Credeţi însă că istoria i-a răsplătit pe moşneni şi pe răzeşi pentru dârzenie şi rezistenţa lor? Nicidecum. Reformele agrare şi împroprietărirea ţăranilor nu au dus decât la o nivelare socială şi au reprezentat o lovitură de moarte pentru vechiul model de organizare în obşti devălmaşe. Chiar dacă, prin împărţiri repetate, moşiile vechi ale moşnenilor şi răzeşilor deveniseră minuscule (exista chiar o glumă referitoare la faptul că moşneanul nu mai putea nici să întoarcă plugul pentru a-şi ara pământul, aşa era de îngustă “sfoara” sa de moşie), ei nu au primit pământ la împroprietărirea lui Cuza. Pentru că ei erau deja proprietari şi, nu-i aşa, libertatea trebuie întotdeauna pedepsită. Moşnenimea şi răzeşimea a fost categoria care a dat naştere, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unei mari părţi a “clasei de mijloc” care a făcut România modernă: întreprinzători, profesori, oameni politici, ofiţeri, fabricanţi, într-un cuvânt mica burghezie.

        Dar vine comunismul şi asupra cui se năpusteşte în primul rând? Care sunt categoriile cele mai periculoase pentru regimul totalitar? Bineînţeles, oamenii liberi, proprietarii, cei care gândesc cu propriile lor minţi. Elitele intelectuale şi sociale ale României sunt ucise în temniţe, pleacă în exil, sunt deposedate, sărăcite, trimise la marginea societăţii şi lăsate, cel mult, să supravieţuiască. Orice urmă de demnitate, de libertate personală, de “ţâfnă” legalistă a fost ştearsă din trecutul nostru şi nu e de mirare că astăzi majoritatea românilor nu ar şti să spună ce a fost acela un moşnean. Chiar urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt.

        Atunci când ne revoltă diverse evenimente sau diverse personaje care ne conduc, care apar la televizor, care ne dau lecţii strâmbe şi care schimonosesc în mod inacceptabil chipul ţării, ar trebui să căutăm şi rădăcinile mai adânci ale răului care ne bântuie. Nu vreau să ofer aici o explicaţie “elitistă”, dar cred că e momentul să ne asumăm o realitate.

        România dintre 1866 şi 1947, Regatul României, nu a fost un Paradis. Distanţa dintre elite şi sărăcime era uriaşă, la fel erau şi cifrele analfabetismului şi ale mortalităţii infantile. România de atunci era o ţară în curs de dezvoltare, dar calea pe care se pornise era cea corectă. Comunismul a zdrobit elitele şi i-a transformat pe români într-un popor de sclavi. Ţara nu a stat în loc (asta ar fi fost bine!), ci a avansat într-o direcţie greşită.

        După 1989, România a beneficiat de un context internaţional care a condus-o către NATO şi către Uniunea Europeană. Dar nimic din evoluţiile pozitive, care nu pot fi negate, nu se datorează noilor “elite”, descendente ale profitorilor regimului comunist. Lumea afacerilor, partidele, Parlamentul, instituţiile publice, universităţile sunt în general înţesate de “oameni noi”. Dincolo de apartenenţa la un grup politic sau la altul, la o gaşcă economică sau la alta, la o coterie intelectuală sau la alta, în aproape toţi oamenii puternici şi influenţi ai momentului recunoaştem profilul slugii. Ei sunt, în primul rând, oameni neliberi: pentru că se află în poziţii pe care ştiu prea bine că nu le merită şi pentru că nu sunt proprii lor stăpâni, ci slugile celor care i-au propulsat. Chiar dacă sunt putred de bogaţi, aceşti “oameni noi” nu sunt cu adevărat proprietari, pentru că nu poţi stăpâni ceva ce ai furat. În fine, sunt în general oameni lipsiţi de educaţie. Chiar şi unii mari oameni de cultură, academicieni, editori, jurnalişti sau oameni de televiziune care sunt sau par erudiţi, care au citit multe cărţi, sunt lipsiţi de educaţie. Pentru că numai cultura care te vertebrează, care te ajută să-ţi ţii spatele drept în faţa vieţii şi a istoriei e cultură adevărată. Restul e pospăială de preţioase ridicole.

“Oamenii noi”, slugile nu au valori

        “Oamenii noi”, slugile nu au valori, au doar interese. Nu au respect pentru lege, pentru că tot ceea ce sunt şi tot ceea ce au se datorează sfidării şi siluirii legilor, moralei publice şi bunului-simţ. În general, sluga e în acelaşi timp laşă şi impertinentă; linguşeala şi tupeul sunt armele ei de preţ. Din acest punct de vedere, comunismul a învins, reuşind să pună pe lume “omul nou”, ciocoiul de tip nou. Comunismul a dus la perfecţiune selecţia inversă: cu cât eşti mai incompetent, mai lingău, mai turnător, mai corupt, mai lichea, cu atât ai şanse să “te realizezi”, să faci carieră, să fii “un om de succes”. Uitaţi-vă la cei care au puterea, care au banii şi care au notorietatea în 2014. Cei mai mulţi nu sunt oameni, ci oameni noi.

Libertatea costă scump

              Am contemplat portretul jalnic al noilor “elite”. Ce se întâmplă însă cu “poporul”? Cum de înghite un popor european, în 2014, astfel de conducători, astfel de şefi, astfel de modele? Aici avem nevoie de istorie. Pe timpul lui Constantin-Vodă Mavrocordat, în Ţara Românească este desfiinţată rumânia (în 1746), iar în Moldova este desfiinţată vecinia (în 1749). În Transilvania, iobăgia este abolită definitiv abia în 1848. Iar în Moldova şi în Ţara Românească, adevărata “eliberare” a unei majorităţi a populaţiei are loc, de fapt, în 1864, prin desfiinţarea clăcăşiei şi prin împroprietărire. Ce vrea să însemne asta? Că o largă majoritate a populaţiei României de azi este alcătuită din oameni ale căror familii nu au beneficiat nici de libertate personală şi nici de proprietate o perioadă mult mai lungă de 100 de ani. Şi după 1989, încă vreo 25 de ani (dar după o fractură brutală, care nu a făcut decât să îi dezveţe pe oameni ce înseamnă libertatea şi proprietatea).

        Poate că e incorect politic, dar e o realitate istorică: majoritatea românilor de azi nu au mai mult de 100 de ani de libertate în ascendenţa lor. Or, libertatea nu e un dat, ci se învaţă, şi nu în câţiva ani, ci în secole. Libertatea nu îţi aduce privilegii, ci responsabilităţi. Libertatea nu ţi-o poate nimeni garanta pentru totdeauna, ci ea trebuie apărată în fiecare zi. Aşa cum făceau moşnenii şi răzeşii.Libertatea costă scump. Moşnenii şi răzeşii au simţit asta pe pielea lor, timp de sute de ani.

        Care sunt, totuşi, beneficiile libertăţii? Simplu: coloana vertebrală. Adică exact ceea ce lipseşte unei majorităţi a românilor, în momentul de faţă. Acelei majorităţi care înţelege prea bine că lucrurile nu funcţionează cum trebuie, care vede limpede că îi sunt încălcate drepturile, dar care nu reacţionează.

        Urmaşii de azi ai vechilor elite româneşti, adică ai boierimii mari (câteva sute) şi ai moşnenilor şi răzeşilor (multe sute de mii) au datoria să-şi amintească cine sunt şi să le vorbească românilor despre paginile demne din trecutul lor. Se va naşte astfel, poate, o nouă moşnenime, de data asta mult mai numeroasă şi mult mai puternică. Iar noii moşneni şi noii răzeşi vor şti să zdrobească, cu armele competenţei, ale onestităţii şi ale verticalităţii, cohortele de “oameni noi”, haitele de “ciocoi noi” care acaparează puterea şi discursul public.

        În tot cazul, “omul nou” n-ar trebui să doarmă liniştit. Moşnenii şi răzeşii au ştiut întotdeauna să lupte pentru libertatea şi pentru demnitatea lor, ca şi pentru pământul lor, chiar şi atunci când erau covârşiţi de forţa adversarului, chiar şi atunci când erau striviţi de evidenţa propriei lor înfrângeri. Pentru că aceia care luptă pentru libertate şi de partea dreptăţii nu pot fi înfrânţi decât pentru moment (moment care poate dura şi secole), niciodată definitiv. Iar victoriile “omului nou” nu pot fi decât nevolnice şi trecătoare, pentru că sunt construite pe dispreţul faţă de omul adevărat, faţă de omul liber.

       NR Acest articol a aprut in editia print Expres Magazin, nr. 2, luna mai

http://www.expresmagazin.ro/unde-ne-sunt-mosnenii/

Arhiva: Boris Birstein si oligarhia neocomunista din Moldova

June 23, 2014, 11:03 am

≫ Next: Les Roms, ces Européens. Un numar special dedicat tiganilor

≪ Previous: Filip – Lucian Iorga: Unde ne sunt moşnenii?

$

0

0

Cui ii aparţine totusi postul de televiziune NIT ???

Posted on 25/04/2009 by gindulmeu

Boris Birstein fost consilier economic al Preşedintelui Snegur. Prin Snegur – legitim sau nu – compania lui Birstein, “Seabeco”, a cumpărat hotelul partidului, actualul „Jolly Alon”, a privatizat fosta filială „Vneşăkonom bank”, actualul„Eximbank” (65% din acţiuni, după care în anul 1996 a răscumpărat de la Guvernul RM restul de 35%), iar Artur German, ginerele lui Snegur, a exercitat funcţia de preşedinte al Seabeco-Moldova. 

“Societatea Seabeco-Moldova”, a fost înfiinţată prin asocierea dintre Cancelaria de Stat a RM, care deţine o parte de 35% şi concernul “Seabeco Internaţional”. În actul de înfiinţare al “Seabeco-Moldova”, Decretul guvernamental nr. 565 din 15 octombrie 1991, se precizează că, societatea s-a constituit în scopul exploatării raţionale a fostului hotel al PC al RSSM de pe str. Maria Ciubotaru nr. 37. Acest scop era însă doar un pretext de acoperire, deoarece, în realitate, Hotărîrea de Guvern prevede că societatea poate desfăşura orice tip de activităţi economice fără a fi supusă vreunei impozitări, iar Guvernul se angajează, în plus, să asigure prin garanţii financiare, juridice şi administrative toate interesele societăţii, mijloacele financiare şi bunurile.

Businessmanul Birstein a mai creat un şir de firme pe teritoriul RM, cum ar fi:compania de asigurări Seabeco-Asint şi în 1997-99 media-concernul NIT, din care fac parte Compania TV moldo-irlandeza NIT, postul de radio “Serebreanii Dojdi”, Agenţia de presă „Interlic”, ziarele “Delovaia gazeta”, “Kisiniovschie novosti”, “Molodioji Moldavii”, etc

Se mai spune că, Birstein l-a ajutat pe Leonid Talmaci, preşedintele Băncii Naţionale, să tipărească în Franţa leul moldovenesc, iar ministerului de interne – paşapoarte noi, fabricarea permiselor de conducere auto şi buletine de identitate (prejudiciind astfel RM de 24 mln. $).

Sursa: http://www.anticoruptie.tripod.com

<iframe width="420" height="315" src="//www.youtube.com/embed/naAfohimL1s" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

Les Roms, ces Européens. Un numar special dedicat tiganilor

June 24, 2014, 4:56 am

≫ Next: De ce nu poate fi viral Dimitrie Gusti? Interviu cu Zoltán ROSTÁS, de Adriana Bondor

≪ Previous: Arhiva: Boris Birstein si oligarhia neocomunista din Moldova

$

0

0

COLLECTIF 

Les Temps Modernes

Janvier - mars 2014

Revue Les Temps Modernes (n° 677), Gallimard

Parution : 13-03-2014

Les Roms, ces Européens :
T. M., Avant-propos
Collectifs, «Qui peut imaginer qu'une fille de douze ans n'est pas vierge?»
Claire Auzias, Les femmes roms, entre institutions et mouvement
Collectifs, «C'est tout ce que nous avons : être des Gitans!»
Jean-Pierre Liégeois, Géopolitique et sociopolitique : de nouvelles perspectives pour les Roms
José Heredia Moreno, La voix avortée dans la gorge
Jean-Pierre Liégeois, Nicolae Gheorghe, un destin d'exception
Nicolae Gheorghe - Gergo Pulay, Les choix à faire, le prix à payer. Sur le militantisme rom
Jérôme Ségal, Ivan Akimov, «les Kesaj» et la fée
Ivan Akimov, Kesaj Tchave, journal de bord
Jérôme Ségal, Roms d'Europe : le cas autrichien
Patrice Maniglier, Il n'y a pas de question rom
Collectifs, Glossaire

Éric Marty, L'échange inégal. À propos de Guilad Shalit

Frank Chouraqui, Turquie : Gezi Park et le sauvetage de la politique

David van Reybrouck, Lettre à Multatuli. Notes sur le postcolonialisme

Sonia Combe, La pièce manquante : considérations sur l'archive policière

Chronique :
Micheline B. Servin, Grabbe exhumé, Brecht enterré, responsabilité du choix

256 pages, sous couverture illustrée, 135 x 215 mm
Achevé d'imprimer : 01-03-2014

Genre : Revues et périodiques
Catégorie > Sous-catégorie : Revues > de connaissance
ISBN : 9782070145171 - Gencode : 9782070145171 - Code distributeur : A14517

De ce nu poate fi viral Dimitrie Gusti? Interviu cu Zoltán ROSTÁS, de Adriana Bondor

June 25, 2014, 9:53 am

≫ Next: Liviu Valenas. In culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica: 1934=1947

≪ Previous: Les Roms, ces Européens. Un numar special dedicat tiganilor

$

0

0

Observator Cultural, nr. 715

În ultimii doi ani se observă o activitate sporită în cercetarea Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Apar volume de documente, numere speciale ale unor reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, evenimente editoriale cu ecou în viaţa culturală a Bucureştilor. Multe din aceste publicaţii au fost coordonate de profesorul Zoltán Rostás, animatorul unui grup tînăr de oameni curioşi, angajaţi în studiul alternativ al şcolii gustiene.

În articolul care a apărut imediat după lansările revistelor Transilvania şi Sfera Politicii de la Muzeul Ţăranului Român, pe site-ul Cooperativa G, Ionuţ Butoi se întreabă dacă Gusti va deveni „viral“. Chiar aşa stau lucrurile?

Trebuie să atrag atenţia că Ionuţ a pus în ghilimele acest cuvînt. Întrebarea îmi stîrneşte un amestec de ironie şi tristeţe. Adică, sîntem departe de cunoaşterea lui Gusti, a Şcolii gustiene şi a mediului în care s-au dezvoltat. Dar, cu sau fără ghilimele, este vorba de faptul că vorbim aşa de des despre Gusti între noi, cei care ne ocupăm academic şi sîntem apropiaţi, încît întrebarea mi se pare legitimă. Mi se pare însă aproape imposibil ca Gusti să devină viral, din motive foarte simple. În primul rînd, fiindcă Gusti a avut un destin ciudat, în sensul că a fost reabilitat în timpul regimului comunist, iar această reabilitare, ulterior, a avut un efect devastator. Avalanşa de laude, de reeditări (evident, trunchiate) din anii ’60-’70 a avut ca efect impresia falsă a cunoaşterii detaliate a acestui tip de sociologie. Adică, imaginea formulată în anii ’60-’70 a părut pentru multă lume completă, aşa încît nici măcar nu-şi mai punea cineva problema că Gusti şi Şcoala lui ar putea să fie obiect de cercetare în continuare.

Ar mai fi de spus că, probabil ca un efect inconştient al anilor ’50, legitimarea istorică a ştiinţelor sociale reîntemeiate în anii ’60 s-a diminuat. Atunci era mult mai şic, mai „cool“ să lupţi pentru a aduce şi a aplica metode noi din Apus, decît să te uiţi înapoi. Şi în anii ’60, şi în anii ’70, şi nu numai în sociologie. E foarte interesant acest lucru fiindcă, pe de altă parte, toată lumea a fost de acord, în principiu, că socialul din prezent nu poate fi cercetat fără antecedentele sale, adică fără trecut. Dar, cînd era efectiv vorba despre „ce-i de făcut“, toată lumea se concentra pe prezent. Un prezent atemporal. În plus, să nu uităm, în anii socialismului mai era un factor favorizant al prezenteismului: sociologia a fost reabilitată nu pentru a repara o nedreptate, ci pentru a-şi aduce contribuţia la „construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în România. Pe conducătorii sociologiei reabilitate nu îi interesa faptul că Şcoala Gusti s-a bazat pe experienţă apuseană, construindu-şi, însă, propria metodologie pe realitatea socială românească, pe istorie socială românească. Am ţinut să fac această retrospectivă pentru a explica de ce Gusti n-are „noroc“, spre deosebire de alţi contemporani ai săi care, începînd din anii ’60, au avut mai mult noroc.

De ce credeţi că Gusti nu are nici acum „noroc“?

Să răspund şi eu tot cu întrebări. La ce facultăţi de sociologie se predă istoria sociologiei româneşti? Unde este predată, măcar amintită, în cursuri de metode şi tehnici de sociologie, maniera de cercetare a gustiștilor? După mine, ar trebui să se predea şi la sociologie, şi la ştiinţe politice, şi nu le-ar strica nici celor care se iniţiază în istorie socială. Această absenţă spune tot. Pentru că dacă nu se predă înseamnă că n-are importanţă. Gusti nu poate să devină viral nu numai din cauza manierei în care a fost reabilitat, ci și din cauza faptului că reprezenta o atitudine intelectuală care nu a fost valorizată nici în socialism, nici după. E foarte interesant – şi aş zice chiar trist – că, după cel de Al Doilea Război Mondial, cultura românească (şi regimurile care s-au perindat) nu a valorizat un curent care s-a aplecat spre realitate, ci a preferat, mai degrabă, miturile.

Mituri versus cercetare aplicată

Dar tipul de modernizare practicat de regimul comunist nu cerea cunoaşterea realităţii?

Teoretic, da, cerea. Dar spiritul „revoluţionar“, conducerea unipartită, practic nu se încurca cu cercetări anterioare programelor de investiţii. Deci, după o reabilitare parţială a sociologiei în anii ’60, deoarece concepţia generală a şcolii gustiene nu era încorporabilă în naţional-comunismul lui Ceauşescu, a ajuns şi mai rău în anii ’80, fiind menţinută la cotă de avarie.

Cum explicaţi, totuşi, prestigiul interbelic al Şcolii gustiene?

În perioada interbelică, dar, mai ales, în anii ’20, s-a pus foarte mare accent pe programul – în esenţă naţional-liberal – de construcţie etnicistă a culturii naţionale, pe baza modelelor apusene mai vechi. Miturile promovate atunci nu-i împiedicau însă pe gustişti (şi nici pe alţi cercetători economişti, igienişti, urbanişti etc.) să cerceteze realitatea şi să atragă atenţia asupra unor situaţii sociale catastrofale. Intelectualitatea – şi cea matură, şi cea tînără – se orienta şi în direcţia mitizării, dar şi în cea a căutării ştiinţifice a rădăcinilor metehnelor sociale. Era o lume neomogenă, unii mitizau în manieră statală, alţii mitizau în manieră „antisistem”, dar alţii, realişti, căutau să reducă decalajul, rămînerea în urmă. Cum puteau, cît puteau, cît lăsau condiţiile. Deci, şi Gusti, şi Şcoala lui se puteau afirma.

Aţi vorbit despre mitizări şi v-am mai auzit, chiar recent, vorbind despre demitizări.

Mitizarea, ca şi demitizarea sînt procese ce ţin de cultură. Şi puterea politică poate să se amestece, dar nu poate controla perfect procesul. În ce mă priveşte, încerc să evit apostrofarea unuia sau altuia și prefer să cercetez, să-i înţeleg pe cei care mitizează sau demitizează. Sigur că demitizarea, în socialismul lui Ceauşescu, era imposibilă. Miturile au fost apărate de cenzura partidului. Dacă, totuşi, au fost „scăpări“, demitizatorul a fost înjurat fără drept de replică. A se vedea cazul lui Henri H. Stahl, cu al său volumEseuri critice, din anii ’80. După 1989, cu libertatea de exprimare şi de presă asigurată formal, adepţi importanţi ai mitizării continuă să reziste, dar vin tinerii şi pun sub semnul întrebării nu numai miturile, ci şi modul lor de abordare.

Dacă tot vorbim despre tineri şi de ce se întîmplă acum, v-aş ruga să povestiţi ce s-a mai realizat de la ultimul interviu din Observator cultural? Am impresia că s-a accentuat ritmul de publicare.

Asta este cert. Dar mai important este că am continuat munca la acest proiect de istorie socială a sociologiei. Ceea ce înseamnă, de fapt, o direcţie nouă faţă de abordarea „filozofantă“ a istoriei sociologiei, adică o istorie a ideilor sociologice fără legătură consistentă cu contextul social-politic. Noi vrem să promovăm o analiză a trecutului ştiinţelor sociale cu mare deschidere către social. Ne interesează mecanisme, resorturi sociale nemijlocite sau indirecte care au pus în funcţiune sociologia interbelică, condiţiile sociale de cercetare şi influenţele sociale pe care leau exercitat sociologii în diverse ipostaze ale lor şi în diferite perioade. Ori prin presă, ori prin activitate de organizare cum au făcut cei implicaţi în munca de la Fundaţia Culturală Regală, ori prin angajare politică. Deci, la urma urmei, istoria socială ca metodă, ca viziune este substanţial altceva decît cea a istoriei sociologiei făcută pe filiaţia ideilor şi a metodelor sociologice.

Şi sînteţi mulţumiţi de ritmul de „convertire“ a colaboratorilor la această direcţie?

Din păcate nu. Acest demers, constat, nu este uşor. Este mai comod să judeci situaţii, articole de ziar, oameni, instituţii etc. din trecut pe baza cunoştinţelor recente, să dai sentinţe valorice, decît să încerci să înţelegi fenomenul din datele contextului şi antecedentele sale. Nu este nici ştiinţific, nici moral ca o faptă, un articol, o decizie, un om etc. să fie judecaţi prin prisma posterităţii. Dar să nu credeţi că suficienţa cu care o personalitate din trecut este pusă la punct din înălţimea anilor 2000 îi caracterizează numai pe unii dintre confraţii mei mai tineri sau mai în vîrstă din România. Şi în mediul academic apusean sînt destui care se pretind mai deştepţi, mai morali, mai democraţi decît intelectualii interbelici.

Puteţi da un exemplu?

Sigur că da. Autoarea eseului intruductiv la numărul special Les Études Sociales, consacrat Şcolii gustiene, după ce recunoaşte singură că nu cunoaşte sociologia profesorului de la Bucureşti, ajunge la concluzia că Gusti a favorizat fascismul în România interbelică. Lăsînd la o parte pe sociologii interbelici francezi care nu l-au bănuit pe Gusti de asemenea tendinţe, autoarea ar fi trebuit să-şi pună întrebarea: de ce profesorii pe care i-a avut – Jean Stoetzel, Bernard Hervieu, Henri Mendras – l-au apreciat pe Gusti? Dar pe mine nu prejudecăţile autoarei mă întristează, ci cele ale colegilor mei, care au cunoscut textul şi nu au schiţat nici măcar un gest. Excepţie făcînd Paul Cernat, Vintilă Mihăilescu, Adrian Rachieru, Dumitru Sandu și autorii studiilor din revistă. Oare nu este ciudat că lumea s-a mobilizat cînd a fost vorba de Cioran, de Eliade, de Noica, deși ei efectiv au fost, la un moment dat, la extrema dreaptă, dar deloc cînd a fost vorba de Gusti?

Un proiect concretizat: volume de istorie orală și numere tematice în reviste de profil

Din cele spuse pînă acum, se justifică pe deplin acest proiect de istorie socială. Întrebarea mea este cum de s-a întîmplat ca din 2012 să apară cinci reviste dedicate acestui proiect?

Înainte de a răspunde la această întrebare, dar legat de aceasta, vreau să evoc importanţa muncii, în esenţă solitară, a Sandei Golo penţia, profesoară emerită la Brown University din Statele Unite, care, printr-un efort nemaiîntîlnit de mine, a reuşit să salveze şi să sistematizeze arhiva părinţilor săi, Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu-Golopenţia, oameni de bază ai Şcolii gustiene şi, după revoluţie, după noi cercetări de arhivă, să demareze o ediţie critică a Operei lor. De asemenea, să înceapă publicarea volumelor de corespondenţă urmînd o concepţie proprie, cu adnotări atît de bogate, încît putem să spunem că sînt fără pereche în istoria ediţiilor de documente personale în cultura română. Volumele Rapsodia epistolară constituie un model pentru ştiinţele umaniste, dar, mai mult decît atît, sînt de neocolit în abordarea modernă a istoriei sociale a vieţii tinerei generaţii intelectuale din anii ’30 ai secolului trecut.

În ceea ce priveşte numerele speciale legate de Şcoala gustiană, unele au fost pregătite mai devreme şi au apărut prea tîrziu, cum a fost deja amintitul Les Études Sociales, care a fost primul număr consacrat integral sociologiei româneşti din toată istoria disciplinei și care a apărut în 2012, în loc de 2010. Am coordonat acest număr împreună cu tînărul sociolog franco-român Mihai Gaiţă şi am beneficiat de colaborarea Theodorei Văcărescu şi a lui Antonio Momoc, pe atunci doctoranzii mei. Pe urmă, eu consider revistă şi un fascicol al Conferinţei „ACUM“ de sociologie din 2011 de la Braşov, coordonat împreună cu profesorul Ştefan Ungurean.

Au urmat, aproape paralel, numerele speciale din Secolul 21, ediţie coordonată de Sanda Golopenţia, şi din Transilvania, număr dublu coordonat de mine. De fapt, cele două echipe erau cam aceleaşi, cu mici deosebiri. Sanda Golopenţia avea colaboratori şi din alte ţări, din Franţa, din America. Eu am inclus pentru prima dată cercetători eminenţi din Cluj şi din Iaşi. Sanda Golopenţia a vrut să facă o prezentare complexă a Şcolii gustiene, în două volume, dar revista Secolul 21 n-a avut resurse decît pentru un număr. Eu am făcut un număr dublu la Transilvania. Am încercat să vin cu această formulă altfel, care nu era nouă în esenţă (folosirea istoriei orale în anii ’80 era deja un „altfel“), era conformă cu programul anunţat chiar în Observator cultural. Cam în acelaşi timp, un tînăr universitar ieşean, Sebastian Năstuţă, a realizat un număr al revistei Sociologia Românească despre relaţia dintre Petre Andrei şi Dimitrie Gusti, în care noi am asigurat studiile legate de Şcoala gustiană.

Şi totuşi, în afară de aceste cinci numere despre care aţi pomenit, mai sînt două care s-au lansat recent. Care este noutatea pe care o aduc acestea două?

Înainte de caracterizarea acestora trebuie să amintesc Revista Română de Sociologie, condusă de profesorul Sorin Rădulescu, care a publicat un număr consacrat Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, cea mai talentată monografistă a Şcolii. Această revistă academică, din păcate mai puţin cunoscută, a mai publicat numere consacrate unor monografişti de frunte, ca Vulcănescu şi Herseni, cu multe documente inedite.

Recent, a avut loc, la Muzeul Ţăranului Român, o dublă lansare a numărului special alrevistei Transilvania. De această dată, Sanda Golopenţia face o radiografie a unei teme încă puţin frecventate, şi anume anul 1939, care era considerat a fi marcat începutul marginalizării Şcolii, din cauza faptului că, avînd în vedere războiul iminent, Congresul Internaţional de Sociologie programat la Bucureşti nu a mai avut loc, şi Serviciul Social a fost suspendat. Asta nu însemna doar întreruperea activităţii de pe teren a echipierilor, ci şi un fel de diminuare bruscă a activităţii Fundaţiei Culturale Regale, a finanţării publicaţiilor sociologice, a mutării în alte posturi a colaboratorilor lui Gusti. Totul era cauzat, în primul rînd, de război, care redirecţiona resursele spre Armată. Ca atare, o mulţime de proiecte pentru ştiinţă, pentru cultură, pentru asistenţă socială, pentru şcoală s-au diminuat. Sanda Golopenţia aduce, şi în acest număr, documente noi de mare importanţă. Dar, după mine, cel mai important rezultat a fost faptul, subliniat în articolul pe care l-am publicat acolo, că pregătirile pentru congres au oprit degringolada mişcării monografiste, pentru că, începînd din 1937, s-au mobilizat monografiştii, au continuat şi au completat cercetările tocmai pentru a se prezenta cu lucrări noi la congresul preconizat.

Cealaltă culegere de studii, apărută la revista Sfera Politicii, a fost concepută ca un ansamblu de preocupări multidirecţionale din cadrul cercetărilor noastre (lărgind şi de data asta colectivul de colaboratori cu tineri din afara grupului nostru „cooperatist“). În plus, aici am promovat tentativa unei viziuni asupra istoriei sociale mult mai concentrate pe fenomene restrînse, dar cu semnificaţii adînci. Am dezvoltat ideea unei cercetări mai concentrate pe moment, pe context, fiindcă ni s-a părut total inconsistentă şi, pînă la urmă, si imorală ideea de a caracteriza atitudinea, concepţia unui om spicuind „pe sărite“ din luări de poziţii din perioade sau chiar din decenii diferite ale biografiei sale. Dorim ca cercetările de istorie a Şcolii gustiene să se alimenteze din datele contextului şi să nu fie un pretext de etalare a erudiţiei largi a unuia sau a altuia. În acest sens, aş atrage atenţia asupra articolului lui Ionuţ Butoi. Iar, dintre doctoranzi, amintesc articolele Alinei Juravleşi pe cel al lui Ion Matei Costinescu. Eu m-am concentrat pe analiza unei perioade scurte, ministeriatul lui Gusti din 1932-1933, disecînd acest interval de un an și cinci luni în mai multe segmente şi paliere, unul mai puţin sociologic decît celălalt, dar cu atît mai interesante pentru evoluţia şcolii monografice şi, în general, a intelectualităţii bucureştene.

Tot recent, aţi avut o altă aniversare editorială, cu mai multe dezbateri, 10 volume de istorie orală coordonate de dumneavoastră şi de colegi mai tineri. În ce măsură aceste interviuri realizate de studenţi se leagă de proiectul de istorie socială a Şcolii gustiene?

Se leagă, cum să nu. În anii ’80, cînd mi-am dat seama de fertilitatea acestei metode (înregistrînd cîteva sute de ore), am vrut să determin colegi bucureşteni să pună mîna pe magnetofon şi să urmeze instrucţiunile metodologiei istoriei orale (cei din provincie au fost mai receptivi). Nimeni nu s-a angajat, pentru că aşa ceva nu se putea publica atunci. După ’89, eu am continuat în stilul meu, dar, atunci, am introdus metoda şi în practica studenţească, fiindcă mi-am dat seama de ignoranţa aproape totală a studen – ţilor în ce priveşte istoria contemporană. Pe lîngă intenţii paideice, anual am obţinut și cîte o „recoltă“ de interviuri. Mi-am dat seama relativ repede de faptul că, după o riguroasă selecţie, aceste inteviuri pot fi publicate. M-a stimulat şi fostul meu student, apoi asistent, regretatul Sorin Stoica, el văzînd şi valori literare în aceste texte. După dispariţia sa prematură, am continuat publicarea de selecţii tot cu foşti studenţi, ulterior doctoranzi: Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc. Încet-încet, fără să-mi dau seama, am ajuns la zece volume, majoritatea îngrijite de Doina Jela, la Editura Curtea veche. Aceste interviuri sînt, pentru mulţi cititori de azi, interesante, dar pentru cercetătorii de istorie socială sînt surse de documentare şi, odată cu trecerea timpului, cu atît mai mult vor avea această trăsătură. Mai ales pentru perioada războiului şi a regimului comunist. Nu pentru viaţa liderilor partidului, a aparatului central, ci pentru ţărani şi ţărănci, pentru muncitori şi muncitoare, pentru micii intelectuali, militari, comercianţi etc. Eu cred că istoria orală (nu numai a noastră) va fi principala sursă pentru înţelegerea modului în care s-au descurcat oamenii în acel regim. Sigur că are legătură și cu istoria socială a sociologiei, pentru că aceasta din urmă tot nu poate să fie înţeleasă numai din date confecţionate de regim.

Dincolo de aceste reviste care au apărut în tiraje mici, aţi recurs şi la metode de diseminare utilizînd Internetul. Cum aţi ajuns la această promovare online?

Fără sprijin academic efectiv, era de datoria noastră să cautăm o modalitate de a convinge mediul cultural-ştiinţific că Şcoala gustiană şi metoda nouă de cercetare sînt interesante, valide şi că ceea ce fac cu tinerii mei colegi este legitim. Trebuia să recurgem la Internet, de vreme ce canalele învăţămîntului au fost, practic, inexistente. Din acest motiv am inventat site-ul numit Cooperativa G, pe care grupul nostru l-a conceput ca o „magazie“ de studii, recenzii, interviuri de istorie orală pe care o actualizăm şi o anunţăm săptămînal printr-un newsletter.

De unde această denumire, „Cooperativa G“?

Cu aproape zece ani în urmă, pe terasa bufetului foarte popular şi cu nume pitoresc, „Jeg“, din Complexul studenţesc Leu, s-au strîns cîţiva masteranzi şi asistenţi, toţi foşti studenţi de-ai mei, iniţiaţi în istorie orală şi interesaţi în perspectivele studiilor gustiene, cu scopul de a ne organiza. Ne-am tot gîndit cum să ne numim, că denumirile asociaţie, societate, fundaţie, centru, „colegiu invizibil“ etc., toate au fost uzate, şi atunci, mai mult ca să epatăm, am ales cooperativa, „compromisă“ de regimul comunist. Lumea de atunci, după Revoluţie, nu ştia că această formă de organizare a fost foarte populară în interbelic şi că Gusti însuşi a fost promotorul impetuos al acesteia. Lui i se datorează primele cooperative studenţeşti. Ulterior, nu am folosit această denumire, dar grupul, cu dezertări inerente, a funcţionat în cadrul şcolii doctorale de la sociologie. Dar, să revin la acest site. La început sigur că primeam like-uri şi comentarii mai mult de la prieteni și colegi, dar, treptat, au apărut mulţi necunoscuţi, pesemne interesaţi de tematica şi de abordarea noastră.

Despre site-ul gustiştilor şi proiecte în desfăşurare

Aţi monitorizat în vreun fel impactul pe care l-a avut Cooperativa G pînă acum?

La început nu am făcut-o, fiind absorbiţi de organizarea materialului şi pentru că am avut feedback imediat de la cunoscuţi. Avînd în vedere profilul, destul de nișat, precum și faptul că nu am fost promovaţi de alte site-uri academice sau culturale (pur și simplu nu ne-am ocupat de acest aspect, nu e un reproș aici), nu stăm rău. Oricum, tematica noastră nu este populară şi nici nu vrem să fie populară. Cine nu cade în extaz în faţa interbelicului şi vede mai nuanţat societatea şi cultura sub regimul comunist nu prea poate avea popularitate. Una peste alta, vizibilitatea noastră este suficient de mare ca să ne gîndim la unele modificări tehnice, care să ajute cititorul să „răsfoiască“ site-ul mai uşor, și ne-am gîndit şi la diversificarea „ofertei“, fără să ieşim din sfera arhipelagului gustian – ca să folosesc expresia inspirată a Sandei Golopenţia. Vom introduce cîteva categorii, alături de cele existente, unde vom publica o serie de documente care atestă integrarea activă şi firească a sociologilor gustieni în lumea literar-artistică a Bucureştilor, corespondenţă şi publicistică adnotate critic de noi, articole de presă ce cuprind evenimente de acum 75 de ani, legate de Şcoala gustiană, organizarea Serviciului Social, pregătirea pavilionului românesc de la Expoziţia mondială de la New York şi evenimentele legate de Congresul Internaţional de Sociologie planificat să aibă loc la Bucureşti, sub preşedinţia lui Gusti. Introducem și o nouă rubrică, „Pagini alese“, care ne va lega de excelenta colecţie digitală de opere gustiene, Sociolbuc, construită de profesorul Dumitru Sandu. Avem şi alte planuri cu Cooperativa G, dar totul la vreme respectivă.

Că vă întrebam şi despre viitor. Mai pregătiţi şi altceva? Ce urmează? Ce veţi mai scoate „din joben“?

Nu e vorba de „jobenul“ meu, ci de al grupului pe care vrem să-l lărgim. E vorba de faptul că avem foarte mult material, avem un atelier (în reţea) destul de productiv şi „comenzi“ de asemenea semnificative. Pe scurt, este gata o culegere de texte prin care, împreună cu Theodora Eliza Văcărescu, arătăm că Şcola gustiană nu s-a limitat la mediul rural, ci s-a preocupat de oraş şi, în primul rînd, chiar de Bucureşti. Într-o altă culegere în pregătire, împreună cu Florentina Ţone, arătăm că nici fenomenul modern al migraţiei nu a fost străin Şcolii gustiene. Fiindcă Universitatea din Bucureşti, în acest an, serbează 150 de ani de la fondare, venim şi noi cu un volum ce va cuprinde studii scrise de Theodora-Eliza Văcărescu, Dragoş Sdrobiş şi Ionuţ Butoi – pentru că Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost mult mai activă între pereţii Alma materului decît se credea. Şi sigur că sînt în organizare şi alte numere speciale, dar la sfîrşit vreau să amintesc un proiect extrem de laborios, dar necesar, cel al elaborării unei mari biobibliogafii a lui Gusti, iniţiată de serviciul de bibliografie al BCU. Din acest colectiv restrîns fac parte atît membrii seviciului – Elena Bulgaru, Daniela Dumitrescu, Şerban Şubă şi şeful serviciului, Dinu Ţenovici, cît şi Marin Diaconu şi subsemnatul. Pe lîngă identificarea de scrieri, referinţe, corespondenţă etc., sarcina cea mai mare este organizarea unei vaste reţele internaţionale de căutare a informaţiilor referitoare la Gusti în străinătate.

Dar aceasta este o muncă incredibil de mare…

Da. Aici este nevoie de inventarierea tuturor cărţilor şi a articolelor semnate de Gusti, cu toate ediţiile existente pînă azi, inculsiv traduceri, de întocmirea unei cronologii a activităţii sale, de colectarea scrisorilor trimise și primite, cît şi de identificarea referinţelor despre Gusti în volume, ziare, reviste, dosare de arhivă, ceea ce necesită un volum de muncă și mai mare. Noroc că acest servici de la BCU e foarte dedicat, Marin Diaconu strînge asemenea date de decenii, iar eu, de vreo zece ani, adun sistematic publicistica gustiştilor şi a scrierile altora despre Şcoală. Da, e o muncă sisifică, dar, vorba aceea, dacă nu noi, cine, dacă nu acum, atunci cînd?

Comentariu : 

Cultura, cultura românilor va trebui să-i mulțumească lui Rostas Zoltan pentru acțiunea sa. Este un exemplu pentru ceea ce cred că ar fi de făcut într-un cadru organizat mai larg pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor culturale meta-etnice.  Omul sfințește locul. Dan Culcer. 

Liviu Valenas. In culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica: 1934=1947

June 28, 2014, 4:46 am

≫ Next: Miting de comemorare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici la 28 iunie 1940.

≪ Previous: De ce nu poate fi viral Dimitrie Gusti? Interviu cu Zoltán ROSTÁS, de Adriana Bondor

$

0

0

Conjuncţia salvatoare de Dorin-Liviu Bîtfoi

​

O virgulă aşezată unde trebuie poate schimba, se ştie, un document de o mie de pagini. În cazul cărţii lui Liviu Vălenaş, se recuperează istoria unei conjuncţii care a salvat sute de mii de destine. Semnând în ultimii ani mai multe opuri de convorbiri cu figuri reprezentative ale veacului (Gheorghe Barbul, Ion Pantazi ş.a.), autorul domiciliat la Nürnberg îl întâlneşte de această dată pe Alexandru Danielopol, fiul fiziologului Daniel Danielopol şi al Piei Pillat, soră a poetului – moştenitor, în consecinţă, şi al genei Brătienilor. Danielopol devine, încă din copilărie, fiul de suflet al lui Nicolae Titulescu, sub influenţa căruia se formează în anii de studii. Are astfel ocazia de a asista la întâlniri importante ale diplomatului, printre care cele cu Maxim Litvinov, ambasadorul URSS. Una dintre temele cărţii este deja prezentă. Alexandru Danielopol devine martorul direct al obsesiei lui Titulescu pentru asigurarea juridică a graniţelor României Mari. Or, în anii ’30, singura provincie descoperită din acest punct de vedere este Basarabia, în dispută cu URSS. Merită subliniat că, aparent naivă azi, politica tratatelor acţionează totuşi în spiritul epocii. Dacă ea se va dovedi repede ineficace în faţa totalitarismelor, iată un fapt care nu poate cădea, nici pe departe, în sarcina exclusivă a lui Titulescu, cât a întregii lumi interbelice. Interesantă este şi caracterizarea pe care Alexandru Danielopol o face mentorului său, din care exclude determinanta politică – adăugând în schimb naivitatea visătorului. Spre deosebire de Liviu Vălenaş, nu-i va contesta însă şi spiritul vizionar. Căci dacă tratatele nu au, în pofida intenţiilor, un caracter definitiv, nu se poate nega totuşi utilitatea lor practică şi valoarea ca argument istoric. Tema centrală a cărţii o constituie, dincolo de toate acestea, activitatea lui Alexandru Danielopol în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului cu Aliaţii. În 1944, Danielopol are numai 28 de ani. Dar, prin încrederea de care se bucură din partea lui Savel Rădulescu, fost adjunct al lui Titulescu la Externe, prin formaţia sa de jurist şi în febra momentului, este însărcinat cu punctul 5 al Armistiţiului, probabil cel mai ingrat, întrucât se referă la “repatrierea” în URSS a nord-bucovinenilor şi a basarabenilor, în calitatea lor inedită de cetăţeni sovietici. Este vorba despre refugiaţii din 1940 – iar prevederile Kremlinului sunt, şi în această privinţă, o capodoperă a arbitrarului. Situaţia e disperată, mai ales că sovieticii acceptă numai soluţiile bazate pe legislaţia proprie, nu şi pe dreptul internaţional. În aceste condiţii, strălucitul absolvent al colegiului iezuit de la Evreux reuşeşte imposibilul, descoperind într-un decret al Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care reglementează statutul acestor persoane, o chichiţă juridică – o interpretabilă conjuncţie “şi”. De aici, Danielopol construieşte salvarea celor 300 de mii de refugiaţi, pe care reuşeşte finalmente să o impună NKVD-ului şi părţii sovietice. Realizare excepţională care merita cel puţin o bibliografie. Este meritul lui Liviu Vălenaş şi al Editurii Vremea de a o inaugura cu volumul de faţă (în 1990 apărea totuşi şi un articol al lui Mihai Pelin în această chestiune), ce include convorbirile de la Paris cu Alexandru Danielopol pe perioada 1994-1996, o convorbire cu Romulus Cordescu (unica persoană în viaţă dintre cele semnatare, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, a Convenţiei de Armistiţiu), stenograma discuţiilor din 3 martie 1945 de la Comisia Aliată de Control, unde românii urmăresc impunerea interpretării Danielopol, câteva scrisori etc. (2003) DORIN-LIVIU BÎTFOI http://www.romlit.ro/conjuncia_salvatoare