Specialiştii s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung către Judele Braşovului din 1521, dar tot aceiaşi specialişti nu exclud faptul că s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română.
           În acest articol, noi propunem cititorului o scurtă incursiune istorică în universul fascinant al acestor texte arhaice, în vederea localizării şi datării lor cu un plus de argumente originale.   
                         Cuvinte cheie: Texte rotacizante, Mănăstirea Peri, Maramureş, Jan Hus, Martin Luther,
              Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele  sunt departe de a fi clarificate în toată întinderea lor. Există lucruri sigure amestecate cu altele nesigure, certitudini mixate cu presupuneri, fapte combinate cu fabulaţii, conjecturări edificate pe ipoteze foarte plauzibile cu alegaţii pur fanteziste. In genere se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din 1521,  este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai-nainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Inlăturând cele câteva formule fixe din limba slavonă, „miezul limbii române ni se înfăţişează curat şi limpede” [1].
            Ipoteze şi argumente

            Se emite în mod curent afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, fără alte precizări.
Dar, în raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a afirmaţiei întâmpină o serie de reale dificultăţi,  care nu pot fi ignorate. Anume:  (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării.  (b) Se păstrează doar un număr de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea scheiană),  despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.  (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu există nicăiri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea. (d) Nu există dovezi directe privind circulaţia/trecerea  textelor rotacizante din Maramureş la Moldova.  (e) De ce primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş, în secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcândva?
Obiecţiile de mai sus sunt de fapt chestiuni de metodă ştiinţifică, de îndoială metodică de tip cartesian, proprie încercărilor de a fundamenta o ştiinţă cât mai riguroasă cu putinţă, dar care pot fi în parte depăşite prin analiza detaliată a subiectului. Faptul că nu se mai  păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt  numite, pe drept, „texte maramureşene”  în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului/graiului  maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d.  Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă indelebilă specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg  arealul limbii române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare (de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.
In acest punct al demersului nostru se impune firesc interogaţia: de ce în Maramureş şi nu altundeva?  Şi: de ce la început de secol XV şi nu altcândva?
Majoritatea savanţilor români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din sec. XX, dar şi cercetătorii de dată recentă sunt de acord cu două fapte principale, corelate între ele:  (a) primele traduceri ale cărţilor de slujbă au fost realizate din slavona bisericească în limba română la o mănăstire din Maramureş;  şi (b) efectuarea acestor traduceri trebuie pusă în legătură cu influenţa husită. Astfel, cercetătorul contemporan acad. Ioan Aurel Pop dar şi mulţi alţii susţin ideea influenţei husite [2], venite din Cehia în nord-vestul Transilvaniei, respectiv în Maramureş. După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul de limbă cehă Jan Hus a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Constantz (în Elveţia) la anul 1415, eveniment care a stârnit o puternică nemulţumire în Cehia şi a declanşat războaiele numite husite (între 1419-1434), cu ecouri inclusiv în Transilvania [3].  Să amintim aici numai binecunoscuta Răscoală de la Bobâlna (1437), cu o clară cauzalitate religioasă, determinată de încercarea episcopului catolic al Transilvaniei de a colecta zeciuala restantă pe trei ani  într-o singură tranşă, precum şi măsura luată de acelaşi episcop catolic de a percepe taxe bisericeşti inclusiv de la români, care nu erau catolici ci ortodocşi [4]. Confruntaţi cu aceste abuzuri dar şi sub influenţa ideilor reformiste ale lui Jan Hus şi a războialor husite, ţăranii unguri şi români din Transilvania s-au răsculat.
Una dintre ideile considerate eretice ale lui Jan Hus era aceea că Biblia şi cărţile de slujbă trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai vieţii sale exclusiv în limba cehă. Influenţa ideilor husite pare cauza cea mai plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărţi de slujbă au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul Transilvaniei, adică în Maramureş, în zona de maximă proximitate geografică româno-cehă, unde se ştie că se produceau schimburi comerciale şi de influenţă cultural-religioasă.
Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor [5], sunt următoarele:
(a) Codicele voroneţean (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet  şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru);
(b) Psaltirea Scheiană (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale  realizate de către autori necunoscuţi);
(c)  Psaltirea Voroneţeană (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română);
(d) Psaltirea Hurmuzaki (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte).
Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate,  sunt datate de către savanţi  ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.
Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărţi de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437 [6], deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Mai precis, Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menţionează cărţile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar pe de altă parte nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susţinerile acestui savant.  Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă [7] acceptă cvasiunanim şi în mod tacit trei aserţiuni cu valoare ştiinţifică: (a) localizarea proto-textelor maramureşene la Mănăstirea Peri din Maramureş,  (b) datarea lor, cu oarecari variaţiuni privind anii, în prima jumătate a sec. al XV-lea  şi  (c) realizarea traducerilor sub influenţă husită.
Influenţa husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de  documente în acest sens. In cursul războaielor husite, adepţii lui Jan Hus făceau dovada unor idei privitoare la o reformă amplă şi complexă a Biserici Cataolice, ridicau o serie de revendicări atât de ordin dogmatic, cât şi de ordin secular. De exemplu, ei solicitau ca, spre deosebire de practica răspândită în Biserica Catolică a cuminecării numai cu azimă,     împărtăşania să fie săvârşită sub ambele forme, atât cu azimă cât şi cu vin, un  element de oficiu liturgic care azi s-ar putea să nu mai aibă o relevanţă soteriologică deosebită, în tot cazul să nu mai constituie o problemă de ordin sociologic, un motiv de război de exemplu, dar husiţii mai criticau totodată vehement corupţia în rândurile clerului, practica indulgenţelor, pompa episcopală şi veşmintele somptuoase, precum şi avuţiile imese adunate de către Biserică, o problemă actuală în toate timpurile. In fine, husiţii mai cereau categoric „naţionalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărţilor de slujbă pe limba poporului.
Din Cehia şi Slovacia de azi husitismul a pătruns în zona de contiguitate geografică a Maramureşului. Un document din epocă semnalează faptul îngrijorător că în Zips (regiune din nord-estul Slovaciei de azi şi din vecinătatea Maramureşului medieval) se practică cuminecătura după reforma husită, sub ambele forme, cu azimă şi cu vin. Alt document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobilior ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici” [8].  Se pot ridica, în mod firesc, şi unele întrebări conexe, precum: ce se înţelege în document prin „valahi schismatici”?  Este vorba doar de români „schismatici” în sensul că erau de confesiune ortodoxă, bizantină, sau de români care erau deja adepţii unor idei husite? De ce valahii sunt puşi laolaltă cu ereticii husiţi? Cine sunt aici „sârbii”?  Sunt sârbi de neam sau sunt români ortodocşi aflaţi sub ascultarea canonică a vreunui episcop sârb  şi, prin urmare, numiţi prin extensie „sârbi”, aşa cum s-a mai întâmplat în unele zone din Ardeal şi Maramureş spre sfârşitul sec. al XVIII-lea?  Şi cine sunt „husiţii eretici”, de ce neam? Vor fi existat şi români printre ei?  Etc., etc.  Indiferent de răspunsurile particulare care se pot imagina la aceste întrebări şi la altele, un lucru esenţial este clar, că „erezia” husită a fost pătruns în Ardeal şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigenţa ca Sfintele Scripturi  să fie traduse pe limba poporului.   
          Un argument suplimentar
         Despre începuturile scrisului în limba română s-a scris, după cum era şi firesc,  mai mult din punct de vedere filologic şi istoric. S-a studiat amănunţit textul ca fapt filologic în sine, s-au făcut observaţii judicioase asupra unor aspecte care ţin de evoluţia limbii, s-au făcut conexiuni cu fapte istorice şi s-au realizat deducţii, au fost urmate criterii de plauzibilitate şi au fost criticate opiniile adverse cu argumente logice aparent imbatabile, fără legătură cu fapte non-lingvistice colaterale. S-au făcut multe în domeniu, dar s-a neglijat în schimb instituţia în care au fost realizate aceste traduceri, mănăstirea în care s-a muncit pe text de către călugări şi cărturari anonimi. Adică  Mănăstirea de la PeriiMaramureşului.
Intrebarea care se impune aici este: avea oare acea mănăstire din Maramureş, Mănăstirea Peri, călugări învăţaţi şi cărturari poligloţi, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol XV?  In definitiv, ce fel de mănăstire exista atunci la Peri în Maramureş?
In satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării  Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene [9].
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi [10]. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag  porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicaţia este în fapt simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. In anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie [11], dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. In acest context, românii ortodocşi din Maramureş şi de la Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei Petru I Muşat, de înfiinţare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecclesiastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova.
Aşadar, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un fapt cu consecinţe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Dilpomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi [12].
După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte  pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „fraţi de prea bun neam, în chip fericit născuţi şi în Dumnezeu cinstiţi ai Smereniei Noastre” etc., Gramata instituie, în esenţă, următoarele:  (a) Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donaţie („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”);  (b)  Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecţia Patriarhiei ecumenice, iar preoţii de aici, în semn de obedienţă simbolică,  vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti („… cum magnum honore in nostram protectione suscepimus […] et quod in omnibus divini officiis pro suo patriarcha faciet commemorationem”);   (c) Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicaţii;  (d) Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ţinuturilor arondate („Pachomius prior et abbas plenariam autoritatem habent super omnes proventus dicti monasterii ac pertinentiarum”);  (e) Egumenul trebuie să supravegheze preoţii şi poporul, dar aici va trebui să funcţioneze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligaţia de a-i învăţa pe toţi,  preoţi şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet („ut eos ad bona opera indicet et erudiat animae”);  (f) Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecăţile făcute de către preoţi, din toate ţinuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanţă de apel („judicare omnes causas ad sede ecclesiasticam spectantes in dicto monasterio et pertinentiis eiusdem”);   (g) Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toţi suntem muritori” („ut omnes mortales sumus”),  atunci toţi fraţii călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toţi oamenii, mici şi mari, din ţinuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei („omnes fratres spirituales tunc et Balicza ac Drag cum omnibus hoiminibus parvis et magnis in dictis pertinetiis residentibus ac congregatis aperte ut ita congregati priori eligat nostra authoritate et benedictione”), o prevedere imperativă şi un precedent canonic, care anticipează cu  multe secole Statutul bisericesc conceput de  Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunţa, prin delegaţi, cu privire la alegerile de ierarh.
Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar un domeniu, pe care ridică Cetatea Munkàcsului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană. De aici va începe un lung şir de vexaţiuni şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise extrem de preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs [13]. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-lea, în contextul expansiunii uniate.
La judecata regelui maghiar, reprezentanţii Mănăstirii Peri se prezintă cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de Cancelarie în Regatul Maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în Diplomele Maramureşene s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar – surpriză! – Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere,  în… Moldova, probabil în vreo mănăstire de aici!  Originalul grecesc a ajuns, de la nu se ştie de la care mănăstire din Moldova, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat  în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, printr-un intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc [14].
Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova?  Au fost duse tot atunci şi cărţi de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş?  Probabil, chiar foarte probabil. Un lucru este însă sigur: legăturile între Mănăstirea Ortodoxă Română de la Peri din Maramureş şi mănăstirile din ortodoxe române din Moldova au existat, fără îndoială, pe parcursul veacului al XV-lea.
           Concluzie
          Atunci când se fac consideraţii generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”, în baza a felurite conjecturări şi criterii de paluzibilitate, fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentaţie de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi un scurt excurs despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (în limbajul de azi) o „capacitate instituţională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituţie culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, că aici a funcţionat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naţionale.
Cunoaşterea unor lucruri despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituţională, se poate constitui într-un puternic argument inedit, în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.
                Bibliografie
1. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi,  Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 47.
2. Pop, Ioan Aurel, Voivodatul Transilvanei, în  Istoria României. Transilvania,  Vol. I, Ed. G. Bariţiu, Cluj-Napoca,  1997, p. 494.
3. Iuga, Nicolae, Elemente de civilizaţie medievală românească în bazinul Tisei superioare,  în rev.  „Studii de Ştiinţă şi Cultură”, Arad, nr. 3 (14)/2008, p. 17.
4. Giurescu, Constantin C., Istoria României în date,  Bucureşti, E.S., 1971, p. 92.
5. apud. www.crestinortodox.ro/primele-traduceri-romanesti-ale-cartilor-de-sjuba (site consultat la 29.06.2011).
6. Iorga, Nicolae,  Sate şi preoţi din Ardeal, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007, p. 64.
7. Bota, Ion M., Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996, p. 38-46.
8. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 49.
9.  Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109.
10. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
11. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 250.
12. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109-111.
13. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 600-601.
14. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 111.
                                      Nicolae IUGA
                                     Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
                                     Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative
                                     E-mail: nicolaeiuga@yahoo.com
(Foto: facsimil fila 18 a Manuscrisului de la Ieud. )

Comentariu Dan Culcer. Cred că ar fi util să se reia cercetarea colecțiilor de manuscrise vechi, religioase sau nu, din bibliotecile Slovaciei, Ucrainei subcarpatice. O comparație cu codicele Rohonczi și cu Tăblițele de la Sinaia ar fi poate lămuritoare. joi 28 iuliei 2016

Erdély, 1940: magyar atrocitások románok és zsidók ellen

http://konfliktuskutato.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=317:erdely-1940-magyar-atrocitasok-romanok-es-zsidok-ellen&catid=39:dka-hatter&Itemid=203

---

1940: a második bécsi döntés

A magyar revíziós törekvések középpontjában álló Erdély kérdése jelentette a közép- és kelet-európai térségben az egyik legsúlyosabb válsággócot. Németországnak mindkét állam gazdasági erőforrásaira szüksége volt, és nem állt érdekében a magyar-román katonai konfliktus, ezért a diplomáciai megoldást támogatta. Miután az augusztus közepén kezdődött tárgyalások nem vezettek eredményre, a határvitában a nagyhatalmak határoztak. A második bécsi döntés (1940. augusztus 30.) az 1938-as döntőbíráskodással ellentében nélkülözte a nemzetközi elfogadtatást és a vegyes lakosságú területen nem volt lehetőség etnikai alapú határmódosításra sem.[1] Magyarország súlyos politikai árat is fizetett a területgyarapodásért: 1940 novemberében a magyar kormány feladta a semlegességet és csatlakozott a háromhatalmi egyezményhez.
Az 1940. augusztus 30-án, a bécsi Belvedere palotában kihirdetett döntőbírósági ítélet értelmében Magyarország visszakapta az 1920-ban Romániához csatolt területeinek (Partium és Erdély) északi részét. 43.104 km2-nyi terület, összesen 2.577.260 lakossal tért vissza tért vissza Magyarországhoz.[2] Magyar adatok szerint a népesség 52,1%-a, az 1930-as román népszámlálás adatai szerint 38%-a volt magyar. A legnagyobb létszámú kisebbség a románság volt, magyar adatok szerint 38, román források szerint 49%-os arányszámmal.[3] A különbség egyik oka az volt, hogy a többségében magyar anyanyelvű erdélyi zsidóságot a román népszámlálás szinte kivétel nélkül zsidó nemzetiségűként vette számba.

Felkészülés, tervezés

A teljes lakosságcsere ötlete még a mérsékelt beállítottság Bethlen István grófot is megkísértette. A volt miniszterelnök (1921-1931), aki már az első világháború alatt egy etnikailag homogénebb Erdély mellett érvelt, 1940 őszén felvette Teleki Pál kormányfőnek, hogy Észak-Erdélyből az összes románt ki kellene telepíteni és helyükre bukovinai székelyeket és moldvai csángókat lehetne hozni. Mások a nemzetiségek totális eltávolításánál kevesebbel is beérték volna. Ők a Szent István-i állameszmének nevezett koncepció alapján megelégedtek volna azzal is, ha a nemzetiségek, és köztük az erdélyi románok, elismerik a magyarság kulturális és politikai hegemóniáját.
A teljes kiürítésre a román hadsereg és közigazgatás mindössze két hetes határidőt kapott. Az országrész átadására rendkívül feszült politikai és közéleti légkörben került sor. A magyar-román viszály miatt 1938 és 1940 között számos határincidens történt, de ezek többnyire nem érintették a civil lakosságot.[4] A megszállást előkészítő magyar hadparancsok tiltották a megtorló akciókat, illetve felszólították a honvédség tagjait a bosszúállások megakadályozására. A román és más (nem német) nemzetiséggel szemben távolságtartó, de emberséges magatartást írtak elő, megalázó jelzők („oláhozás”) mellőzésével.[5] Az esetlegesen fegyveresen ellenálló civilekkel szemben viszont jogos volt a fegyverhasználat. Ezek a magyar-román katonai vegyes bizottság előzetes megállapodása szerint is partizánoknak minősültek, az ennek megfelelő bánásmóddal. A magyar hadparancs szerint a hasonló akciókat a „legnagyobb szigorral” kellett letörni, különösen, ha az „román vagy kommunista elemektől” indult ki. Preventív intézkedésként lehetőség volt túszok szedésére a lakosság „magyargyűlölő” elemei közül.[6]

A román kivonulás

A magyar bevonulás előtti hangulatot mindkét oldalon kölcsönös félelmek és nacionalista hisztériakeltés jellemezték.[7] Az átadandó területeken egyes román papok, tanítók és más értelmiségiek ellenállásra, elrejtőzésre, elmenekülésre buzdították a fiatalságot.[8] A román kivonulást tömeges rekvirálások és helyenként erőszakcselekmények kísérték. 1940. szeptember 2-án Bihardiószegen a fosztogató román katonák a vagyonukat védelmező magyar parasztok közül két embert agyonlőttek, többeket megsebesítettek. Ugyanezen a napon a Szatmárnémetiből Darviba vezető úton a román katonaság törvénytelenségei ellen tüntető magyarok közé lőttek, két halott és három sebesült maradt a helyszínen.[9] Máramarosszigeten szeptember első napjaiban felfegyverzett román polgári személyek és katonák raboltak és erőszakoskodtak.[10] Verekedésekre, tüntetésekre került sor Kolozsváron és Brassóban is.[11]

Magyar atrocitások a román lakosság ellen

A honvédség 1940. szeptember 5. és 13. között szállta meg a visszatért országrészt.[12] A bevonulást a falvak román népe többnyire tartózkodó félelemmel vagy ellenségesen fogadta, de ismerünk példákat pozitív reakciókra is. A zsidók többsége, meggyőződésből vagy alkalmazkodva, csatlakozott a lelkesen ünneplő magyarokhoz. A magyar többségű nagyvárosokkal és homogén falusi régiókkal (Székelyföld) szemben a részben vegyes lakosságú, részben román többségű vidéki térségek (Beszterec-Naszód, Máramaros, Szolnok-Doboka, Szilágy megyék) jelentették a legfőbb veszélyforrást. A legsúlyosabb magyar katonai atrocitások a visszacsatolt terület déli határsávjában, a Szilágyságban és a Mezőségben történtek. Az incidensek még a magyar honvédség bevonulása előtt megkezdődtek. Szeptember 4-i jelentés szerint Csíkszentgyörgyön egy román adóvégrehajtót, Csíkszentmártonban egy román csendőr őrmestert meglincselt a helybéli lakosság.[13] Az erdélyi magyar egyházak és társadalmi szervezetek számos alkalommal adtak ki közleményt a hasonló önbíráskodások megelőzésére.[14]
A magyar hadsereg helyenként emberveszteségeket szenvedett a hiányosan eltávolított aknazárak, de főként gondatlanság és balesetek következtében. A nacionalista hisztéria, a tudatosan fűtött ellenségkép, a „puskaport nem szagolt” legénység félelmei és agressziója nem ritkán eltúlzott reakciókhoz vezettek. Illésfalvi Péter hadtörténész, a téma egyik legalaposabb kutatójának véleménye szerint „a magyar fegyverhasználatot szinte minden esetben orvlövész tevékenység váltotta ki”. Azonban a források alapján nehezen tisztázható, hogy valós veszélyt jelentő támadásokról volt-e szó, vagy (önigazolásul vagy pszichológiai okokból) a honvédek emlékezete felnagyította az tényleges ellenállás dimenzióit. A honvédség és a hozzá csatlakozott irreguláris erők 1940 szeptemberében három súlyosabb, összesen közel háromszáz emberéletet követelő atrocitást követtek el (mindhármat a Szilágyságban) valamint mintegy kéttucatnyi, gyilkossággal vagy súlyos bántalmazással, rablással járó egyéb túlkapást. Ezek során még legalább további ötven ember vesztette életét. Az észak-erdélyi románok ellen elkövetett erőszakos cselekedetekről a Budapesten tárgyaló román küldöttség által a magyar külügynek szeptember közepén átadott német nyelvű jegyzék nyolc jelentősebb esetet sorolt fel.[15]
Ezen túlmenően a katonai parancsnokok helyenként elnézték, sőt támogatták a helyi lakosok „népítéleteit” a román hatalom gyűlölt képviselőivel, köztük papokkal, tanítókkal és rendvédelmi parancsnokokkal szemben (bár kifejezetten ennek ellenkezőjére kaptak parancsnot, lásd fentebb). Az anyaországból érkezett szabadcsapatok (például a „Rongyos Gárda” Kémeri-Nagy Imre vezette különítménye) és a helyi nemzetőrségek sok helyütt szabadon garázdálkodhattak. Fő célpontjaik a két világháború között „nemzetpolitikai” céllal létesített román telepek lakói voltak. Incidensek történtek többek között a bihari Bagamér (trianoni magyar terület), Érkenéz, Érsemjén és Érmihályfalva, a szatmári Börvely és Reszege, valamint a Maros-Torda megyei Nyárádtő községekben.[16] Voltak azonban példák arra is, hogy a reguláris katonaság megakadályozta a leszámolásokat.[17] Bittó Dezső tábornok, Bihar vármegye katonai közigazgatási parancsnoka 1940. október 1-jei jelentésében beszámolt arról, hogy „500 telepes román családot felszólított az ország területéről való eltávozásra”. A parancsnokság válaszában ezt a gyakorlatot a későbbiekre nézve megtiltotta.[18]

Áldozatok, következmények

Román történészek adatai szerint a bevonulástól 1941 novemberéig a magyarok 919 embert öltek meg, 1126-ot megkínoztak, 15.893-at bebörtönöztek.[19] Ungváry Krisztián kutatásai szerint román részről 1941. október 30-ig 699 haláleset miatt emeltek panaszt a román–magyar atrocitásokat vizsgáló olasz–német vegyes bizottságnál..[20] A tényleges rémtettek mellett számos alaptalan híresztelés is borzolta a kedélyeket mindkét oldalon. [21] A román sajtó eltúlzottan tárgyalta és jelentősen felnagyította a magyarok által elkövetett atrocitásokat, esetenként az erdélyi románság kiirtását vizionálva. A román diplomácia a németek közbelépését kérte. A román és magyar propaganda egyaránt manipulált kiadványokkal igyekezett a külföldi közvéleményt befolyásolni. A román kormány kérése nyomán 1940 októberében német-olasz vegyes bizottságot küldtek ki panaszok kivizsgálására.[22]

Spontán lakosságcsere

A magyar-román határvita éleződése és a mind radikálisabb kisebbségellenes attitűdök és intézkedések miatt már a bécsi döntés előtti hónapokban sok ezer ember erdélyi magyar hagyta el lakóhelyét. A bevonulás után újabb jelentős menekülthullám indult meg. Román történészek adatai szerint több százezer, magyar adatok szerint mintegy százezer észak-erdélyi román menekült Romániába. A menekültek egy része a hivatalnoki és egyházi értelmiségi rétegből került ki, de jelentős arányban voltak köztük az 1921-es földreform nyomán a Regátból betelepített földművesek is. (hasonló volt a menekültek összetétele a Kárpát-medence más régióiban is a területváltozásokat követően 1938-45 között).
Az első hullámot a katonai közigazgatás által kiutasított, atrocitások elől menekülő illetve a leszámolástól félve távozó románság alkotta. Néhány hónappal később újabb menekülthullám indult meg, de ebben már nagyobb szerepet játszott a román propaganda hatása, mint a valós fenyegetettség.[23] Hasonlóan százezres nagyságrendű volt az ebben az időszakban Dél-Erdélyből elmenekült, elüldözött magyarok száma. 1939 és 1944 között összesen több mint 200.000 ember menekült a román területekről Magyarországra. Észak-Erdélyt és más magyar területeket pedig 1944 márciusáig a korabeli bukaresti statisztikák szerint 221 ezer román hagyta el. [24] Az etnikai tisztogatást mindkét részről az értelmiségi elit tömeges zaklatása letartóztatása, kifosztása és kiutasítása kísérte.[25]

A magyar katonai közigazgatás és a zsidókérdés

Észak-Erdélyben 1940. november 26-ig magyar katonai közigazgatás működött.[26] Ennek szervezése és irányítása a kormány és a vezérkar képviselőiből álló Legfelső Honvédelmi Tanács kezében volt. A kettős kontrol ellenére a tábornokok befolyása érvényesült, akik a kisebbségi kérdésben a Teleki miniszterelnök által képviselt irányvonalnál radikálisabb álláspontot foglaltak el. Az Erdélybe kinevezett katonai parancsnokok tevékenységét (más visszacsatolt területekhez hasonlóan) az állampolgárság és politikai megbízhatóság széles körű és rendszeres ellenőrzése, razziák, kiutasítások és letartóztatások, a rádiók elkobzása, román és zsidó intézmények betiltása és hasonló kisebbségellenes bürokratikus eljárások kísérték. Ezek a módszerek gyakran a fennálló törvényekkel és szabályokkal is ellentétben álltak, illetve az anyaországban ekkor még nem, vagy kisebb mértékben alkalmazták azokat.[27] A baloldalinak vagy nem megbízhatónak tekintett román és magyar sajtót elhallgattatták, az újonnan alakult lapokat pedig militáns nacionalista hangvétel jellemezte.
Az Erdélybe bevonuló 2. magyar hadsereg parancsnoka, Jány Gusztáv megtiltotta, hogy a tisztek kapcsolatot tartsanak fent zsidókkal, illetve zsidók boltjaiban vásároljanak. Az október elején Észak-Erdélybe látogató vezérkari főnök, Werth Henrik önhatalmúlag komplex árjásítási terv végrehajtásával bízta meg a katonai közigazgatást:
„A zsidókézen lévő szállodák, éttermek, cukrászdák, patikák stb. elsősorban nagyobb üzletek vezetőit keresztényekkel kell felváltani, illetve ezeket keresztény tulajdonba kell átadni, oly módon, hogy azok megbízható, érdemes, tőkeerős magyarok kezébe jussanak. Ha megfelelő tőkével rendelkezők nincsenek, úgy a zsidó vállalat üzletértékét meg kell állapítani, és az átvevő megbízható keresztény magyart a becsérték megfizetésére kell kötelezni, mégpedig ha nagyobb összegről van szó, úgy több, 10-15 évi részletben.” Werth utasítására a helyi katonai parancsnokok (például Rajnay Károly Nagyváradon) megkezdték a zsidó tulajdonú kereskedelmi és vendéglátóipari egységek árjásítását, nem zsidók részére történő átadását.[28]

Törvénytelen deportálás

Csíkszeredán a magyar katonai közigazgatás teljes körű – és tökéletesen törvénytelen – zsidótlanítási programmal mutatkozott be. A bevonulás után egyetlen zsidó diákot sem vettek fel a városi gimnáziumba, a zsidók nem kaptak új, immár magyar személyi okmányokat. A város és a vármegye katonai parancsnoka, Éder Elemér ezredes hatáskörét messze túllépve önkényes adminisztratív intézkedéseket vezetett be a helyi románok és a zsidóság ellen. Megkezdte a megbízhatatlannak minősülők tömeges internálását, gyakran túlbuzgó módon és minden alap nélkül. 1940. október végéig 4500 feljelentés érkezett a hatóságokhoz. A körülmények tágteret adtak az egyéni bosszúvágy és irigység kiélésére.[29]
Éder kezdeményezésére Csíkszeredáról és más településekről a magyar szervek hozzáláttak a zsidók, többségükben „őslakos”, magyarországi születésű családok kiutasításához. Megparancsolta a hitközségnek, hogy 72 órán belül 40 (más források szerint 80) ezer pengőt fizessen be a „Horthy-alap” számlájára. Amikor a zsidó vezetők ezt az összeget megpróbálták lealkudni, Éder bekérette a zsidók névsorát, és a három kategóriába osztotta őket: 20 százalékukat azonnali kitelepítésre, 60 százalékukat pedig az ország más területeire való áttelepítésre ítélt. A maradék 20 százalék egyelőre – átmenetileg – maradhatott.
A tervezett intézkedésnek semmiféle jogalapja nem volt, ilyen törvényt, rendeletet nemhogy a magyar kormány, de még a zsidók elleni önkényeskedésre gyakran parancsot adó vezérkar sem adott ki. Ennek ellenére a katonai közigazgatás saját hatáskörben hozzákezdett a törvénytelen akcióhoz, és négy évvel a holokauszt 1944-es kezdete előtt demonstrálta, hogyan kell végrehajtani a zsidók kifosztását és deportálását. November 4-én 24 csíkszeredai zsidó család kapott felszólítást, hogy aznap délig fizessen be 20-100 pengő közmunkadíjat. A zsidóknak esélyük sem volt a parancs teljesítésére, a leveleket ugyanis délután kézbesítették nekik. Bár a pénzt másnap befizették, 8-ára valamennyien rendőrségi idézést kaptak. A megjelenő családfőkkel – természetesen jogtalanul és nyugta nélkül – újabb 100-150 pengőt fizettettek be, majd közölték velük, hogy családjukkal együtt azonnal deportálják őket az országból. Akárcsak 1944 tavaszán, a zsidókat ezúttal is csendőrök kísérték haza, és mindössze néhány percet kaptak a csomagolásra. Ezután gyermekeikkel, öreg szüleikkel, feleségükkel együtt valamennyiüket a Gyimesi-havasokban lévő román határhoz hurcolták, és átkergették őket a határon. A mintegy 80 deportált többségét a román határőrség visszazavarta, de többen eltűntek az erdőkben. Az áldozatokat a román, majd a szovjet határon igyekeztek áttenni, eközben többen meghaltak illetve eltűntek.[30]
A saját kisebbségekkel szembeni megtorlások, a német igények és a társadalmi-gazdasági konszolidáció igénye végül a magyar és román hatóságokat (a radikális retorika ellenére) a kölcsönös retorziók mérséklésére illetve megszüntetésére kényszerítették.[31] A magyar katonai közigazgatás működésének utolsó heteiben módosított számos korábbi rendeletet, többek között rendelkeztett az internálások körüli visszásságok megszüntetéséről. Megkezdték az internálótáborba zárt civilek szabadon bocsátását.[32] A központi törekvések ellenére a későbbiekben is történtek helyi kilengések, bántalmazások, fosztogatások és törvénytelen kitelepítések.[33]

Zsidóellenes intézkedések

Ellentétben például a sokkal tartózkodóbb kárpátaljai ortodoxokkal, Észak-Erdély zsidó lakosságának túlnyomó többsége magyarnak vallotta magát, és kitörő örömmel fogadta a bevonuló honvédséget. A jelentős részben asszimilált zsidók azonban hamar rádöbbentek, hogy az anyaországhoz való áhított visszatérés egyet jelentett a trianoni Magyarországon meghozott zsidótörvények bevezetésével. Az erdélyi Désen a zsidó lakosok is kitűzték kokárdáikat, ujjongva vonultak ki a magyar címeres és horogkeresztes, Horthy-portrés transzparensek alá, és virágcsokrokkal fogadták a magyar katonákat. Ám az emlékeikben élő dualizmuskori, liberális és toleráns mentalitás helyett egy antiszemita katonai, majd polgári közigazgatás tért vissza a városukba. A numerus clausus bevezetésével a zsidó fiatalok többségét kitiltották az iskolákból, a zsidó kereskedők többé nem kaptak export-import engedélyt, a zsidó iparosok gyakran egyáltalán nem jutottak nyersanyaghoz. A zsidótörvények bevezetése után itt is megkezdődött a cégek névleges árjásítása, azaz a zsidók keresztény strómanok nevére íratták vállalataikat, hogy mentesüljenek az antiszemita előírások alól, és legalább részben megőrizhessék üzleteiket, műhelyeiket, vállalkozásaikat. Az izraelita vallást 1942-ben „elismert” felekezetté minősítették vissza, ezzel megszűnt az állami támogatás, itt is betiltották a kóser vágást, a helyi sajtó folyamatosan az árdrágító zsidó kereskedők ellen uszított, ugyanakkor sokakat hívtak be munkaszolgálatra.
A polgári közigazgatás 1940. decemberi berendezkedése után a kisebbségek helyzete valamelyest konszolidálódott. Keresztes-Fischer Ferenc belügyminiszter többek között intézkedett a katonai közigazgatás által elrendelt internálások felülvizsgálatáról, a tulajdonjogot érintő katonai döntések megsemmisítéséről.[34] Mindazonáltal a visszacsatolt országrészeken ezután is általános volt a zsidóellenes intézkedések intenzívebb, gyorsabb végrehajtása, a bürokratikus szigor és gyakran a kormányintézkedéseket megelőző, túlhaladó rendelkezések illetve azok kísérletei. A zsidó vállalatokat szigorúan ellenőrizték, az iparjogosítványokat tömegesen és azonnali hatállyal bevonták, annak ellenére, hogy ez egyes területeken komoly ellátási zavarokat okozott.[35] A gazdasági-társadalmi reintegráció és a bécsi döntéseket követő „hidegháborús” külpolitikai helyzet problémáira tehát a magyar államgépezet alapvetően türelmetlen kisebbségpolitikával válaszolt, egyes vezető politikusok (Bethlen, Teleki) törekvései és reformjavaslatai ellenére. Választások helyett ún. behívott, tehát kinevezett képviselők reprezentálták az új országrészeket, a nemzetiségek szinte teljes kizárásával.[36] A gazdasági integráció problémái, kereskedelmi vonzáskörzetek megbontása, a terület gazdasági kifosztása miatt az életszínvonal jelentősen csökkent, ellátási nehézségek léptek fel.[37] Az impériumváltás még a magyar lakosság jelentős csoportjai számára is csalódást jelentett.

Megtorlás, felelősségre vonás

A háború után népbírósági perekben vád alá helyezték és elítélték az 1940 őszén Észak-Erdély területén elkövetett gyilkosságok fő felelőseit. Romániában ezeket az ügyeket egyetlen, 63 vádlottas monstre perben tárgyalták, Kolozsváron, 1946 kora tavaszán. Az itteni népbíróság rendkívül szigorú ítéleteket hozott a többségében magyar vádlottak ellen (a bukaresti népbírósággal szemben, amely főként román elkövetők ügyeit tárgyalta). 55 embert ítéltek el, közülük 22 kapott halálbüntetést. Más kérdés, hogy az elítéltek többsége, köztük a főbűnösök 1944-45-ben elmenekültek, így a legsúlyosabb (halál és életfogytig tartó kényszermunka) ítéletek közül egyet sem hajtottak végre.[38] Az elítéltek között voltak a gyilkosságokat elkövető alakulatok tisztjei, de a helyi magyar elit tagjai is, köztük földbirtokosok, nagygazdák, iparosok. Közülük nem egy vádlott, például Wass Endre és Albert grófok közvetlen felelősségét a per során nem sikerült megnyugató módon bizonyítani. Tehát a tényleges felelősök megbüntetése mellett a magyar elit lefejezése, kollektív felelősségre vonása is a kommunisták által befolyásolt népbíróság céljai közé tartozott.

Bibliográfia

Ablonczy 2011
Ablonczy Balázs: A visszatért Erdély 1940-1944. Budapest, 2011, Jaffa.

Balogh 1978
Balogh Edgár: Szolgálatban. Emlékirat, 1935–1944. Bukarest, Kriterion, 1978. p. 166.

Balogh 2004
Balogh Júlia: Ha ismerik a tényeket, másképp döntenek? In Hitel, 17. évf. 11. sz. 2004.
http://www.hitelfolyoirat.hu/arch/0412/nemzet.html

Bár-On–Herskovits 1971
Micháél Bár-On–Benjámin Herskovits, szerk.: Szamosújvár, Iklód és környéke mártírjainak emlékére. Szamosújvár, Iklód és Környékéröl elszármazottak egyesülete, Tel-Aviv, 1971.

Benkő 2002
Benkő Levente: Magyar nemzetiségpolitika Észak–Erdélyben 1940–44. Pro Minoritate, 2002. ősz, 7–41. o.

Benkő 2011
Benkő Levente: Szárazajta. Második, bővített kiadás, Barót, Tortoma, 2011.

Bethlen 1989
Bethlen Béla: Észak-Erdély kormánybiztosa voltam. Budapest, Zrínyi, 1989.

Braham 1997
Randolph L. Braham: A népirtás politikája – a Holocaust Magyarországon. 1–2. köt. Budapest, 1997, Belvárosi.

Bucur, Maria, Treznea. Trauma, nationalism and the memory of World War II in Romania, Rethinking History, Volume 6, Number 1, April 1, 2002

Carp 1945
Matatias Carp, Sărmaş: Una din cele mai oribile crime fasciste. Bucuresti, Socec, 1945

Csatáry 1968
Csatáry Dániel: Forgószélben. Magyar-román viszony 1940-1945. Budapest, Akadémiai, 1968.

Erdélyi 2004
Erdélyi Lajos: Sármás, Arad, 1944 szeptember. In Múlt és Jövő, 2004. 4. sz. 34-41. o.

Egry 2010
Egry Gábor: Tükörpolitika. Magyarok, románok és nemzetiségpolitika Észak-Erdélyben, 1940-1944. Limes 2010/2. 97-111. o.

Fehér könyv
Gál Mária-Gajdos Balogh Attila-Imreh Ferenc, szerk.: Fehér könyv az 1944. őszi magyarellenes atrocitásokról. Kolozsvár, n.p., 1998.
http://www.hungarianhistory.com/lib/feher/feher.pdf

Ferences 1994
Ferenczes István: Székely apokalipszis. Csíkszereda, Kájoni, 1994.


Hegyi 2004
Hegyi Ágnes: Dés zsidó közösségének virágzása és hanyatlása. In Randolph L. Braham (szerk):  Tanulmányok a a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi, 143-210. o.


Illésfalvi 2004
Illésfalvi Péter: „Édes Erdély itt vagyunk...” Az erdélyi bevonulás során történt atrocitásokról. Pro Minoritate, 2004. tavasz, 58–77.

Illésfalvi 2005
Illésfalvi Péter: A román–magyar kapcsolatok katonai vonatkozásai 1940–1944 között. In Háború, hadsereg, összeomlás Magyarország katonai részvétele és szerepe a második világháborúban. Szerk. Markó György, Zrínyi, Budapest, 2005. 93–103.

Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010
Illésfalvi Péter-Szabó Péter-Számvéber Norbert Erdély a hadak útján, 1940-1944. 3. kiadás. [Nagykovácsi], Puedlo, [2010].

Illyés 1976
Illyés Elemér: Erdély változása. München, 1976.
OGYK 539.449

Hámori 2006
Hámori Péter: Határváltás és emlékezet szatmári és máramarosi interjúk alapján, Észak Erdély 1940–1944-ben. In Az emlékezet konstrukciói. Példák a 19–20. századi magyar és közép-európai történelemből. Szerk.: Czoch Gábor – Fedinec Csilla. Teleki László Alapítvány, Budapest, 2006. 209–218. o.

Juhász et al. 1968
Juhász Gyula – Pamlény  Ervin – Ránki  György – Tilkovszky Loránt (szerk.): A Wilhelmstrasse és Magyarország. Német diplomáciai iratok Magyarországról 1933–1944. Budapest, 1968, Kossuth.

Katzburg 2002
Nathaniel Katzburg: Zsidópolitika Magyarországon 1919-1943. Budapest, 2002, Bábel.
­
Kosztin: Chronicle of Cruelties
Kosztin, Árpád: Chronicle of Cruelties: Romanian Mistreatment of the Hungarian Minority in Transylvania.

Kosztin 1998
Kosztin, Árpád: Magyarellenes román kegyetlenkedések Erdélyben. Budapest, Bíró Family, 1998.

Kovács 1947
Kovács György: Békülő Erdély. Bukarest, Valóság, 1947.

L. Balogh 1999
L. Balogh Béni: Az erdélyi magyar menekültkérdés 1939–1944 között. In Regio, 1999/3–4. 243–265.

L. Balogh 1996
L. Balogh Béni: A román–magyar viszony és a kisebbségi kérdés 1940 őszén. In Limes, 1996/3. 79–92.

L. Balogh 2006
L. Balogh Béni: Az idegháború kezdete. Magyar-román tárgyalások 1940 őszén. In Bárdi Nándor-Szarka László, szerk.: Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében. Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, 101-120. o.

L. Balogh-Olti 2006
L. Balogh Béni – Olti Ágoston: A román-magyar lakosságcsere kérdése 1940-1947 között. Kisebbségkutatás 2006/4. 597-620. o.

Lipcsey
Lipcsey Ildikó: Románia és Erdély a XX: században.

Muhi-Váradi 2006
Muhi Csilla-Váradi Lajos, szerk.: „A múltat be kell vallani…”: Szatmár egyházmegye papjainak visszaemlékezései a második világháború helyi eseményeire és más háborús dokumentumok. Szatmárnémeti, 2006.

Nagy 1974
Nagy István: Szemben az árral. Önéletrajzi regény, 1935–1944. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1974.

Nagy-Vince 2006
Nagy Mihály Zoltán–Vincze Gábor: Autonomisták és centristák. Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület-Pro Print, 2006.

Ravasz 2002
Ravasz István: Erdély ismét hadszíntér 1944. Budapest, Petit Real, 2002.

Réti György: Az erdélyi atrocitásokról a második bécsi döntés után. Mozgó Világ, 1991. 2. sz. 35-40. o.

Romsics 2012
Romsics Ignác: Magyar sorsfordulók 1920-1989. Budapest, Osiris, 2012.

Sárándi 2012
Sárándi Tamás: Kisebbségpolitika a közigazgatási gyakorlatban a katonai közigazgatás idején Észak-Erdélyben. Limes 2012/2. 75-95. o.

Sárándi 2006
Sárándi Tamás: Észak-Erdély 1940–1944 közötti története a román történetírásban. In Limes, 2006/2. 131-137.

Sebestyén-Szabó 2008
Sebestyén Elemér–Szabó Péter: Észak Erdély és Székelyföld magyar katonai közigazgatás alatt (1940 szeptember–november). In Századok, 2008/6. 1383–1420. o.

Simon 1995
Simon Zsuzsa: Erdély köz– és szakigazgatása a második bécsi döntés után. In Regio, 1995/4. sz. 60–82. o.

Szilágyi 2011
Szilágyi Aladár: Csodavárástól csodateremtésig. Nagyvárad, Riport, 2011.

Tibori Szabó 2004
Tibori Szabó Zoltán: Csík vármegye zsidósága a betelepüléstől a megsemmisítésig. In Randolph L. Braham (szerk.): Tanulmányok a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi. 103- 142. o.

Tilkovszky 1967
Tilkovszky Lóránt: Revízió és nemzetiségpolitika Magyarországon, 1938-1941. Budapest, Akadémiai, 1967.

Udvardy kronológia
Udvardy Frigyes: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1990-2006. http://udvardy.adatbank.transindex.ro/

Ungváry 2005
Ungváry Krisztián: A magyar honvédség a második világháborúban. Budapest, Osiris, 2005.

Vargyai 2001
Vargyai Gyula: Magyarország a második világháborúban. Összeomlástól összeomlásig. Budapest, 2001, Korona.

Vekov 2004
Vekov Károly: A gróf emigrált, az író otthon maradt. Wass Albert igazsága.  Budapest, Szabad tér–Czegei Wass Foundation, 2004.
http://franka-egom.ofm.hu/wass_albert_evfordulo/tanulmanyok/vekov_karoly.htm

Vincze kronológia
Vincze Gábor: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1989
http://vincze.adatbank.transindex.ro/


Levéltári és egyéb források
Kolozsvári Népbíróság iratai, 1946
USHMM Romanian Information Service (Arhiva Serviciului Román de Informare – ASRI), Dosar 40022, vol. 1.
MOL Küm Békeelőkészítő Osztály ir. XIX-J–1-a
MOL Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j
MOL, K. 64–1940–27/a
HBML XXV.1. Népbírósági ir.
Küm TÜK Románia
A budapesti békeelőkészítő osztály összeállítása az Észak-Erdélyben 1944 őszén-1945 elején elkövetett magyarellenes atrocitásokról. Budapest, 1946 tavasza. Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j, 18. doboz, 16/b csomó.  www.corvinuslibrary.com/hungary/28erdely.doc
http://adatbank.transindex.ro/belso.php?alk=66&k=5

Román szakirodalom:
Andreea Andreescu–Lucian Nastasă–Andrea Varga (szerk.): Minorităţi etno-culturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România. 1945–1955. Kolozsvár, 2002.

Nicolae Balint: Masacrele de la Sărmaşu şi Luduş. In Ziarul de Mure?, 2005. február 28.

Nicolae Balint: Crima colectiva cu autori cunoscuti, Gazeta de Maramureş, 11 Februarie , 2008. http://www.gazetademaramures.ro/crima-colectiva-cu-autori-cunoscuti-7076

Vasile T. Ciubăncan – Maria I. Ganea – Ion V. Ránca: Drumul holocaustului. Calvarul evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei sub ocupaţia Ungariei. 5. IX. 1940 – 25. X. 1944. Cluj-Napoca, Ed. Ciubăncan, 1995.

Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj, 2000.

Daniel Man: Masacrele din Transilvania de Nord - 69 de ani de la prima jertfă de sânge a bihorenilor. In Cri?ana, 2009. 09.14.

Mar?ian Niciu; Mihai Racovi?an; Ioan ?epelea; Vasile Lechin?ean; Vasile Ciubăncan; Liviu ?îrău. „Istoria României. Transilvania, Volumul II-Capitolul VII. Transilvania în cel de-al II-lea Război Mondial. Cluj-Napoca, Edit. 'George Bari?iu', 1997, pp.1395-1642.

Petre Ţurlea: Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească.
Studii şi documente. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.

Gheorghe I. Bodea – Vasile T. Suciu – Ilie I Puşcaş: Administraţia militară horthystă în nord-vestul României. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988.

Mihai Fătu: Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă. 1940–1944. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1985.



Ioan Corneanu – Vasile Moiş: Intoleranţă şi crimă. Golgota sătmăreană (1940–1944). Satu Mare, Editura Solstiţiu, 2003.

Cornel Grad – Constantin I. Stan – Doru E. Gorun: Evacuarea teritoriilor cedate în vara anului 1940. In Acta Musei Porolisensis, 1995. ?

Alesandru Duţu: Calvarul românilor din Ardealul răpit. Dosarele Istoriei, 1999. 11. sz.

Gabriel Ţepelea: Lupta refugiaţilor din Transilvania de Nord împotriva Diktatului de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1995. 2. sz. ?

Grad, Cornel: Patru ani de eforturi pentru eliminarea şi anularea consecinţelor
Diktatului de la Viena (1940–1944). In Acta Musei Porolisensis, 1996. ?

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918–1940.

Antonie Plămădeală: Biserica şi dictatul de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1966.

Ioan Silviu Nistor: Transilvania de nord de la administrarea militară ungară, la administrarea militară rusă. In Maramureş, vatră de istorie milenară. 1996.

Egyéb források:
http://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dictatul-de-la-viena
http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944

Lábjegyzetek

[1] Zeidler 2001, 216-

Se întâmplă în România, la Timișoara

Am un mesaj pentru ziariștii manipulatori, pentru cei cu „pacea mondială"și pentru prietenii mei: în timp ce mulţi din băieții noștri se pensează, îşi descoperă/aranjează bărbile și frezele, în timp ce mulţi plâng de necazul refugiaților şi ziariștii se întrec în păreri care mai de care, pro și contra migrație, în timp ce primarul orașului meu cheamă şi cere migranţi în Arad, arabii stau încolonaţi, barbaţi și femei, la poligonul de tir cu armă letală și se antrenează cum sa ne facă găuri în pantalonii strech și bufanţi!

Sebastian Pop

Miercuri, 01 Iunie 2016 10:03

Sebastian Pop, locuitor al Aradului, pasionat de tir sportiv, a fost marcat de o experienţă trăită la Timişoara. Fără a comenta stilul şi obiectivitatea relatării, apreciem că experienţa ultimelor evenimente din Europa şi din România, obligă autosesizarea instituţiilor abilitate ale statului pentru apărarea siguranţei naţionale. Nu poate fi exclus ca astfel de „întâmplări" să nu fie solitare, ceea ce ridică serioasele semne de îngrijorare faţă de „generozitatea" Preşedintelui României de a primi „cote obligatorii" de migranţi, impuse de U.E. Obedienţa şefului statului şi a prim-ministrului României faţă de Bruxelles. Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut cu două luni în urmă[1]şi, fără a vă alarma, vă propunem să-l citiţi. Lăsăm concluziile la aprecierea dumneavoastră. (Redacţia). „M-am mai enervat eu pe multe chestii în ultima vreme dar pe asta trebuie sa v-o povestesc neaparat... Fusăi la tir aseară în Timișoara impreuna cu Robert Fundeanu. Nu la camioane (T.I.R.), la poligon de tir unde tragi cu arma letală într-o țintă, asistat de un instructor. Demult vroiam să merg dar tot timpul intervenea câte ceva aşa că, ieri am sunat pentru o programare și am găsit doua locuri de la 21:45. Am ajuns la clădirea de lângă « Iulius Mall » puțin înainte de ora stabilită și am parcat în curte cumincior. Clădirea trebuie sa fi fost ceva depozit sau fabrică ceaușista pentru că tradiționalul lift de marfă (nefunctional) străjuia o fostă rampă de încărcare care te ducea cu gândul înapoi, în timp în anii 80-90. Urmărind indicatoarele, am ajuns la etajul trei în faţa unei uși metalice cu vizor care se deschide doar pe dinăuntru, de deasupra căreia ne urmărea o camera de luat vederi cu infraroşu. Sun și după câteva secunde ni se deschide. Un tip foarte amabil ne poftește înăuntru și ne recomandă o cafea sau ceva răcoritor până ne înregistrează documentele. În interior cred că erau şase mese rotunde cu câte 5-6 scaune, câteva încălzitoare cu gaz şi o mulțime de materiale și regulamente despre arme de foc. Am ales repede o revistă de pe masa despre « Glock »[2] și o răsfoiam cu mare interes așteptând cu ceva emoție prima tragere cu muniție reală. Nu, nu am făcut armata în uniforma statului, am făcut-o mai târziu, după facultate, la « Coca-Cola », în costum. Am parcurs procedurile de înregistrare și pregătirea teoretică. Intre timp zona de tragere s-a eliberat și a venit rândul nostru. Ca arma de tragere am ales un Glock 34, arma de 9 mm, un fel Glock 17 dar cu țeavă mai lungă. Este una din cele mai bune arme de tir. Mi-a plăcut simplitatea și claritatea explicațiilor instructorului atât despre armă cât și despre reguli, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Căștile pe urechi, primul glonț pe țeavă, iau linia de ochire... foc! A fost secunda în care mi-am dat seama ca filmele sunt poveşti, mi-am dat seama că cel mai important lucru poate fi la un moment dat doar de care parte a țevii stai. Am cerut permisiunea să ne facem câteva poze, că doar avem telefoane performante și trebuia să ne lăudăm și noi pe unde am fost și ce am făcut, ca toți băieții când dau de o „jucărie" nouă. Am tras fiecare câte 30 de gloanțe și la final cu țintele în mână, foarte mândri am ieșit din poligon în sala, ca să stăm cuminți la o masă, să fumăm o țigară și, evident să împărtășim experienţele. Trecem în sala şi, în drum spre masa noastră din capăt, vedem la o alta, în așteptare, următorul grup, patru de data asta. I-am auzit vorbind și în lumina nu foarte puternică am văzut niște ochi care ne priveau, studiind în același timp țintele pe care noi le purtam foarte mândri. Cei patru păreau a fi arabi. Ne-am așezat la masă amândoi, am înghețat efectiv. Arabi, în România, la ora 22:40 se antrenează cu arme letale în poligon! Trebuie că s-a văzut ceva grav pe faţa noastră de vreme ce indivizii nu ne-au mai aruncat nici măcar o privire înainte de a intra să tragă, însoțiți de celalalt instructor. Ei bine, ne-am cam speriat! Şi pe bună dreptate, zic eu. Instructorul, vizibil neliniștit, şi-a cerut scuze dar trebuia să intre în poligon să nu-l lase singur pe colegul lui cu noii clienții. Am plecat și în drum spre casa ne-a luat durerea de cap pe amândoi. După o vreme, încă șocați, am început să rememorăm câteva detalii: grupul de dinaintea noastră erau de fapt tot arabi, două femei și patru bărbați, instructorul nostru era înarmat (lucru de care ne-am dat seama când am văzut tocul ieșind discret de sub geacă). Sentimentul nostru a fost cel de frică, am simțit pericolul fizic. Când ai motocicleta și treci de primii 4.000 kilometri ajungi să simți fizic pericolul în trafic. Cunoscătorii știu bine despre ce vorbesc. M-am simțit la fel, dar la intensitate ori 10. Deci! Din 12 clienți după ora 21, zece sunt arabi care se antrenează în poligon, cu armă letală, la mine în țara,! Vorbind cu instructorul, am aflat ca în ultimele două luni de zile, 80% din clienți sunt arabi. Evident ca știu și „organele" noastre abilitate. Trebuie să precizez ca e destul de plin la ei și greu îţi poți face programare zi pe zi. Nu știu dacă realizați ce vă povestesc eu aici, dar lucrurile nu stau chiar roz. Acum două săptămâni am fost în Serbia via Ungaria și am văzut celebrul gard al lui Orban de la graniță. Văzând arabii încolonați la linii de tragere mi-am dat seama ca acel gard, acel soldat înarmat până-n dinți care păzește frontiera nu e deloc o exagerare! Sunt singurii care au înțeles ce se întâmplă și fac ceva. Am un mesaj pentru ziariștii manipulatori, pentru cei cu „pacea mondială"și pentru prietenii mei: în timp ce mulţi din băieții noștri se pensează, îşi descoperă/aranjează bărbile și frezele, în timp ce mulţi plâng de necazul refugiaților şi ziariștii se întrec în păreri care mai de care, pro și contra migrație, în timp ce primarul orașului meu cheamă şi cere migranţi în Arad, arabii stau încolonaţi, barbaţi și femei, la poligonul de tir cu armă letală și se antrenează cum sa ne facă găuri în pantalonii strech și bufanţi! Prin urmare, de săptămâna viitoare, angajații mei vor avea sesiuni lunare de team building la poligon. Eu personal mă las de fumat și de vreme ce un glonț costa 1 leu pot să trag lunar cel puțin 500. M-a prins, mi-am descoperit o nou pasiune și clar mă apuc de tir sportiv. De ce? Pentru că e legal și e pe banii mei, măi fraților! De aia! Un polițist roman trage lunar maxim 10 cartușe, pentru că nu sunt bani. Un arab, la mine în ţară, trage 50, la două zile. În timp ce polițistul care trebuie să ne apere și să se apere, trage din an în paști cu o armă de 400 de lei, „studentul" străin se antrenează cu una de 900 €. Deci nu avem să dăm un leu pentru un glonț tras de polițist dar avem 200, pentru un metru de bordură rutieră?! Mă întreb: „studenţii"ăia, chiar şi-au descoperit pasiunile toți deodată și nu mai pot dormi noaptea dacă nu trag cu arma?! Poate îmi răspunde cineva. Unii nu o să citească până la capăt, alții vor spune că exagerez. Eu vă spun că am văzut privirea ălora și nu am fost singurul, am văzut ce fac și, de mâine, știu ce fac eu! Îi rog încă o dată pe iubitorii păcii mondiale, pacifiştii, integratorii de migranți musulmani să se abțină de la comentarii, fără să doresc să îi jignesc într-un fel... Ştiu ce vorbesc. Am fost acolo, am văzut! Pentru cei care totuși insistă în păreri greşite și, în continuare, vor purta ochelari de cal, le comunic ca le respect părerea, dar [...] o am şi eu pe a mea. Ar mai fi multe de spus dar cred că e destul". Grafica - Ion Măldărescu ------------------------------------------------ [1] http://infoalert.ro/2016/04/04/nu-vrem-sa-va-alarmam-dar-cititi-urgent-asta-se-intampla-in-romania-la-timisoara/ [2] Pistolul GLOCK „Safe Action" este armă reprezentativă şi uşor de mânuit din categoria pistoalelor de mici dimensiuni. din întreaga lume. Este folosit agenţii poliţiei, unităţilor speciale, serviciilor militare şi de securitate din multe state ale lumii.

COMUNICAT
S-a constituit alianţa electorală UNIUNEA pentru ROMÂNIA - UpR

Pe data de 11.08.2016, la Bucureşti, a avut loc o întâlnire la care au participat Adrian Popescu, preşedintele Partidului România Mare şi Constantin Cojocaru, preşedintele Partidului Poporului.
Cei prezenţi la întâlnire au semnat Protocolul de constituire a alianţei electorale cu denumirea de UNIUNEA PENTRU ROMÂNIA, prescurtat UPR, la care pot să adere toate forţele patriotice, care nu au participat la guvernarea României.
Principalele obiective ale Programului Politic al UNIUNII PENTRU ROMÂNIA sunt următoarele:
1. Îndepărtarea de la conducerea statului român a clasei politice care a adus ţara în actualul dezasatru economic, social, politic şi moral. Aducerea la conducerea statului român a unor personalităţi care s-au remarcat ca profesionişti competenţi şi ca luptători pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor românilor, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei  României.
2. Eliberarea României de sub ocupaţia oligarhiei financiare transnaţionale. Scoaterea ţării din starea de colonie.
3. Transformarea României într-o ţară suverană şi prosperă, iubită de cetăţenii săi şi respectată de toate popoarele lumii.
4. Adoptarea unei noi Constituţii a României, care să redea poporului român suveranitatea naţională de care a fost deposedat prin Constituţia adoptată în anul 1991,  revizuită în anul 2003.
Membrii UNIUNII pentru ROMÂNIA îşi însuşesc proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat de Grupul pentru România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523/12.07.2016 şi se angajează să acţioneze pentru promovarea şi adoptarea acestui proiect constituţional.
5. Reconstrucţia statului român pe baza valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa în Dumnezeu; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.
6. Modificarea raportului între democraţia directă şi cea reprezentativă, prin transformarea referendumului în principala formă prin care se  exercită suveranitatea poporului. Poporul poate adopta legi, prin referendum, prin care completează, modifică, sau abrogă legile adoptate de Parlament. Poporul poate demite orice ales, prin referendum, în cazul în care alesul a încălcat contractul electoral.
7. Nimeni nu poate ocupa aceiaşi funcţie publică electivă pentru mai mult de două mandate. Durata mandatului pentru orice funcţie publică electivă este de 4 ani.
8. Toate autorităţile statului vor fi separate şi independente. Nici una nu va mai putea interveni în treburile celorlate.
Preşedintele nu mai numeşte nici judecători, nici procurori, nici membri în CNA, nici judecători la Curtea Constituţională. Îi numeşte pe membrii Guvernului, pentru activitatea cărora răspunde, în faţa poporului, care îl poate demite.
Parlamentul nu mai numeşte pe nimeni. Adoptă legi şi nimic mai mult.
9. Scoaterea justiţiei de sub controlul politicienilor, prin numirea magistraţilor de către Preşedintele Autorităţii Judecătoreşti, ales de popor.
10. Confiscarea tuturor averilor dobândite prin acte de corupţie, sau alte infracţiuni.
11. Anularea tuturor privatizărilor şi retrocedărilor frauduloase, trimiterea în judecată şi condamnarea tuturor celor care se fac vinovaţi de deposedarea poporului român de avuţia acumulată în proprietate publică până în anul 1989, sancţionarea lor cu închisoare pe viaţă şi confiscarea întregii averi.
12. Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional, în vigoare, şi a consimţământului liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriile desprinse de la statul român.
13. Democratizarea şi românizarea capitalului utilizat în economia naţională, prin adoptarea Legii Cojocaru privind construcţia economiei democratice, o economie în care majoritatea capitalului intră şi rămâne în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării.
14. Schimbarea mecanismului de distribuire şi redistribuire a avuţiei creată în economia naţională. În prezent, aproape două treimi din avuţia creată în economie este însuşită de noii proprietari ai capitalului, oligarhi autohtoni şi străini, cea mai mare parte fiind transferată în afara ţării. Prin aplicarea Legii Cojocaru, muncii îi vor reveni două treimi din PIB, proprietarii capitalului trebuind să se mulţumească cu o treime, aşa cum se întâmplă în ţărie civilizate ale lumii.
15. Constituirea unui fond suveran de investiţii, alimentat, în principal, din impozitul progresiv pe marle averi, şi utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor cu capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc, precum şi pentru crearea de capital public, care să fie utilizat la exploatarea resurselor naturale şi a activităţilor economice cu caracter strategic.
16. Asigurarea unei creşteri economice accelerate, durabile şi sustenabile, prin crearea de noi capacităţi de producţie, noi locuri de muncă, creşterea salariilor şi pensiilor, ceea ce va permite întoarcerea acasă a tuturor românilor plecaţi din ţară, ca şi stoparea exodului tinerilor români în afara graniţelor ţării, în căutarea unui trai mai bun..
17. Constituirea unui fond capitalizat de pensii publice, capabil să asigure românilor pensii cel puţin egale cu salariul mediu câştigat în timpul vieţii active.
18. Constituirea unui fond capitalizat de asigurări de sănătate, capabil să asigure tuturor românilor  servicii medicale gratuite, de cea mai bună calitate
19. Reconstrucţia întregului sistem de învăţământ de toate gradele, astfel încât acesta să fie capabil să asigure formarea de profesionişti de înaltă calificare, educaţi în respectul faţă de semeni, faţă de natură, faţă de istoria, tradiţiile şi valorile civilizaţiei româneşti şi universale.
20. Reindustrializarea României, prin reconstrucţia întreprinderilor industriale distruse în ultimul sfert de secol şi construcţia de noi întreprinderi. Cu bani de la fondul suveran de investiţii.
21. Oprirea procesului de distrugere a agriculturii, a ţăranului român şi a satului românesc. Ţăranii români vor primi de la fondul suveran de investiţii sumele de bani de care vor avea nevoie pentru a-şi crea ferme  ţărăneşti familiale, care să aibă în proprietate, în medie, peste 20 de hectare de teren agricol şi/sau silvic, precum şi un număr corespunmzător de animale şi păsări, dar şi capitalul necesar pentru crearea întreprinderilor care să  prelucreze produsele agricole.
Tot cu bani de la fondul suveran de investiţii vor fi irigate toate cele 9 milioane de teren arabil al ţării, ceea ce ne va permite să asigurăm securitatea alimentară a poporului român şi să devenim un exportator net de produse agroalimentare.
22. Exploatarea tuturor resurselor naturale ale ţării numai de către întreprinderi cu capital public românesc, în beneficiul tuturor românilor, cu tehnologii nepoluante şi cu grijă pentru următoarele generaţii de români.
23. Stoparea declinului demografic care ameninţă existenţa poporului român şi promovarea unei politici de redresare a natalităţii, în primul rând, prin creşterea accelerată a nivelului de trai al populaţiei.
24. Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, astfel încât aceasta să nu devină o nouă Uniune Sovietică, ci o Uniune de state suverane şi independente.
Uniunea Europeană trebuie astfel concepută încât să asigure libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, dar să permită fiecărui popor să-şi exercite plenar suveranitatea naţională.
25. Interzicerea vânzărilor de terenuri şi capitaluri către străini. Recuperarea tuturor terenurilor şi capitalurilor acaparate de străini după data de 22 decembrie 1989.
26. Întărirea capacităţii de apărare a Ţării. Refacerea industriei de armament. Cu bani de la fondul suveran de investiţii.
27. Interzicerea amplasării de baze militare străine pe teritoriul naţional, interzicerea intrării şi staţionării de trupe străine în teritoriul naţional, pe timp de pace, interzicerea participării Armatei Române, pe timp de pace, la operaţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului naţional, cu excepţia celor cerute de Carta ONU.
28. Protejarea sacralităţii familiei prin definirea constituţională a căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie.
29. Garantarea siguranţei cetăţenilor şi destructurarea clanurilor interlope.
30. Formarea unei noi clase politice, educată în spiritul apărării şi promovării intereselor naţionale.
         Punerea în operă a acestui proiect de ţară se poate face numai prin implicarea tuturor românilor patrioţi, femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici, hotărâţi să readucă România pe drumul progresului şi civilizaţiei.

UNIUNEA PENTRU ROM|NIA
11.08.2016

Am fost naționalist. N-am încotro și urc mai sus!…


Evenimentele din ultimele luni și comentariile pe care le-au prilejuit, informațiile care au fost puse în circulație, toate la un loc ne-au pus în fața unei concluzii de care până acum ne-am ferit, sperând să nu fie întemeiată, să nu se adevereăscă nicicum: rasa albă, ariană, indo-europeană este agresată, este în pericol de dispariție. Sunt în plină desfășurare planuri, proiecte, strategii, procese istorice declanșate cu multe decenii în urmă, a căror țintă este rasa noastră.
Se urmărește declinul și dispariția acesteia, adică dispariția noastră, prin două procese: (1) declinul demografic tot mai sever al albilor și (2) metisarea albilor cu alte rase. Rezultatul final: dispariția raselor umane!
Declinul demografic al rasei albe a fost provocat mai întâi pe calea cea mai simplă: exterminarea fizică prin războaie sau revoluții sângeroase! Prima victimă a fost națiunea franceză. Sângeroasa „revoluție” franceză, urmată de războaiele napoleoniene au avut ca rezultat – dacă nu și ca țintă!, slăbirea potențialului biologic, demografic al unuia dintre cele mai importante popoare europene: francezii!
A urmat apoi un secol de relativă pace, urmare a înțelegerilor la care au ajuns capetele încoronate ale Europei la Viena, întrunite în „sesiune de urgență” ca să găsească soluții la carențele și slăbiciunile care au făcut posibilă așa zisa revoluție franceză. Revoluția franceză este primul act de agresare fățișă a rasei albe, de contestare a instituțiilor făurite de popoarele europene de-a lungul unei istorii milenare. Act de agresare și contestare violentă, criminală, a civilizației și religiei albilor: creștinismul!
Sub lozinca seducătoare a raționalismului, a proclamării unei egalități iluzorii între oameni și popoare, se urmărea altceva: subminarea rasei care dăduse omenirii nu numai o religie a iubirii, ci și respectul pentru lege, pentru principii și justiție, pentru o metodologie științifică în efortul de înțelegere  lumii, de aflare a adevărului. Rasa albă, făuritoare a ceea ce obișnuim să numim modernitate, a devenit ținta unui atac perfid, laș, bine deghizat și regizat fără greș până acum.
A urmat Primul Război Mondial, revoluția bolșevică, „episod” istoric încheiat cu o triplă înfrângere a creștinismului: în Germania, Austria și Rusia, țări suport ale celor trei mari „religii” creștine: ortodoxă, catolică, reformată.
De reținut comentariul lui Alexandru Soljenițân: „Înțeleg că revoluția bolșevică și războiul civil care i-a urmat au produs milioane de victime. Dar nu înțeleg de ce aceste victime aparțin numai popoarelor slave!” Rasei albe!, precizăm noi!
WW2 a consemnat la rândul său alte zeci de milioane de victime printre europeni! Promotorii acestui război, Stalin și Hitler, cu rădăcini europene îndoielnice, au avut o singură logică în comportamentul lor: decimarea popoarelor pe care le-au condus. Exemplar cazul lui Hitler, care a purtat războiul fără nicio grijă pentru viitorul națiunii germane, sacrificând milioane de combatanți și populație civilă când în mod evident nu mai exista nicio speranță de victorie! A ținut Germania în război până la ultimul combatant: elevii de leceu! La sfârșit își înscenează o sinucidere în care nu crede nimeni, dar este lăsat de puternicii planetei să-și trăiască zilele până la capăt, împreună cu complicii săi, rezidenți în America de Sud… Complici la depopularea planetei, a statelor europene!
Declin demografic s-a obținut și prin scăderea natalității popoarelor „albe”! S-a declanșat o vastă operațiune de manipulare a femeilor albe, al căror mental a fost deturnat și denaturat, îndepărtându-le și înstrăinându-le de instituția familiei, de condiția de mamă! Mișcările „feministe”, legile de așa zisă „emancipare a femeii” le-au transformat pe femei în sclave ale societății moderne, ale unor meserii și servicii care le lipsesc de marile și fireștile satisfacții ale vieții, ale condiției de soție și mamă, ale împlinirii prin procreație, prin viața de familie. Lipsite de bucuriile și împlinirile maternității, ale căsniciei, abătându-se astfel de la un model natural exersat dintotdeuna, de când există viață pe pământ, femeile devin vulnerabile, cad victime ale unor suferințe psihice fără leac.
Femeia, ca stâlp al familiei, ca garant al educației sănătoase a copiilor, se întâlnește tot mai rar în lumea albilor, a europenilor! Dispar familiile cu mulți copii, imposibil de adus pe lume de femeile preocupate, obsedate chiar de cariera socială, profesională, la concurență cu bărbații! Dumnezeu ne-a lăsat să ne completăm unul pe altul, bărbat și femeie, iar nu să intrăm în competiție și concurență profesională în virtutea unui principiu fals, vulgar, lipsit de sens: egalitatea dintre bărbați și femei!
Femeile noastre sunt preocupate mai mult de procedeele contraceptive, cărora li se face reclamă pe toate căile. Practicarea acestor procedee, precum și întreruperile de sarcină mutilează sufletește deopotrivă pe femei și pe bărbați, mai înainte de celelalte traume fizice.
Mass media din toate țările europene, „albe”, propagă subtil și insistent modelul unei vieți dedicată plăcerilor frivole, deșănțate, fără niciun orizont spiritual, fără nicio răspundere față de familie, societate, neam.
Pentru asemenea persoane debusolate, lipsite de conștiință socială și națională, devine acceptabil modelul așa zis multi-culturalist, premergător acceptării metisajului rasial ca politică și proces de masă!
Ca buni creștini, nu putem refuza familiile mixte! Inclusiv copiii născuți din asemenea relații. Sunt ai noștri, fără nicio deosebire de ceilalți!
Dar nu putem accepta o politică de metisaj rasial în masă, metisaj programat, premeditat, gândit ca să distrugă rasele, să le amestece pentru a anihila agonisita spirituală și culturală a fiecărei rase, a omenirii în întregimea ei. Fiecare rasă reprezintă o acumulare milenară de particularități fizice și spirituale, de valori a căror varietate și dăinuire este cheia supraviețuirii omenirii ca simfonie de culori, de stiluri și mentalități. Anulând această varietate transformăm omenirea într-o masă uniformă de indivizi fără personalitate, așa cum și-o doresc monștrii cu chip de om care au conceput această politică rasistă, anti-rasială.
Cine sunt acești „monștri cu chip de om”?!… Nu va fi ușor să-i identificăm. Deocamdată suntem siguri de un nume: KALERGI! Și cei care se arată a-i fi partizani, tovarăși de idei criminale!
Mai departe, sunt de făcut o mulțime de lucruri, e treabă anevoioasă, primejdioasă în toate felurile, care va dura câteva generații! Așa cum și la opera malefică pe care va trebui s-o demolăm dușmanii umanității și ai lui Dumnezeu lucrează de sute de ani!

*

Pentru început, să ne precizăm însă termenii, pentru a nu ne încurca în cuvinte! Avem nevoie de termeni bine precizați și explicați, folosiți cu răspunderea cea mai mare!
Numim patriotși patriotism, persoana și atitudinea sa de loialitate față de societate, față de comunitatea căreia îi aparții, față de statul și țara în care te-ai născut și viețuiești, bucurându-te de legile, înlesnirile și protecția asigurată fiecărui cetățean din statul respectiv. Aceste legi pot să instituie obligații prin care să se materializeze loialitatea cetățenilor, disponibilitatea acestora împinsă până la sacrificiul vieții, în cazuri speciale, cum ar fi postura de militar. Fiecare cetățean are o patrie, față de care are obligații și datorii imprescriptibile. Atunci când persoana în cauză devine cetățean al altui stat, el dobândește o nouă patrie și capătă obligații de loialitate față de noua sa patrie. De bine, de rău, acest termen – patriotism,  este folosit de toată lumea în mod corect!
Națiunea este, în mare, poporul căruia simți și consideri că îi aparții. Acel popor deseori trăiește ca populație majoritară în alt stat, în altă țară! În această situație ești minoritar etnic în țara al cărei cetățean ești. Iar asta nu te scutește de obligațiile patriotismului cu care ești dator față de statul a cărui cetățenie o ai, față de populația majoritară care a făurit statul respectiv, prin truda și sacrificiul mai multor generații. Dar ești liber să-ți servești și neamul, națiunea, etnia, însă în așa fel încât să nu încalci legile statului, ale Țării!
Derivatul național este un cuvînt fără nicio conotație negativă. La fel ca și cuvîntul naționalitate. În schimb cuvîntul naționalism, naționalist, a fost folosit după1990 cu un sens negativ. S-a încercat ca asupra acestui cuvînt să se transfere repulsia față de fenomenul numit șovinism sau rasism. O stratagemă mediatică care a fost cât pe ce să reușească. Din fericire, nenorocirile de care avem parte au trezit și o parte a clasei politice, în al căror discurs cuvîntul naționalistîși recapătă azi sensul nobil. Naționalism șișovinism nu sunt cuvinte sinonime, ci sunt antonime. Naționalismul este în divergență totală și față de rasism.
Mă număr printre persoanele publice care s-au ostenit să apere cuvîntul naționalist de deformările dorite de adversarii noștri, multi-culturnicii apatrizi care au devenit promotorii ideilor bolnave ale numitului Kalergi!
Așadar, a fi naționalist înseamnă să-ți trăiești condiția de cetățean la un nivel de dedicare superior patriotismului. Patriotul își dă viața pentru Patrie, dacă este nevoie, pe câmpul de onoare, ca militar chemat la oaste. Legile și Constituția te obligă să fii patriot!
În schimb, naționalistul își dedică viața interesului național, își organizează viața în așa fel ca să fie cât mai de folos Neamului, națiunii! Nu-l obligă nimeni să fie naționalsit, este obțiunea sa! De obicei, această obțiune te leagă pe viață!…
Șovinismul este o maladie, o deformare a minții, a spiritului. Este o reacție stupidă, a unor persoane lipsite de educație și de discernământ critic! Nu merită insistat asupra acestei rătăciri…
Așadar națiune, național, naționalism sunt cuvinte care își onorează referenții.
După modelul lor ar trebui să avem cuvintele rasă, rasial, rasialism, cu înțeles cel puțin neutru. Avem însă cuvîntul derivat rasism, aproape sinonim cu șovinism, cu o încărcătură semantică puternic negativă: atitudine de dispreț față de alte rase umane, considerate inferioare propriei rase; partizan al teoriilor care consideră că rasele umane sunt unele inferioare față de altele!
      Soarta cuvîntului rasist nu mai poate fi schimbată! Este un cuvînt de ocară, aproape insultător, se potrivește și religiilor care cultivă ura și disprețul față de credincioșii altor religii, altor credințe.
Mutatis mutandis, prin transfer, ce ar putea să însemne și cum ar putea să sune cuvîntul derivat de la rasă, aflat de aceeași parte a baricadei cu naționalism, fără nicio conotație negativă, reprobabilă, jignitoare, ci dimpotrivă? Avem nevoie azi și în viitor de acest cuvînt în măsura în care suntem nevoiți să reacționăm în legitima apărare a rasei noastre, a tuturor raselor, cărora niște demenți, aburcați în vârful piramidei politice și financiare, le-au pus gând rău, gând de pierzanie.
Vor acești dezaxați dispariția națiunilor, a raselor, a statelor naționale, a individualității și varietății rasiale. Nu putem asista ca simpli spectatori la acest genocid, la acest holocaust planetar. Acel cuvînt de care avem nevoie pentru a ne aduna sub autoritatea sa ar putea fi cuvîntul derivat rasialist, rasialism. Cuvîntul rasialist ar fi un derivat de la rasial, așa cum naționalist, naționalism a fost derivat de la național!
Mărturisesc însă că sunt sătul de acest sufix -ist, îmi dă frisoane și grețuri. De aceea aș prefera să folosim, ca variantă la libera alegere a fiecăruia, și cuvîntul rasial, cu sensul rasialist. Iar semnificația cuvîntului rasialist / rasial ar fi „o persoană care crede în valorile spirituale și sociale caracteristice fiecărei rase, care se pronunță și acționează pentru salvarea identității rasiale, ca pe un bun dobândit în interiorul omenirii, la capătul unei istorii multi-milenare a fiecărei rase. Rasialiștii, spre deosebire de rasiști, se pronunță pentru buna coexistență a raselor, activează în numele toleranței rasiale și religioase, al cooperării mondiale, universale, între toate comunitățile umane!”
Omenirea este Una numai ca însumare a raselor existente, ca polifonie și policromie! Există o ierarhie a notelor muzicale sau a culorilor? Numai din diversitatea notelor, a sunetelor și a instrumentelor muzicale se întrupează miracolul muzicii!
Cuvîntul rasial, ca adjectiv, există deja și ar însemna „referitor la rase”! Și pentru că referitor la rase lucrul cel mai important pe care îl putem spune este prețuirea și respectul pentru rasele umane, pentru diversitatea lor, cuvîntul rasial, când este folosit ca substantiv va fi un antonim al cuvîntului rasistși va desemna o persoană dintre cele mai onorabiale, „o persoană care crede în valorile spirituale și sociale caracteristice fiecărei rase, care se pronunță și acționează pentru salvarea identității rasiale a tuturor raselor, ca pe un bun dobândit în interiorul omenirii, la capătul unei istorii multi-milenare a fiecărei rase. Rasialii, spre deosebire de rasiști, se pronunță pentru buna coexistență a raselor, activează în numele toleranței rasiale și religioase, al cooperării mondiale, universale, între toate comunitățile umane!”

*

      Așadar, stimați camarazi, colegi și tovarăși naționaliști, dacă chiar suntem naționaliști, musai să ne facem și rasiali (sau rasialiști)! Să trecem la „treapta imediat superioară” și să ne dumirim asupra sumedeniei de probleme care se ridică în fața noastră, a rasialilor anti-rasiști! Principala noastră problemă fiind identificarea căilor prin care noi, rasele de pe biata noastră planetă, vom ajunge să facem front comun împotriva întruchipării Diavolului de Pământ sub forma doctrinei rasiste mondialiste, multi-culturaliste! Cu acești indivizi satanizați avem de luptat, luptă pe viață și pe moarte! Vor să ne termine pe toți ca etnie, ca națiune, ca rasă!… Ca oameni!
Nu putem admite! Cu noi e Dumnezeu și pe Domnul Îl vom sluji angajându-ne în lupta aceasta, deocamdată inegală!
Doamne, ajută!


Ion Coja

Buriaș, 2016, de ziua Adormirii Maicii Domnului

Dar cu tata cum rămâne?

Serban Alexianu

Duminică, 14 August 2016 21:29

Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1], o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat" să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire - şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război" săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât... Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele" mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului", la dispoziţia justiţiei divine. Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale", în frunte cu mareşalul Ion Antonescu. Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă". De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului! Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!" Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului" i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia" din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale"şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi. Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte... Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului", au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului", au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu", ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă - Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român! Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti", a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline. Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi. Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul" din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită" prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?" Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului! După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată „Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944". Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi. Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască", revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!... (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!". Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice! Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului", a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea" românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Imediat după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare" din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi". În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile" abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile" sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist! Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România". Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis." Şerban Alexianu, Octombrie 2007 ---------------------------------------------------- [1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007.

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Pe-banii-cui-si-a-ingropat-Duda-soacra-MDP-Agero-2016.htm

Corneliu Zelea Codreanu :
 [Valorile noastre Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata]*

D-l deputat Corneliu Zelea Codreanu are cuvântul:
D-le presedinte, d-lor deputati, eu sunt cel mai tanar dintre d-voastra, si reprezint o miscare tinereasca. M-am ridicat aici prin propriile mele puteri, fara ajutorul si sprijinul nimanui. Cred ca actualii conducatori ai Romaniei Mari se vor obosi sa ma asculte si pe mine, ca unul care sunt exponent al generatiei tinere, generatie sbuciumata, generatie despre care s-au vorbit atatea, generatie martirizata, as putea spune: rastignita. Cred ca este bine ca Onorata Camera sa aiba putina bunavointa a ne asculta si pe noi, deoarece socotesc ca este bine ca astazi conducatorii sa stie care este sbuciumul, care sunt parerile, care este orientarea politica a generatiei care, cu voia sau fara voia d-voastra, trebuie sa va urmeze maine pe aceste banci.
In orice caz tin sa afirm de la inceput, ca noi nu suntem o generate asa cum ne cunoasteti d-voastra dintr-o anumita presa. Noi nu urmarim decat sa ne aparam Patria sacra. Patria amenintata de viscolul furtunei, Patria parintilor nostri si cuibul cald ai acelora care vin dupa noi. Si ca sa fixez punctele cardinale, in scurt, voi spune: nu este nici o generatie imorala, nu este nici una fara Dumnezeu, nici una republicana sau antiregala. Fixez aceste puncte in: Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata, care sa garanteze existenta Statului Roman.
D. V. G. Ispir: Pentru aceasta puteti fi alaturi de noi.
D. Corneliu Zelea Codreanu: D-lor deputati generatia aceasta a noastra trece ca o generatie antisemita. As dori sa stiti ca nu am venit sa strig: jos jidanii, dupa cum cred ca n-a facut nimeni. Am observat insa un singur lucru, ca de cate ori s-a pus aici problema nationalismului romanesc, d-voastra ati privit-o si ati primit-o cu ilaritate si ati transformat-o, dintr-o problema care este de un tragic fara pereche, intr-o chestiune comica.
D. V. G. Ispir: Cel putin pentru aceasta parte a Camerei, acest lucru nu este exact.
D. Corneliu ZeIea Codreanu: Eu, d-lor, am sa pun aceasta problema in cateva linii, pentru ca sunt seful unei mici grupari si trebuie sa-mi desvolt punctele mele de vedere.
Am fost in Maramures, in Maramuresul care este leaganul descalecatorilor nostri, al Moldovenilor – Maramuresenii sunt strabunii lui Stefan cel Mare si Sfant, domnul Moldovei. Si acolo, cu ocazia unui proces pe care l-am avut la Satu-Mare si la care a asistat si dl. prof. Catuneanu, a venit un om batran cu plete albe si a facut marturie, in fata instantelor judecatoresti, de cele ce va spun acum: „Noi Maramuresenii, suntem de viță boiereasca, si la 1848, cand eram copil au venit cei dintai jidani la noi in comuna„.
Si aici fac o mica paranteza. Eu nu intrebuintez cuvantul de jidan, pentru ca sa insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru ca asa cred eu ca se numesc ei si de altfel – mi se pare curios – este singura natie care fuge de numele ei propriu, de numele pe care il are.
Pentru mine aceasta populatie, pe pamantul tarii mele – si rog sa ma creada toata lumea – atunci cand eu am constiinta ferma ca o ataca si ca isi cauta loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, va rog sa ma credeti s-a deschis o lupta pe viata si pe moarte, si nu-mi arde sa fac glume sau sa insult pe cineva. Pentru mine este clar si precis: inteligenta sau neinteligenta, parazitara sau neparazitara, morala sau imorala, aceasta populatie dusmana e aici pe pamantul tarii. Si eu inteleg sa lupt impotriva ei cu toate mijioacele pe care mi le va pune la dispozitie mintea, legea si dreptul meu romanesc.
Ei bine d-lor, la 1848, au venit cei dintai cinci jidani, pe care parintii nostri, vazandu-i rupti si flamanzi, de mila i-au lasat sa stea la marginea mosiilor noastre. Astazi, la 1930, noi am pierdut 60 din cei 62 munti. Noi Romanii mai avem nurnai 2 munti, iar restui de 60 de munti sunt in stapanirea jidanilor. Astazi noi ne-am retras si stam sarmani si fara paine la marginea mosiilor lor.
Ei bine, aceasta situatie din Maramures se intinde si in Bucovina: aceasta situalie se intinde si in Moldova noastra unde bisericile se inchid, unde altarele se darama. Si eu va Intreb pe dvs., pe toti: Ce se alege de o natie careia i se darama altarele?
Comertul nostru a ingenunchiat. La noi, In Barladul stravechi, in Barladul care exporta marfuri in Polonia sub Stefan cei Mare, si exporta din Cetatea Alba pana la Constantinopole si Alexandria, la noi a mai ramas un singur comerciant roman de manufactura.
Ei bine, d-lor, nu se poate neglija aceasta problema si nu se poate spune de nimeni ca ea nu este problema dominanta a politicii Romaniei moderne. Cu noi se savarseste exact acelasi lucru care s-a savarsit cu Pieile Rosii din America de Nord: Ne gasim in fata unei invazii straine si avem tot dreptui, si avem si datoria sa ne aparam Patria. Pe mine nu ma intereseaza cine vine, si este – mi se pare lucru curios, ca atunci cand veneau dusmanii cu arma sa ne fure pamantul nostru. noi incremeneam cu totii in transee, cu arma in mana, iar astazi cand arma s-a schimbat in bani si cand acestia sunt in stare cu banii lor sa vina sa ne cumpere tara, atunci nu mai este nimeni la noi care sa protesteze?
Iata d-lor cum se pune aceasta problema.
D-voastra stiti foarte bine ca Pieile Rosii din America de Nord au disparut incetul cu incetul In fata navalirii anglo-saxone. Astazi toata Europa ii deplange si ii regreta pentru ca au fost oameni de treaba, dar se zice: „Ce sa facem, au fost altii mai tari„.
D-lor ma gandesc cu groaza ca, la un moment dat, Europa va avea sa ne planga si pe noi si pe urmasii nostri.
Iar in ce priveste tinerimea noastra sbuciumata, care dupa cum v-am spus a fost rastignita pentru aceasta idee, caci eu vin aici dupa 2 ani de inchisoare nedreapta, ei bine, va spun d-lor, ce doriti d-voastra sa faca acesti tineri care au fost loviti de toti conducatorii de pana acum? Doriti sa ne luam Intr-o buna zi traista-n bat si sa plecam in alta tara, pe alte meleaguri, ca sa ne castigam painea si sa gasim un refugiu de viata nationala libera? Noi nu va cerem prea mult. Nu va cerem decat un singur lucru: sa ne lasati aici, pe acest pamant, sub binecuvantarea ciolanelor parintilor nostri.
D-lor, imi pare rau ca in acest raspuns la Mesaj nu se vede absolut nimic pentru noi, nici măcar o licarire de speranta si nici o preocupare din partea conducatorilor acestei tari asupra problemei expuse mai sus.
D-lor, voi trece de la aceasta problema si voi reveni la o problema de mare importanta: problema mizeriei. Am adus in aceasta cutie cateva bucatele de paine care sunt din Maramures si din muntii judetului Neamt pentru ca sa vedeti ce paine mananca romanul maramursean si munteanul nostru. Astazi, cand lumea se plange de supraproductie de grau, toti atribue criza faptului ca graul se vinde cu un leu kilogramul. Iata ce paine mananca oamenii acestia!

(D. deputat Corneliu Zelea Codreanu prezinta Adunarii o bucata de paine neagra).
Trebuie sa ni se stranga inima de durere si cred ca orice popor din Europa vazand aceasta imagine a mizeriei in care traieste neamul romanesc, ar plange de mila noastra.
D-lor, in fata acestei mizerii, care cuprinde intreaga tara, am sa intreb: care este sisternul de aparare al guvernului contra acestui mars al mizeriei mereu crescande?
(…)
D-lor deputati, al treilea punct, in privinta caruia voi spune cateva cuvinte, este chestiunea partidelor si chestiunea democratiei.
D-lor deputati, aproape intreg obiectul principal in discutiile la acest raspuns al Mesajului a fost: suntem contra desfiintarii partidelor sau pentru desfiintarea partidelor? In aceasta privinta eu va spun punctul meu de vedere! Cine este cel care trebuie sa hotarasca desfiintarea sau nedesfiintarea partidelor? Puteti d-voastra sa le desfiintati sau sa le infiintati? Nu. Cel care trebuie sa hotarasca e poporul, e tara flamanda si goala. In momentui acela, cand va trebui sa se hotarasca, poporul va vedea daca trebuie sa se desfiinteze sau nu. In orice caz va spun ca poporul nu iubeste partidele politice. Acesta e un lucru precis si d-voastra, intr-un regim democratic, nu va puteti mentine la conducerea statului in contra vointei poporului. Aceasta este iarasi precis.
Mai este inca o chestiune. Spunea cineva: partidele nu sunt nascute dintr-o improvizalie, ele sunt rezultatul unei evolutii. Da, si eu sunt pentru aceasta teorie si eu aplic partidelor legea evolutiei. Partidele ca si toate lucrurile de pe lumea aceasta, se nasc, se desvolta si mor. Cred ca partidele nu sunt forma superioara a perfectiei. care sa fi castigat dreptul la nemurire.
Mai este o chestiune, de ordin extern. D-voastra vedeti foarte bine ca intreaga opinie publica din Europa se indreapta catre extreme. Ei bine, extremele acestea, ca doua pietre de moara, vor macina incetul cu incetul toate partidele.
D-lor deputati, priviti in Europa. Sunt doua extreme puternice: extrema dreapta si extrema stanga care se intaresc: la un moment dat una din acestea va invinge. Ei bine, va intreb pe d-voastra, mai ales pe d-voastra care tot timpul v-ati plecat in fata Europei si ati tremurat la cea dintai adiere de vant: Intr-o Europa in care invinge una din extreme, dvs. veti putea sa rezistati curentului acestei Europe?
In ce priveste orientarea noastra, daca este chestiunea sa alegem intre aceste doua extreme, suntem dintre acei care cred ca soarele nu rasare la Moscova, ci la Roma. Noi credem ca parintii nostri, strabunii nostri, care ne-au adus pe pamantul acesta, oasele lor, cel putin din mie in mie de ani ne trimit cate un sfat bun, cate o idee buna, in ceasurile noastre grele si dureroase.
In fapt, d-lor, asupra partidelor: generatia noastra – privind din afara – constata:
1) Ca un partid politic este o societate anonima de exploatare a votului universal;
2) Ca toate partidele sunt democratice, deoarece utilizeaza votul universal In acelasi mod;
3) Ca neglijeaza interesele poporului si ale patriei satisfacand numai interesele particulare ale partizanilor, ca democratia este iresponsabila, ii lipseste puterea sanctiunii, ca toate partidele fac faradelegi, se dau pe fata unele pe altele, nimeni nu aplica sanctiuni contra alor sai, fiindca il pierde, nici In contra adversarilor, fiindca ei detin la randul lor faradelegile lor.
Si in aceasta chestiune dati-mi voie sa va atrag atentiunea numai asupra fraudelor care s-au facut de la razboi incoace si care toate au ramas fara sanctiuni; fraudele cu spirtul negru de 12 miliarde; fraudele de alamuri de la caile ferate de 900 milioane; pestele sovietic; galosii sovietici; padurile din judetul Neamt; padurile din Bucovina etc. Si dupa o socoteala sumara, suma fraudelor care s-au savarsit pe teritoriul acestei tari, de la razboi incoace atinge cifra de 50 miliarde lei.
Democratia vazuta din afara ne da impresiunea unei vaste complicitati in faradelege. Concluzia: democratia este incapabila de autoritate. Si inca ceva – am sa va servesc o chestiune care poate multora n-are sa va placa – va rog, d-lor sa ne tolerati ca sa fim severi, intransigenti in tot ceea ce intereseaza, fie Natiunea romaneasca, fie cinstea. Declar ca democratia e pusa in slujba marei finante nationale sau internationale jidovesti. (Intreruperi, zgomot).
D-lor, dovada. Am venit aci cu o lista care are sa va supere, insa va spun sa nu-mi luati in nume de rau, fiindca nu pot sa tac in aceasta chestiune, este vorba de ceea ce se numeste portofoliul de la banca Blank.
Dati-mi voie sa va citesc – fiindca fiecare va regasiti aici. Lista am capatat-o, poate nu intreaga: D. Brandsch, subsecretar de stat, 111.000; D. Carol Davila 4.677.000; D. Eug. Goga, creanta ipotecara agricola lei 6.200.000.
D. Al. Otetelesanu: Este o ipoteca pe mosia d-nei Eugenia Goga.
D. N. Lahovary: Nu datoreaza d. Davila, datoreaza „Banca Taraneasca”. Nu este la fel, va rog sa rectificati. (Intreruperi, zgomot).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Bine d-lor, nu zic ca nu este putred, o sa se plateasca dar sunt bani imprumutati. (Intreruperi).
D-lor, s-or plati sau nu, nu stiu, dar sa va spun un singur lucru: exista obligatia pe care o are cineva cand imprumuta bani de la o asemenea finanta, de a satisface cand este la guvern, de a sprijini in opozitie si in orice caz de a nu lovi in ea cand trebuie sa fie lovita. (Aplauze pe mai multe banci).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Mai departe: d. Iunian 407.000; d. Madgearu 401.000; d. Filipescu 1.265.000; d. Mihail Popovici 1.519.000: d. Raducanu 3.450.000. (Exclamatiuni pe bancile majoritatii).
Banca Raducanu din Tecuci 10.000.000; d-l Pangal 3.800.000; d. Titulescu 19.000.000; si se aude, n-am putut stii precis, ca si d. Argetoianu ar fi aici cu 19.000.000.
Voci pe bancile majoritatii: Se aude!
D. Comeliu Zelea Codreanu: Eu va spun ce am putut afla. (Intreruperi, zgomot). Mai sunt si altii.
D-lor, eu nu acuz ca banii acestia au fost bacsisuri date, nu. Sub o forma s-au luat de acolo acesti bani si acum este vorba sa se vada aceasta chestiune. acum desigur ca oamenii acestia, care se simt legati de acolo, n-au libertate deplina ca sa vina sa ia masuri categorice impotriva acestei Banci. (Aplauze pe mai multe banci).
D-lor deputati, daca se cer sacrificii pentru ca sa asanam aceasta tara, nu putem noi sa consimtim la sacrificiul care ar fi sa se faca pentru asanarea Bancii Blank, pentru nunta care a facut-o d-sa la Paris, unde a cheltuit cum se aude 50 milioane lei, ca si pentru alte lucruri. (Exclamatiuni, intreruperi).
D-lor, in consecinta, noi venim cu citeva solutiuni practice care poarta nota tineretii:
CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public. (Aplauze pe mai multe banci).
D. V. G. Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtator al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – ca susținerea acestei idei este anti-crestina. (Aplauze).
D. Corneliu Zelea Codreanu: D-le profesor, dati-mi voie sa va spun: cand este chestiunea sa aleg intre moartea, disparitia tarii mele si aceea a talharului, eu prefer moartea talharului si sunt mai bun crestin, daca nu permit ca talharul sa-mi nenoroceasca tara si sa mi-o duca la pieire. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM revizuirea si confiscarea averilor color care si-au furat tara saraca. (Strigate de „bravo”).
CEREM tragerea la raspundere penala a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi ca au lucrat in contra tarii, sprijinind afaceri necorecte particulare. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM impiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a face parte din consiliul de administratie al diferitelor banci sau intreprinderi. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemilosi, care au venit pe pamantul acesta sa expoateze bogatiile solului si munca bratelor noastre.
CEREM declararea teritoriului Romaniei ca proprietate inalienabila si imprescritibila a neamului romanesc.
0 voce de pe bancile partidului National-Taranesc: Este.
D. Comeliu Zelea Codreanu: A neamului romanesc, nu-i.
CEREM trimiterea la munca a tuturor agentilor electorali si stabilirea unui comandament unic, caruia sa i se supuna intr-un singur suflet toata suflarea romaneasca. Daca in momentul de fata conducatorii sunt impiedicati sa ia masuri intregi din cauza Constitutiei sau legilor in vigoare, atunci noi suntem de parere sa se dizolve Corpurile Legiuitoare, sa se faca apel si sa cheme Adunarea Constituanta, pentru ca poporul sa desemneze pe acel care va fi chemat sa ia toate masurile necesare, pentru salvarea Romaniei. (Aplauze pe mai multe banci).
* Titlul este dat de redacție

O SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PREȘEDINTELE KLAUS WERNER IOHANNIS! UN ROMÂN ADEVĂRAT ÎI CERE SĂ FIE ARESTAT PE BAZA LEGII WIESEL NR. 217 DIN 2015…

17 Replies

21-30 August 1968 - „Aliaţi au vrut, aliaţi au găsit” (1)

Dr. Larry Watts

Duminică, 21 August 2016 17:35

Planurile de apărare a României în faţa invaziei U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei Denunţarea invaziei Continuarea acţiunilor trupelor sovietice şi ale membrilor Tratatului la frontierele române au făcut ca paradei militare, programate pentru 23 august, să cuprindă şi modificări prin includerea unităţilor Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenţia clară a guvernului român de a opune rezistenţă. Dupa o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o astfel de acţiune, URSS şi aliaţii săi „încălcau flagrant independenţa şi integritatea altui stat", constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa"şi a „socialismului mondial", Ceauşescu a făcut următoarea declaraţie: „S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluţii. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendinţe contrarevoluţionare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara... începând de astăzi, am hotărât să înfiinţăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste"[1]. Agenţii sovietici din ţară şi din afara ei au început să propage zvonuri şi informaţii care negau hotărârea României de a rezista şi, în schimb, insistând că Ceauşescu „s-a lăsat dus de val"şi a devenit „iraţional"în luările sale de poziţie[2]. În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanta lui total diferit, raportând că după ce îşi exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac şi cu partidul comunist cehoslovac"şi a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenţia armată"şi „violarea flagrantă a suveranităţii naţionale", „Ceauşescu a apelat la populaţie să fie calmă dar fermă şi vigilentă şi gata să apere în orice moment patria socialistă, România", după care a anunţat înfiinţarea „Gărzilor patriotice"[3]. Este interesant că, deşi a îndeplinit întocmai instrucţiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al P.C.R., a fost puternic afectat de fermitatea declaraţiilor şi, ulterior, a afirmat că o asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în nişte termeni mult mai diplomatici şi raţionali[4]. Dezinformarea intenţionată a fost sprijinită de diplomaţii români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înţeles nici mecanismele de descurajare sau importanţa „semnalelor" transmise în politica internațională. Unii dintre aceşti diplomaţi, fie din teamă, fie din alte motive au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare[5]. În consecinţă, dezinformarea că Ceauşescu realizase cât de mare era eroarea făcută şi bătea în retragere a fost sprijinită de iniţiativele oficialilor români şi a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale[6]. În realitate, aprecierile lui Ceauşescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conţineau nimic care să nu fi fost deja susţinut în perioada lui Gheorghiu-Dej şi au fost prezentată oficial în publicaţiile partidului, pe tot parcursul anului 1968 şi 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică cu adevărat românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării şi obiectivele comune ale conducerii şi ale poporului român, indicând că era vorba de o „isterie" a lui Ceauşescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admiraţie. Participanţii la invazie erau furioşi din cauza faptului că, în loc să fie copleşit de demonstraţia forţei lor militare, regimul de la Bucureşti condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaţionale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (P.S.M.U.) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung: „Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?"[7]. Stasi-ul est-german a fost mai puţin aluziv, declarând făţiş că regimul de la Bucureşti „a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de ţările socialiste"[8] China se alătură Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici şi membrii Tratatului, era nevoie de aliaţi. Este relevant faptul că regimul de la Bucureşti a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul: „În seara zilei de 21 august 1968 - menţiona un fost ambasador chinez - Bodnăraş i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia şi că România se afla în faţa unei forţe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent şi erau hotărâţi să reziste până la sfârşit. Astfel că ei doreau să ştie dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu"[9]. Ambasadorul României la Beijing a continuat discuţiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez", cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziţie a României faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi relaţiile cu Uniunea Sovietică"[10]. Curând, guvernul de la Bucureşti a simţit nevoia unui sprijin şi mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare şi ungare începeau să se concentreze şi se pregăteau ostentativ pentru acţiuni ofensive, la graniţele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct - frontiera sovieto-română de 1.330 km şi coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect - prin forţele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la graniţa comuna cu România de 1.079 km.[11]. După cum observa şeful de atunci al statului major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depăşită numeric şi împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoşteau bine forţa şi dispersarea forţelor armate"[12]. Serviciile de informaţii elveţiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la Bucureşti, confirmându-le ceea ce armata română deja ştia, şi anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare şi 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române[13]. Imediat după parada din 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În acelaşi scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deşi vicepreşedintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naţionale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune: „După consultări cu preşedintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepţia organizată de ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. La recepţie, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică şi a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine şi că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român"[14]. Paradoxul relaţiilor româno-iugoslave La şedinţa Comitetului Executiv din 21 august, câţiva participanţi au cerut insistent iniţierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacţiei lor la potenţiala ameninţare militară sovietică. Deşi era ezitant, Ceauşescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider"şi autoritatea supra-naţională a U.R.S.S., Belgradul a perceput această acţiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea nealiniata si, in special, cu S.U.A., pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă[15]. Iugoslavii îşi făceau griji justificate, mai ales că influenţi observatori politici americani deja considerau că Bucureştiul este „în mod clar cel putin la fel de independent de Moscova ca şi Belgradul,"şi că va depăşi Belgradul foarte curând din punct de vedere al distanţării pe plan militar[16]. În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „S.U.A. începea să dezvolte contacte intensive cu ţările din estul Europei", în timp ce relaţiile dintre Belgrad şi Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de deténte. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenţei crescânde a unor ţări est europene, România fiind prima dintre ele, cu care SUA a iniţiat „numeroase şi fructuoase contacte" [17]. Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-şi putea permite să fie înlocuita în aprecierile americane din cauza faptului că „succesul relaţiilor cu S.U.A." era vital pentru „poziţionarea sa internaţională, ca stat independent"şi „într-o mare măsură", responsabil pentru prestigiul si influenţa Iugoslaviei faţă de „Uniunea Sovietică şi alte state est-europene". Lui Tito i s-a amintit că relaţiile Belgradului cu U.R.S.S. erau „în principal, relaţii de dependenţă"şi nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului", ci la „forţa poziţiei internaţionale" a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-şi menţină „avantajul"în relaţiile cu Washingtonul, „mai ales"într-o perioadă în care alte state socialiste „iniţiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu S.U.A.". Altfel spus, în pofida sentimentelor prieteneşti ale Iugoslaviei faţă de România, România era mai mult o ţară problemă, decât un partener. Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menţiona într-un raport pentru Directorul C.I.A. elaborat cu câteva săptămâni înainte: „Dată fiind intensificarea relaţiilor România-S.U.A., înrăutăţirea relaţiilor româno-sovietice şi renaşterea cu vigoare a naţionalismului românesc, sprijinit de guvern, Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care iniţiativele americane şi răspunsul Bucureştiului vor depăşi limitele tolerate de blocul sovietic... Problema în privinţa relaţiilor S.U.A.-Iugoslavia nu este cea de construire a punţilor de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul S.U.A., în ultimii patru ani, ca reacţie la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului"[18]. La rândul său, Ceauşescu manifesta reticenţă faţă de ţara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relaţie cu Moscova. Moştenirea comună slavă şi o istorie bogată în ceea ce priveşte sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influenţat relaţiile Moscova-Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil. Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experienţelor din 1948-1951. În acelaşi timp, el simţea că are o legătură adevărată cu ruşii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova. În mod paradoxal, în chestiuni de securitate şi politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de U.R.S.S., decât România[19]. Aşa cum remarca C.I.A., după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă"[20]. De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului" faţă de Washington referitor la „aproape orice problemă internaţională care implica interesele naţionale ale S.U.A."[21]. În chestiuni de importanţă vitală pentru Moscova şi Washington, cum erau relaţiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea U.R.S.S., în timp ce Ceauşescu era de partea Statelor Unite. Un paradox şi mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deşi, formal, România era aliatul militar al U.R.S.S., iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puţin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofiţeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare şi de securitate, Iugoslavia a început să-şi trimită ofiţerii la instruire în U.R.S.S.[22]. În 1965, Belgradul nu achiziţiona şi nici nu primea arme de la guvernul american - o schimbare radicală faţă de situaţia existentă în urmă cu un deceniu - în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei[23]. Între timp, Bucureştiul îşi lansa propria industrie de armament şi îşi diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-şi reduce dependenţa de U.R.S.S. (şi, curând, va solicita arme de la S.U.A.). M.A.A.G., grupul de asistenţă militară al S.U.A., a avut o influenţă predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito şi Stalin. Acum, serviciile de informaţii americane raportau o înmulţire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte) [24]. Astfel, în timp ce Bucureştiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilităţile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilităţi în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi şi servicii portuare[25]. După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura U.R.S.S. în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera U.R.S.S. ca pe un agresor periculos. - Va urma - Notă: Textul face parte din volumul istoricului american Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, cap. 15, p.385-392.

Sursa : http://convorbiri-literare.ro/?p=6577
Aug 23, 2016
Posted by admin in EDITORIAL
http://convorbiri-literare.ro/?p=6577
Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic
Text citit în Aula Academiei Române, în ziua de 24.06.2016, în şedinţa membrilor reuniţi, ai tuturor secţiilor.

Distinşi colegi,
Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Academia Română (AR).
BOR şi AR – o ştie toată lumea – sînt cele două instituţii fundamentale ale României, cărora le revine uriaşa sarcină de a garanta, axiologic şi identitar, stabilitatea statală.
Dar prin puterea creativă de excepţie a personalităţilor care o compun – acum şi în trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit regulamentului AR, excepţia personalităţii academice este dată de valoarea contributivă a creativităţii sale şi, implicit, a operei. Citez: „unicul criteriu de primire în AR este caracterul de excepţie al contribuţiei candidatului… într-un cuvînt excelenţa în creaţie”. Nimeni nu explică însă la ce fel de contribuţie se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte ca şi pentru cercetarea ştiinţifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a autorului, caracterul „inspirat” al lucrării, splendoarea abilităţilor ei ştiinţifice sau artistice, talentul originalităţii sau gradul de înnoire tematică şi modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă. Experienţa dovedeşte că aceste calităţi native nu pot fi votate de jurii decît subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se plictiseşte…
De aici decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la îndoială însăşi justeţea şi corectitudinea selecţiilor. Iată de ce, pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un reper valoric autoritar şi maximal, în funcţie de care, poate fi rapid stabilită, destul de precis şi de obiectiv, valoarea contributivă. Or, adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau ştiinţifice nu poate fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei , care de la sine pune capăt selecţiei subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii, distincţii ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni ştiinţifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecţia, prin raportarea la un reper autoritar (fără precedentul în lume ), cere, ca şi în cazul juraţilor, ca stabilirea valorii contributive a unei opera sau a unei candidaturi, să se facă în biroul de secţie al AR., în regim deschis şi prin decizie comună a majorităţii. AR nu ar trebuii să întîrzie explicarea şi familiarizarea publicul tării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăşi selecţia de personalităţi şi de lucrări pe care şi le asumă. Astfel contribuie încă odată şi nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, şi implicit la potenţarea cotelor spirituale ale naţiunii.
Însă ceea ce deprimă este încăpăţînarea cu care continuăm, la indicaţia conducerii secţiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenţi şi titulari, servindu-ne de criterii subiective, periferice şi extrem de indulgente. Asta pe banii, şi aşa destui de puţini ai AR! Fără precedentul unei opera este foarte puţin luat în seamă de juriile secţiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar, la „talentaţi” şi la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice modeste, care pretutindeni fac inflaţie.
Şi ca şi cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflaţia axiologică coexistă adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceţi lăsate de vechea aşezare politică a ţării.
Bunăoară, cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora, „onorificii” nu pot participa la selecţia „corespondenţilor” iar „corespondenţii” nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii”! O birocraţie ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod justificat să intre în gura presei!
Potrivit aceloraşi habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum” ca HORIA BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiţi să aştepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalităţii totalitare se află la rîndul lor în conjuncţie cu presiunile academiilor şi academioarelor nou înfiinţate şi zdravăn finanţate, care împresoară şi tind treptat să anuleze, prin uşurătate şi sufocare, prestigiul secular al AR.

Distinşi colegi,
toate semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic şi de o scădere a eficacităţii publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două acţiuni urgente: obţinerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiţie a importantului patrimoniu moştenit şi ridicarea imediată a ştachetei de selecţie a cererilor de intrare în AR, în aşa fel încît aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipseşte răgazul şi ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang academic.
Trebuie pusă stavilă urgent arivismului cultural.
În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfăşurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de intelectualii vînzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic ,generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroş” din România au fost special instruite şi finanţate pentru a numi şi implementa în posturile de conducere ale principalelor instituţii responsabile cu orientarea culturii spirituale, de persoane şi simpatizanţi, devotaţi „cauzei Soroş”!
MNAC, MŢR, ICR-urile, Uniunile de creaţie, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puţin lipseşte ca în curînd să ne trezim chiar şi cu un „Patriarh Soroş”!  Pentru naţiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea şanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenţi, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundaţii fidele „cauzei Soroş! „Lumea a tăcut şi tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să i-a urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresuraţi cu modificări care, treptat vor reuşii să facă din AR o instituţie dezamorsată axiologic şi identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului şi actualei conduceri, să-şi exercite grabnic nobilele atribuţii pentru care a fost creată.

m.c. Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,
Preşedintele Fundaţiei Anastasia, ONG de interes public.

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricumşi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.
Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!
Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:
„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.
Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:
„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].
Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.
Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!
De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:
„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].
În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, ela reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat(subl. ns.)”[3].

Criminali de război… De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei…
Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]
Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!
Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]…
Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946… DE CE?
În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.
Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Hannah Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] … Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].
Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15]– ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.
Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie = “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializatecu începere de la 28 iunie 1940,în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …” În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură?(vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: “Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.
Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo undeşi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…
După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.
Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.
Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].
Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].
După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].
Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].
În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32]şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].


Sursa: Ziaristi Online
Detalii: TipoMoldova
Cititi si: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern
EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI. Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF
Note:

---

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.