Quantcast
Channel: Arhiva Românilor
Viewing all 1312 articles
Browse latest View live

[România], țară subjugată economic și politic de concernele evreiești 2010

$
0
0
[România], țară subjugată economic și politic de concernele evreiești
Publicat de Ion Coja|13 aprilie 2010|Textele altora
https://ioncoja.ro/o-tara-subjugata-economic-si-politic-de-concernele-evreiesti/

In timp ce la Bucuresti se pregateste Cabinetul marioneta Boc IV, romanii se considera in fata unei crize economice si politice fara iesire, generata de acest guvern, prin imprumuturile la FMI, Banca Mondiala si UE * In 10.10.2007, proaspatul presedinte Shimon Peres declara: „Israel cumpara Romania…” * Si s-a tinut de cuvant * Romanii au o datorie de aproape 70 de miliarde €
Pe 10 octombrie 2007, la trei luni dupa ce a devenit presedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmatie naucitoare, la Hotelul Hilton din Tel-Aviv, in fata a sute de reprezentanti ai cercurilor diplomatice evreiesti: „Israel cumpara Manhattan, cumpara Ungaria, cumpara Romania, cumpara Polonia…” .
La mai bine de doi ani putem constata ca Ungaria, Romania si Polonia sunt subjugate concernelor financiare israeliene, cele care au si produs criza financiara internationala.
In ceea ce priveste Romania, bancile sunt toate privatizate, cedate catre structuri conduse de oligarhia evreiasca, iar tara noastra are cea mai mare datorie catre FMI si Uniunea Europeana, ce se ridica la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza in urma ultimului acord stand-by. In sondajele de opinie, romanii se considera o natiune ce se afla in fata unei crize economice si politice fara iesire, cu o datorie ce ii va atinge pe durata a zeci de ani, majoritatea crezand ca ne-am intors in urma cu 20 de ani. O parte dintre intervievati declara ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine decat in urmatorii ani ce vor veni, incepand cu 2010.
Sa mai mentionam ca Romania, Ungaria si Polonia au fost tari in care populatia de origine evreiasca era intr-un numar mare, iar in perioada comunista acestia au migrat masiv catre nou infiintatul stat Israel. Numai in perioada lui Ceausescu aproximativ 300.000 de evrei au parasit Romania, aproape 30.000 de familii fiind vandute contra a 30-40.000 de dolari fiecare, de catre regimul comunist.
Practic, prin Banca Mondiala si prin FMI se poate spune ca ceea ce afirma Peres la Hilton in urma cu doi ani s-a adeverit.
La Bucuresti se pregateste Guvernul marioneta Boc „IV”, cel care va continua politica de subjugare fata de puterile financiare mondiale. AIM a mai semnalat cum tot in guvernul Boc, la inceputul lui 2009 au fost contractate imprumuturile cu FMI, desi la acea vreme specialistii economici considerau ca Romaniei nu ii trebuie acest imprumut inrobitor. PNL a fost atunci singurul partid care a atras atentia ca imprumutul nu va fi altceva decat o forma mascata de vanzare a Romaniei.
Cu toate acestea, vanzarea Romaniei bucata cu bucata catre firmele conduse de afaceristii mondiali de origine evreiasca a inceput cu mult inainte, in 2007, Peres avand doar certitudinea ca declaratiile sale vor deveni realitate. Publicam in cele ce urmeaza o nota informativa intocmita in 2008 de cativa ofiteri din SRI care au fost dati afara pentru ca semnalasera amploarea pe care o luasera afacerile evreiesti in Romania. Acestia au transmis ulterior nota, sub forma unui „Armaghedon”, catre principalele publicatii romanesti. La acea vreme niciuna nu a redat textul, cu toate ca jurnalistii stiau ca afacerile sunt adevarate, unele semnaland, in limita posibilitatilor, ingineriile evreiesti in Romania. Conducerile trusturilor de presa, insa, cu radacini in zona evreiasca, au interzis materialul pe care-l redam in continuare. Multe dintre acele manevre si algoritme de implementare mai sunt valabile si azi. Lor li s-au adaugat altele, intre care – cea mai importanta – provocarea crizei economice mondiale si, implicit, cea romanesti, secondata de o criza politica:
Analiza datelor si informatiilor obtinute evidentiaza faptul ca, dupa 1990, pe teritoriul Romaniei au inceput sa actioneze, in mod evident, foarte multi afaceristi, in marea lor majoritate de etnie evreiasca, favorizati de sprijinul consistent primit din partea unor factori de decizie interni.
Personaje politice autohtone aflate in linia intai a deciziei economice si politice, incepand cu Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Adrian Nastase, Mircea Geoana, Mugur Isarescu, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, s.a., au mizat pe lobby-ul evreiesc pentru a accede si a se mentine la Putere.
Pentru acest fapt au facut orice compromis posibil, mergand de la culpabilizarea si desfiintarea Serviciilor Secrete romanesti, pana la vanzarea economiei nationale. Pe acest fond, cadre specializate ale Serviciilor Secrete israeliene au penetrat puternic decizia romaneasca, reusind sa promoveze interesele evreiesti in detrimentul celor romanesti.
„Dati-mi controlul asupra unei monede nationale si mi-e indiferent cine face legile!”, spunea pe la 1800 intemeietorul clanului Rothschild, Amschel Mayer Rothschild. Este cat se poate de adevarat, iar ce se petrece astazi cu moneda nationala a Romaniei demonstreaza acest fapt.
Dorinta evreilor de a pune mana pe finantele lumii se regaseste in ambitia de a conduce finantele fiecarei tari in parte, astfel incat sa se constituie intr-o oligarhie dominanta, intr-o aristocratie a banului. Este un fapt cunoscut ca Banca Federala a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de banca de emisie a monedei nationale – dolarul american – este formata din banci evreiesti, precum Bancile Rothschild, din Londra si Paris. Respectiva banca, numita Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrala privata a S.U.A.), este legata la aparitia ei de omnipotentul bancher evreu J. P. Morgan, care si-a pus la dispozitie in acest scop, in 1913, proprietatea particulara din statul Georgia. Clanul bancherilor Morgan este implicat in tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterala si Council on Foreign Relations (S.U.A.), ca si The Round Table. Acesta completeaza sau suplineste, dupa caz, activitatea mondiala a clanurilor evreiesti Rothschild si Rockefeller.
In acest context trebuie privita si aducerea lui Mugur Isarescu in fruntea Bancii Nationale a Romaniei, care nu a fost deloc intamplatoare si, mai ales, nu s-a datorat vreunei pregatiri sau experiente profesionale de exceptie, caci pana la momentul respectiv acesta nu avusese nimic in comun cu sistemul bancar. Din 1990, el a fost aproape fara intrerupere guvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Despre el s-a afirmat in mai multe randuri ca are legatura cu comenzile ocultei financiare internationale. Mugur Isarescu ar fi fost recrutat de catre Council on Foreign Relations (C.F.R.) in 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe cand Isarescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a recrutat un numar semnificativ de specialisti, potentiali inlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva in tarile est-europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, in functie de indicatiile specialistilor C.F.R. Pentru indeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens razboi mediatic de dezinformare, in toate misiunile economice subliniindu-se greseala facuta de Romania prin plata datoriei externe si exemplificandu-se prin tari care aveau mari imprumuturi, dar un nivel de trai mai crescut si sugerandu-se ca o tara se poate dezvolta doar prin imprumuturi inrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea C.F.R. Potrivit surselor, Mugur Isarescu ar fi fost pregatit in vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, „solutia Mugur Isarescu” a fost inaintata ori de cate ori a fost situatia unei crize majore. Pasul cel mai important facut de Mugur Isarescu, in conformitate cu dispozitiile C.F.R., a fost devalorizarea masiva a monedei nationale, ca politica monetara, si o rata derizorie a tuturor creantelor Romaniei (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stolojan, rasplatit ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru indepartarea eventualilor investitori necontrolati de C.F.R., in 1991 Th. Stolojan a nationalizat valuta aflata in banci, ceea ce a dus la un adevarat recul pentru investitiile straine scapate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de mentionat il constituie jocurile interbancare, „permise si incurajate” de Mugur Isarescu, derulate prin bancile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul carora importante fonduri valutare au parasit Romania. Desi B.N.R. are o Directie de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obtinuta in urma tranzactiilor externe, nu a mai intrat in tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac si din industria usoara). Faptul ca Isarescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi sustinut de argumentul ca niciodata, indiferent de forta politica ajunsa la Putere, el nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. si Banca Mondiala jucand cu „asul” Isarescu in maneca si amenintand cu sistarea oricarei creditari in cazul schimbarii acestuia.
Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizeaza si dirijeaza Romania de la cel mai inalt nivel este Mark Meyer. Evreu american de origine romana, acesta este presedinte al firmei de avocatura (evreiasca) de pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin. Aceasta a fost implicata in derularea a numeroase privatizari din Romania. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar si al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urma, usa palatului prezidential era permanent deschisa evreilor Tom Lantos si Alfred Moses. A fost sesizat, de asemenea, in compania lui Adrian Nastase, Mircea Geoana, Ilie Sarbu, Dan Nica, Serban Mihailescu si Viorel Hrebenciuc, fiind lobby-ist pentru mai toate regimurile de la Bucuresti si, totodata, consilier al presedintelui moldovean, Vladimir Voronin. Este un personaj care a intrat in cercurile Puterii, indiferent de culoarea acestora. Pana de curand, pe site-ul firmei era trecuta la loc de cinste Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, considerata „o persoana deosebit de capabila la nivel de lobby intern”.
In 2005, cand presedintele Traian Basescu a efectuat prima sa vizita la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al sefului statului la o intalnire particulara. Aceasta a avut loc intr-o incapere a Ambasadei Romaniei, in timp ce romano-americanii erau invitati la o receptie. Rubin Meyer Doru & Trandafir – firma de avocatura constituita de Meyer in Romania – este cea care a obtinut pentru Dominic de Habsburg si familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer este si presedintele Camerei de Comert Romano-Americane din New York, in fapt o agentie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani si interfata a afacerilor S.U.A. in Romania. Organizatia a fost creata la Bucuresti in 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alaturi de Meyer avandu-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din Romania, acelasi care detine postul de televiziune din New York, Romanian Voice, si care, platit tot de romani, retransmite programe ale Televiziunii Romane, beneficiind de un contract extrem de benefic semnat cu TVR-ul inca din al doilea mandat de presedinte al lui Ion Iliescu. Postul de televiziune a fost subiectul unui mare scandal de presa, dupa ce a reusit sa obtina finantarea de la Bucuresti pentru retransmiterea programelor TVR International pe continentul nord-american. Mark Meyer este si vicepresedinte al Congresului Romanilor Americani (CORA). Meyer este, alaturi de alti evrei, si in spatele afacerii cunoscute ca „Invest Romania Forum”. Desi principal initiator al actiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul romanesc initiativa apartine unui grup mai larg, chipurile chiar autoritatilor romane, in cautare de investitori americani. Forumul, organizat in 1997 in S.U.A., sub genericul „Economia romaneasca: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitatii companiilor americane evreiesti, si nu numai, sa profite din plin de ocazia de a cumpara ieftin intreprinderile romanesti. Organizatorii secreti (Herzfield & Rubin, adica Mark Meyer, si USAID Midinvest Bussines Center, adica C.I.A.), al caror plan de preluare a economiei romanesti necesita fonduri, pentru a fi convingatori, s-au gandit sa expuna, ca garanti, responsabilii economici din Romania, asa ca au fost plimbati de la Bucuresti la Chicago reprezentanti ai Guvernului roman, presedinti si directori executivi ai celor mai influente banci si fonduri mutuale din Romania, directori din toata economia romaneasca.
Mesajul transmis a fost urmatorul: economia Romaniei este de vanzare, puteti sa va exercitati dreptul in consecinta, putem aranja privatizarile. Cel mai convingator s-a straduit sa fie Mircea Geoana, ambasador al Romaniei in S.U.A. la acea data. Geoana a facut parte dintre studentii privilegiati de inaltii ofiteri ai fostei Securitati.Astfel, generalul Pacepa, pe vremea cand era sef adjunct al spionajului romanesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoana, fiu al generalului Geoana, pentru a pleca la studii in S.U.A. in randurile „ambasadorilor prieteniei” romano-americane. Dupa ce a dezertat, Pacepa a trecut in solda C.I.A., iar dupa 1990 a reluat legaturile cu mai tanarul Mircea Geoana. Desfasurat la Hotelul Hilton &Towers din Chicago, in perioada 29.09 – 3.10.1997, „Forumul” scotea, practic, economia Romaniei la mezat in fata unor mari banci americane evreiesti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of Chicago, banci care se afla in spatele firmelor „investitoare”. In perioada 30.03 – 3.04.1998, in S.U.A., actiunea („Forumul”) s-a repetat spre a fi oferite afaceri in Romania la „peste 200 de mari companii americane” in domeniul bancar si in cel al pietei de capital, industrie usoara, agricultura si industrie alimentara, industrie constructoare de masini, metalurgica, chimica si petrochimica, materiale de constructii, electronica, telecomunicatii, infrastructura etc.. De aceasta data, organizatorul anuntat era chiar de la varful finantelor americane evreiesti, Amroinvest Inc (baronii finantelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar in „comitetul de initiativa” mai gasim, la calibru apropiat, si Citibank, reprezentata de presedinte si vicepresedinte, evreii David Garner si Janet Heckman, dar si pe Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, ca manager general pentru Romania al firmei Herzfeld & Rubin, deci Mark Meyer.
Un alt evreu celebru pentru afacerile pe care le deruleaza in Romania, cu largul concurs al autoritatilor, este Alexandru Bittner. „Omul de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate nivelurile institutiilor esentiale ale Statului Roman, a fost semnalat inca de la inceputul anilor ’90 cu o stransa legatura in familia Adrian Nastase. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de Dana Nastase si de Sorin Tesu, omul de incredere al familiei Nastase. Ocupatia, la vedere, in Romania a lui Bittner este aceea de director al Hotelului Minerva din Bucuresti, detinut de firma israeliana E.W.T.R. (agentie de turism international). La parterul hotelului se afla un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind specialitatea sotiei afaceristului evreu, chinezoiaca de cetatenie americana, Sherr Bittner.
Pe aceeasi lista se afla Ronald Lauder, magnat evreu american, mostenitorul unei averi cladite pe „parfumuri” (celebrele parfumuri Estée Lauder), fost ambasador al SUA in Austria, presedinte al Consiliului Organizatiilor Evreiesti Americane, al „Comitetului Public International” al Organizatiei Mondiale a Restitutiei Evreiesti si trezorier al Congresului Mondial Evreiesc. Sustinut in „investitiile” din Romania de senatorul evreu american Tom Lantos, care i-a facut lobby pe langa cele mai inalte autoritati romane, Lauder detine, indirect, trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV si Acasa din Romania, postul de radio ProFM si cateva ziare. Ambitia sa este ca prin postul ProTV, transformat intr-o rafinata „masina de propaganda”, sa controleze si sa directioneze opinia publica romaneasca potrivit liniei sionisto-americane. Trustul de presa Media Pro a acumulat de-a lungul anilor datorii imense fata de bugetul Statului Roman (peste 45 milioane de dolari), toti guvernantii romani tratand cu maxima obedienta actionariatul evreu al firmei. Numirea si mentinerea lui Adrian Sarbu in fruntea afacerii din Romania nu au fost intamplatoare: casatoria sa cu ex-modelul Janine a fost nasita de Mircea Geoana, iar cumnatul acestuia din urma, Ionut Costea, a functionat ca secretar de Stat la Ministerului de Finante in intervalul 1997-2000. Inclinatia evreilor pentru posturi de televiziune romanesti este dovedita si de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinson), PrimaTV (al evreilor Alex Bittner si Dan Fischer) sau B1 (unde co-actionar este evreul Elan Schwartzenberg). Despre televiziunea B1, publicul crede ca ea apartine integral fratilor magnati Paunescu. Exista insa sustineri despre apartenenta lui George Paunescu la B’nai Brith. Concret, el a fost cooptat drept informator oficial al Anti Defamation League din Romania, dar Anti Defamation League este un Serviciu secret sionist, in slujba B’nai Brith. Si alte televiziuni romanesti sunt penetrate de agenti mondialisti sau sionisti, in general evrei, inclusiv postul national oficial de televiziune.
Mark Rich este un nume care aproape nu mai are nevoie de prezentare. Magnat evreu cu cetatenie americana si israeliana, escroc si evazionist de talie mondiala, face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros si este colaborator apropiat al servicului israelian de spionaj, Mossad. El s-a aflat in spatele firmei „canadiene” Gold Corporation, companie cu 80% actionariat pestrit, pe care il controleaza insa Rich si care a preluat unul dintre cele mai mari zacaminte de aur si argint din lume, cel de la Rosia Montana, in Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 800 de tone de aur pur si peste 2.000 de tone de argint pur). Ca urmare, zacamantul de la Rosia Montana urmeaza a fi epuizat de catre Glod Corporation Ltd in numai 15 ani, Statului Roman revenindu-i din aceasta exploatare doar 2%. Creierul afacerilor lui Mark Rich in Romania este considerat a fi Stephan Lowy, evreu polonez nascut la Lemberg, in Galitia, membru al mafiei evreiesti canadiano-americane, Koscher, avand vechi legaturi cu Romania. Stabilit din 1970 in Elvetia, dupa scandalul fraudarii bursei canadiene, s-a unit in anii ’90 cu Mark Rich. Din anii ’70 demareaza afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra, incalcand embargoul international asupra Israelului si alimentandu-l cu petrol. Dinspre partea romana, Lowy a reusit sa-si asigure si complicitatea naiva a fratelui lui Nicolae Ceausescu, Marin Ceausescu, care locuia in Austria si era seful misiunii comerciale romanesti la Viena, dar adevaratul manuitor de la Bucuresti era tot un evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, fost colonel de Securitate, care conducea intreprinderea de comert exterior Chimica, si care, la randul ei, avea o sucursala in cunoscuta intreprindere romaneasca a Securitatii, I.C.E. Dunarea. Acest Hugo Weinstein aparea in multe pozitii-cheie, ca reprezentant al Romaniei: reprezentant al Camerei de Comert din Romania socialista (mai precis, al Oficiului de reprezentare si comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce detinea monopolul exportului si importului Romaniei in domeniul constructiilor de masini. Este celebru raspunsul fostului avocat al Ambasadei Austriei la Bucuresti, C. Visinescu, audiat ca martor, la Viena, in mai 1990, in procesul penal privind afacerea „Lucona”. Intrebat de presedintele instantei daca, dupa parerea lui, Weinstein este roman, Visinescu a dat un raspuns care a uimit instanta: „Este greu de spus. El este evreu.”
Yoav Stern, israelian, face parte si el din grupul oamenilor din Romania ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul romanesc. A fost arestat in anul 2002 pentru acte grave de coruptie, evaziune fiscala si eliberat la presiuni uriase din partea Ambasadei SUA la Bucuresti, dar si a lui Viorel Hrebenciuc. Un alt personaj este Motti Zisser, care controleaza, alaturi de firma Control Centers, consortiul Europa – Israel Group, companie israeliana importanta la proprietatea careia participa din anul 2002 si banca Leumi Le – Tel Aviv (cu 10%), implicata in privatizarile din Romania. Europa-Israel Group controleaza firma Elbit Medical Imaging. Odata cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum cativa ani, Motti Zisser a preluat si subsidiara acesteia, firma israeliana Elscint, careia i-a oprit activitatea, vanzandu-i toate bunurile si mijloacele de productie (mai putin sectia ce avea comenzi ferme contractual cu General Electric) si a orientat fondurile acesteia catre preluarea ieftina de hoteluri in Europa rasariteana (si frauduloasa, precum Hotelul Bucuresti), pe care sa le renoveze, pentru a le spori valoarea. Totodata, ridica mall-uri, cum este cel de la Timisoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firma de stat romaneasca, dupa care a revandut foarte scump o parte din suprafata chiar Primariei orasului. Eli Papouchado, cetatean israelian, este partener de afaceri traditional, in Israel, al lui Motti Zisser si detine proprietati hoteliere operate de lantul hotelier Park Platza. In 1998, a dorit sa preia privatizarea Hotelului Bucuresti (din Bucuresti). In Capitala, la un moment dat, Papouchado construia doua „mari centre comerciale”, finantat de Banca Internationala a Religiilor, fiind si director al unei sucursale a Leumi Le Bank. Tonya Halpern, nascuta la 29.06.1948, in Bucuresti, in prezent cetateana israeliana, cu domiciliul in Tel Aviv, este unic distribuitor in Romania al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piata Unirii, administrata de partenerul ei in afaceri, israelianul Eliahu Rasin, cu care mai detine Hotelurile Opera si Central din Bucuresti. O leaga o foarte mare prietenie de Alex Bittner, pe care al considera ca pe un adevarat „frate”.
Tonya Halpern rezideaza in Romania cu multi ani inainte de 1989, locuind la apartamentele Hotelului Bucuresti (pentru privatizarea caruia s-a si implicat direct, alaturi de Alex Bittner), iar sotul sau, Moshe, specialist in tehnica aviatica, este apropiat de firma israeliana Elbit System Ltd.. Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezinta in Romania este Eastman Kodak, firma care, alaturi de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM si mai multe banci evreiesti americane, sustine si activeaza pentru organizatia mondialista Council on Foreing Relations (C.F.R.). Eliahu Rasin, nascut la 24.10.1947 la Tel Aviv, in Israel (potrivit datelor din pasaportul sau, fiind inregistrat la Registrul Comertului din Romania ca om de afaceri), domiciliat in prezent in localitatea Rishon Le-Zion din Israel, a dezvoltat in Romania o afacere piramidala, a carei baza o reprezinta o cutie postala cipriota, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, infiintat in august 1997, cu care controleaza mai multe firme din Romania: Hotelurile Opera si Central din Bucuresti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex SRL, EuroConstruct & Development SRL si Rom Integrated Computers Technologies SRL. Detine totodata Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a incredintat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiter in rezerva din Serviciile Speciale israeliene, nascut la 3 iulie 1954 in Bucuresti. Tatal acestui Rasin a fondat impreuna cu Bernard Shraer (asociati initiali) renumita banca Leumi Le din Tel Aviv. La banca Leumi Le, sucursala din Londra, in contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost varsata suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucuresti. Ca presedinte la Sitraco Center si la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe blocuri moderne, pe care a pus mana in centrul Capitalei, mai ales in zona Unirea, si pe care le-a transformat in „Business Center”), Eliahu Rasin a avut drept clienti firme si institutii precum Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite Romania, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada Norvegiei, Metropol S.A., Kodak, U.S.A.I.D. (agentie a S.U.A. subordonata C.I.A.).
Bernard Shraer, evreu de origine maghiara, fondator al bancii israeliene Leumi Le – Tel Aviv, dupa 1989 a inceput sa isi dezvolte afacerile preponderent in Ungaria, indeosebi prin compania Danubius Hotels ind Spa Co., cu sediul in Budapesta, lant hotelier intrat repede in topul revistei de specialitate „Hotels”. In 1995 detinea 9 hoteluri, in 1996 – 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar in prezent poseda peste 50 de hoteluri. Pentru a-si extinde afacerile in Romania, interesat indeosebi de statiunile din Transilvania, a apelat si la consultanta lui Rudos Ernö (fost ambasador ungar la Bucuresti, cadru de informatii dovedit). In cazul privatizarii ilegale a Statiunii Sovata, a reiesit ca in spatele SRL-ului din Ramnicu Valcea, cu care a licitat, se afla firma sa din Ungaria. In aceeasi situatie se afla si alte statiuni din Transilvania. Cand in 1999-2000 a dorit sa preia Hotelul Bucuresti, a invitat la Budapesta si a cazat o delegatie sindicala din turismul romanesc, ca si pe unii directori. Din documentele existente la F.P.S. rezulta ca Radu Sarbu in persoana i-a cerut castigatorului legal al licitatiei sa cedeze contractul catre Danubius Hotels, unde era implicat si Dan Fischer.. Acest Shraer, ca si Rudos Ernö, nu este strain de incercarea de preluare a Bancii Comerciale Romane de catre Banca Ungariei. Privatizarea B.C.R. fusese insa impusa Romaniei de catre Banca Mondiala pentru anul 2003. Rudos Ernö, cetatean cu dubla cetatenie, maghiara si britanica, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent in Romania. Surse din sistemele de informatii apreciaza ca originea sa reala este evreiasca. Inainte de a fi acreditat ambasador la Bucuresti, se apreciaza ca a lucrat pentru spionajul maghiar cat timp a fost student in Romania. Detine o resedinta la Londra, iar numele a iesit la suprafata in public de abia in anul 2002, cand fiul sau a fost arestat la Constanta pentru detinere si consum de droguri, impreuna cu cativa tineri romani. Una dintre aceste mari afaceri a fost cea cu Bell Helicopters – S.U.A., in tandem cu Elbit System -Israel, care, daca s-ar fi materializat, ar fi adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul Romaniei. Afacerea nu s-a putut realiza din cauza opozitiei ministrului de Finante liberal de la acea data, Daniel Daianu. Mandler intervine si PNL ii retrage sprijinul politic ministrului Daianu, fortand inlocuirea sa cu alt candidat liberal, in data de 23.09.1998. In aceeasi zi, la stirile de la postul Antena 1, senatorul PNTCD Serban Sandulescu a declarat ca stia „de marti despre aceasta destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat si Decebal Traian Remes, noul ministru de finante, va semna acest contract”.
Fredy Robinson este evreu originar din Bacau, unde s-a nascut, in 1946. A emigrat in Israel, transformandu-se in om de afaceri si beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunavointa lui Ariel Sharon), fapt ce l-a ajutat sa se imbogateasca. Datorita inclusiv succesului sau in afacerile din Romania, in Israel a fost declarat Omul anului 2001″. Ofiter israelian in retragere,din cadrul fortelor speciale, este proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care sta in spatele afacerilor sale. A fost desemnat reprezentant al Statului Roman (al F.P.S.) in Israel pentru privatizarea intreprinderilor romanesti in favoarea capitalistilor evrei. Proprietar al Eurom Bank (fosta Banca Dacia Felix) si al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul Vernescu si Cazinoul din Constanta (are deschis un cazinou si la Chisinau), a detinut si postul de televiziune Tele 7 ABC. In lucrarea „Francmasoneria si clasa politica” se afirma ca cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din Romania, Casa Vernescu, catre afaceristi straini a intervenit dupa vizita in S.U.A. a lui Laurentiu Ulici (presedinte al Uniunii la vremea respectiva), la 19 octombrie 1993, cu prilejul sesiunii Supremului Consiliu, grad 33, de la Templul de Rit Scotian al Districtului Columbia, „cand avea sa se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din Romania. Oricum, dupa aceasta data, in Bucuresti cazinourile au aparut ca ciupercile dupa ploaie…”. Cele 8 cazionuri importante din Bucuresti au proprietari israelieni si sunt suspectate de spalare de bani. Asa cum se cunoaste, politia israeliana a fost sesizata si a demarat ancheta penala privind obtinerea de fonduri electorale frauduloase de catre Ariel Sharon, in cuantum de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operatiuni de spalare de bani. Principalii anchetati au fost cei doi fii ai acestuia, Omri si Ghilad Sharon. Mama acestora (Lili) era evreica originara din Romania, de la Brasov. Ghilad Sharon este, totodata, un cunoscut om de afaceri.
Exista mai multe informatii, unele publicate si in presa, din care rezulta ca activitatile desfasurate in Romania ii aduc venituri considerabile, existand indicii serioase ca unele dintre fondurile ilicite folosite la scrutinul din 1999, precum si in campania de la inceputul anului 2002 a partidului Likud, provin din Romania. Afacerile din tara noastra ale fiului premierului Sharon s-au invartit in anturajul lui Fredy Robinson, fiind asociat cu unii dintre coactionarii fostei Banci Dacia Felix (EuromBank), precum Avital Benesch (presedinte al bancii), Fredy Robinson (proprietar principal al bancii) si Liviu Mandler (fost presedinte al bancii, asociat). Sorin Beraru, pe numele sau adevarat Shmuel Bergovici, s-a consacrat public in Romania prin mega-ecscrocheria CICO S.A.. Israelianul Sorin Beraru este unul dintre cei mai mari infractori evrei care au „operat” in tara noastra. Inculpat in mai multe dosare penale, in anul 2002 Beraru a incercat mituirea procurorilor romani cu suma de 600.000 de dolari. Acestia au organizat un flagrant, in urma caruia a fost arestat emisarul sau israelian. La interogatoriu, acesta a declarat ca o parte din bani trebuiau sa ajunga la Adrian Nastase, primul-ministru de la acea data. Dat in urmarire generala internationala, Beraru rezideaza in Israel, stat care nu face nici un efort pentru a-i identifica „ascunzatoarea” si a-l extrada in Romania. Mai mult, la vizita oficiala din 2001 in Israel a primului-ministru Adrian Nastase, la intalnirea oficiala cu oamenii de afaceri israelieni organizata de gazde, a fost prezent si inculpatul Beraru, pentru a-l certa pe premierul roman ca procurorii din Romania ii tulbura „ghesefturile”. Moshe Pesach, de asemenea cetatean israelian, este partenerul de afaceri in Romania al lui Sorin Beraru.
Shimon Nahor este evreu originar din Galati, in momentul emigrarii in Israel purtand numele de Herscovici. Este cunoscut de catre Serviciile Speciale romane ca traficant israelian de arme, ce a actionat pe teritoriul Romaniei cu incepere din 1992 pana in 2001. La un moment dat, a fost viceamiral al armatei israeliene. Afacerile sale ilegale l-au adus in atentia Procuraturii romanesti, fiind arestat si inculpat in cadrul unui proces penal. Mituind judecatorii, avocata evreica a lui Nahor, Lidia Peter, a obtinut eliberarea acestuia („judecarea in stare de libertate”). Shimon Nahor, odata eliberat, a incalcat interdictia de a parasi Romania, fugind peste granita, ascuns intr-un covor facut sul. Avocata Lidia Peter a fost arestata in Bulgaria si extradata in Romania.
Sammy Ofer, cetatean israelian si britanic, evreu de origine romana, este reprezentant al familiei magnatilor israelieni Ofer, cunoscuti drept fratii Ofer (David, Sami si Iuli). Tatal fratilor Ofer a fost evreu originar din Romania, emigrand din orasul Constanta, unde avea numele de Josef Herscovici (acelasi nume de familie cu Shimon Nahor, Herscovici din Galati). Averea fratilor Ofer se ridica la 1,5 miliarde de dolari, plasata in afaceri. Dintre cei trei frati, David a fost seful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut inclinatie spre functiile publice, detinand mult timp, desi israelian, si functia de consul al Romaniei la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a concentrat asupra afacerilor. El locuieste cu precadere la Londra, fie la resedinta sa, fie pe un yaht de lux. Fratii Ofer detin impreuna o banca israeliana de rangul doi, Bank Mizrahi. Afacerile din Romania au fost demarate in ultimii ani de catre octogenarul Sammy Ofer, iar in prezent sunt conduse de fiul sau, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietara, alaturi de familiile (evreiesti) Pritzker din S.U.A. si Wilhelmsen din Norvegia, a uneia dintre cele mai bine cotate agentii de turism din lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri inuale de 1,2 miliarde de dolari), ce ofera croaziere in toata lumea cu peste 50 de itinerarii si peste 140 de destinatii in Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc., etc.. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste 24.000 de calatori. Cea mai importanta afacere: familia Ofer detine compania Zodiac Maritime Agendes, companie de transport naval comercial, cu vase de pana la 164.800 tdw. Aceasta companie administreaza si vasele altor firme evreiesti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd.. Navele sunt operate prin contracte de la cateva zile pana la cativa ani. In prezent, familia Ofer detine numeroase proprietati in Romania, care nu pot fi insa identificate cu usurinta, deoarece foloseste in preluarea intreprinderilor romanesti firme off-shore cu actionariat secret, create in paradisuri financiare, precum Cipru. Se banuieste prezenta sa masiva, desi invizibila, in proprietatile din orasul Constanta (mai ales in Port), unde presa nu poate scrie decat ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanta (proprietatea sa) a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat Marin Voicu. Eyal Ofer, impreuna cu Jay Pritzker, l-a mandatat in 1997 pe evreul Phillip Bloom sa le procure Hotelul Bucuresti. Afacerea a esuat intr-un scandal privind manipularea privatizarii. De multe ori, datorita pozitiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialitati sa reprezinte Romania in fata forurilor internationale, astfel incat el cunoaste politica de culise a guvernului roman mai bine decat Serviciile Secrete romanesti.
Dan Fischer, de cetatenie romana si israeliana, s-a numit si Francu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a facut remarcat prin implicarea sa in recuperarea creantelor Romaniei de la diverse state. Rolul lui Fischer se rezuma la a intermedia vanzarea acestor creante, pentru numai 40% din valoarea reala, catre una din Bancile Rotschild si la a-si incasa comisionul. Totodata, Fischer a intermediat obtinerea de credite, pentru Romania, de la alta banca evreiasca americana, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat in afaceri de fostul secretar de Stat de la Ministerul Finantelor, Ionut Costea, cumnatul lui Mircea Geoana. Legat de relatiile sale cu serviciul de spionaj romanesc, sunt semnificative acuzele aduse, in octombrie 2000, de fostul sef al Serviciului Roman de Informatii, Radu Timofte. Concret, fostul sef al Serviciului de Informatii Externe, Catalin Harnagea, ar fi cerut de la ofiterii din subordine dosarele a 19 personalitati politice, pentru a le discredita sau santaja. In acest context, atunci cand „un om de afaceri nu cotizeaza la Fischer sau la AVAB, i se face imediat dosar penal”, sustinea Radu Timofte, aratand si ca Harnagea se folosea de ofiterii acestui Serviciu in interes personal, pentru a raspunde anumitor comenzi politice, lucru valabil si astazi la Traian Basescu. Conform relatarilor lui Timofte, folosindu-se acest procedeu, Romania a recuperat 40 de milioane de dolari din Kuweit, insa banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat cai numai de Harnagea stiute.
Nota redactiei – Raportul fostilor ofiteri ai SRI este mult mai amplu, cuprizand ample analize asupra privatizarilor la varf, toate conducand catre firme evreiesti, ca si lucrari date de statul roman altor firme din acelasi circuit, cum ar fi Bechtel. Am redat doar o parte a acestei analize, ne-am oprit mai mult asupra societatilor care au fost penetrate de cetateni israelieni, multi dintre acestia avand si dosare penale la Parchetul general, dar care au fost musamalizate de Puterile care s-au succedat in Roman
Mugur Isarescu face parte din masonerie , mi-a povestit un fost student de la stiinte economice :D


http://vladpuscasuirimie.wordp • 9 ani în urmă
Recitind titlul articolului,ma intreb oare ce a ramas de facut? Fiind istorici,apelam si apelati la trecut.
Eu ma intreb sincer cum va arata Romania in 2050,in felul in care se dezvolta sau nu tara. Daca continuam asa,nu va fi bine.
Populatia va fi imbatranita,si pe la 14 milioane,populatia de la sfarsitul razboiului 2 --1945..... veti spune ca vin imigrantii sa ne inlocuiasca medicii,si alte job-uri,dar acei imigranti vor fi oare loiali statului roman?(in afara de cei veniti din Republica Moldova)?

Viorel • 9 ani în urmă
Domnule Coja
 lucrez la aeroportul Frankfurt si va spun sincer ca cel mai imputit comportament il are compania EL AL. Iar dintre turisti, evreii de departe. Pe nemtzi ( pe care personal ii consider foarte de treaba) totzi ii fac fascisti si hitleristi.Dar nu e voie sa se spuna ceva de ei ca esti deja catalogat de extrema dreapta.
 Sint lucruri atat de multe care ar fi de spus...........

Răspunde
Ion Coja • 9 ani în urmă
Domnule Croitoru, Textul acesta este postat la sectia TEXTELE ALTORA, unde intră texte primite cu care eu sunt, in mare masura, de acord. De exemplu, povestea cu evreii vânduti, e ceva mai complicata. Din cate stiu eu, a fost o afacere in primul rand evreiască, pentru Moses Rozen si gasca lui. La fel ca pe vremea lui Ion Antonescu, când de plecarea evreilor in Palestina, inclusiv cu vasul Struma, se ocupau samsari evrei. Destul de tarziu a aparut o lege pentru plata studiilor in beneficiul statului roman, in cazul plecarii din Tara. De altfel si azi Occidentul beneficiaza de pe urma tarilor subdezvoltate prin racolarea creierelor, a specialistilor formati in aceste tari. E greu de elaborat o legislatie care sa protejeze tarile de exodul specialistilor, dar acesta este un fenomen care adanceste discrepantele si nedreptatea din lume. 
E bine ca a fost pomenit nemernicul care răspunde la numele Radu Ioanid. Acest individ infam a plecat din România in 1985, parca. La plecare, statul roman i-a platit apartamentul pe care il avea pe Titulescu, bloc 7. Dupa 1990 a recăpatat cetatenia romana si a cerut inapoi apartamentul, sustinand ca statul nu i-a dat nimic. A deschis proces impotriva familiei care locuia in apartamentul fost al sau, o familie de nevazatori, si a fost gata-gata să castige procesul si sa-i evacueze pe bietii oameni. La ultima infatisare avocatul familiei respective a venit cu dovada ca nemernicul de Radu Ioanid vânduse apartamentul la plecarea din Romania. Ar fi meritat sa intre la inchisoare pentru sperjur. Nu a pățit nimic. Decăt ca a devenit director la Muzeul Holocaustului din Washington. Nici că i se potrivea mai bine unui asemenea ticălos si mincinos infam. Cam asta este calitatea umana a celor care ne acuza de holocaust!

Calin • 9 ani în urmă
pt Florin Croitoru,
De unde stim ca au platit ceva? Eu zic ca pina la urma a fost invers - a se vedea cazul cu profesorii de istorie specilizati in holocaust in Israel pe banii romanesti - au plecat de buna voie renuntind la cetatenia romana, au fost despagubiti pentru bunurile imobile lasate. Mai mult, vine '89 si isi recapata cetatenia pe care au scuipat, isi capata bunurile pentru care-au fost despagubiti si altele ce nu le stiu.
 Smecheria nu-i noua; ce-i ce au fost deposedati de bunuri in timpul celui de-al II-lea razboi mondial au fost despagubiti iar recent li se restituie bunurile gasite te miri pe unde.
    •   
onest • 9 ani în urmă
Sustin pe dl profesor Florin Croitoru. Ceausescu nu-i vindea pe evrei pentru ca nu-i trata ca pe animale cum se face azi cu fotbalistii care sunt vanduti/cumparati cum vor muschii patronilor. Exista o lege prin care trebuia sa platesti cheltuielile de scolarizare facute de stat pentru scolarizarea persoanei respective. Chiar si eu am platit cheltuielile de scolarizare pentru ca am intrerupt scoala tehnica pe care o urmam. Nu m-a vandut nimeni, am platit taxele de scolarizare pentru ca asa era corect, si mai exista si legea respectiva. Plateau aceste taxe nu numai cei ce plecau definitiv din tara ci si cei ce-si dadeau demisia de la un loc de munca nerespectand perioada de munca din contract in baza caruia au fost trimisi la studii pe seama cheltuielii facute de intreprinderi sau de stat. Pacat ca n-ati stiut acest lucru si dati astfel apa la moara numitului Radu Ioanid care se pare ca sustinea ca Ceausescu ii trata pe evrei ca pe vite ceea ce n-a fost adevarat. Sunt foarte dezamagit de aceasta informatie neadevarata. Nu m-as fi asteptat.
Pacat ! Pacat ! Pacat !

Puscasu Vlad irimie • 9 ani în urmă
In anul 1960,conform recensamantului mai existau in Romania Populara ,in jur de 100000 de evrei.Asadar cum au plecat 300000 pe vremea lui Ceausescu in Israel,daca pe vremea lui Dej-Ana Pauker au plecat aproape toti?
Poate cifra aceea se refera la sasi si svabi,care au fost vanduti incepand cu 1954,pana prin 1992,deci si pe vremea lui Iliescu-KGB!
Si in afara de medicii evrei,si de unii evrei care iubeau tara,restul nu sunt de jelit pentru ca au plecat.Ei au reprezentat o buna parte din aparatul represiv stalinist,in Securitate,Militie,Vama, profesori universitari peste noapte,ziarist facuti de azi pe maine,gen Brukner Brucan,si multi altii.
Pacat insa ca nu au plecat acasa in Israel Alexandru Nicolschi, Silviu Brucan, Ernest Neulander si fiul, Alexandru Birladeanu, din Comrat-Basarabia, si multi altii care au nenorocit neamul romanesc,si au primit pensie uriasa datorita acestui fapt.
    •   

Florin Croitoru • 9 ani în urmă
Nu a fost vindut nici un evreu. Banii au fost pentru plata scolarizarii.Copiii mici care nu au fost la scoala nu au fost taxati. De aceea plata a fost intre 5.000 si 30.000 de dolari. Pt cei cu facultatea facuta se platea in jur de 20.000 de dolari ceea ce nu a fost deloc mult.
Raspinditi unele zvonuri false, d-le profesor.

LUPTELE MARILOR UNITĂŢI ROMÂNEŞTI DIN COMANDAMENTUL TRUPELOR DIN TRANSILVANIA 1919

$
0
0

LUPTELE DUSE DE MARILE UNITĂŢI ROMÂNEŞTI DIN COMANDAMENTUL TRUPELOR DIN TRANSILVANIA, ÎN PERIOADA APRILIE – AUGUST 1919, PENTRU APĂRAREA MARII UNIRI DE LA ALBA IULIA. TRECEREA TISEI ŞI OCUPAREA BUDAPESTEI


1. Ofensiva spre Tisa. Bătălia Tisei

În urma semnării la 13 noiembrie 1918, de către Guvernul ungar, a „Convenţiei de armistiţiu” de la Belgrad, se stabileşte o linie de demarcaţie între trupele ANTANTEI şi cele ungare.
Comandantul Armatei Aliate din Balcani, generalul Franchet dEsperey, nu ştia nimic despre prevederile Tratatului din 16.08.1916 dintre România şi Antanta, atunci când a acceptat capitularea Ungariei. Astfel, linia dintre trupele române şi cele ungare a fost stabilită iniţial pe aliniamentul Bistriţa, Tg. Mureş şi cursul râului Mureş până la Zam. După câteva săptămâni s-a stabilit un nou aliniament ce cuprindea localităţile Sighetul Marmaţiei, Baia Mare, Zalău, Ciucea, Munţii Bihorului şi Metaliferi până la Zam.
La 26.02.1919, Conferinţa de Pace de la Paris a aprobat un Raport al Consiliului Superior de Război ce stabilea un nou spaţiu de delimitare între forţele militare româneşti din Transilvania şi cele ungare. Trupele ungare trebuiau să se retragă la vest de o zona neutră stabilită de-a lungul căii ferate Satu Mare, Oradea, Salonta, Arad. Trupele române urmau să înainteze până la această zonă neutră. Guvernul ungar respinge această decizie şi demisionează. În 21.03.1919 este proclamată Republica Sovietică Ungară sub conducerea comunistului extremist Bela Kun (un evreu maghiarizat născut în Cehu Silvaniei). Şi acesta respinge categoric retragerea trupelor ungureşti din centrul Transilvaniei, de pe vechea linie de demarcaţie.
La 14 aprilie 1919, Regele şi Guverul României decid să înainteze spre noua linie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace. Peste un milion de români aşteptau să scape de persecuţiile şi umilinţele la care erau supuşi de trupele de honvezi şi de etnicii maghiari fanatici. Ca urmare, în dimineaţa zilei de16.04.1919, Armata Română din Transilvania, aflată sub comanda generalului Gh. Mărdărescu, trece la ofensivă spre vest. Adoptă un dispozitiv de luptă ofensiv, având în eşalonul întâi operativ două Grupări de Forţe de valoare corp de armată iar în rezervă doua divizii.
În 6 zile s-au nimicit rezistenţele inamice, înaintându.se, prin luptă, între 80-120 km până la linia de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris.
Din considerente strategice, pentru a avea un aliniament puternic de apărare, Regele Ferdinand ordonă continuarea ofensivei dincolo de linia de demarcaţie. În următoarele 9 zile,până la 1 mai,prin luptă, toate diviziile româneşti cuceresc malul stâng al râului Tisa, de la graniţa cu Slovacia până la confluenţa acestuia cu Mureşul, pe un front cu lăţimea de 290 km.
Timp de 80 de zile, până la 20 iulie 1919, frontul a fost fixat pe Tisa, purtându.se lupte sporadice, la nivel companie – batalion, pentru apărarea sau cucerirea principalelor treceri permanente peste cursul de apă.
Din cei 100.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Armatei de Transilvania românii ardeleni au ajuns la aproape 50% din efective. Marea majoritate aveau o experienţă de 4 ani de război şi acum erau încadraţi în diviziile 16, 18, 20 şi 21 infanterie ardelene.
La 13 iunie 1919,Conferinţa de Pace de la Paris a adus la cunoştinţa României, Ungariei, Serbiei şi Cehoslovaciei traseul noilor frontiere dintre acestea.
Guvernul bolşevic ungar nu vrea să accepte aceste frontiere. La 20 mai atacă Slovacia şi o ocupă până la 3 iulie. La 20 iulie armata bolşevică ungară atacă diviziile româneşti de pe Tisa.Obiectivul politico-militar urmărit era de a împinge unităţile româneşti până în zona muntoasă a Carpaţilor Occidentali şi de a realiza joncţiunea cu trupelor lui Lenin, din armata roşie, care acţionau în nord-vestul Ucrainei. Se dorea menţinerea unui stat bolşevic ungar, cu sprijinul lui Lenin, în utopicagraniţă a „Ungariei Sf. Ştefan”.
Până la 23 iulie,armata ungară reuşeşte să realizeze capete de pod, la est de Tisa, în raioanele Tokay, Szolnoc şi Csongrad. Între 24-26 iulie, toate capetele de pod sunt lichidatede contraatacurile diviziilor româneşti. Se remarcă în bătălia de la Tisa generalul Traian Moşoiu, care, la comanda „Grupării de Manevră”; execută impecabil contralovitura care lichidează, în trei zile, capul de pod de la Szolnoc.

2. Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei

Victoria trupelor române din ultima decadă a lunii iulie a creat neîncredere şi derută totală în guvernul bolşevic şi în marea masă a ofiţerilor şi soldaţilor unguri. Sperau totuşi că trupele române se vor opri din nou pe Tisa, reorganizându-şi dispozitivul de acoperire, la fel ca în luna mai. Dar, atât timp cât acest guvern şi celelalte cercuri politice şi militare din Ungaria nu recunoscuseră Marea Unire de la Alba Iulia şi recurgeau la forţa armelor pentru a se opune acestei decizii democratice, oprirea forţelor române pe Tisa ar fi fost o greşeală.
În consecinţă, Marele Cartier General Român a hotărât forţarea Tisei şi urmărirea armatei ungare până la capitularea ei. Este întrebat generalul Franchet dEsperey, de la Belgrad, dacă are ceva de obiectat în cazul în care armata română ar trece Tisa. Generalul francez răspunde: „Ar fi greşit să vă opriţi şi acum pe Tisa; de altfel cred că de această dată nici Parisul nu vă mai face dificultăţi. Oricum, eu rugai pe generalul Briges, care pleacă mâine la Paris să intervină pentru a lăsa armataromână să termine un lucru atât de bine început”.
Hotărârea Marelui Cartier General Român, condus de generalul Constantin Prezan de a forţa Tisa în zilele de 30 şi 31 iulie a fost materializată în Ordinul de Operaţii nr. 21 al Armatei de Transilvania. Acesta stabilea ca, până în seara zilei de 29 iulie, să se realizeze o nouă grupare a forţelor, astfel:
  • Grupul Gl. Holban, format din D. 2 Vânători, aflată la est de Fegyvernek şi D. 1 Vânători la sud de această localitate;
  • Grupul Gl. Moşiu, cu D. 6 Inf. La Torokszentmiklos şi D. 1 Inf. în faţa Szolnocului;
  • Grupul Gl. Dumitrescu, cu D. 7 Inf., 1 Regiment de Vânători de munte, D. 2 Cavalerie, Bg. 4 Roşiori, toate în raionul Madaras;
  • Grupul de Nord, comandat de Gl. Mihăescu, format din D. 16 Inf., Bg. 49 Inf. şi Bt. de munte, dispus în acoperire, pe un front de 150 km, între Csap şi Abadszalók;
  • D. 18 Inf., comandată de Gl. Dănilă Papp, întărită cu R. 107 Inf. / D. 12 Inf. şi Bg. 11 artilerie, dispus în acoperire pe malul stâng al Tisei, pe un front de 140 km, între Abadszalók şi gura Mureşului.
Totalul forţelor nostre în ajunul forţării Tisei era de 12 divizii, din care Diviziile 1, 2, 6, 7, 16, 18, 20, 21 de infanterie, Diviziile 1 şi 2 vânători, Diviziile 1 şi 2 cavalerie, totalizând 119 batalioane cu 84.000 de arme, 98 baterii de artilerie cu 392 guri de foc şi 60 escadroane cu 12.000 de săbii. Pentru acţiunea ofensivă, pe direcţia Budapesta, erau destinate 6 divizii de infanterie, 1 ½ divizii de cavalerie şi un regiment de vânători de munte, toate aflate în cadrul grupărilor Holban, Moşoiu şi Dumitrescu.
Conducerea armatei ungare, după înfrângerea devastatoare de la est de Tisa, între 24-26 iulie, a pierdut iniţiativa operativ-strategică. Nu a avut deloc viziune şi capacitate organizatorică pentru pregătirea unei apărări eficiente pe malul drept al Tisei şi nu a intuit direcţia de ofensivă a trupelor române. În raionul Szolnoc, Keşkemet, Seghed a dispus în apărare Diviziile 2, 4, 5, 6 şi 7 infanterie iar în raionul Miscolt, Tokay, D. 1 Inf. şi 2 brigăzi independente. În centrul dispozitivului de apărare, unde trupele române vor forţa Tisa, se apăra numai D. 3 Inf. ungară.
C.T.T. a stabilit un sector de forţare a Tisei cu o dezvoltare frontală de 40 km între Kiszköre la nord şi Fegyvernek-Tisabö la sud. Sectorul de forţare cuprindea două zone de trecere: zona Tisabö, Fegyvernek, într-un cot spre est al Tisei cu o adâncime de 10 km şi o lărgime de 20 km, aflat la aproximativ 20 km nord de Szolnoc; zona Kisköre, la aproximativ 20 km nord de Tisabö. Sectorul de forţare se afla pe axa Oradea, Budapesta.
Începând cu dimineaţa zilei de 30 iulie, după o puternică pregătire de artilerie, Grupul Gl. Holban începe forţarea Tisei pe la Tisabö. Până în seara zilei, prin acelaşi sector trece Tisa şi Grupul Gl. Moşoiu.
În dimineaţa zilei de 31 iulie, în zona Kisköre, Grupul Gl. Dumitrescu începe forţarea Tisei. Sub protecţia trupelor trecute pe malul vestic al Tisei, până la ora 15:00 se construieşte un pod de vase pe la Kisköre, pe care trece toată Divizia 7 Inf. apoi Bg. 2 Roşiori şi, la ora 17:00, în prezenţa Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, trece Divizia 2 Cavalerie.
După nimicirea unităţilor ungare din D. 3 Inf., s-a lărgit breşa spre sud şi nord. S-a reuşit blocarea şi oprirea tuturor contraatacurilor trupelor de honvezi din Diviziile 5, 6 şi 7 din raionul Szolnoc, Keskemet, Cegled. La 1 august aceste divizii sunt prinse în încercuire, fiind atacate dinspre nord de Grupările generalilor Holban şi Moşoiu iar dinspre Tisa de unităţile D. 18 infanterie ale gl. Dănilă Papp. Marile unităţi ungare din nord-est au fost respinse şi încercuite între Detaşamentul Gl. Davidoglu dinspre sud-vest, D. 16 Inf. ardeleană a gl. Alexandru Hanzu pe Tisa şi trupele cehoslovace la nord.
Pentru dezvoltarea rapidă a ofensivei spre Budapesta şi interzicerea retragerii altor forţe ungare spre capitală, se constituie, în 2 august, un nou dispozitiv operativ, astfel:
  • Avangarda Strategică, comandată de Gl. Holban, formată din D. 1 Vânători şi Bg. 3, 5 / D. 2 Cavalerie;
  • Grup de manevră, comandat de Gl. Moşoiu, format din D. 1 Inf. şi D. 2 Vânători;
  • Flancgarda de Nord, comandată de Gl. Dumitrescu, formată din D. 7 Inf. şi Bg. 2 Roşiori;
  • Flancgarda de Sud, comandantă de Gl. Olteanu, formată din D. 6 Inf. şi Bg. 4 Roşiori.
În acest dispozitiv ingenios, în formă de romb, se înaintează în forţă spre vest pentru a intercepta toate căile de retragere a trupelor ungare şi a nu lăsa timp organizării unei noi apărări pe perimetrul capitalei.
Ca urmare a acţiunilor ofensive şi manevrelor de învăluire executate, până la 3 august, Diviziile 1, 2, 4, 5, 6 şi 7 infanterie ungareau capitulat, iar cele două brigăzi independente şi brigada 80 internaţională s-au dizolvat. Deci, practic, armata Roşie ungară a fost destrămată.
Primii soldaţi români care intrau în Budapesta, în seara zilei de 3 august, erau din detaşamentul condus de Gl. Rusescu, format din 3 escadroane din Bg. 4 Roşiori, 2 grupe de mitraliere şi 2 piese de artilerie, în total 400 de călăreţi. Pe timpul nopţii efectivele române au fost cazate în cazarma „Arhiducele Joseph”.
În dimineaţa zilei de 4 august, D. 2 Cavalerie şi Diviziile 1 şi 2 vânători au continuat înaintarea spre Budapesta. Unităţile de cavalerie, depăşind oraşul au realizat un aliniament de apărare la 3 km vest de capitală, iar D. 1 Vânători a preluat sub comandă Pesta, pregătind intrarea solemnă a trupelor române în oraş, în condiţii de siguranţă deplină. La ora 18.00, generalul Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, primea pe bulevardul Andrassy defilarea unui Detaşament compus din Regimentul 4 Vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 Roşiori. Budapesta era astfel cucerită. Ne-a fost dat nouă, românilor, în acea zi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi.
După 4 august trupele române au continuat operaţiunile ofensive, dezarmând forţele bolşevice. La sud, Grupul Moşoiu ocupă până la 8 august întreg teritoriul dintre Tisa şi Dunăre, între Kalocza şi Kistelek, în faţa frontului franco-sârb. La nord, Grupul Holban ocupă teritoriul ungar până la graniţa cu Cehoslovacia şi la vest până pe aliniamentul Gyor, Veszprem.
Pe Tisa sunt menţinute Diviziile 16 şi 18 ardelene care au ca misiune: dezarmarea locuitorilor din zonă, adunarea materialului de război abandonat, împiedicarea infiltrărilor spre est a elementelor bolşevice şi paza trecerilor permanente peste cursul de apă.
În doar 6 zile, de la 30 iulie la 4 august, armata română nimiceşte în totalitate inamicul de pe direcţia loviturii principale spre Budapesta, încercuieşte diviziile inamice de la sud de Keşkemet şi din zona Miskoltz şi ocupă capitala, capturând până la 8 august şase divizii cu un efectiv de 1235 ofiţeri, peste 40.000 de soldaţi, 350 de tunuri, 332 mitraliere, aproximativ 90.000 de puşti şi carabine, 87 aeroplane şi multe alte efecte militare şi muniţii.
Pierderile noastre în decursul Războiului româno-ungar din 1919, din aprilie până în august, au fost de 188 ofiţeri şi 11.500 subofiţeri şi soldaţi, din care morţi 69 ofiţeri şi 3.600 soldaţi.
Trupele române rămân în Budapesta până la 15 noiembrie 1919 când începe evacuarea eşalonată, în decurs de 4 luni, a tuturor efectivelor militare de pe teritoriul ungar.
Bela Kun a fugit la 1 august la Viena iar de aici la Moscova unde, în 1938, a fost executat de Stalin.

3. Concluzii

Conducerea strategică a operaţiei ofensive române în războiul româno-ungur din 1919 a fost executată de M.C.G. în deplină independenţă, nefiind împărţită cu niciun aliat iar conducerea nemijlocită a operațiilor a fost asigurată de C.T. din Transilvania, eşalon operativ-strategic de nivel armată.
Dispozitivele operative adoptate cu Grupările de Forţe atât în apărare cât şi în ofensivă au fost impecabileşi şi-au dovedit, prin luptele desfăşurate, eficienţa deplină, astfel: două grupări operativ-tactice în operaţia ofensivă; grupări de fixare şi de manevră în operaţia de apărare pe Tisa; avangardă, flancgardă, grupare de manevră şi grupări de fixare în ofensiva la vest de Tisa.
Ofensiva armatei române s-a caracterizat prin dinamism, eficienţă şi perseverenţă în atingerea obiectivului fixat. Pe direcţia loviturii principale, din sectorul de forţare a Tisei până la Budapesta, cei 110 km au fost parcurşi în 5 zile de lupte, realizându-se un ritm mediu de ofensivă de 22 km pe zi.
În sectorul de forţare Kisköre, Tisabö, cu o dezvoltare frontală de 40 km, s-a realizat un raport de forţe, în divizii, de şapte la unu. Inamicul a fost total surprins de ofensiva românească în acest sector iar divizia 3 inf. ungară care apăra această fâşie a fost nimicită total în două zile de lupte. Breşa creată a fost genial exploatată prin manevrele de incercuire spre sud-vest şi nord est iar înaintarea rapidă spre Budapesta în acel dispozitiv operativ în formă de romb: avangardă strategică în faţă, grupare de manevră la 20-30 km în spate și două flancgărzi a dus la capitularea întregii armate ungare.
Singura armată a Antanteicare acucerit o capitală inamică (Budapesta) a fost Armata Română. Tot această armată a înlăturat regimul bolşevic din Ungaria,care putea să fie un puternic focar de insecuritate în centrul Europei.
Am demonstrat Antantei şi celorlalte ţări ale Europei că avem politicieni responsabili, competenţi şi patrioţi, atât în vechiul Regat cât şi în Transilvania, iar Armata Română merită respectul cuvenit.
Conferinţa de Pace nu a atribuit României niciun metru pătrat din teritoriul Ungariei. Ea a luat act de o realitate peste care nu se putea trece. A validat Hotărârea românilor Transilvaniei de UNIRE a Transilvaniei cu România.
Unitatea poporului român a fost dovedităîn lupta pentru apărarea Marii Uniri, în campania din 1919.
Colonel (r),
Ştefan RUS


Bibliografie selectivă

Ioan-Aurel Pop, coordonator, Istoria Transilvaniei, vol. III, ediția a II-a, 2016, Academia Română-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, pag. 467-475; 609-647, autor Vasile Vesa.

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, 1997, București, pag. 295-313.

Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, editura Meteor Publishing, 2014, pag. 340-355.

Col. prof. univ. dr. Alexandru Baboș, Consiliul Dirigent, Ardelenii și Apărarea Marii Uniri, Edit. Spicon, Sibiu, 2000.

La Șumuleu Ciuc, Papa Francisc a plecat din tribună în clipa în care s-a difuzat imnul Ungariei

$
0
0
La Șumuleu Ciuc, Papa Francisc a plecat din tribună în clipa în care s-a difuzat imnul Ungariei
Sursa Romania libera – stiri iesite din tipar – actualitate, investigatii, pol…

Actualizat: 06.06.2019 – 10:13
Unul dintre momentele vizitei Suveranului Pontif în România a fost vizita la Sanctuarul din Șumuleu Ciuc (județul Harghita), acesta fiind un obiectiv religios foarte important pentru comunitatea catolică.

Imediat după sosirea la Șumuleu Ciuc a Suveranului Pontif, printr-o decizie ai cărei autori nu sunt deocamdată cunoscuți, în difuzoare a fost pus imnul Ungariei – deși vizita Papei în România nu avea nicio legătură cu statul ungar.

Reacția Suveranului Pontif, la acel moment, a fost foarte interesantă: „După o discuție cu doi apropiați, Papa s-a ridicat și a plecat în timpul imnului maghiar“. Această situație delicată, care a fost depășită prin gestul Suveranului Pontif, a fost relatată, ieri, la București, de prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române.

Directorul ISPRI a abordat acest subiect într-o conferință intitulată „Fake news – un pericol la adresa democrației“, conferință organizată de Comisia pentru Afaceri Europene din Camera Deputaților în colaborare cu Forumul Europolis.

„Nu e clar dacă Papa a știut că acela e imnul maghiar“, a explicat Dan Dungaciu, dar în mod cert, gestul acestuia a produs dezamăgire și iritare la Budapesta. Mai ales că, în mulțimea de la Șumuleu Ciuc era prezent, ca simplu cetățean, adică fără a fi primit vreo invitație oficială din partea autorităților române, și președintele Ungariei, Janos Ader.

Un alt element interesant este că Suveranul Pontif, liderul a peste un miliard de catolici de pe toate continentele, n-a împărtășit pe nimeni cu prilejul vizitei sale la Șumuleu Ciuc. Iar președintele Ungariei și-ar fi dorit să primească această favoare din partea Papei, chiar pe teritoriul Transilvaniei, ceea ce ar fi avut și o semnificație politică.

Se speculează că momentul intonării imnului Ungariei și cel al împărtășirii președintelui Ungariei (dacă ar fi avut loc) au fost special pregătite pentru a ajunge să incite tendințele revizioniste, cu privire la Transilvania, ai unor reprezentanți ai comunității maghiare.

Despre imnul care s-a auzit la Șumuleu Ciuc, o explicație a oferit preotul Korom Imre, părintele paroh din orașul Gheorghieni, într-o declarație difuzată, de la fața locului, de o televiziune de știri din România.

„S-a bătut foarte mult moneda pe faptul că se va cânta Imnul Ungariei. Imnul Ungariei este de fapt acesta pe care îl auziți acum în difuzoare. Acesta este imnul istoric și e o rugăciune. Imnul de stat al Ungariei, care deranjează pe foarte mulți, este de fapt tot rugăciune și nu a fost interzis nici măcar în perioada comunistă. A fost singurul stat din lume în perioada comunistă al cărui imn a început cu invocarea bunului Dumnezeu“, a susținut preotul Korom Imre.

Comentariu Dan Culcer :  Că s-a cântat aceast imn/rugăciune și în vremea comuniștilor este o dovadă în plus că național-comunismul practicat de Janos Kadar era un răspuns politic oprtunist la impregnarea naționalistă, iredentistă a populației Unagriei. Doar naivii pot crede că difuzarea acestei melodii nu ar avea aceiași semnificație politică în orice epocă istorică, așa cum se cânta corul robilor din opera Nabucondonosorîn toate formațiile corale maghiare de amatori pe teritoriul României, în vremea regimului comunist de după 1964.

Reacții acide din Ungaria

Pentru a da mai multă greutate vizitei Papei în regiunea cu populație majoritar maghiară, media din Ungaria ar fi difuzat și informația că la Șumuleu Ciuc au venit un milion de oameni, deși „n-au fost nici de pe departe atât de mulți“, a precizat prof. Dan Dungaciu.

După cum se știe, punctul culminant, cu cel mai numeros public, din programul Papei în România s-a înregistrat, ulterior, la Blaj, unde Suveranul Pontif a și mulțumit autorităților și populației României pentru modul în care a fost primit.

Evident că autoritățile din Ungaria nu-l pot sancționa pe Papa Francisc pentru atitudinea lui exemplară avută pe teritoriul României. În schimb, media din Ungaria are în aceste zile reacții acide față de România.

Una dintre cele mai cunoscute a fost difuzarea unei fotografii trucate, de către un post de televiziune apropiat de partidul premierului Viktor Orban. În fotografie apar președintele României, Klaus Iohannis, și preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care par că se sărută pe gură. Într-adevăr, cei doi lideri s-au întâlnit la Sibiu și au o relație personală foarte bună, dar această scenă nu a existat între ei. Imaginea construită de jurnaliștii de la Budapesta este aparent copiată după o fotografie difuzată în ultimii ani ai comunismului, în care se sărutau foștii șefi de stat Leonid Brejnev (URSS) şi Erich Honecker (RDG).

Pe lângă faptul că fotografia în care sunt prezentați Iohannis și Juncker este trucată, ea a fost însoțită, în momentul difuzării pe postul TV din Ungaria, și de un comentariu jignitor emis de un angajat al respectivei instituții media: „Copii, în 30 de ani nu s-a întâmplat nimic. Voi pe cine aţi vota? Boşorogi care se amuşinează în public? Juncker și un mare european despre care nu ştiu cine e“.

Pe de altă parte, un site din Ungaria a anunțat deja că în fotografia originală apăreau de fapt Jean-Claude Juncker şi Frans Timmermans, primul sărutându-l pe cap pe prim-vicepreşedintele Comisiei Europene.

Cum poate fi contracarat fenomenul fake news

Campaniile de manipulare derulate prin intermediul știrilor false sunt greu de combătut, pentru că
reacțiile autorităților ar putea fi considerate că încalcă dreptul la liberă exprimare sau libertatea presei.

Totuși, Comisia Europeană consideră fenomenul fake news drept o componentă a „războiului hibrid“, adică o amenințare la adresa UE, avertizând că asemenea atacuri pornesc de cele mai multe ori din Rusia și s-au intensificat după ce Rusia a atacat Ucraina, ocupând peninsula Crimeea – ceea ce a determinat impunerea de sancțiuni internaționale împotriva regimului condus de Vladimir Putin.

De asemenea, o serie de țări europene, printre care Franța, Danemarca și cele trei state baltice, au adoptat măsuri legislative care să contracareze agresiunile tip fake news. De exemplu, din toamna anului 2018, „în Franța există o lege care permite să fie suspendată activitatea unui site sau a unui post de televiziune care propagă știri false. Dar această lege se poate aplica doar în perioade electorale“, a explicat, ieri, în cadrul conferinței de la București, Horia Blidar, coordonatorul Forumului Europolis.

Ion FILIPCIUC. REPORTAJ CU „BUCOVINA LITERARĂ” DE GÎT

$
0
0

REPORTAJ CU „BUCOVINA LITERARĂ” DE GÎT


După două-trei săptămîni de la aniversarea apriorică a revistei „Bucovina literară” la Suceava, în octombrie 2011, îmi dau seama că neastîmpărul meu cărturăresc sporeşte din zi în zi şi toate încercările de a prinde capătul acestei publicaţii apărute în Cernăuţi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se năruie ca-n faţa unui zid preistoric.
Cîteva telefoane la prietenul Liviu Papuc sună a pustiu, poate şi pentru că bucovineanul iaşiot s-a încîlcit harnic în iţele unei …proaspete ediţii din seria reportajelor de epocă şi nu mai vrea să se încurce cu …reporterii contemporani.
Prozatorul Constantin Blănaru, vieţuitor aşijderea de cîţiva ani în Iaşi, pe care îl tot deranjez cu consultarea şi xerografierea unor pagini de care am imediată trebuinţă, îmi scrie că la B.C.U. „M. Eminescu” nu se găseşte nici un număr din vechea revistă „Bucovina literară” şi mă îndeamnă cu toată încrederea să merg la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Nu-i răspund că am fost cîndva pe acolo şi că împricinata publicaţie – avînd exemplare de la nr. 31 din 26 octombrie 1942 pînă la nr. 91 din 27 februarie 1944 – se află într-o stare fizică atît de precară încît nu mai poate fi consultată de către cititorul obişnuit. Probabil că un cititor nărăvaş precum d-l acad. Dimitrie Vatamaniuc ar avea acces şi succes, într-un cadru ceva mai restrîns, undeva într-un colţ al depozitului, pentru a nu se deteriora mai mult paginile acelea de ziar, macerate în uitare vreme de peste jumătate de veac.
Am consultat însă nu demult, la faimoasa şi bogata bibliotecă din capitală, ziarul „Bucovina”, apărut în ziua de luni, 14 iulie 1941, îndată după eliberarea Bucovinei hărtănite de sovietici şi instaurarea guvernămîntului militar românesc, şi am conspectat hapsîn cîteva date din preparativele pentru „Revista Bucovinei”, apărută în ianuarie 1942, şi din numerele în care ziarul cuprindea „Suplimentul literar, Bucovina”. Dar un exemplar „Bucovina literară”, Cernăuţi, an I, nr. 1, încă nu am dibuit.
Nu mai apelez, ca de obicei, cînd aveam vreun necaz informativ, la eminescologul bucureştean Nicolae Georgescu, fost lucrător cu îndelungi state documentariste la Biblioteca Academiei, care ar fi în stare să convingă pe vigilenţii ocrotitori ai vechii reviste bucovinene spre a ne înlesni o consultare fugitivă, poate chiar şi o scurtă fotografie cu lumină rece a cîtorva pagini… Nu-l deranjez pentru că, atunci cînd i-a trebuit o copie după Luceafărul din Almanahul „România Jună” de la Viena, din 1883, nu s-a ostenit să meargă la bibliotecă ci mi-a dat mie telefon, în Bucovina, să-i trimit versiunea xerografiată, că tot ţin eu de prisos opul în casă.
Biblioteca Naţională a României, ca să nu mă depărtez de capitala mult iubită, din str. Ion Ghica, este în curs de strămutare la noul sediu, încît pînă într-o jumătate de an nici măcar fişierele autorilor şi publicaţiilor nu au şanse ca să fie consultate. Altfel aş avea răbdare şi pînă prin aprilie, dar, dacă nu-i şi nu-i, cui să-i mai spui?
Tot aşa nu-i mai spun lui Constantin Blănaru că B.C.U. din Bucureşti are din „Bucovina literară” doar 4 (patru) numere din anul III: nr. 69, din 22 septembrie; nr. 70 din 3 octombrie, nr. 81, din 19 decembrie şi nr. 82, din 26 decembrie 1943 şi alte 5(cinci) din anul IV: nr. 84, din 9 ianuarie; nr. 88, din 6 februarie, nr. 90, din 20 februarie, nr. 91, din 27 februarie şi nr. 94, din 19 martie 1944, ceea ce tot nu-mi foloseşte la nimic, din moment ce nu consemnează măcar cînd s-a imprimat şi primul număr.
Un telefon ceva mai puţin disperat dau către d-l prof. univ. dr. Ion Popescu-Sireteanu, rezident de o vreme în oraşul Piteşti, cu întrebarea dacă nu ştie ceva despre „Bucovina literară” sau pe vreun bucovinean pribegit din timpul războiului prin baştina argeşeană, care ar avea niscaiva numere din revista cernăuţeană. Nu cunoaşte, însă mă pune în legătură cu domnul prof. Nicolae Ciurea-Genuneni din Rîmnicu Vîlcea, în ideea că în acel oraş s-au stabilit mai mulţi bucovineni surghiuniţi din Cernăuţi. D-l prof. Ciurea nu ştie nici d-lui de „Bucovina literară”, dar îmi promite că se va interesa şi pînă una-alta îmi trimite o carte închinată lui Traian Cantemir, unul dintre redactorii – care semna mai totdeauna rubrica Paranteze, din prima pagină – de la „Bucovina literară” din Cernăuţii anilor de război.
Fiindcă îl cunosc bine pe un alt cărturar vîlcean, prof. dr. Ioan St. Lazăr, folclorist de renume, îi telefonez şi d-lui în aceeaşi pricină şi mă asigură că va întreba în stînga şi-n dreapta sau la Biblioteca Judeţeană din Rîmnicu Vîlcea, unde un bucovinean mai grijuliu ar fi avut priinţa să doneze colecţia revistei cernăuţene. Peste două zile mă înştiinţează însă că la această instituţie nu există nici un număr din „Bucovina literară”, ceea ce mă duce cu gîndul să încep a mătura cu aceeaşi întrebare toate bibliotecile judeţene din România.
Îmi fac, aşadar, timp şi drum la Suceava, cu planul să trec pe la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” spre a o ruga pe doamna Alis Niculică să-mi înlesnească o listă cu telefoanele…
Întîmplarea face să mă întîlnesc însă, in civitas capitalis moldaviensis, cu poetul Vasile Tărâţeanu, la susţinerea tezei de doctorat a doamnei cercetătoare Ligia Maria Fodor, în ziua de joi, 2 decembrie, cu un subiect interesant despre învăţămîntul secundar din Bucovina pînă la Marea Unire din decembrie 1918, teză prezentată cu succes în cadrul catedrei de istorie de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, şi, fiindcă înfocatul poet şi ziarist mă vede aşa de împovărat şi pătimaş, îmi dă nădejde că la Cernăuţi se poate afla ceea ce caut eu.
În cîteva zile, în 10 decembrie, Vasile Tărâţeanu îmi şi trimite pe e-mail, 9 (nouă) pagini cu „Bucovina literară”, din care pot întrezări nr. 31, din 26 octombrie 1942; nr. 32, din 23 noiembrie 1942; nr. 33, din 30 noiembrie 1942 şi nr. 34, din 7 decembrie 1942, imagini care nu mă ajută însă cu nimic în a stabili cînd anume s-a imprimat primul număr din această revistă. Probabil că şi colecţia de la Cernăuţi porneşte tot de la numărul 31. Unde vor fi cele anterioare nimeni nu poate şti la ora asta. Mai trist e însă faptul că fotograful Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, ca să nu ofensez pe altul de aiurea, ţine aparatul – o drongutză digitală setată parcă să ascundă electronic ridurile cocoanelor simandicoase! – inclinat, ca şi cum ar poza un prepeleac, şi în imaginea expediată mie nu se poate citi decît titlul publicaţiei şi, cu chiu cu vai, numărul şi data apariţiei. Ce spun versurile înşirate în josul paginii rămîne „o enigmă ne-esplicată”... Bine că văd măcar de la ce număr începe colecţia revistei buclucaşe în biblioteca din Cernăuţi.
Tentativa de a intra în legătură cu d-l ing. Marian Drumur din Timişoara – feciorul lui George Drumur, fostul prim-redactor al revistei cernăuţene hăituite de mine –, care la serbarea de la Suceava ne-a prezentat oarece date şi facsimile de la „Bucovina literară”, anii 1942-1944 (între toate doar frontonul primului număr al ziarului „Bucovina”, luni, 14 iulie 1941, şi al numărului 87 din „Bucovina literară”, an IV, duminică, 30 ianuarie 1944, le pot vedea în paginile pe care mi le-a încredinţat ziarista Doina Cernica din Suceava), nu dă roade, iar criticul timişorean Adrian Dinu Rachieru nu-i nici el de găsit la cele două numere de telefon puse la îndemînă de către d-na prof. Rodica Mureşan.
Cu ultimele resurse amăgitoare mă adresez timid şi pricăjit prozatorului Radu Mareş din Cluj, bucovinean care nu pridideşte să dea o mînă de ajutor celor aflaţi în strîmtoare, şi-l rog să coboare molcom din turnul lui de fildeş din str. Viilor pînă la B.C.U. „Lucian Blaga” şi să întrebe de nu au vajnicii săi ardelenii în depozit numere cu rătăcita revistă „Bucovina literară” din anii 1942-1944. Bărbat de cuvînt şi de faptă, Radu Mareş merge la biblioteca studenţilor şi-l stîrneşte cu întrebarea pe istoricul literar Mircea Popa, care ştie şi toaca-n cer, şi-l sfătuieşte că mai bine ar cerca asemenea ispravă la Institutul de Lingvistică „Sextil Puşcariu”, unde fostul director interbelic, venind el de la Cernăuţi, era ţinut la curent cu tot ce se tipărea în Bucovina.
Şi cu adevărat, vestea izbăvitoare mi-o dă Radu Mareş în scurtă vreme: La Institutul de Lingvistică „Sextil Puşcariu” din Cluj Napoca se află întreaga colecţie a revistei căutate, însă nu ar fi prea politicos din partea unor bucovineni – şi mai ales din partea cuiva care se dă tovarăş de escapade documentare cu Radu Mareş – să stingherească lumea la vremea sărbătorilor de iarnă. Să lăsăm toată povestea pe după Bobotează…

*
Altfel spus, între Crăciun şi Bobotează, intru şi eu într-o tihnită hibernare ritualică şi mă dezmorţesc în faţa focului din soba casei părinteşti din Costişa. Am şi destulă vreme să-mi rumeg nedumeririle adunate din toamnă:
1 - În bibliotecile din judeţul Suceava nu există nici un număr din vechea revistă „Bucovina literară”, apărută la Cernăuţi, între anii 1942-1944;
2 - În peste 20 de ani de cînd cîţiva literaţi mari şi laţi din Suceava editează o serie nouă din „Bucovina literară” şi se laudă măreţ cu rîvna înaintaşilor, ba chiar o aniversează din cînd în cînd ca apărută în octombrie 1941, nimeni nu a schiţat o întrebare sau o facsimilare a vreunui număr al publicaţiei cu care se bat în piepturile lor de aramă;
3 - Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, reactivată după 1989 într-un sediu din Rădăuţi, în bogata ei colecţie cu publicaţii bucovinene, nu are nici ea vreun exemplar din „Bucovina literară” şi nici n-a dat sfară în ţară spre a se învrednici vreo donaţie;
4 - Institutul „Bucovina” din Rădăuţi, Filială a Academiei Române, îndrituită cu studierea istoriei, geografiei, culturii şi civilizaţiei din Bucovina istorică, nu are încă nici un exemplar din „Bucovina literară” apărută la Cernăuţi, în timpul ultimului război;
5 - Între subiectele tezelor de licenţă, de masterat sau de doctorat de la trei facultăţi de litere din trei universităţi moldave – din Cernăuţi, din Suceava şi din Iaşi, ca să nu invocăm fastidios şi celelalte institute de învăţămînt superior din România acestui prim deceniu din mileniu trei – nimeni nu a propus şi n-a abordat, din cîte ştiu eu, un studiu istoric al revistei „Bucovina literară”;
6 - Inexplicabil şi trist rămîne însă faptul că printre scriitorii români din Cernăuţi nici unul nu a fost străfulgerat încă de curiozitatea de a cunoaşte şi bucuria de a comunica elementele definitorii ale unei reviste precum „Bucovina literară”, publicaţie apărută între cele două invazii sovietice în Bucovina şi poate că demnă de luat ca model de rezistenţă culturală şi nădejde naţională în vremuri de restrişte;
7 - Mă încearcă însă în aceste zile pline de duh sărbătoresc şi o remuşcare tardivă, întrucît în două rînduri am fost şi eu un fel de redactor la seria nouă din „Bucovina literară”, apărută la Suceava în 1990, şi dintr-un motiv sau altul nu am dat subiectului importanţa cuvenită; ori nu mi s-a cerut în mod imperativ amănunte istorice, ori n-am fost lăsat să impietez formula …modernă a revistei prin păşunisme interbelice, dar, în fapt, nici n-am prea încercat să impun o perspectivă istorică… Destul că m-am retras la vreme cu prilej.

Dar poate că n-ar fi de prisos o paranteză tămăduitoare.
Mihai Iordache, la o reuniune a redacţiei în primăvara anului 1990, întreabă unde este Filipciuc şi i se răspunde omeneşte că la Cîmpulung, unde am o catedră şi primesc salariu. Doar nu trebuie să semneze condica în fiecare zi? Ba da, a fost replica promptă. Pe mine povestea m-a lecuit pentru că nimeni nu m-a întrebat cîte ore fac pe drumul de la Cîmpulung la Suceava, cît mă costă un astfel de drum dus-întors la redacţie, dacă oboseala nu mai intra şi ea în calcul, pentru că despre drepturi de autor la „Bucovina literară” din acei ani se tăcea …mîlc!. Aşa că am început să absentez definitiv…
Într-o bună zi îi dau lui Mircea Tinescu, secretar de redacţie, un eseu, Păstor şi turmă, despre posibila sacrificare a lui Petre Roman pe altarul politicii de Ispas, conform ritualului dintr-o colindă transilvană. Secretarul nostru literar amînă dintr-o pricină sau alta tipărirea revistei şi cînd îl întreb de ce nu s-a grăbit, pentru că le-am fi oferit cititorilor o previziune folclorică, el zice să tipărim textul cu menţiunea datei cînd a fost scris. Or, nu mai avea nici un farmec…
Într-o altă zi, tot din acel amăgitor an 1990, spuneam să-i strîngem acasă, măcar pentru o săptămînă, pe oareşcari bucovineni risipiţi prin ţară şi prin lume, precum Liviu Papuc, Vasile Diaconu, Ion Popescu-Sireteanu şi Mihai-Ştefan Ceauşu de la Iaşi, Adrian Dinu Rachieru de la Timişoara, Radu Mareş de la Cluj, Dimitrie Vatamaniuc, Vasile Andru, Alexei Rudeanu, Ion Grigore de la Bucureşti, Vasile Leviţchi de la Cernăuţi, Arcadie Suceveanu din Chişinău, Ilie Boca din Bacău, Vespasian Lungu de la Brăila, George Cotos din Saint-Tropez, Matei Vişniec de la Paris, Corneliu Dumbrăveanu din Amsterdam şi cîţi alţii… Să adunăm risipa bucovinenilor într-o sărbătoare măcar între zidurile cetăţii Sucevei, dacă nu se poate la Cernăuţi ori la Putna. Ei, asta-i, că eu nu vreau să-i adun, mi-a răspuns un culturnic învederat.
Ceva mai tîrziu, noul redactor-şef Ion Beldeanu mă cooptează iarăşi în echipa de corvoadă, ba chiar îmi trece în statul de plată şi o indemnizaţie, pe care o …direcţioneşte către cei de la Cernăuţi; n-am zis nu, însă am sesizat că exemplul meu ar fi bun de urmat şi de către ceilalţi redactaşi. M-am lămurit în momentul cînd ne pîndea perspectiva ca revista „Bucovina literară” să nu mai primească subvenţia de la Consiliul Judeţean Suceava. Propunerea mea a fost să punem mînă de la mînă nişte bănuţi şi să scoatem un număr de frondă. Eu nu fac muncă voluntară, mi-a replicat redactorul-şef. Am preluat dictonul din fugă şi dus am fost…
Adică am priceput că în Bucovina încă nu se poate alcătui o echipă solidară – şi la pagubă şi la cîştig – şi m-am retras tihnit la umbra brazilor de sub …poala muntelui Rarău.
De altfel, prietenii mei scriitori …covrigari din Suceava n-au reuşit să mă amăgească prin nici o licenţă extra-poetică. Şi nu uit că, în primăvara anului 1983, le-am oferit pentru „Pagini bucovinene” două texte nu prea lungi despre Mioriţa. Tartorul diriguitor de atunci, Marcel Mureşeanu, mi-a spus foarte sincer că argumentele mele nu sînt convingătoare. Am expediat …rebuturile la „Steaua” din Cluj, unde s-a tipărit Portretul ciobanului „tras printr-un inel”, şi la „Cronica” din Iaşi, care a publicat XXIV de contra-propoziţii despre Mioriţa. Cu oarecari ghionturi pe la judeţeana de partid pentru redactorul-şef de la „Cronica”.
Se înţelege că în „Pagini bucovinene” n-a încăput nici o menţiune…

*
Cu astfel de amintiri încîlcite urc în acceleratul de Timişoara, luni seară, 9 ianuarie 2012, la ora 23 şi … minute, ca să ajung dimineaţa pe la ora 5 în Cluj, să fac o întrerupere de două-trei zile, să văd colecţia revistei „Bucovina literară”, să-mi iau notiţe şi să fotografiez ce cred că-mi va fi de folos şi să plec apoi mai departe, la Bucureşti, pentru a vedea ce-i şi cum…
Îl avertizez pe Radu Mareş că voi dormi buştean în tren, că dimineaţa voi fi odihnit şi că aş dori să intrăm cît mai devreme în biblioteca Institutului de Lingvistică. Ba, zice glasul de la celălalt capăt de … satelit, din gară vii direct la mine acasă, mai tragi un pui de somn, apoi ne ospătăm ca nişte oameni întregi la cap şi la trup, după care mergem la bibliotecă. Oricum, nu cu noaptea-n cap… Din acest moment faci cum îţi spun eu, altfel nu mai discutăm veci-pururi! Aşa că mi-am tras şuba pe ochi şi am sforăit haiduceşte prin toate tunelurile dintre Pojorîta şi Ilva Mică… M-am trezit pe la Gherla şi nici Clujul nu mi s-a părut prea departe…
Un taxi m-a zvîrlit mintenaş în str. Viilor dar acolo m-am tot învîrtit cîteva minute în jurul blocului cu nr. 13 pînă cînd am desluşit în întunericul brumat de zorii scămoşi un glas ca de… guguştiuc: Filipciuc! Aşa am nimerit intrarea în faţa căreia mă aştepta Radu Mareş, sprinten ca în toamna cînd amîndoi furam pere din grădina unui vecin cu internatul liceului de băieţi din Rădăuţi iar pedagogul Atomu ne otînjea vîrtos cu cîrja peste spinare…
Fireşte că îndată ce am pus capul pe o pernă am şi adormit iar peste două ceasuri m-am trezit proaspăt ca un flăcău gata de însurătoare… sub directa îndrumare a unui naş precum Radu Mareş! Mîncăm şi, ca să nu uităm scopul adunării noastre, plecăm spre Institutul de Lingvistică; adică luăm un autobuz, coborîm din str. Viilor pînă la Someş, trecem podul şi urcăm de iznov pînă desluşim firma instituţiei mîntuitoare. Păşim pe treptele unei case boiereşti, batem pe la uşi, intrăm sfioşi, boscorodim prin cele camere goale şi holuri pustii ca doi moşnegi întorşi din prizonierat, pînă auzim un glas cristalin, al doamnei bibliotecare Simona Harhătă.
Facem prezentările, Radu Mareş lăudînd interesul meu pentru „Bucovina literară”, iar eu probînd că n-am venit cu mîna goală şi donînd institutului cele două cărţi cu patronimie românească semnate de Ioan Bileţchi-Albescu, Studii filologice (2007) şi Conspecte filologice (2008), alături de Şcoala din Câmpulung Moldovenesc… (2009) şi cartea mea, Mioriţa şi alte semne poetice,din 2002.
Sala de lectură este spaţioasă, are destulă lumină, voi putea fotografia în condiţii bune.
În sfîrşit, doamna Simona, harnică şi foarte serviabilă, ne aduce trei maldăre de ziare legate în cartoane paratectonice. Drept recompensă pentru că sîntem doi bucovineni habotnici, doamna bibliotecară ne oferă şi legătura ziarului „Bucovina”, editat de A. Hurmuzachi din toamna anului 1848 pînă în primăvara anului 1850, colecţie pe care Radu Mareş se şi porneşte să o foileteze cu încîntare.
Constat că din „Bucovina literară” institutul clujean are doar anul III, începînd cu nr. 42, duminică, 21 martie 1943, pînă la nr. 82, din ziua de duminică, 26 decembrie 1943, şi anul IV, cu nr. 86, duminică, 23 ianuarie 1944, pînă la nr. 92, duminică, 5 martie 1944. Asta însemnînd că lipsesc nr. 83, 84şi 85, din ianuarie 1944, nr. 88, din 6 februarie 1944, şi cel puţin încă două-trei numere – 93şi 94– din luna martie 1944. Unde vor fi însă anul I din 1941 şi anul II din 1942 şi cum se face că la mîna şi sub ochii lui Sextil Puşcariu n-au ajuns primele 41 de numerele din revista cernăuţeană? Sau vor fi fost aici şi s-au răvăşit prin evenimentele care au bîntuit oraşul?
E bun şi aşa, îmi zic eu, încîntat că văd măcar un an întreg şi mă apuc tacticos de răsfoit şi de fotografiat. Se înţelege că iau pagină cu pagină şi număr cu număr, Radu Mareş privind îngrozit la grosimea volumului, dar socotind în sinea lui creştinească să-şi sacrifice ziua de marţi, că tot nu-i o zi fastă, pe altarul literelor bucovinene. Citeşte bucuros în „Bucovina” Hurmuzăcheştilor din vremea paşoptistă şi în „Bucovina literară” din cel de-al doilea război mondial…
Lucrăm cu folos pînă pe la ora 13, dar nu mă pot linişti să nu caut concret ce s-ar mai afla şi la B.C.U. Trecem pe la Agenţia de Voiaj CFR, să văd ce tren aş avea în seara asta spre Bucureşti; este un accelerat sau interregio, cum scrie mai nou, la ora 21 şi 40 de minute. În cazul în care nu găsesc nimic la B.C.U., socot să plec la Bucureşti cît mai repede ca să am vreme să scormonesc în Biblioteca Academiei, poate se îndură directorul şi-mi aprobă totuşi consultarea colecţiei „Bucovina literară”. Oricum, după numerele fotografiate deocamdată în Cluj cred că nu va mai fi nevoie să fac turneul detectivistic proiectat prin Timişoara, Turnu Severin, Rîmnicu Vîlcea, Bucureşti şi Cernăuţi.
Urcăm la deal spre centrul oraşului şi Radu mă duce prin cîteva străduţe lăturalnice, aş zice chiar medievale, cu clădiri vechi, restaurante cochete, pasaje pietonale, în care vara se deschid terase şi lumea se preumblă ori stă şi cugetă ardeleneşte, citeşte gazeta în faţa unei cafele înmiresmate şi află cum se mai învîrte pămîntul în jurul soarelui...
La B.C.U. ne întîlnim, în hol, cu infatigabilul … scriitor grănicer năsăudean Teodor Tanco şi, bucuros de revedere, se precipită să mă ajute în cazul în care găsesc ceea ce caut. Impresionant! Aflu „Bucovina literară” din Cernăuţi, la cota P-3557, an III, nr. 35-82 din 1943 şi an IV, nr. 83-91 din 1944, adică doar 52 de bucăţi din cele 94 cîte se consideră tipărite, iar ziarul „Bucovina”, la cota P. 1840, an I, nr. 1-133 din 1941; an II, nr. 145-464 din 1942; an III, nr. 465-777 din 1943, şi an IV, nr. 778-830 din 1944.
Pe cît îmi dau seama, ar cam fi de lucru! Ei da, aşa mai vii din Bucovina pînă la Cluj, ţi se răsplăteşte osteneala cu vîrf şi îndesat. Problema e că nu mi se pot aduce comenzile decît peste 24 de ore, adică mîine, miercuri, după ora 15, ceea ce-ar însemna să stau degeaba ori să hălăduiesc prin tîrg zgîind ochii în sticla vitrinelor. Domnul Teodor Tanco are însă vad bun în această bibliotecă şi pune vorbă să mi se aducă publicaţiile mîine dimineaţă la ora 8. Numai că, pînă una-alta, trebuie să plătesc o taxă de lectură: 20 de lei pentru o săptămînă, otova şi pentru pensionari şi pentru studenţi! Dacă-i musai, cu plăcere! Sînt bucuros că am pentru ce plăti. Şi-n vreme ce casieriţa numără banii şi-mi taie chitanţa, mă gîndesc cu duioşie la prietenul meu Ion Beldeanu, redactor-şef la „Bucovina literară” în anii ei de glorie post-decembristă: El nu făcea muncă voluntară! Eu fac şi, pe deasupra, mai şi plătesc bucuros ca să mi se permită să o fac. Vorba ceea: Dumnezeu să ne ţie naravu’, în pace şi sănătate. Că bieţii cernăuţeni din urmă cu peste jumătate de veac făceau muncă voluntară şi editau revista printre bubuiturile tunurilor!

*
Vom merge acasă, aşadar, vom mînca şi ne vom hodini ca nişte gospodari trudiţi după o zi de coasă. Zis şi făcut, că de la mînă pîn’ la gură nu-i atîta depărtăciune. Ne trezim amîndoi pe la ora 18 şi iarăşi ne aşezăm la masă, unde buna doamna gazdă Ileana, soţia lui Radu, ne îmbărbătează cu alte bucate aromate. Mai povestim una-alta, mai privim la televizor, mai comentăm trăsnăile din politica românească şi după cîteva ore de taifas mergem iar în patul izbăvitor.
Dimineaţa mă trezesc cu somnul oarecum neîmplinit pentru că am adormit destul de tîrziu. Mîncăm pe îndelete şi îmi propun următorul program: în funcţie de ce găsesc în colecţia de la B.C.U., rămîn să citesc şi să fotografiez toată ziua; Radu zice să vin la masa de prînz, însă eu cred că e mai …ergonomic să mînînc la amiază la un restaurant din preajma bibliotecii şi, în cazul în care termin toată treaba pînă la ora 20, am vreme să prind şi trenul de 21 şi 40 de minute pentru Bucureşti. Am să-i dau telefon din timp despre ce am găsit în colecţia din bibliotecă şi cît de spornică o să-mi fie zăbava cu cetitul din „Bucovina literară”.
Ajung la bibliotecă înainte de ora 9, intru în sala „Adrian Marino”, caut comanda şi cele cinci maldăre de ziar mă cam descumpănesc. Nu cred că pot mîntui toată treaba în această zi de miercuri. Dar, pentru că acasă n-am de coasă, mă aşez la citit şi răscitit…
Observ că anul III al revistei cu titlul „Bucovina literară. Supliment săptămânal” începe cu nr. 35, din ziua de luni, 11 ianuarie 1943, ce „Apare cu Concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni”, fără menţiunea colegiului redacţional sau adresa redacţiei, paginile fiind numerotate 5-6-7-8, precum ar fi fost incluse în ziarul „Bucovina”; nr. 36 poartă ziua de luni, 18 ianuarie 1943, iar nr. 37, ziua de luni, 15 februarie 1943, pentru ca nr. 38 să apară duminică, 21 februarie 1943, în 8 pagini, fără colontitlul aşezat sus, ca în ziarul tutelar, ci în josul paginii şi cu cerneală albastră. Următoarele două numere, 39 din ziua de duminică, 28 februarie, şi 40, duminică, 7 martie 1943, tot în cîte 8 pagini, încheie anul al III-lea. Dar e destul de bizar ca un an III dintr-o publicaţie să aibă doar 6 (şase) numere!!! Şi încă ceva: din aceeaşi publicaţie să nu fie păstrate în vreo bibliotecă numerele din anul I şi anul II…
Anul IV porneşte cu nr. 41, în ziua de duminică, 14 martie 1943, în aceeaşi formulă grafică precum numerele precedente, pînă la numărul 60, din duminică, 25 iulie, cînd sub titulatura „Bucovina literară” găsim precizarea «Supliment literar al ziarului „Bucovina”. Prim redactor: George Drumur».
Din acest an IV lipseşte doar nr.87, care ar trebui să fi fost imprimat în ziua de duminică, 30 ianuarie 1944, numărul ultim din colecţie fiind 91, din ziua de duminică, 27 februarie 1944. Ei, se vede treabă că pentru a recupera numerele de la 1 la 34 ar trebui văzut ziarul „Bucovina” în întregime.
Astfel, în ziarul „Bucovina”, an II, nr. 447 din ziua de luni, 7 decembrie 1942, avem inclus suplimentul „Bucovina literară”, cu paginile numerotate 5-6-7-8 în cuprinsul ziarului, care supliment ar trebui socotit din anul II, nr. 34, şi tot aşa, îndărăpt, nr. 33 fiind în acelaşi ziar cu nr. 441, luni 30 noiembrie 1942, sau nr. 32, ibidem, an II, nr. 435, luni 23 martie 1942, paginile 5-6-7-8. Următorul supliment săptămînal „Bucovina literară” îl vom întîlni abia în ziua de luni, 26 octombrie 1942, care ar fi trebuit considerat nr. 31, inclus în ziarul „Bucovina” , an II, nr. 411, din acea zi, cu paginaţia 5-6-7-8, ceea ce înseamnă că redacţia suplimentului a făcut o pauză de lucru de aproape o lună de zile.
Precedentele cinci numere curg în fiecare zi de luni, 19 octombrie, 12 octombrie, 5 octombrie, 28 septembrie şi 21 septembrie 1942, care ar fi de numerotat 30, 29, 28, 27şi 26, incluse în paginaţia 5-6-7-8 din ziarul „Bucovina”, nr. 404, 397, 390, 383 şi 376.
În nr. 369 din ziua de luni, 14 septembrie 1942, al ziarului „Bucovina”, în paginile 5-6-7-8 este cuprinsă „Bucovina literară”. Supliment literar. Apare cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, fapt care ne va obliga să considerăm că abia din această zi titlul „Bucovina literară” se înscrie de drept în istoria literaturii române din Bucovina şi a fost contabilizat ulterior de către redacţie ca fiind an II, nr. 25. Dar, dacă numărul nu a fost şi imprimat pe frontonul revistei, de unde să ştie lumea…?
Un amănunt care nu trebuie trecut cu vederea: în ciuda faptului că suplimentul se intitulează „Bucovina literară”, vasalitatea faţă de ziarul suveran este marcată de coloncifrul fiecărei pagini, unde s-a imprimat doar cuvîntul „Bucovina”, numărul ziarului, data calendaristică şi paginaţia …în formă continuată!
Mergînd înapoi, suplimentul literar va purta titlul ziarului, adică simplu „Bucovina”, şi se va înşira după cum urmează: În nr. 363, luni, 7 septembrie 1942, intră virtualul nr. 24; în nr. 356, luni, 31 august, virtualul nr. 23; în nr. 349, luni, 24 august, virtualul nr. 22; în nr. 342, duminică, 16 august, virtualul nr. 22, şi aşa mai departe pînă în nr. 239, luni 27 aprilie 1942, cînd virtualul nr. 6 nu are titlul „Bucovina”, ci pur şi simplu „Supliment literar, Apare cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni” şi paginaţia 5-6-7-8. Tot fără titulatura „Bucovina” se imprimă acest supliment literar şi în nr. 234, luni 20 aprilie, care contează drept an II, nr. 5; în nr. 228, luni, 13 aprilie, adică an II, nr. 4, şi în nr. 225, duminică, 5 aprilie, cu paginaţia 9-10-11-12, şi menţiunea „Supliment literar. Apare cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni”, considerat apoi drept an II, nr. 3, numărul ziarului din această zi de Sf. Paşti avînd 18 pagini.
Celelalte două apariţii cu titlul „Supliment literar. Bucovina” (în fapt, an II, nr. 2) sînt din ziua de luni, 30 martie 1942, în nr. 218 al ziarului „Bucovina”, şi cel dintîi, în nr. 212 din ziua de luni, 23 martie 1942, paginat 1-2-3-4, care ar fi trebuit inscripţionat cu an II, nr. 1. Nu ar fi fost însă cinstit să fie aniversat cu destulă pompă festivistă pentru că suplimentul nu se intitula… „Bucovina literară”!!!
Pun semne de carte la fiecare număr, notez şi apoi fotografiez ca un puşcaş mitralior.
Totuşi parcă ar fi timpul să sorb un cappuccino amar. Pornesc să cobor cu nădejde în holul de la intrarea flancată de două automate de cafea, nu chiar aşa de impunătoare ca leii din Cnosos, însă după cîţiva paşi mă opresc speriat: am lăsat aparatul de fotografiat pe masa din sala de lectură. Mă întorc şi mi-l pun după gît. Aşa, cu …„Bucovina literară” de gît, cobor scările păşind apăsat …şi savurez cafeaua amară împărtăşită generos de imparţialul automat din umbra bustului poetului Lucian Blaga…
Revin în sala de lectură şi-o iau tacticos de la capăt… La un moment dat mă opresc extenuat, fac o pauză de prînz, ies în stradă, intru într-un mic restaurant şi înfulec o porţie de piept de pui la grătar – cu mare poftă şi cu aparatul…, cu „Bucovina literară” de gît –, îmbelşugat cu alt cappuccino cît se poate de amar. Altă viaţă!
Mă întorc în bibliotecă şi-mi reiau tirul, foc cu foc, pagină cu pagină, număr de număr, pînă cînd dintr-o dată aparatul meu docil ia poziţie protestatară: acumulatorul şi-a epuizat puterea de convingere electrică. Schimb garda mintenaş cu cel de rezervă, proaspăt încărcat şi gata de confruntare. Pe la ora 19 am vreme să fotografiez şi ziarul „Îndrumarea nouă”, editat la Rădăuţi de către învăţătorul Arcadie Cernovschi, cărturar născut în ziua de sîmbătă, 18 aprilie 1908, în satul Costişa, cu o plachetă de poezie la activ, Rostiri tari,semnată Arcadie Cerneanu, (împărţită pe din două cu E. Ar. Zaharia, Rădăuţi, 1933), însă gazeta lui are doar cîteva numere aleatorii, pornite, fireşte, să îndrepte lumea anilor 1931-1932.
La ora 19 şi 30 de minute îl anunţ pe domnul custode că am isprăvit de consultat şi fotografiat, nu mai menţin comanda pentru a doua zi, îi mulţumesc frumos pentru ajutor şi ies din sală încărcat cu o faptă cărturărească plină de roade. Pe treptele scării de la etaj însă iarăşi trebuie să mă întorc în loc pentru că am uitat chitanţa cu taxa pentru fotografiere, întreagă, 20 de lei pentru o săptămînă, fără dispensă de vîrstă, dar cu eficienţă de zile mari!
Ajuns în stradă, inspir hulpav aerul răcoros al serii de iarnă blîndă şi pornesc înspre gară. Fac un popas în faţa statuii lui Matei Corvin, unde un grup masiv de manifestanţi protestează împotriva măsurilor guvernului condus de fostul primar clujean, îi admir că sînt tineri şi înverşunaţi, le doresc succes din toată inima, dar sînt nevoit trec mai departe. Mă opresc la podul de peste Someş ca să-i telefonez lui Radu Mareş, pe fondul sonor al apei care susură amorţită, că mi-am împlinit misiunea zilei de astăzi, că mă îndrept vertiginos către gară şi că joi dimineaţă ajung în Bucureşti. Îmi dai telefon după ce porneşte trenul, zice Radu, ca să fiu sigur că te-ai aşezat ca un om civilizat… Fireşte că nu trece mult şi-i spun că mi-am găsit locul în vagonul înscris pe bilet, că în compartiment e cald şi mă pregătesc de un somn precum în căruţa cu fîn venind cătinel de pe ogorul din capătul satului Costişa…

*
În ciuda oboselii, n-am adormit totuşi prea repede şi pînă pe la Sighişoara am avut vreme să mă gîndesc la împrejurările în care s-a ivit şi a dispărut revista „Bucovina literară” din Cernăuţii anilor de război.
Care va să zică, Societatea Scriitorilor Bucovineni se înfiinţează la Cernăuţi în septembrie 1939, probabil dintr-un orgoliu tineresc, spre a se desprinde – ca secţiune aparte – de tutela seniorilor universitari de la Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Dar o întrebare mă ghionteşte destul de vîrtos: Cum se putea înfiinţa o societate culturală în vremea dictaturii lui Carol II? În fapt, chiar Societatea pentru Cultură din Bucovina era scoasă în afara legii. Ceea ce este o cruntă ironie a sorţii: ca o societate apărută şi cu frumoase realizări în vremea asupritorilor austrieci să fie desfiinţată după două decenii de la Marea Unire cu Patria Mumă!!! Tare mă tem că Societatea Scriitorilor Bucovineni, fie şi ca secţie a Societăţii pentru Cultură, n-a avut nici statul, nici personalitatea juridică, nici fonduri proprii, ci doar meteahna unei mîndrii care gîlgîie viforos în sîngele oricărui condeier bucovinean urcat la vreo tribună.
Intrarea trupelor sovietice în Bucovina, în 28 iulie 1940, le sfîşie însă orice scamă de orgoliu, oamenii din satele şi oraşele bucovinene pornesc în pribegie, scriitorii se împrăştie şi ei pe unde se nimereşte să găsească un adăpost în cît a mai rămas din România.
În scurtă vreme după ce sovieticii părăsesc partea ocupată din Bucovina, între Siret şi Nistru, armata română instaurează aici, din 22 iunie 1941, un guvernămînt militar – probabil că staful armatei germane a considerat Bucovina şi Basarabia un teritoriu cucerit manu militari de cei doi aliaţi iar nu un „spaţiu vital românesc” recuperat de Regatul România de la cotropitorii sovietici –, iar bejenarii bucovineni împrăştiaţi prin ţară se întorc acasă. Viaţa socială, economică şi culturală îşi reia cursul oarecum firesc şi trebuinţa unui organ de presă este împlinită prin editarea jurnalului „Bucovina”, ziar de afirmare românească, începînd cu ziua de 14 iulie 1941, numerotat an I, nr. 1, de către o echipă în care Ion Munteanu era director, Ilie Mandiuc, redactor-şef, George Drumur şi Traian Cantemir, secertari de redacţie, iar Dragoş Luţa şi Alexei Dragu, simpli redactori.
Ziarul „Bucovina” din Cernăuţi conţine încă de la primele numere şi o pagină Duh şi slovă, dedicată literaturii şi artei din provincie, din ţară şi de peste hotare. Această pagină 2, se va intitula Literatură şi artă, pornind cu nr. 100, din ziua de joi, 6 noiembrie 1941, şi va merge mai departe pînă la ultimul număr 830 din ziua de... martie 1944!
Pentru că tot mai mulţi scriitori trimit texte, redacţia ziarului „Bucovina” se vede nevoită să alcătuiască un „Supliment literar, Bucovina”, care se imprimă în an II, nr. 212, luni, 23 martie 1942, cu paginile numerotate 1-2-3-4, paginaţia separată fiind un gest de independenţă în expresie tipografică, fapt care ar implica şi o difuzare cu de la sine putere, ce ar diminua într-o economie de piaţă vînzarea ziarului lipsit de supliment. În apariţiile ulterioare, paginaţia suplimentului este inclusă în cea a ziarului „Bucovina”, obligînd cititorul de literatură să cumpere publicaţia în întregul ei.
Şi concluzia: la data de 23 martie 1942, suplimentul se intitula întocmai ca ziarul mumă şi nu avea cum să se desprindă de sub aripa protectoare a editorului; suplimentul nu era editat de Societatea Scriitorilor Bucovineni, ci de redacţia şi administraţia ziarului „Bucovina”, care, fiind un organ de propagandă oficială şi încă într-un guvernămînt militar, nu-şi putea permite acordarea independenţei lăturaşilor literari, pentru că ar fi însemnat să-şi piardă un însemnat număr de cititori.
Pe de altă parte, Societatea Scriitorilor Bucovineni, oricît de însetată ar fi fost de independenţă sau doritoare a unui organ de presă al ei, nu avea încă resurse să-şi tipărească suplimentul din fonduri proprii. Din această pricină, următoarele apariţii ale suplimentului se vor înscrie spăşite în paginaţia ziarului „Bucovina”, adică 5-6-7-8, şi nu cum au pornit în 23 martie 1942, cu paginile 1-2-3-4. Şi în privinţa titulaturii, redacţia suplimentului încă nu era prea hotărîtă, pentru că întîlnim cînd „Supliment literar, Bucovina”, cînd „Bucovina. Supliment literar”, cînd numai „Supliment literar” sau pur şi simplu doar „Supliment”, însă paginaţia se va menţine în interiorul ziarului, adică 5-6-7-8.
De observat însă că înainte de a fi tipărit un supliment cu sigla „Bucovina literară”, vedem în Cernăuţi frămîntări pentru însăilarea unui cerc „Bucovina literară” şi n-ar fi hazardat că corelăm timida tentativă cu Adunarea Generală a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care în primele zile ale lunii mai 1942 prezintă un raport de activitate pe anii 1939/1940/1941, iar în cuvîntul său preşedintele C. Loghin mulţumeşte călduros guvernatorului militar al Bucovinei, general de corp de armată C. Calotescu, pentru sprijinul financiar acordat manifestărilor culturale. Bugetul de venituri – alcătuite din chirii pentru imobile, venituri din întreprinderi comerciale, cotizaţii, „ca şi dintr-o subvenţie importantă acordată de Guvernământ” – şi cheltuieli ale Societăţii pentru Cultură, cum i se spunea pe scurt, pentru anul 1942 era de 1.845.500 lei, în condiţiile financiare în care un exemplar din ziarul „Bucovina” şi-a sporit preţul de la 2 la 4 lei în timpul unui an de zile.

Abia în ziua de luni, 14 septembrie 1942, în ziarul „Bucovina”, an II, nr. 369, se înscrie însă un nou titlu „Bucovina literarăSupliment săptămînal, fără o paginaţie distinctă, ci de interior 5-6-7-8, fără un colontitlu propriu şi fără număr de ordine. Cititorii pot sesiza însă şi un blînd semn de independenţă cromatică, întrucît sintagma „Bucovina literară” de pe fronton este imprimată cu cerneală …albastră!
Încă un pas către vîrful redutei independenţei este făcut în ziua de luni, 5 octombrie 1942, cînd în ziarul „Bucovina”, an II, nr. 390, apare „Bucovina literară. Supliment”, cu marcajul Anul II, nr. 28, conţinînd patru pagini, numerotate totuşi 5-6-7-8. Lucrurile par să meargă bine pe mai departe, numai că doar după patru numere, notate 29, 30, 31şi 32, redacţia suplimentului pare să fi intrat fie în trei săptămîni de post literar, fie într-o serioasă grevă de producţie.
În zilele de luni, 30 noiembrie şi 7 decembrie 1942, apar numerele 33 şi 34 ale suplimentului „Bucovina literară”, cu paginaţia ombilicală 5-6-7-8 încă netăiată, după care se păşeşte iarăşi într-o perioadă de înfrînare la frupt beletristic, desfăşurat în zilele de luni, 14, 21 şi 28 decembrie 1942. Nu putem şti care a fost şi reacţia cititorilor din Cernăuţi sau din întreaga Bucovină. Destul că echipa redacţională şi-a pedepsit şi cititorii şi finanţatorii cu un pustiu literar în cursul sărbătorilor de iarnă, pentru că următorul număr al publicaţiei iese de sub tipar abia în ziua de luni, 11 ianuarie 1943, cu evidenta izbîndă tipografică întrucît frontonul poartă inscripţia „Bucovina literară”, Supliment săptămânal. Apare cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, fără menţiunea colegiului redacţional, fără adresa redacţiei, dar cu specificarea Anul III, nr. 35, pentru cele patru pagini numerotate tradiţional 5-6-7-8.
Cu acest număr 35 din anul III, din ziua de luni, 11 ianuarie 1943, se poate vorbi în termeni serioşi despre independenţa revistei „Bucovina literară” din Cernăuţi !!!
După asemenea ispravă mai apare şi nr. 36, în ziua de luni, 18 ianuarie 1943, şi iarăşi urmează alte trei săptămîni de abstinenţă literară, căci în zilele de luni, 25 ianuarie, 1 şi 8 februarie nimeni nu vede nici o pagină scînteindu-şi flamura „Bucovina literară”. Cu numărul 38, anul III, din ziua de duminică, 21 februarie 1943, paginile revistei „Bucovina literară” se îmbogăţesc în texte, diversitate, ţinută grafică şi primesc un coloncifru propriu 1-2-3-4-5-6-7-8. Din acest moment ar trebui pornite bilanţurile şi festivităţile aniversărilor.
Deocamdată, peste jumătate de an, în ziarul „Bucovina”, an III, nr. 628, din ziua de 14 iulie 1943, adică după doi ani de la apariţia acestei publicaţii cernăuţene, George Drumur făcea un bilanţ sub titlul Munca noastră, contabilizînd nemţeşte: „În răstimpul acestor doi ani s-au scris: 584 poezii, 278 articole, 356 schiţe, nuvele, fragmente de roman, reportagii literare şi 1026 informaţii.” Fără să spună dacă datele statistice includ şi materialul apărut în suplimentul săptămînal desprins din ziarul „Bucovina”. Mai mult ca sigur că da, fiindcă erau roadele trudei aceloraşi redactori şi colaboratori.
Ceea ce era cam firav faţă de cîţi morţi şi răniţi a semănat, în acest răstimp, armata română de la Nistru pînă la Cotul Don şi îndărăpt…
Totuşi, în Cernăuţi, se vorbeşte şi se scrie despre un Cerc „Bucovina literară” – ziarul „Bucovina”, nr. 587, joi, 27 mai 1943, p. 2, are o notiţă cu Şedinţa cercului „Bucovina literară”–, ceea ce înseamnă că din Societatea Scriitorilor Bucovineni, care era o secţiune a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, s-a desprins o aripă hotărîtă să pornească acţiuni pe cont propriu. Deocamdată cercul nu avea un statut juridic, un sediu altul decît …azilul din redacţia ziarului „Bucovina”, str. Gen. Mircescu nr. 8, iar despre fonduri financiare încă nu se aproxima nimic. Cercul „Bucovina literară” organizează însă şezători în mai multe sate şi oraşe din Bucovina, face lecturi pentru răniţii întorşi de pe front chiar la Spitalul nr. 179 din Cernăuţi, botează copilul unor refugiaţi ardeleni în Vijniţa, invită scriitori de renume precum Ionel Teodoreanu sau Liviu Rebreanu, pentru conferinţe prin Bucovina, propune un festival de joc şi cîntece la Teatrul Naţional din Cernăuţi, expoziţii de pictură sau editura, sub sigla căreia preşedintele cercului, George Drumur, publică placheta de versuri Vatra cu stele, Cernăuţi, în 1942.
Precum se vede, Cercul „Bucovina literară” încearcă acţiuni similare celor de la Societatea pentru Cultură… şi pune la cale, în plin război mondial, sîmbătă-duminică, 14-15 august 1943, Sfatul scriitoricesc de la Putna– singura ispravă eclatantă, deşi la manifestare nu au luat parte prea mulţi feţi-frumoşi cu stea în fruntea literară…!
Primirea reprezentanţilor „scriitorilor şi ziariştilor români din întreaga ţară” făcîndu-se, în ziua de sîmbătă,14 august 1943, la sediul Cercului „Bucovina literară”, în str. Gen. Mircescu nr. 8 din Cernăuţi, probabil o cameră mai spaţioasă în Palatul ziarului „Bucovina”, aşadar nu la sediul Societăţii Scriitorilor Bucovinei din Piaţa Unirii nr. 3, se înţelege că atît S.S.B. cît şi Societatea pentru Cultură… nu participau nici la organizarea şi nici la desfăşurarea Sfatului scriitoricesc de la Putna. Faptul este însemnul unei desprinderi clare a cercului de cele două mai vechi şi mai viguroase societăţi culturale bucovinene.
În asemenea ceas festiv, ajutorul financiar din partea guvernatorului Bucovinei, gen. Corneliu Dragalina, şi sprijinul moral din partea Mitropolitului Tit al Bucovinei, i-au mobilizat pe tinerii Cercului „Bucovina literară” să cheme la Putna cîţiva scriitori şi ziarişti din toate ţinuturile româneşti. Din cuvîntarea Mitropolitului Tit în faţa sfatului scriitoricesc de la Mănăstirea Putna se desluşeşte însă şi dezamăgirea: „În 1871, când s-a ţinut primul congres literar la Putna, ţara românească nu avea sprijin de nicăieri. Era înconjurată numai de răceală, neîncredere şi duşmănie. Bucovina era sub ocupaţie austriacă. Şi totuşi s-a putut aduna aici elita spirituală a românismului în acel răsunător congres. […] Astăzi, sub binecuvântata stăpânire românească, sfatul dvs. a fost înţeles de prea puţini.”
În Cartea de Aur a mănăstirii Putna, „închinându-ne întâi jertfelor care onorează în acest for scrisul Ţării, smerindu-ne eroului cruciat al Evului de Mijloc”, au semnat Tit, Mitropolitul Bocovinei, general C. I. Dragalina, dr. Radu Capril, pr. Vasile Ţepordei din Basarabia, Gavril Pop din Braşov, Grigore Bugarin din Banat, I. Fortunescu de la Craiova, I. Valerian de la Societatea Scriitorilor Români din Bucureşti şi cernăuţenii Ilie Mandiuc, Iulian Vesper, Nic. N. Munteanu, Augustin Z. N. Pop, Nicolae Tăutu, Ion Munteanu, Viorel Şuluţiu, Dragoş Luţa, George Drumur şi încă vreo cîteva nume. Din păcate, cele zece puncte din Încheierile sfatului de la Putna au fost concepute în fuga condeiului şi într-un chip mai puţin strălucit spre a stîrni vreun ecou şi peste zidurile mănăstirii în care îşi doarme somnul de veci izbăvitorul Moldovei…
În ziua de duminică, 19 martie 1944, revista „Bucovina literară” din Cernăuţi, purtînd pe fronton inscripţia Anul IV, nr. 94, apare „cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni” pentru ultima oară… Armatele sovietice eliberatoare trecuseră Prutul?

*
Ajung în Bucureşti pe la 6 şi jumătate şi mă simt obosit, n-am putere să mă duc să chiombesc toată ziua în bibliotecă, iau metroul pînă în Piaţa Iancului iar de acolo un tramvai şi voi ajunge la Voichiţa să-mi întregesc somnul sfîrtecat astă noapte.
Dorm neîntors ca un prunc de ţîţă vreo trei ceasuri şi pe la ora 11 mă aflu proaspăt la un atelier xerox-calculatoare, în Piaţa Romană, unde încerc să listez ce-am fotografiat la Cluj; aştept ceva vreme la o coadă adolescentină, pentru că un grup de liceeni îşi copie cu multă hărnicie juvenilă temele pentru acasă; o primă probă din cardul meu scoate pagina prea mohorîtă, literele apar pe un fond gri, ceea ce îngreunează lectura şi înseamnă un mare consum de …tuş pentru cele vreo 900 de pagini; apoi, ca tehnicianul, foarte binevoitor de altfel, să redefinească parametrii tuturor imaginilor ar trebui să aştept o zi sau două. Renunţ la o listare a întregului material şi mă mulţumesc doar cu salvarea informaţiei din aparatul fotografic pe un memory-stick. Operaţia nu durează prea mult şi ies din atelier cu „Bucovina literară” legată de gît…
Intru apoi împăcat în mulţimea grăbită – să treacă strada, să prindă autobuzul, să intre la metrou, să cumpere cît mai ieftin şi cît mai mult, să ajungă fiecare pe unde îl doare – şi păşesc molcom şi apăsat, cu memory-stick scînteindu-mi pe piept, ţanţoş precum un veteran de război decorat cu …„Steaua Bucovinei, serviciul credincios, cu spade…”, îndreptîndu-mă spre Biblioteca Academiei, unde e linişte şi pace chiar şi pentru paginile care au fost scrise printre bubuiturile tunurilor…
În vreme ce-mi semnez condica, doamna de la pupitru îmi atrage atenţia să nu mai cer revista „Bucovina literară”, cum am insistat anul trecut în mai multe rînduri, pentru că din menţiunile cu pix roşu pe buletinele de atunci era limpede că periodicul nu se poate pune la dispoziţia cititorilor.
Zîmbesc şi, mîngîindu-mi prădalnicul de memory-stick spînzurat de gît, îi răspund cît se poate de sadic:
– Stimată doamnă, serviciile secrete ale agenturilor străine sînt atît de prompte şi ireproşabile încît mi-au trimis întreaga arhivă a „Bucovinei literare” aflate în buncărele NASA!!! De 24 de ore umblu prin lume cu „Bucovina literară” de gît! Şi nimeni nu întrezăreşte pericolul. Însă vă rog să nu spuneţi nimărui …
Îmi completez buletinele cu titlurile căutate şi, pînă să vină comanda, încerc să-mi fac ordine prin însemnările de la Cluj, socotind că datele pe care le-am capturat ne-ar îndreptăţi să vorbim de cinci praguri cronistice în existenţa acestei publicaţii cernăuţene:

1. luni, 23 martie 1942, ca „Supliment literar. Bucovina”, în ziarul „Bucovina”, an II, nr. 212, avînd pagini distincte 1-2-3-4;
2. luni, 14 septembrie 1942, intitulată „Bucovina literară. Supliment”, în ziarul „Bucovina”, an II, nr. 369, cu numerotaţia paginilor în formă continuată 5-6-7-8;
3. luni, 5 octombrie 1942, cu titlul „Bucovina literară. Supliment” inscripţionat Anul II, nr. 28, şi paginaţia 5-6-7-8, în interiorul ziarului „Bucovina”, an II, nr. 399;
4. duminică, 21 februarie 1943, cu numele „Bucovina literară” Supliment săptămânal, numerotat Anul III, nr. 38şi paginat independent 1-2-3-4-5-6-7-8.
5. duminică, 19 martie 1944, cînd revista „Bucovina literară” din Cernăuţi, cu inscripţia AnulIV, nr. 94, dă în lumina tiparului ultimele sale pagini.

Praguri care pot fi luate drept repere pentru a serba rîvna şi izbînda cîtorva literaţi bucovineni din Cernăuţi, înzăuaţi sprinteni, vreme de doi ani de zile, în nădejdea că totul va fi bine şi frumos în viitoarele ceasuri astrale. Ar trebui de ştiut însă pe unde mărşăluia în devălmăşie armata română în acest spaţiu ritualic, profanat şi de rău augur, dintre Mărţişor şi Buna Vestire din acel nefast an 1944.
Într-un cuvînt, revista „Bucovina literară” din Cernăuţii celui de-al Doilea Război Mondial n-a avut niciodată – nici în 1942, nici în 1943 şi nici în vecii vecilor – un exemplar imprimat cu Anul I, nr. 1…, adică un cap şi începătură, care, oricum, ar fi fost un lucru netrebnic pentru nişte oameni aflaţi sub vremuri cumplit de haine.
Ca şi cum cineva din alte tărîmuri are grijă să mă răsplătească pentru toate aceste opinteli de prisos într-o lume lehămesită de carte şi de literaţi, am în plină amiază, pe masă, în sfîrşit, volumul Contes des paysans et des patres slaves, traduit en français et raprochés des sours incienne par Alexandre Chodzko, Paris, Librairie de L. Hachett et companie, 1864, în care pot citi pe îndelete Povestea prinţului Slogobyl şi a cavalerului invizibil, un fel de Harap-Alb ceva mai zgîrcit în aventuri şi foarte departe de structura geometrică a capodoperei lui Ion Creangă. Concret, sluga de la polonezi îşi sechestrează stăpînul într-o răcoroasă şi adîncă fîntînă cu scară, ca de altfel şi într-un basm grecesc, îl jecmăneşte hulpav de arme şi înscrisuri nobiliare şi se va înfăţişa drept stăpînul hărăzit pentru însurătoare cu cea mai frumoasă fată din împărăţie…
Dar, vorba lui Creangă: Dumnezeu să ne ţie, pe cărarea din poveste, că-nainte mult mai este
Ion Filipciuc

„Bucovina, Supliment literar”, în ziarul „Bucovina”, „Bucovina Literară”, avînd coloncifrul
an II, nr. 245, luni, 4 mai 1942, p. 6 An II, nr. 28, luni, 5 octombrie 1942



Ion Măldărescu. Comentarii „neortodoxe” pe marginea aplicării Constituției României

$
0
0

Comentarii „neortodoxe”

Werner Kim Jong Klaus
Anii în care a apărut şi s-a schimbat Constituţia României: 1866, 1923, 1948, 1952, 1965, 1991. În aproape trei decenii de la elaborarea şi punerea în drepturi a ultimei versiuni a actului fundamental al Ţării - Constituţia României - a fost, rând pe rând sau simultan, ignorată, ocolită agresată şi batjocorită, fie prin nerespectarea prevederilor înscrise, fie prin alte procedee sfidătoare şi  distructive. De câştigat au avut doar neprietenii Ţării, mult prea mulţi cocoţaţi pe scena Turnului Babel de la Bruxelles, sub adăpostul celor 12 stele... ale cui, că nu peste multă vreme vor fi 28-1? De’! Nu doar noi avem Klauşi, Orbani, Kelemeni, Barne, Dragne, Tăriceni, Liicheni, Pleşi, Patapievici, Cărtăreşti, Boi-ani... Au şi ueiştii ’telectualii lor...
Românii au avut numai de pierdut, inclusiv niscai viteze şi spaţiul Schengen. Ăstea da, „drepturi depline”! La adăpostul scrâşnetelor provocate de „constipaţiile intelectuale” ale chiriaşului de la Cotroceni, ale măscăricilor antiromâni Frans Timmermanns şi Mark Rutte, acompaniaţi de zâmbetele tâmpe, pupăturile pe toate părţile şi dezechilibrele (inclusiv mintale) ale sciaticului etilic Jean-Claude Juncker, oficialii noştri - cu rarisime şi nesemnificative replici - şi-au plecat capul în faţa acestor nemernici - categorie din care nu putem omite nenumăratele ingerinţele nepermise pentru un diplomat ale Gauleiterului Hans Klemm şi a altor smeni occidentali ai acestuia.
Înainte însă de a parcurge înşiruirea unor anomalii deloc paranormale - a se citi încălcări strigătoare la cer ale actului fundamental al Ţării -, atragem atenţia asupra unui sindrom-fantomă care bântuie deasupra Palatului Cotroceni şi deasupra a ceea ce a mai rămas din centenara Românie Mare:  România postdecembristă.
„Români, măcar acum vă daţi seama ce-aţi votat pe 26 mai?”
„[…] Nu cumva, sub iluzia libertăţii în care credem că trăim, cineva ne dirijează paşii, ne influenţează gîndurile şi ne face să alegem cu voioşie chiar împotriva dorinţelor noastre? Nu cumva serviciile secrete exagerează cu protecţia noastră şi, profitînd de nevoia oamenilor de a avea un tătuc, decid în numele nostru, profitînd de naivitatea şi incultura multora dintre noi?”[1]
„STS are capacitatea să fraudeze alegerile!”
Cineva, pe bună dreptate, afirma că nu prea mulţi români ştiu la ce-i bun Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.). „Scăparea” (să fi fost doar o scăpare? - n.a.) aruncată public în urmă câţiva ani a fostului premier şi fost şef al Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), Mihaiu Răzvan Ungureanu revine pe post de fantomă deasupra Palatului Cotroceni: „STS are capacitatea să fraudeze alegerile!”[2]. S.T.S. serveşte chiriaşului de la Cotroceni linii telefonice speciale, acesta fiind principalul beneficiar şi câștigător „la mustață” al #circului electoral din 26 mai 2019. Cu sau fără voia noastră, a celor mulţi, fantoma ce bântuie deasupra Palatului Cotroceni aşterne pe malurile Dâmboviţei o duhoare tare asemănătoare cu cea a „Afacerii  Watergate” din ’70, în urma căruia preşedintele american Richard Nixon şi-a luat rămas bun de la Casa Albă.
O foarte sumară trecere în revistă a câtorva prevederi ale Constituţiei României, comentată de un cetăţean al ţării, nu cred că aduce prejudicii, dar poate trezi la realitate, acum, în ceas de cumpănă, pe cei care au căderea de a împiedica dezastrul dispariţiei noastre ca Neam şi Ţară.
Titlul I - Principii generale[3]
ART. 1 Statul român
(1) România este stat naţional, suveran  şi independent, unitar şi indivizibil (atât cât mai permite calitatea de membru cu „drepturi depline” a României în U.E., refuzul încrâncenat de admiterea în Spaţiul Schengen şi „calitatea” de membru N.A.T.O. - n. a.)
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica (România e republică „dotată” cu o falsă casă regală, consumatoare de fonduri financiare din banii contribuabilului român, şi pricopsită cu alte case regale la fel de „constituţionale”, dar mai puţin agreate de Preşedinţia şi Guvernele României - n.a.).
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale (şi se dezorganizează sistematic şi obligatoriu prin acţiunile de şantaj ale corporaţiilor multinaţionale - n.a.).
(5)În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie (prevedere pe post de hârtie igienică, cu care actualul Preşedintel al României se şterge la fund ori de câte ori merge în acel loc discret „Wo der Kaiser zu fuß hingeht”- n. a.).
ART. 2 Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român precum şi prin referendum care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte (cu precizarea de la Art. 1.1, iar în ceea ce priveşte corectitudinea… Vivat S.T.S. - Co! - n.a).
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu (excepţie fac: trimişii Grupului „Bilderberg”, corporaţiile multinaţionale, trimişii U.E., F.M.I…,. şi alţi paraziţi globaşişti care se erijează în dumnezeii planetei şi slugile lor autohtone - n.a.).
ART. 3 Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil (cu o armată proprie decimată cu efectiv simbolic, fără dotări corespunzătoare, trimisă, la ordinele altora în misiuni de mercenariat în afara graniţelor, pentru apărarea unor interese străine poporului roman, în timp ce teritoriul României se află la discreţia oricărui potenţial inamic şi sub ocupaţie militară străină - n.a.).
(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional (efectele prelungite ale încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop şi a anexei sale secrete din 23 august 1939 sunt încă actuale, consfinţite de mai marii planetei. Pactul nu a fost contestat oficial de partea română niciodată, până acum. Tot aici se înscrie şi Tratatul cu Ucraina din 1997 – act de trădare de ţară -, prin care România a renunţat „pe vecie” la teritoriile româneşti şi la românii aflaţi în afara actualei incorectei şi nedrepte graniţe  de nord-est - n.a.).
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine (impunerea cotelor obligatorii de migranţi cu obiceiuri, culturi şi stadii de civilizaţie total diferite de cele ale poporului nostru este dăunătoare românilor, dar Preşedintele României, Parlamentul României şi Guvernele României s-au plecat cu docilitate în faţa acestei hotărâri antinaţionale, deşi state ca: Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria au afirmat susţinerea financiară a migranţilor, dar au refuzat categoric primirea pe teritoriile lor naţionale a migranţilor - n.a.)
ART. 4  - Unitatea poporului Şi egalitatea între cetăţeni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi (actualul şef al statului a încălcat sistematic şi brutal această prevedere a Constituţiei României, în mod premeditat şi, la ordine externe a rupt populaţia ţării în două tabere, asmuţind-o pe una împotriva celeilalte, îndemnând la agresiune împotriva conducerii administrative legale a Ţării şi a apărătorii Ordinii Publice, pe care-i acuză cu perversitate de abuzuri şi le ignoră dreptul de auto-apărare - n.a.).
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (cu permisiunea şi încurajarea directă a politrucilor de la toate partidele din România, a Preşedintelui României şi a ambasadorilor unor state europene, inclusiv cel al Partenerului Strategic al României - S.U.A. -, U.D.M.R. a devenit un fel de stat în stat, o târfă cu statut anti-constituţional, care tropăie lejer peste legile statului român cu acordul partidelor interesate de putere - n.a.).
ART. 12 Simboluri naţionale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu (deasupra unor instituţii ale statului român în unele zone ale ţării flutură drapelul Ungariei şi/sau al aşa numitului şi neacceptatului de către conducerea U.E. „Ţinut secuiesc” - n.a.)
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie (declarată - cu aprobarea tacită a autorităţilor oficiale ale statului român -  ostentativ şi sfidător de U.D.M.R. ca zi de doliu - n.r.
(3) Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te, române !” peste care U.D.M.R. cere să se intoneze Imnului Ungariei ca… „rugăciune” - n.a.).
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice (în unele localităţi unde conducătorii locali sunt membri U.D.M.R., însemnele naţionale ale României sunt fie eliminate, fie acoperite „discret”, de văzul tuturor cu simboluri ale altui stat - n.a.).
ART. 13 Limba oficială în România este limba română (la îndemnul U.D.M.R., prevederea este nerespectată, ignorată şi agresată în zonele cu procent important etnic maghiar - n.a).
TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
CAP. 1 Dispozitii comune
ART. 16 Egalitatea in drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (cu precizarea că unii pot fi mai egali decât alţii, prin privilegii, nu drepturi acordate unor minorităţi etnice şi, mai nou, unor dezaxaţi sexuali; exemplul recent, propunerera cretină a unui reprezentant U.S.R.-L.G.B.T. - coincidenţă sau caracteristică generală? - referitoare la căsătoriile dintre indivizi de acelaşi sex. În contiuarea propunerii sale se pot adăuga lejer şi propuneri de căsătorie între specii diferite: între bipezi şi patrupezi sau târâtoare, şi de ce nu, chiar între fiinţe vii şi decedaţi? - n.a.)
(2) Nimeni nu este mai presus de lege (cu unele excepţii: Corporaţiile multinaţionale, Preşedintele excursionist al României, trimişii lagărului de concentrare numit Uniunea Europeană, şefii hoardelor cu denumiri de partide politice, paraziţii europarlamentari, aleşii neamului de la Casa Poporului şi mulţi, mulţi alţii - n.a.).
CAP. 2 Drepturile si libertăţile fundamentale
ART. 26 Viata intimă, familială si privată
(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată (dar, mai cu seamă, la porunca firmanelor bruxelleze, privilegiile acordate L.G.B.T. - n.a)[2].
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri (de „bune moravuri” nu pot fi „acuzate” protestele neautorizate de tip #rezist, posesorii de autovehicule cu numere de înmatriculare şi placarde, pe care este înscrisă denumirea în argou suburban a unei „operaţii speciale” de perversiune sexuală marşurile L.G.B.T.-iştilor, care, pe durata curcubelizării circurilor stradale numai de „bune moravuri” nu pot fi „acuzaţi”, agresori ai privirii şi auzului trecătorilor şi mai cu seamă influenţa negativă supra tinerei generaţii - n.a.).
ART. 30 Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile (cu excepţia celor prevăzute în nota autorului de la Art. 26, al.2 - n.a.).
(2) Cenzura de orice fel este interzisă (Excepţie fac: OUG 31/2002, Legea 217/2015, Legea 157/2018 - Legea Vexler - care, printre altele, precizează : „Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. „S-avem pardon, stimabililor”, dar prin legile anticonstituţionale menţionate, în România cenzura este permisă - n.a.).
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (excepţii: comentariile separatiste sabinghermaniste, ale unor inconştienţi telecomandaţi şi desigur, cele ale U.D.M.R.-ului, pentru autonomie teritorială, cu nerespectarea Tratatului de la Trianon din 1920 - în fapt, desprinderea din pământul Ţării a unor teritorii româneşti şi alipirea lor la Ungaria - n.a.)
ART. 29 Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale (atenţie la sőrős#rezist la îndemnul personajului cu geacă roşie: dau din gură, dau cu pietre, dau cu sticle, dau cu ură în guvern, dau în forţele de ordine publică şi în toţi cei cu altă opinie decât cea căreia îi sunt sclavi robotizaţi - n.a.)
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (excepţie, acţiunile provocatoare udemerist-neohorthyste de la Cimitirul Militar Internaţional din Valea Uzului, unde U.D.M.R. a interzis „accesul” militarilor români căzuţi de-a lungul deceniilor în timpul luptelor într-un loc de veci de pe teritoriul României. Neohortyştii U.D.M.R.-ului se luptă şi cu morţii români, nu doar cu cei vii ! Asta-i „toleranţa” udemeristă practicată conform devizei „Nincs Kegyelem !” a Dûcső Csaba, după „reţeta” criminalului de război Wass Albert împotriva românilor şi a altor nemernici, cărora U.D.M.R. le-a ridicat statui, încălcând prevederile legilor organice în vigoare în România - cu aceeaşi „aprobare tacită” şi condamnabilă a autorităţilor române - pe teritoriul României. Pentru criminalii maghiari se poate, pentru patriţii români precum Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu... INTERZIS! - n.a.)
ART. 32 Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
(2) Invăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba romană. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională (o fi limba maghiară limbă de circulaţie internaţională şi noi nu ştim ? - n.a.).
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege (prevedere încălcată prin aducerea de manuale editate în „ţara vecină şi prietenă” după care învaţă elevii din România - n.a.).
(4) Invătământul de stat este gratuit, potrivit legii (gratuitate pe hârtie, în fapt, învăţământul preuniversitar a ajuns extrem de costisitor prin reforme dăunătoare şi nepotrivite impuse de  miniştri incompetenţi. Rezultatul? Creşterea periculoasă şi în continuă a abandonului şcolar. Prin programe şcolare dăunătoare, numeroşi absolvenţi de balacaureatului au obţinut statutul recunoscut de analfabeţi cu diplomă. Învăţământul universitar, mai ales cel privat s-au transformat în fabrici de diplome. Întregul sistem de învăţământ nu se ridică nici la nivelul sandalei învăţământului „ceauşist”. Dureros şi dezastruos! - n.a.).
ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat (nu se specifică cine l-ar „garantata”; să ne reamintim că  pe vremea fostului ministru al sănătăţii Cseke Atilla au fost desfiinţate sute de spitale din România, iar până mai ieri #rezist urla din toţi bojogii: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Noroc cu vizita Papei care le-a tăiat maul, altfel ar mai striga şi acum - n.a.).
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (din multiple cauze, dintre care premeditarea şi incompetenţa nu pot fi excluse, prevederea nu este respectată, dar nimeni nu ia măsuri de remediere a situaţiei - n.a.).
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii (sistemul medical-sanitar românesc nu se situează, nici el - profesional, şi uneori chiar tehnologic, cu rarisime excepţii - nici măcar la nivelul anilor de dinainte de 1989; practic, este în colaps şi numai o resuscitare radicală poate opri falimentul şi readucerea specialiştilor români, înapoi, acasă, dar cu intenţiile actualei „opoziţii” aceste speranţe nu sunt altceva decât o „fata morgana” - n.a.)
ART. 48 Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (cel abilitat cu dreptul de a menţine echilibrul între instituţiile statului român şi celelalte forţe interne, în loc să susţină familia tradiţională a urmat ordinele străine,  îndemnând populaţia să nu se prezinte la referendumul pentru familie, motiv pentru care dă de bănuit că ar fi fost plămădit artificial, din părinţi de acelaşi sex. Aşa ar putea fi explicate pauzele îndelungi de rostire a cuvintelor citite, că de gândit… - n.a.).
ART. 54 Fidelitatea faţă de ţară
(1) Fidelitatea faţă de tară este sacră (actualul şef al statului român s-a preocupat numai de excursii internaţionale sau la schi, de concedii pentru recuperarea eforturilor din timpul excursiilor, lustruirea pantofilor lui Junker, Timmermanns, Mark Rutte şi a altor anti-români, fără a „comite” nici măcar o dată un gest în apărarea şi interesul Ţării pe care - oficial - o conduce spre noi culmi de… sărituri de la trambulină. Guvernele postdecembriste şi majoritatea aleşilor neamului au practicat conduita, iar neo-horthyştii U.D.M.R. au tras şi trag foloasele „pas cu pas” - n.a.)
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege (nu este cazul „damelor” de centură, neohorthyste, care primesc ordinele de la Budapesta - în slujba căreia se află -, sabotează cu râvnă instituţiile publice, ale căror administratori sunt şi nici ale politrucilor care jură prin sperjur - n.a.).
ART. 58 Avocatul Poporului
(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate (dacă relicva care a ocupat până acum scaunul de Avocat al Poporului nu a făcut nimic în slujba României şi a românilor - de fapt, pentru o astfel de „prestaţie” a şi fost numit acolo - nişte ticăloşi vor să aşeze pe scaunul eliberat un antiromân, un separatist declarat, aflat în totală contradicţie cu prevederile Cap. 2, Art. 2.7 al Constituţiei României, un divorţat de U.D.M.R. de ochii lumii, acuzat pentru că ar fi prea antiromân şi nu dă bine pentru imaginea hoardei neohorthyste. Chiar a ajuns România ţara nimănui ? Preşedintele României, neromân, şeful unuia dintre principalele servicii speciale - nu se precizează dacă serveşte acelaşi stăpân ca şi predecesorul său - neromân, un fost ministru de externe, apoi fost şef al altui serviciu, foarte special - neromân, actualul şef al C.N.C.D. - neromân… oare au emigrat toţi românii? - n.a.)
---------------------------------------
[3] MONITORUL OFICIAL NR. 767 din 31 octombrie 2003
[4] Vezi observaţia de la TITLUL II, Cap. I, Art.16 (1)

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Rolul militar al românilor în Evul Mediu - între rezistență și conciliere

$
0
0

Rolul militar al românilor în Evul Mediu - între rezistență și conciliere

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
Titlul de mai sus conține două sintagme care nu se bucură de o receptare prea bună în lumea contemporană în general și în cea românească în special. Evul Mediu este, de regulă, o epocă disprețuită, privită de sus astăzi și devenită reper pentru mai toate relele din prezent, de la comportamentul necivilizat al unora până la ignoranța crasă și la lipsa de cultură. Pe de altă parte, pentru mulți contemporani, rolul militar al românilor din secolele revolute este ca și inexistent, susținându-se chiar că înaintașii sunt doar niște figuri mitizate, care, lași fiind, nu au obținut nicio victorie pe câmpurile de bătălie. Societatea medievală a avut, însă, rosturile sale adânci, elaborate de oameni care nu erau cu nimic mai prejos decât noi și care, dacă nu aveau multe dintre abilitățile noastre, aveau altele, pe care, între timp, noi le-am pierdut, le-am obturat sau le-am repudiat pe nedrept. Dar nu voi insista aici asupra luminilor Evului Mediu, ci asupra aspectelor militare ale oamenilor din acele vremuri, ale românilor în particular.
Conform mentalității dominate a elitei de la cumpăna mileniilor I și II, lumea medievală era formată din trei stări sau grupuri privilegiate: rugătorii (oratores), adică cei care se rugau pentru mântuirea lor și a celorlalți oameni; luptătorii/ războinicii (bellatores), adică aceia care se băteau pentru apărarea și propășirea lor și a celorlalți oameni; lucrătorii (laboratores), adică aceia care munceau ca să producă hrana pentru sine și pentru ceilalți oameni. În consecință, societatea umană era imaginată ca un corp viu în cadrul căruia cele trei grupuri se întrețineau pe sine individual, dar și interferau în fiecare clipă pentru binele întregului. Niciunul dintre grupuri nu putea funcționa de sine stătător, ci doar în angrenajul acesta de trei. Societatea românească medievală nu a cunoscut tocmai caracteristicile lumii feudale occidentale, dar a avut, fără îndoială, trăsături comune destule cu aceasta.
Sistemul de apărare al celor două voievodate românești libere sau semilibere de la sud și est de Carpați exprimă, prin oaste, nevoia „corpului” menționat de a fi protejat, de a răspunde provocărilor venite din afară și, uneori, de a provoca pe unii dintre vecini. Datorită exagerărilor produse mai ales în partea finală a regimului comunist românesc, dar și celor în perioadele de avânt romantic și de apogeu al mișcării de emancipare națională din vremea formării statului național modern unitar (1848-1918), s-a căzut azi, în anumite cercuri, în extrema cealaltă. Astfel, mulți români cred că principatele românești nu au avut armate adevărate în Evul Mediu, ci doar niște pâlcuri de strânsură, incapabile să facă față unităților bine instruite și organizate ale atacatorilor, mai ales ale regatelor din jur și ale Imperiului Otoman și care au fost puse pe fugă de fiecare dată de inamici.
Vă propun să vedem, prin sursele de epocă, dacă lucrurile au stat chiar așa. Ne vom plasa în epoca de mare presiune a otomanilor asupra Europei Centrale, după ce aproape toate entitățile politice din Peninsula Balcanică erau cucerite, supuse și integrate Porții. Este vorba despre a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Occidentul creștin, sub egida papalității, organiza periodic (cam la fiecare patru ani) cruciade pentru apărarea Republicii Creștine. În acest efort, țările din prima linie - catolice și ortodoxe - rămase necucerite aveau să joace un rol esențial. Un document florentin (un raport diplomatic scris de Sebastiano Baduario) din 1475-1476, reproducând ordinea de bătaie a armatelor care ar fi putut fi puse sub comanda regelui Ungariei, Matia Corvin, contra otomanilor, arată dimensiunea oștirii și proveniența oștenilor: 14 .000 de oameni din Regatul Ungariei, 28 000 de luptători din Transilvania, 32.000 de oșteni din Moldova și 38.000 pedestrași și călăreți din Țara Românească. Rezultă - cu toată precauția legată de exactitatea acestor numere - că cele trei voievodate suportau 87,5% din efortul antiotoman, iar Ungaria propriu-zisă restul de 12,5%. Din rândul oștilor Transilvaniei, sunt individualizați românii (Valachi), mai exact nobilii români (în număr de 2.000), „care sunt lăudați mai presus de toți [pentru luptele] contra turcilor, [români] care sunt din neamul amintitului prealuminat rege [Matia Corvin] și care au luptat întotdeauna alături și de părintele său [Iancu de Hunedoara] și de maiestatea sa”.
Chiar dacă aceste numere nu sunt exacte (sunt, probabil, mult augmentate), nu ele contează, ci proporțiile. Secretarul (solul) italian putea să aibă motive să supraevalueze efectivele militare ale țărilor creștine din această regiune, dar nu avea de ce să schimbe proporțiile și, mai ales, ca un bun catolic, nu avea cum să crească efectivele militare ale țărilor ortodoxe în detrimentul celor ale Ungariei catolice. Această forță militară a Țărilor Române măsurată în date exacte (deși relative) se poate corela cu mărturia unei scrieri a lui Filippo Buonacorsi Callimachus, pe care o voi evoca mai la vale. Să vedem cine era acest autor.
Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438-1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună - spune el - a celor două popoare. Pe Callimachus (care nota acest lucru prin 1479-1480), îl precedă menționatul Nicolae de Modrussa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de vlahi este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului vlah, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă: Sed utcunque immensus vel infinitus potius, eadem ubique lingua et praeter Romanorum coloniam Valachiam gentes omnes eadem primordia profitentes. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonacorsi Callimachus în lucrarea Vita et mores Sbignei Cardinalis, scrisă în 1479-1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent” (Nam Poloni, qui eos Italos scirent, lingua sua appellarunt eodem nomine, quo ceteros Italiae indigenas vocant, sed rudi admodum accentu).
Menționatul Callimachus încerca, pe la 1490, să convingă puterile europene că o nouă cruciadă ar avea șanse reale de reușită. Callimachus oferea puterilor europene exemplul țărilor și popoarelor din sud-estul Europei, care rezistaseră timp îndelungat în fața agresorului. Era invocată îndeosebi pilda Țării Românești și Moldovei care, prin lupte grele, reușiseră să-și salveze existența: „Adaugă aici - îi scria umanistul papei - expedițiile de atâtea ori ineficace [ale turcilor] împotriva românilor, popor care este azi divizat în două părți, dintre care niciuna, când a cunoscut cea mai mare înflorire, nu trimitea la război mai mult de 16 000 de oșteni. Și, totuși, aceia dintre ei care se numesc Basserabi nu numai că au rezistat timp foarte îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde [...] pe acel mare comandant și principe al lor Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți este de mirare că nu au sucombat pe dată, cu totul. Mult timp după aceasta, au ajuns, totuși, la supunere, astfel încât să-și păstreze toate legile lor, împreună cu avuțiile și până aproape și libertatea. Iar moldovenii, deși au pierdut pe țărmul Mării Negre orașele Moncastro și Licostomo [...], își mențin și păzesc și acum restul țării lor și au provocat adesea, în anii precedenți, pierderi atât de mari turcului încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat și prieten pe Ștefan, principele moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci condiționat. O, iată marea putere atât de temută de mulțimea spaniolilor, de armata francezilor, de virtutea italienilor, de forțele germanilor, dar cu care s-au luptat mult timp primitivii epiroți, s-au înfruntat adesea bulgarii cu forțe egale, au purtat război ani îndelungați sârbii, aproape fără ostași și arme, cu care, în fine, bosniacii și rascii izolați au luptat cu rezultate indecise în locuri variate, pe când românii, după ce au respins armele și sforțările ei, s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”.
Textul lui Callimachus - coroborat cu alte știri de epocă - este o mărturie clară a faptului că rezistența antiotomană a românilor era cunoscută și apreciată în cercurile „Republicii creștine” europene. Umanistul italian îi așază pe români în fruntea popoarelor care s-au opus Semilunii și explică în chip realist rezultatele acestei rezistențe: după un lung șir de victorii, românii au acceptat suzeranitatea otomană pe bază de negocieri concretizate în tratate bilaterale. Însuși conținutul acestor tratate este evocat, în aspectele lor esențiale, pentru Țara Românească: menținerea intactă a tuturor instituțiilor și legilor (omnes leges), respectarea resurselor economice (simulcum rebus), și „aproape a libertății” sau a autonomiei politice (et paene libertatem). Excelent cunoscător al situației Europei Sud-Estice, autorul știe să deosebească statutul Moldovei și Țării Românești - care și-au conservat existența statală și toate instituțiile lor creștine - de situația monarhiilor balcanice subjugate de puterea otomană, în ciuda rezistenței pe care i-au opus-o. În consecință, între factorii care au împiedicat transformarea Țărilor Române în pașalâcuri, trebuie să fie plasată și rezistența armată a locuitorilor.
După mai bine de două secole de la aceste consemnări ale italianului, principele Dimitrie Cantemir invocă avantajele neobișnuite obținute de „supușii” români din partea Porții, anume menținerea statelor lor, a puterii, a hotarelor lor celor vechi, a instituțiilor lor laice, a bisericii. Beneficiind de o asemenea poziție privilegiată, românii s-au apărat de toți inamicii care i-au atacat: „Aceaste a noastre doaă țări, cu agiutoriul lui Dumnezeu, măcar că supuse și ascultătoare sunt monarhii turcești, însă nici stăpânirea, nici slobozeniia gios ș-au lăsat, ce după multe sângeroase și românești războaie cu tătarii, cu căzacii, cu ungurii, cu leașii și mai apoi cu turcii și cu cei de o fire cu dânșii, tătarii, niciodată piciorul din hotarăle sale afară nu ș-au scos, ce înfipți și nezmulși au rămas. Besearicile, leage, giudecățile, obiceaele nesmentite și nebetejite și le-au păzit”. În acest fel, drepturile suverane au rămas domnilor tributari, chiar dacă alegerea acestor domni sta mai mult în voia Porții; însă și aceasta s-a făcut - spune Cantemir - numai prin voia românilor. Până și în continua vărsare de bani către Poartă, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul său: secătuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur, după cel de sânge; prin aurul și prin sângele românilor s-a răscumpărat de la turci libertatea Europei. Este exprimat aici un adevărat mesianism românesc, cu un veac înainte de afirmarea celui polonez.

Românii și, mai recent, România au avut de-a lungul secolelor de apărat valori, idealuri, țări locale, poziții, resurse etc., vânate, dorite, furate, confiscate de alții. Așa a fost mereu și așa au pățit toate popoarele și națiunile. Lupta pentru existență dintre indivizi a avut un pandant și pentru grupurile de toate felurile, aflate mereu în rivalitate. Se spune că ne-am apărat patria, dar acest lucru s-a întâmplat, în mod conștient, mai mult în vremurile moderne. În trecut, ne-am apărat mai ales „moșia” și „țara”. Moșia trebuie luată aici în sens literal, adică moșia mică a fiecăruia, aceea de unde venea „pâinea cea de toate zilele”, ogorul, pășunea, pădurea, iazul, moara. Moșia venea din moși, era lăsată din tată în fiu și era lucru sfânt. La fel era și țara, adică pământul (din latinescul terra, noi avem și diminutivele „țarină” și „țărână”, care s-au păstrat mai aproape de sensul genuin al latinului terra).
Când s-a diminuat mult pătura solidă a țărănimii libere și a boierimii pământene, românii nu au mai prea avut ce să apere, fiindcă moșiile lor (pământurile venite de la moși), țările lor mici, universurile lor de viață fuseseră acaparate de alții. Zadarnic au chemat domnii oamenii la luptă, căci nu a mai avut cine să răspundă, din moment ce ideal fără real nu există. Apoi, de la finalul secolului al XVIII-lea mai ales, ne-am adunat din nou energiile și ne-am recâștigat țara, moșia cea mare. Între 1848 și 1918, am format România și am trăit împreună „Poemele luminii” (Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne-a ferecat din nou, ne-a ciuntit țara, ne-a afundat în „lumina Răsăritului” stalinist, adusă pe tancurile sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puțin sensibil la „mizeria micilor state din est” (István Bibó). O speranță a venit prin anii ’60, înăbușită repede prin anii ’80 ai secolului trecut, sub dictatura ceaușistă. După 1989, ni s-au revigorat speranțele, potolite repede de realitatea dură a anilor din urmă, de criza pornită în 2008, de euroscepticism, de retrezirea naționalismelor egoiste ale occidentalilor, de xenofobie, de disprețul față de noi și de alții, de incapacitățile și stângăciile noastre, de dezorganizare și de marasm.

Și așa - prin corsi e ricorsi (Giovanni Battista Vico) repetate - am trecut prin lume stingheri și triști, visând mereu la mai bine, uitând adesea că „mai binele” este inamicul „binelui”. Foarte puțini știu și și mai puțini vor să știe cum a fost viața noastră prin lume, ca să poată avea perspectiva necesară pentru rânduirea prezentului și pregătirea viitorului. Trăirea clipei (Carpe diem!) pare cuvântul de ordine al majorității, dornice de viață lejeră și iresponsabilă, clădită pe iluzii. Studiul - fie și de suprafață - al istoriei ne-ar putea arăta ușor cum am trăit, cum am viețuit, cum am conviețuit și cum am supraviețuit. Secretul nu este însă al nostru, ci al tuturor popoarelor mici și strânse sau strangulate între imperii și regate orgolioase, este secretul lui Polichinelle: existența noastră a putut continua datorită compromisurilor istețe și luptelor bine dozate sau, în limbaj diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistența (Florin Constantiniu).
Cine crede că am răbdat des și mult jugul stăpânilor străini nu știe sau nu vrea să știe istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să facem, așa cum au făcut și alții. Când ne-au cerut turcii prima oară tribut nu am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Când presiunile au crescut, am dat o sumă modică în chip de răscumpărare a păcii, dar apoi nu am mai plătit și ne-am revoltat. Revolta nu putea dura la nesfârșit, căci forțele otomane ne copleșeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească nici câmpurile și, fără arat, semănat, prășit și cules, nu ne mai puteam câștiga pâinea noastră cea de toate zilele. Amenințați de spectrul întreruperii ciclului vieții, boierii se duceau cu jalba la domn, cerându-i să oprească lupta și să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul și punând oarecare condiții.
Condițiile vizau conservarea autonomiei țării, a domniei creștine și pământene, a instituțiilor statului, a bisericii, adică a tuturor rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat de câștigarea pașnică a unor beneficii pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme, padișahul, vizirii, pașalele de la Dunăre, din raiale și din vilaietele vecine se obrăzniceau, creșteau pretențiile, atacau mișelește, cereau tribut mărit etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate și inițiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta și să nu se lase călcat în picioare. De exemplu, puțină lume realizează că nepotul lui Ștefan cel Mare, Ștefan al V-lea - poreclit Lăcustă (1538-1540) și prezentat de unii cronicari grăbiți drept „păpușă turcească” - a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdute de Petru Rareș, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Țării Moldovei, gândind și acționând la unison. Și tot așa, cu revolte și cu păci, cu răzvrătiri și cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne-am construit viața de grup. Erau vremuri de ticăloșire a țării, de lupte interne între partidele boierești, dar nu într-atâta încât să fie sacrificată țara intereselor personale ori străine. Și așa, alternând rezistența cu înțelegerea (concilierea), românii au rezistat și au existat (uneori la limita supraviețuirii), fără victorii zdrobitoare și memorabile, dar și fără trădări capitale și umilințe iremediabile pentru țară.
De aceea, viziunile catastrofice, disprețul față de înaintași, transformarea victoriilor în înfrângeri și augmentarea nenorocirilor noastre - făcute cu pasiune de unii după 1989 - nu-și au reflectare în realitate. Adevărul nostru este unul simplu și ușor de înțeles, chiar și dincolo de izvoarele relevate și comentate mai sus: dacă înfrângerile ar fi copleșit victoriile și dacă lașitățile și trădările ar fi fost mai multe decât bravurile și loialitățile noastre, am fi dispărut demult de pe fața pământului ca popor și ca stat, s-ar fi topit în ființa altor popoare și state. Faptul că suntem dovedește că am depus un efort ca să fim, fiindcă ființarea unui neam - dincolo de Dumnezeu - depinde de el însuși, de energiile sale, de voința sa colectivă.
Românii au trecut prin istorie și au trăit în istorie fiindcă și-au păstrat statele lor proprii, iar în cadrul acestor state și-au ocrotit instituțiile esențiale: domnia, adunările țării sau ale stărilor (ale grupurilor privilegiate), sfatul domnesc, oastea, biserica, școala și altele. Între acestea, armata și sistemul de apărare au avut un rol esențial, deopotrivă în ocrotirea țării și în păstrarea conștiinței libertății naționale. Încrederea în instituții este un element fundamental al existenței oricărui popor și mai ales în coeziunea acelor popoare ajunse la stadiul superior de națiune.
Notă - Conferință susținută în data de 14 iunie 2019 la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
--------------------------------------
[1] Mihail Berza, Der Kreuzzug gegen die Türken – ein europäisches Problem, în „Revue Historique du sud-est européen”, XIX, 1942, nr. 1, pp. 70-72.
[2] Pentru forța militară a românilor transilvăneni în secolul al XV-lea, vezi Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, București, 2000, pp. 378-403.
[3] Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, București, 1895, p. 101.
[4] George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Italia și Țările Române până la 1600, București, 1972, p. 265.
[5] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 1993, p. 65.
[6] Philippus Callimachus, Ad Innocentium VIII de bello Turcis inferendo Oratio, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, 1964, p. 86.
[7] Philippus Callimachus, Vita et mores Sbignei cardinalis, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, p. 26. A. Armbruster, p. 73-74.
[8] Cetatea Albă, azi Belgorod, în Ucraina.
[9] Cetate dispărută, lângă Chilia Veche.
[10] Șerban Papacostea, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XVI: între ficțiune politică și realitate istorică, în vol. „Stat, societate, națiune. Interpretări istorice”, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-98.
[11] Ibidem, p. 99. Vezi și Ioan-Aurel Pop, Țările Române ca „Poartă a Creștinătății” la Dunărea de Jos (secolele XV-XVI). Ideea și fapta, în vol. „Kulturraum Mittlere und Untere Donau: Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens”, Reșița, 1995, p. 157-162.

Dumitru Stăniloae - Scurtă interpretare teologică a natiunii

$
0
0
Dumitru Stăniloae - Scurtă interpretare teologică a natiunii

http://www.fgmanu.ro/Spiritualitate/articol144.html

Toate cate sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Crestinul cu dreapta intelegere nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede stralucind slava si intelepciunea dumnezeiasca. Izolarea de lume si dispretul ei, retragerea in eu si inchiderea ferestrelor dinspre lume, nu tin de experienta autentic religioasa. Retragerea ascetilor ortodocsi are numai o insemnatate metodica: ea urmareste doar refacerea personalitatii, regasirea punctului central spiritual din care apoi sa priveasca lumea si sa-si indrepte actiunile pline de dragoste asupra ei. Ascetica ortodoxa deriva din ideea ca omul e centrul si stapanul lumii create, dar ca prin pacat a cazut in robia lumii, lunecand din punctul arhimedic din care e capabil sa suprapriveasca lumea si s-o stapaneasca, in angrenajul fara orizont si fara libertate al marii masini care e necesitatea naturala. Readucerea comandantului in postul de comanda, dar nu izolarea lui de lume, este scopul asceticii crestine. Toti sfintii, adica aceia care au depasit stadiul retragerii metodice, au activat in lume cu dragoste nemarginita si s-au bucurat de toate cate vedeau, cu nevinovatie de copil. Sf. Serafim al Sarovului, marele ascet si sfant rus din veacul XIX de pilda, numea pe oricine venea la sine „comoara mea” si „bucuria mea”. „Aceste apelatiuni nu erau o simpla expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceza: pentru Sf. Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea in fiecare om si acest chip constituia pentru el o reala si adevarata ”bucurie de Domnul". (N.V.Iljin: Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris, 1930, pag. 49, in ruseste).
Cu adevarat minunata si sublima este lumea cu toate cate o constituie. E drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se implini pe Sine, pentru a-Si desavarsi viata Sa interna care n-ar fi fost deplina fara lume; creatia n-a fost o necesitate naturala pentru fiinta dumnezeiasca. Dar libertatea aceasta a lui Dumnezeu de necesitate naturala, nu inseamna ca lumea a fost creata intamplator sau arbitrar, ca o jucarie inventata ad-hoc de Dumnezeu care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o temelie adanca in Dumnezeu si realizeaza o idee eterna a lui.
Lumea aceasta intreaga e dupa continutul ei eterna. Toate lucrurile din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie materialul cugetarii fiintiale a lui Dumnezeu, sunt nedespartite de fiinta Lui. Teologul rus S. Bulgakov numeste organismul ideilor dumnezeiesti, viata aceasta intern dumnezeiasca, autodescoperirea fiintei dumnezeiesti in Sine insasi, Sofia necreata. Iar de lume spune ca este exact aceeasi Sofie, dar in forma creata.
Cosmosul este tot lumea dumnezeiasca, dar pusa in stare de devenire in afara de Dumnezeu. „Crearea lumii consta metafizic in aceea ca Dumnezeu a pus lumea Sa dumnezeiasca proprie in forma de devenire” (Mielul lui Dumnezeu, Paris, Ymca Press 1933, ed. rusa, pag.149).
Dar intre lumea creata si cea necreata nu e numai apropierea dintre copie si model, ci una si mai stransa. Lumea dumnezeiasca nu e un model static, ci e un complex de forte dinamice. Ele activeaza de la granita metafizica a lucrurilor, manand dezvoltarea acestora din urma spre forma care se afla realizata in ele din eternitate. Daca o persoana, sau o planta se dezvolta intr-un anume fel si pana la un anume grad, aceasta nu se datoreste numai intamplarii oarbe si influentelor externe, ci modelului forta care, de dincolo de granita metafizica a acelei persoane sau plante, a strabatut in ea si-i orienteaza organizarea si asimilarea influentelor externe intr-un sens mai dinainte determinat. Mai mult chiar: orice persoana sau lucru cuprinde forma sa intreaga in fiecare moment al dezvoltarii, numai cat in diverse stadii ale desfasurarii. Copilul implica in sine forma sa deplina de la adanci batranete, iar in pantecele maicii sale de asemenea. Se poate merge asa pana la punctul initial, de limita: in embrionul minuscul se include forma desavarsita a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul initial, dincolo nu in sens spatial, ci metafizic, e alt model, modelul spiritual, modelul-forta din care isi ia puterea embrionul creat.
Asadar, modelul spiritual, modelul-forta, oricat de treptat conduce dezvoltarea unui exemplar de vietate, totusi in momentul initial, in momentul creatiei a facut un pas urias, a facut in fond totul: a scos la evidenta creata si ipostatica un lucru, care e chipul sau.
Misterul acesta apare in toata adancimea lui cand meditam la creatia propriu-zisa a lumii. Prin actiunea modelelor-forta apar deodata germenii creati ai copiilor lor; apar deodata chipurile lor, nedezvoltate. Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipseste din chipuri, caci o comunicare de forta de la modele la chipuri trebuie sa aiba loc. S-a facut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan cu totul eterogen.
Dar in embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplina a acelui exemplar, ci, ca potente, si ale exemplarelor ce vor descinde din el.
Astfel creatia propriu-zisa n-a constat intr-o aratare a lumii in forma ei deplin dezvoltata, cu toate speciile si varietatile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semintele lucrurilor, dar in aceste seminte se cuprind potential toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la inceput in Dumnezeu deplin descoperit si dezvoltat, in lume se arata pe rand, in timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire in timp a formelor care exista etern.
In ce priveste pe om in special, Dumnezeu a creat la inceput pe Adam si Eva. Dar in ei se cuprindeau potential toate natiunile. Acestea sunt descoperiri in timp ale chipurilor care exista etern in Dumnezeu. La baza fiecarui tip national actioneaza un model dumnezeiesc etern pe care acea natiune are sa-l realizeze si in sine cat mai deplin. Nu stiu cat de departe au ajuns cercetarile de laborator referitoare la deosebirea sangelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar daca deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de pana acum, e de la sine inteles ca precum exista alte deosebiri anatomice destul de remarcabile intre diferitele rase, vor fi existand si deosebiri in sangele (fara ca sa se intinda pana la spargerea unitatii neamului omenesc) care sta la baza organizarii sistemului osos, precum e de la sine inteles ca deosebirile fizice corespund unor deosebiri in puterile psihice si spirituale, care sunt ultimele forte imanente ce conduc organizarea corpului.
Intr-un singur caz n-ar fi natiunile de la Dumnezeu si ar trebui sa luptam impotriva lor: cand diversificarea omenirii in natiuni ar fi o urmare a caderii in pacat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu sa dezvolte omenirea. In cazul acesta datoria tuturor crestinilor ar fi sa scoata omenirea din aceasta stare pacatoasa, sa contopeasca natiunile intr-un singura.
Este diversificarea omenirii in natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara voii lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta cele mai adese ori o innobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui. Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decat unitatea sau diversitatea. El inseamna stalcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stalcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, cand acest specific national s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fara inaltimi si puritati de simtire si de gand. Cine nu stie insa ca nimic josnic nu se afla in felul specific cum percepe si reactioneaza in lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei romanesti si in hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea in faza pacatului are manifestari pacatoase, pentru ca natura omeneasca in general, cu toate diversificarile in care se infatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin indreptarea naturii omenesti in general. Daca ar fi ceva pacatos in insusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire intre buni si rai in cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai.
Chestiunea imi pare atat de evidenta, incat socotesc de prisos sa mai insist.
Se pune problema greu de descurcat a raportului intre national si uman. Nationalul nu intuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada in oricare moment voiesti?
E de remarcat intai ca nu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational, ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinante nationale, este o abstractie. Asa cum nu poate exista un mar fara determinantele unui anumit soi, asa nu poate exista un om fara determinantele individuale.
Umanul exista numai in forma nationala, colorat national, asa cum exista numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o natiune determinantele individuale sau nationale pentru a lasa umanul pur. Ar insemna sa distrugi insusi umanul. Nationalul sau individualul e insusi umanul, care are, in mod necesar, o anumita calitate. Un uman fara calitate nu exista. Individul sau membrul unei natiuni e uman, e intelegator al celorlalti oameni, ai altor natiuni, nu printr-o depasire a calitatii sale individuale sau nationale, printr-o coborare undeva in substratul pur uman al personalitatii sale, ci in starea in care este. Un roman, cand simte mila fata de un ungur, in mila lui e tot roman; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat romaneste, nu e anational.
Ceea ce intelegerii noastre pare antinomic, in lupta una cu alta, umanul si nationalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni si deosebirea dintre natiuni, in realitate sunt unite inseparabil, in chipul cel mai intim si mai misterios, cu mentinerea deplina a amandurora; numai o minte simplista nesocoteste unul sau altul din termenii antinomiei.
De aici urmeaza ca armonia intre natiuni nu e exclusa, ci foarte posibila, caci ele sunt aceeasi umanitate stand in diferite forme, determinata, in mod necesar, aici intr-un fel, dincolo in altul.
Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfarsita. Le vom suprima noi, vrand sa rectificam opera si cugetarea eterna a lui Dumnezeu? Sa nu fie! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si in lumea ideilor dumnezeiesti.
Sf. Pasti, 1934


Societatea Cultural-Patriotică Pro Maramureş „Dragoş Vodă” Comunicat de presă în privinţa Codului administrativ

$
0
0

Comunicat de presă în privinţa Codului administrativ

Societatea Cultural-Patriotică Pro Maramureş „Dragoş Vodă” din România a aflat din presă despre faptul că Guvernul Dăncilă, în urma unei întrevederi Viorica Dăncilă-președintele U.D.M.R., Kelemen Hunor,  a adoptat, printr-o ordonanţă de urgenţă, Codul Administrativ al României, în varianta propusă de U.D.M.R., act normativ care, nu demult (toamna anului 2018), a fost considerat neconstituţional de către Curtea Constituţională a României. Considerăm de la bun început că acest fapt este o decizie de stat înfrânt, pe timp de pace, şi responsabilitatea îi revine Guvernului Dăncilă care a pus astfel statul naţional român şi Constituţia României într-o situaţie înjositoare şi lipsită de demnitate naţională. Practic, prin acest Cod administrativ se ignoră şi se nesocotesc prevederile Legii fundamentale a ţării noastre - Constituţia României, în care se spune clar că limba română este limba oficială a Românieişi că doar  „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”, conform art. 120 alin. (2) din Constituţie.
Este deosebit de ruşinos pentru un guvern ca să adopte, constrâns în urma unei întrevederi, în regim de urgenţă, un act legislativ care loveşte în Constituţia României şi în demnitatea cetăţenilor acestei ţări, constrânşi prin acest act să înveţe toate limbile minorităţilor naţionale pentru a putea accede într-un post în administraţie şi pentru a relaţiona cu un funcţionar administrativ în limba română, dacă acesta este minoritar şi solicită să i se adreseze în cealaltă limbă oficială, nu în româneşte. S-au pus astfel bazele, legale de acum, ale unui cadru conflictual interetnic în România, de adâncire a separatismului lingvistic, cultural, pe planul relaţiilor umane, pe plan teritorial administrativ, şi, evident, s-au pus bazele disoluţiei autorităţii statului român în unele zone ale ţării.
Nesocotirea pragului de 20% şi pulverizarea acestuia la procente arbitrare cât de mici este anume gândită în detrimentul limbii oficiale a României - limba română. Constituţia prevede clar că folosirea limbilor materne ale minorităţilor naţionale în pondere semnificativă să se aplice, limitativ, doar în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale, însă Codul administrativ adoptat de guvernul Dăncilă impune această prevedere  şi instituţiilor publice aflate în subordinea ministerelor, organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturilor. Limba română ajunge astfel să devină cerşetoare în propria ţară, la discreţia şi arbitrariul organelor deliberative sau chiar a unei singure persoane în cadrul instituţiilor sau autorităţilor cu conducere unipersonală.Se cunoaşte faptul că U.D.M.R. urmărește introducerea formularelor bilingve în administraţie, fapt ce determină deteriorarea statutului de limbă oficială al limbii române. Apoi, formularele bilingve se vor extinde şi în cazul celorlalte minorităţi naţionale. Se fac presiuni de către U.D.M.R. şi pentru introducerea caracterului obligatoriu al limbii maghiare în instituţiile prefectului şi în serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.
Dat fiind faptul că Guvernul Dăncilă a dovedit în acest caz că, pe timp de pace, în loc să apere Constituţia României şi limba oficială a ţării, a implicat statul român întru-o poziţie de stat înfrânt, care transferă interesul național al României în interesul unei/unor puteri străine şi al unor persoane și organizații care militează pentru dezmembrarea statului naţional român, solicităm retragerea acestui act politic nedemn, anticonstituţional şi contrar intereselor mari, pe termen mediu şi lung, ale ţării noastre[1].
Preşedinte,  Vasile Iuga
Consilier ştiinţific,  Dr. Vasile Lechinţan

Conf.univ.dr. Aurel V. David, PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

$
0
0
PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE

VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI



Comunicare ştiinţifică
pentru sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice

a Societății „Academia Daroromână”

- 25 noiembrie 2014 -


Conf.univ.dr. Aurel V. David


Bucureşti, noiembrie 2014
CUPRINS:
Preambul: Antecedente istorice
1. România intrată şi ieşită din „cotitura istorică”.
1.1. Tranşarea României la Malta (2-3 decembrie 1989) 
 
1.2. Ce s-a întâmplat cu prevederile hărţii?
 
1.3. Cui foloseşte dezmembrarea României? 

2. Planuri şi scenarii concepute în Ungaria

2.1. Diversiuni prin formaţiuni politice şi paramilitare
 
2.2. Plan secret de dezmembrare a României

3. Planuri şi scenarii ale minorităţii ungare din România

3.1. Acţiuni ale formaţiunilor politice

3.2. Entităţi politico-administrative preconizate

a). Ţinutul Secuiesc 

b). Partium 

4. Caii troieni ai Ungariei şi Germaniei
 
4. 1. Liga „Transilvania-Banat”
 
4.2. „Liga Transilvania Democrată”
 
4.3. Asociaţia „Drum Nou”
 
5. Construcţii comunitare ale Uniunii Europene (Euroregiunile)
5.1. Euroregiuni la frontiera de vest şi nord-vest a României
„Carpatică” 
b). Euroregiunea „Dunăre-Criş-Mureş-Tisa” (DKMT)
5.2. Euroregiuni la frontiera de est şi nord-est a României
a). Euroregiunea „Dunărea de Jos”
b) Euroregiunea „Prutul de Sus” 
c)Euroregiunea Siret-Prut-Nistru”
5.3. Enigma lipsei euroregiunii în spaţiul Maramureşului istoric
 
6. Cooperarea transfrontalieră la frontiera de sud a României
7. Pregătirea României pentru implozia geopolitică
7.1. Formule de esenţă democratică
a). Regionalizarea României
b). Federalizarea României
 
7.2. Formule de esenţă indo-europeană
 
a). Banatizarea teritoriului statului român (Republica Banat)
b). Indoeuropenizarea României (imperiul şi regatele ţigăneşti)
 
c). InterlopizareaRomâniei (Republica Oltenia)
8. Planuri şi scenarii ruseşti
8.1. Proiectul Moldova Mare” 
8.2. Un Plan pentru dezmembrarea României lansat din Transnistria.….
8.3. O prezicere-scenariuprivind dezmembrării României
8.4. Ameninţarea României cu distrugerea
 
8.5. Enclava separatistă „Republica Populară a Basarabiei“
9. Bătălia între superputeri pentru reconfigurara Europei.
Ce-i pregătesc României?

În loc de Încheiere: Cum stăm şi ce-i de făcut?

Preambul: Antecedente istorice



Statul român modern s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul unei crize europene generată de războiul între Marile Puteri pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă. Fiecare din aceste Mari Puteri a dorit să stăpânească gurile Dunării, principala poartă de intrare în Europa, şi să fie recunoscută ca putere suzerană asupra unui neam împins şi ţinut multe secole în întunericul amar al istoriei. Românii au profitat de această criză, reuşind să refacă în folosul lor o parte a vetrei Daciei getice, înconjurată de trei imperii hrăpăreţe: habsburgic, otoman şi ţarist. Ei au pus Europa în faţa faptului împlinit, reuşind printr-o abilă diplomaţie, să unească cele două principate româneşti - Moldova şi Valahia - în persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub numele de „ROMÂNIA”.

Pentru că românii n-au respectat condiţiile impuse de Marile Puteri europene, Alexandru Ioan Cuza a fost alungat de pe tron cu ajutorul „cailor troieni”din interior. În locul său a fost adus prinţul german Carol de Hohenzollern, care s-a adaptat la situaţia geopolitică şi a condus România în mod autoritar. În timpul său România şi-a proclamat independenţa (1877), şi-a întregit teritoriul cu Dobrogea (1878), s-a proclamat regat (1881), a dobândit Cadrilaterul (1913) şi a devenit putere zonală.

În primul război mondial România a luptat alături de Antanta, iar la terminarea războiului statul român şi-a alăturat ţinuturile româneşti aflate sub dominaţia imperiilor vecine: Transilvania, Bucovina, Banatul şi Basarabia. Astfel a fost creat statul naţional unitar român, numit şi „ROMÂNIA MARE”, asupra căruia s-au repezit pentru a-l dezembra: Uniunea Sovietică (Rusia şi Ucraina), Ungaria, Bulgaria şi Cominternul.

De la începutul existenţei sale, acţiunile subversive privind dezmembrarea Romîniei au fost integrate în aşa-numita „teorie a conspiraţiei”.Din anii 20-30 ai secolului trecut au existat planuri de distrugere a integrităţii teritoriale şi a unităţii naţionale. În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Cominternului a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 1 septembrie 1940 Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste, prin dictatul de la Viena, jumătatea de nord-vest a Transilvanei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

Astfel, România s-a aflat în pragul dispariţiei de pe harta Europei. În consecinţă, a fost obligată să se subordoneze Germaniei naziste, să participe la războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, apoi să participe sub comandament german la încleştările îngrozitoare de la Stalingrad, Cotul Donului, Caucaz şi Crimeea, să se alăture coaliţiei Naţiunilor Unite şi să lupte alături de armata sovietică pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, dar, mai ales, să suporte consecinţele înfrângerii.

La tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, România a fost socotită ţară învinsă, intrând în sfera de influenţă sovietică, obligată să plătească mari despăgubiri de război, să pună la dispoziţia Uniunii Sovietice resursele solului şi subsolului şi să accepte un regim politic similar cu cel din Uniunea Sovietică.

România a parcurs perioada postbelică între obedienţa faţă de Kremlin, de teamă de represalii, strădania de a supravieţui şi încercarea de a ieşi de sub tutela sovietică. În anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa asupra căruia s-a produs o agresiune şi i-a fost răşluită o bucată din teritoriu.

În anii 60 ai secolului trecut, sovieticii au pus la cale un plan subversiv de destrămare a României, exprimat în aşa-numitul „Plan Valev”.Acesta a fost un proiect de organizare economică a ţărilor cu regimuri comuniste est-europene, care a prevăzut specializarea economiilor acestora pe anumite ramuri de producţie. În privinţa României, s-a preconizat alcătuirea unui „complex economic interstatal”în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Aceste teritorii urmau să devină Complexul de producţie interstatal al Dunării de Jos”, specializat în cadrul comunităţii ţărilor socialiste în petro-gazo-chimie şi în unele ramuri ale construcţiei de maşini...în agricultura irigată intensiv profilată pe cereale, legume, viticultură şi în ramuri ale industriei alimentare. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României, în cap cu Gheorghiu-Dej, au reacţionat violent.

Drept consecinţă, în aprilie 1964 conducerea politică statului român a alcătuit „Declaraţia de independenţă”faţă de Moscova, iar noul şef al statului, Nicolae Ceauşescu, a continuat demersurile, pe toate planurile, pentru ca România să-şi câştige independenţa. Cu mari eforturi umane, materiale şi financiare, România şi-a câştigat independenţa în martie 1989, când a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere. În acel context, conducătorii despotici ai Kremlinului au considerat că această „dizidenţă”în cadrul lagărului socialist trebuie înlăturată. Astfel, şi-au dat mâna frăţeşte”cu cei ai Occidentului democratic, pentru a destrăma un sistem politic pe care ei l-au creat, în deplină frăţietate şi prin consens, la terminarea celui de-al doilea război mondial.



1. Romînia intrată şi ieşită din „cotitura istorică”



1.1. Tranşarea României la Malta (2-3 decembrie 1989)

Spre sfîrşitul anului 1989, Mihail Gorbaciov a zburat din Kremlin spre Occident, pentru a convinge liderii de acolo că este de acord cu schimbarea lumii sale (adică U.R.S.S. şi statele-satelit) după model occidental. Între 25-26 noiembrie 1989 a discutat cu preşedintele Franţei,Francois Mitterand, iar la 1 decembrie 1989 a avut o întîlnire istorică, la Vatican, cu Papa Ioan Paul al II-lea. În zilele de 2-3 decembrie 1989, urmare a invitaţiei preşedintelui american George Bush s-a întâlnit cu acesta la Malta, la bordul vasului sovietic Maxim Gorki”.Convorbirile celor doi lideri, numite de Mihail Gorbaciov O cotitură istorică”,au avut un impact extraordinar asupra Europei răsăritene şi, în md deosebit asupra României.

Agenţiile internaţionale de presă au titrat atunci la unison că Gorbaciov schimbă istoria”. Într-adevăr, la Malta s-au delimitat sferele de influenţă, iar România a fost vîrâtă într-un vîrtej strategic care avea să schimbe destinul multor generaţii de români însetaţi de libertate. La Malta, George Bush şi Mihail Gorbaciov au semnat un document public referitor la reorganizarea Europei şi reîmpărţirea sferelor de influenţă. Însă, acesta a avut o anexă care conţinea o hartă secretă, cuprinzînd schimbările teritoriale care trbuiau să se producă în Europa în cadrul noii ordini europene (acesta a fost păstrat în secret!). Harta cuprindea noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea noilor interese strategice, proclamate după căderea blocului comunist.1
Harta dezmembrării României2
(Malta, decembrie 1989)

Harta consemna că:

- Scoţiadevenea independentă;

- o parte a Irlandei de Nord se unea cu Republica Irlanda;

- Bretania se desprindea de Franţa;

- Ţara Bascilor şi Catalunia se desprindeau de Spania;

- Italia se diviza în zona de nord şi zona de sud;

- Belgia se diviza în Flandra şi Wallonia;

- Cehoslovacia se rupea în două;

- Kaliningrad urma să fie o zonă autonomă în cadrul Rusiei;

- Kosovo se alipea Albaniei.

În ce priveşte ROMÂNIA:

- Transilvania devenea parte a Ungariei;

- actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprindeau de România şi deveneau o ţară a ţiganilor;

- partea vestică a Basarabiei revenea României;

- partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devenea zonă autonomă Dniester”în cadrul Ucrainei;

- peste România de sud-vest scria „ţigani”.

Se spune că organele de informaţii româneşti”au intrat în posesia hărţii secrete (unii afirmă încă în surdină că prin mijloace specifice, alţii cred că harta a fost scăpată din sertar”în mod deliberat, ca formulă de teroare preventivă la adresa României!).

Departamentul Securităţii Statului i-a prezentat şefului statului român, Nicolae Ceauşescu, prin generalul Iulian Vlad, un raport referitor la noul echilibru geopolitic pe continentul europeanşi redefinirea sferelor de influenţă”, la care ar fi anexat acea hartă încropită pe picior“ -, ca la Ialta în anul 1945! - şi adusă în ţară de către spionajul românesc” pe cărări necunoscute. Deci, Nicolae Ceauşescu ar fi văzut cu proprii săi ochi faptul că România urma să fie ciopârţită mai abitir decât în anul 1940: Oltenia şi o parte din Banat urma să se transforme în Ţara ţiganilor, Ardealul să fie înghiţit de Ungaria, iar o parte din Basarabia urma să se unească cu ce mai rămânea din România. Această tâlhărie, prin care s-a pus la cale sfâşierea şi dezmembrarea României l-a făcut pe Nicolae Ceauşescu să se opună cu încăpăţânare lui Mihail Gorbaciov şi să strige în disperare că România se află sub agresiunea conjugată a Occidentului şi Sovieticilor.

Mihail Gorbaciov s-a întors la Moscova, unde în 4 decembrie 1989 i-a convocat pe reprezentanţii statelor Organizaţiei Tratatului de la Var­şovia (Uniunea Sovietică, Cehos­lovacia, Ungaria, Bulgaria, Po­lo­nia, R.D. Germană şi România). Scopul declarat al convocării a fost informarea cu cele discutate la Malta, precum şi semnarea unei declaraţii comune prin care se recunoştea că invazia Cehoslovaciei din anul 1968 a fost o imixtiune în treburile interne ale altui popor, precum şi a unui angajament potrivit căruia pe viitor vor fi folosite numai mijloace politice pentru reglemen­tarea oricăror probleme”. Însă, Nicolae Ceauşescu, convins fiind că acolo se petrecea o farsă şi că urmează scoaterea sa din istorie, l-a înfruntat pe Mihail Gorbaciov, cerîndu-i: să retragă trupele din Cehoslovacia, să respecte adevărul privind neimplicarea Romîniei în invazia Cheoslovaciei în anul 1968 şi să coalizeze forţele pentru apărarea sistemului politic socialist în faţa ofensivei Occidentului capitalist.

Ce a urmat se cunoaşte, pentru că ecourile încleştărilor sângeroase de atunci încă nu s-au stins. Nicolae Ceauşescu şi regimul politic socialist au fost dărâmaţi în decembrie 1989, prin aşa-numita revoluţie română”, urmată de o bătălie pentru respectarea târgului făcut între Super-Puteri privind sferele de influenţă şi abandonarea României socialiste de către Uniunea Sovietică în braţele Occidentului capitalist.

Efectele pozitive şi negative ale acelui moment istoric se văd şi astăzi: România a rămas, deocamdată, întreagă din punct de vedere teritorial, cu preţul integrării în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană şi al cedării din atributele suveranităţii statului, dar zdrenţuită din punct de vedere politic, secătuită de resurse şi sfîşiată de corupţie în rândul clasei politice şi de şomaj mai ales în rândul tinerilor.

NOTĂ: Harta concepută la Malta a fost dată publicităţii abia în anul 1992 de către William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al S.U.A. în Afganistan), iar publicaţia franceză L′evenement de Jeudi”a arătat-o publicului larg în octombrie 1992.Se afirmă căspionul”român care a furnizat harta secretăcu mutilarea României la Malta a murit în accidentul aviatic de la Baloteşti din anul 1995!3

*

1.2. Ce s-a întîmplat cu prevederile hărţii?

Majoritatea evenimentelor preconizate s-au produs ori sunt pe cale de a se produce. Acestea s-au integrat într-un torent geostrategic şi un parteneriat ascuns între Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă, în pofida zgomotului de font”pe marginea unor inventate neînţelegeri între cele două Super-Puteri. Astfel:4

- Iugoslavia s-a divizat în urma unui şir de conflicte armate începînd cu anul 1990, când Germania a recunoscut independenţa Sloveniei şi Croaţiei;

-în anul 1991 a început războiul dintre sârbi şi croaţi, iar în anul 1992 războiul dintre sârbi şi bosniaci;

-în anul 1993 Cehoslovacia a dispărut paşnicde pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia;

- în anul 1999 N.A.T.O. a bombardat intens Serbia, pentru a o slăbi şi obliga la supunere faţă de Occident;

-în noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani (respectiv în anul 2017); acesta a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011; acesta s-a desfăşurat în anul 2014, dar nu a avut deocamdată rezultatul scontat!);

- în noiembrie 2007 flamanzii din Belgia au aprins scânteia scindării - deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor;

- în februarie 2008 Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea U.E. şi S.U.A (este posibil ca în curând să se unească cu Albania!);

- în vara anului 2009, guvernul italian condus de Silvio Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei;

- în anul 2009 locuitorii din mai multe zone ale provinciei Catalonia din Spania au participat la un referendum „simbolic”privind independenţa acestei regiuni faţă de guvernul de la Madrid;

- Armata Revoluţionară Bretonă - care activează de la începutul anilor 70 ai secolului trecut -, susţine „eliberarea bretonilor”(consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice)de sub „opresiunea franceză”.

*

Au trecut 25 de ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Deocamdată România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei, pentru ca apoi primească lovitura de graţie. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989, denumit democratic”, îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.



1.3. Cui foloseşte dezmembrarea României?



După căderea „cortinei de fier”, adică după terminarea declarativă a „războiului rece”, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat şi se vor mai fragmenta! România nu s-a unit cu Moldova de peste Prut pentru că n-au vrut germanii şi ruşii! Dezmembrarea Româneiei ar bucura Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi Uniunea Europeană.5

Ungariavisează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani”. Aceasta vrea o reeditare a celui de-al doilea Dictat de la Viena, drept pentru care face un lobbyintens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului„Ţinut Secuiesc”privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei. Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între naţionalism şi extremism. Orice persoană raţională poate observa că Budapesta doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc„cu mare durere în suflet”despre Tratatul de la Trianon.

Germaniaşi-a reactivat „Coloana a V-a”din ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.6Această ţară a contribuit la divizarea Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei, iar în prezent ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Pentru a asigura în Ungaria un standard de viaţă mai ridicat decât în Slovacia şi a face mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria, Germania a sporit ajutorul economic acordat Ungariei. De asemenea, după dezmembrarea Iugoslaviei, Croaţia şi Slovenia au intrat în sfera sa de interese economice, iar unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria se arată la orizont, fiind previzibilă dacă naţionaliştii ucraineni vor desfăşura „activităţi distructive”. România a fost luată în vizor, însă, din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Ucrainase teme de pretenţiile legitime ale statului român asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, precum şi Insulei Şerpilor. Dispariţia României actuale ar elimina o ameninţare la acest stat cu frontiere artificiale. Problema canalului Bâstroe, precum şi procesul privind delimitarea platformei continentale, indică natura relaţiilor româno-ucrainene. În plus, românii din Ucraina nu se bucură de drepturile pe care le are minoritatea ucraineană din România. În momentul de faţă Ucraina are probleme extreme de grele cu Rusia. A pierdut Crimeea, care a fost încorporată la Rusia, iar războiul civil din estul Ucrainei, în care se implică Rusia şi unele state occidentale menţine Ucraina în stare de alertă maximă, uitând de problemele litigioase pe care le-a creat României de-a lungul întregii sale existenţe.

Rusiadoreşte dezmembrarea României, întrucît urmăreşte recuperarea a ceea ce se mai poate din teritoriile pierdute prin dezmembrarea U.R.S.S., iar România constituie o piedică în realizarea acestui obiectiv. România doreşte reunificarea teritorială, prin alăturarea Moldovei de peste Prut şi are aliaţi puternici (U.E. şi N.A.T.O.), cu care Rusia nu doreşte o confruntare politico-militară directă. România este un cap de pod la dispoziţia S.U.A., ceea ce deranjează profund Rusia, iar în Republica Moldova unionismul românesc împiedică integrarea acesteia în Uniunea Vamală propusă de Kremlin. De aceea, Rusia încurajează pretenţiile teritoriale ale Ungariei vizavi de România. Încurajând Ungaria pe teme naţionaliste, Rusia loveşte în interesele S.U.A. şi distrage atenţia României de la unirea cu Republica Moldova. Deci, dezmembrarea României ar duce la dispariţia unui stat care incomodează planurile Rusiei.

Uniunea Europeană (U.E.) este o uniune economică şi politică compusă din 28 de state europene, cu o populaţie combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populaţia lumii.7Aceasta funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale independente şi interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internaţională şi poate încheia tratate. România a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, iar românii au câştigat libertatea de a circula fără vize în toată Europa. Însă, Uniunea Europeană a inventat euroregiunea - o formulă de cooperare sub-regională având drept scop declarat dezvoltarea coeziunii economice şi sociale a unor spaţii geografice transfrontaliere.8În fapt, nedeclarat, euroregiuneareprezintă o formă mascată de integrarecomunitară, întrucât implică zonele de frontieră ale statelor europene, elimină barierele vamaleşi obstacolele din calea fluctuaţiei forţei de muncăşi produce consecinţe perverse asupra integrităţii teritoriale a statelor membre.



2. Planuri şi scenarii concepute în Ungaria



2.1. Diversiuni prin formaţiuni politice şi paramilitare



Ungaria - stat membru N.A.T.O. şi U.E. -, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România, care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar. Dar, guvernanţii unguri au elaborat în ascuns şi au început să aplice, pe faţă, o strategie care utilizează toate tipurile de resurse pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitarecare să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secreteşi scenarii de ocupare fără violenţă a Ardealului.

Democraţia ungară permitefuncţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist. Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta - Mişcarea pentru o Ungarie mai bună(Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt Jobbik.9Acesta este un partid politic de extrema dreapta, care afirmă public şi zgomotos cămilitează, printre altele,pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare. Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că Jobbik”este un partid anti-imigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor(Sinti şi Roma) şi contra evreilor.

 În anul 2007, partidul Jobbika înfiinţat Garda Maghiară10(în maghiarăMagyar Gárda”, denumirea completă fiind Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület”, adică, pe româneşte Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii”). De la începutul existenţei sale, aceasta a fost o organizaţie de extrema dreapta, a folosit, simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. Garda” a fost considerată moştenitoarea Partidului Crucilor cu Săgeţidatorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád.

Liderii Gărzii Maghiareau declarat că doresc «să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual». Însă, datorită retoricii rasiste şi xenophobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar eururopean, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii. Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil 2 iulie2009 de către Curtea de Apel Budapesta.

NOTĂ:Garda Maghiară” a avut ecou şi în România. În Harghita, câţiva tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită Plutonul Secuiesc”. Garda Maghiar㔺i-a mai făcut cunoscută prezenţa în 1 decembrie2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României.



2.2. Plan secret de dezmembrare a Romîniei



 Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui Plan secret pentru anexarea Ardealului:11recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false.

În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale aşa-numitei clase politice româneşti”, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic”, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tokes, susţin că la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales, pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

- acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

- dobândirea dreptului de proprietateasupra a peste 60 % din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria,prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare;

- falsificarea Istoriei poporului român,a Istoriei Ungariei şi, mai ales, a Istoriei Ardealului, dând prioritate ungurilor şi prezentîndu-i pe români ca venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

- intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva Românieişi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

- pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

            NOTĂ: Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.

În acelaşi timp, Mass mediadin România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic”şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă, Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie s-a implicat în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.



3. Planuri şi scenarii ale minorităţii ungare din România



Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în România şi sunt cetăţeni ai statului român.



3.1. Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie”democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România(U.D.M.R.) -, alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar(PCM) -, care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară. Acestea se sprijină pe Mass-media de limbă ungară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei romîneşti se manifestă slobod în toată Romînia după dorinţă şi voinţă.

 Uniunea Democrată Maghiară din România (prescurtat U.D.M.R., în limba maghiarăRomániai Magyar Demokrata Szövetség”) este o organizaţie politică, fondată în 25 decembrie 1989 (după căderea regimului comunist) pentru a reprezenta interese ale comunităţii maghiare.12În anul 2007, aceasta a devenit membru a Partidului Popular European, deci se autodefineşte partid de centru-dreapta.

NOTĂ: U.D.M.R. este o organizaţie cu o platformă culturală, dar face politică, nefiind însă înregistrată în mod legal ca partid politic (conform Legii nr. 14/2003, cap. IV). Aceasta participă la alegerile locale şi generale în virtutea articolului 62 (2) al Constituţiei României şi în conformitate cu prevederile art.4, al.2 al Legii nr.68/1992, care asimiliează organizaţiile minorităţilor naţionale partidelor politice din punctul de vedere al procesului electoral. Are reprezentare parlamentară din anul 1990, iar europarlamentară din anul 2007 până în prezent.

U.D.M.R. se consideră reprezentantul comunităţii maghiare din România şi al intereselor secuimii”, acţionând atât pentru descentralizarea României, cât şi pentru crearea de autonomii teritoriale, cu toate că acest lucru este interzis de Constituţia României. Liderii săi susţin autonomia culturală, precum şi autonomia Ţinutului Secuiesc”. Pentru a-şi realiza scopurile, U.D.M.R. a candidat la Parlamentul European, fiind membru-asociat al Partidului Popular European (EEP) şi al grupului acestei organizaţii (EPPG) în Parlamentul European.

Din ianuarie 2008, în România funcţionează Partidul Civic Maghiar(PCM),13un partid de dreapta, care are înscrisă în program autonomia „Ţinutului Secuiesc”, precum şi obţinerea de „drepturi mai generoase pentru minorităţi”. Acest partid a fost înfiinţat de organizaţia Uniunea Civică Maghiară (UCM), creată în iulie 2003.14Este unduşman declarat al statului naţional unitar roman”, prin susţinerea separatismului teritorial pe criterii etnice, concret, al realizării autonomiei teritoriale a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”. În plan doctrinar, P.M.C. s-a situat, de la înfiinţare, pe linia segregaţiei, exclusivismului şi separatismului etnic, subordonându-şi acţiunile dezideratului înfăptuirii autonomiei teritoriale a comunităţii maghiare.

În ultima vreme, manifestările cu caracter antiromânesc, separatist, autonomist şi neorevizionist s-au intensificat şi s-au diversificat. P.C.M. eludează nedisimulat şi deschis legislaţia statului român, asumându­-şi postura de port-drapel al separatismului teritorial secuiesc prin care atentează la integritatea teritorială a României! Deviza P.C.M. este: „Vrem autonomia teritorială a Ţinutului secuiesc!”,liderii săi mizând pe faptul că statul român este slab şi că în România nimeni nu le poate face nimic.

 În 15 septembrie 2011, la Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrat Partidul Popular Maghiar din Transilvania,15fondat de europarlamentarul extremistLaszlo Tokes.Acesta este o formaţiune de dreapta care se ghidează după principii creştin-conservatoare şi autonomiste şi îşi modelează ideologia politică în sânul familiei partidelor europene de centru-dreapta. Se revendică din Partidul Naţional Maghiar, o formaţiune care a activat în România în perioada interbelică.

NOTĂ: Laszlo Tokes a declarat că „Centrul partidului nostru va fi în Ardeal şi nu în Bucureşti, cum este cel al UDMR-ului. Noi niciodată nu vom da explicaţii de la Bucureşti, că de ce nu se poate asta sau aia. Obiectivul nostru este reconstrucţia Ardealului, incluzând aici şi Ţinutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ţinutul Secuiesc este al secuilor“. Însă, eludează faptul că la ultimul recensământ oficial, nici măcar 1.000 de persoane nu s-au declarat secui. Nu se ştie unde a văzut Laszlo Tokes o ţară cu mai puţin 1000 de locuitori!

Despre acest partid cu caracter etnic, părerile sunt împărţite:16unii spu că se află în slujba stăpânilor de la Budapesta - aşa cum au declarat reprezentanţii UDMR! -, iar alţii susţin că este doar o „sperietoare” folosită de puterea politică de la Bucureşti pentru a-i controla pe ungurii din guvernul României. Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureşconsideră că acest partid constituit pe criterii entice este o abatere de la democraţie, având vădite tendinţe extremiste. De aceea, într-un comunicat transmis Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului României, a solicitat ca în perspectiva modificării Constituţiei să interzică funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice constituite pe criterii etnice, iar cu ocazia viitoarei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării să nu cedeze „presiunilor”interne şi externe din Ungaria, de formare a unor regiuni constituite pe baze etnice, „care să conducă la renaşterea experimentului stalinist de tristă amintire al Regiunii Autonome Maghiare”.17



3.2. Entităţi politico-administrative preconizate



a). Ţinutul Secuiesc

Ţinutul Secuiesc(în maghiarăSzékelyföld, cu scriere secuiască veche(probabil dacică!): , în germanăSzeklerland, în latinăTerra Siculorum) este - în accepţiunea istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate desecui(subgrup etnic cu o conştiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect şi, care cuprinde teritoriile fostelor scaune secuieşti. Teritoriile respective se găsesc inclus în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghitaşi Mureş.18

Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghitaşi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş -, important centru istoric, cultural, industrial, economic şi de educaţie.
Tîrgu Mureş a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş.
România şi Ţinutul Secuiesc”
(spărtura din tricolorul românesc”,
adulată de poporul din stradă”
la „zavera din decembrie 1989)

NOTĂ: Prima menţiune documentară privitoare la secui datează din anul 1116, în vremea regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131), când alături de pecenegi au format avangarda cavaleriei regatului Ungariei în bătălia de la Olsava. Deci, de la început, secuii”au fost un neam distinct de unguri!

În anul 1146, secuii”, alături de pecenegi, au făcut parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha împotriva markgraf-ului Heinirich al II-lea de Austria.

Ulteriorsecuii”au primit misiunea de a consolida şi apăra fortificaţiile de graniţă numite „palisade” (ung. Gyepű), numite şi „prisăci”. În consecinţă, grupuri de „secui” au fost deplasate treptat, din câmpia Tisei şi Bihor, concomitent cu avansarea hotarelor regatului Ungariei, spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Astfel,„secuii” au fost colonizaţi în sistemul de prisăci”medievale de-a lungul graniţei de sud-est a voievodatului Transilvaniei.

În secolul al XVI-lea a fost creată dieta Dieta Transilvaniei (Ardealului), în care au intrat reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni privilegiate - ungurii, saşii şi secuiii -, precum şi ai religiilor recepte - romano-catolică, evanghelic-lutherană, reformatăşi, mai târziu, cea unitariană. Şedinţele „Dietei” au fost ţinute în mai multe localităţi, de cele mai multe ori în oraşe sau târguri din zona centrală a Transilvaniei, aşezate pe lângă cele mai importante drumuri. În acest sens, oraşul-cetate Târgu Mureş a ocupat un loc de frunte. Locul de adunare a „stărilor ardelene” s-a stabilizat într-o oarecare măsură la Alba Iulia de abia la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Unităţile de administrare judecătorească ale „secuilor”au fost„scaunele secuieşti”, menţionate începând cu deceniul al treilea al secolului al XIV (iniţial şapte, apoi cinci, prin contopirea a Trei Scauneîn unul singur). Acestea s-au întins pe mare parte din actualele teritorii ale judeţelor Covasna şi Harghita, precum şi în partea de mijloc a actualului judeţ Mureş. În afara acestei zone, „scaunele secuieşti” au cuprins şi câteva localităţi din judeţele Alba şi Cluj (între Turda şi Vinţu de Sus, care au ţinut de Scaunul Secuiesc al Arieşului), trei comune din judeţul Neamţ (Bicaz-Chei, Bicazu Ardelean şi Dămuc), precum şi o comună din judeţul Bacău (Ghimeş-Făget), incluse prin reforma administrativ-teritorială din anul 1968 în cele două judeţe moldovene. În anul 1764, „secuii”s-au împotrivit încorporării în nou înfiinţatele regimente grănicereţti secuieşti ale graniţei militare, fiind masacraţi de trupele imperiale habsburgice la Siculeni (numit şi Siculicidium).

La 1 ianuarie1845a fost desfiinţat judeţul Săcuieni (Saac) din Ţara Românească, a cărei reşedinţă s-a aflat iniţial la Urlaţi. Numele judeţului s-a tras de la populaţia secuiască venită din Ardeal, care s-a amestcat cu românii localnici. Judeţul Săcuieni(Saac) a fost împărţit între judeţele Prahova(cea mai mare parte) şi Buzău(partea de est).

În anul 1876, odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, „scaunele secuieşti” au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate patru comitate (vármegyék). În Proiectul de reorganizare a Austro-Ungariei, intitulat Statele Unite ale Austriei Mari, publicat în anul 1906de Aurel C. Popovici, s-a prevăzut că „Scaunele secuieşti” urmau să constituie una din cele 15 „ţări” alcătuitoare ale confederaţiei. În prezent, teritoriul fostelor „scaune secuieşti” nu are un statut administrativ deosebit de ţinuturile istorice româneşti, deci are administraţie publică de tip judeţean.

Refacerea Ţării Secuilor” este o himeră, întrucât la recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România. Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui”şi numaghiari”. Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care este numărul declarat al secuilor”, ci doar almaghiarilor”. În anul 2003 a fost înfiinţat aşa-numitul Consiliu Naţional Secuiesc- autodefinit ca organizaţie care promovează drepturile secuilor din România. Acesta a iniţiat o acţiune care are drept scop crearea unei regiuni autonome secuieşti,afiliată la Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic al minorităţilor maghiare din Slovacia, Serbia, Ucraina, România şi Croaţia.

NOTĂ: În februarie 2007, Consiliul Naţional Secuiesc a organizat un sondaj de opinie în vederea obţinerii autonomiei fostelor scaune secuieşti, desfiinţate de autorităţile regale ungare în anul 1867. În presă, acel sondaj de opinie a fost prezentat, uneori în mod greşit, drept referendum”, fără să fi fost referendum real. Autorităţile române au declarat că acest act nu ar fi ilegal, dar este la limita extremă a legii” (organizarea şi desfăşurarea referendumului putând fi reglementate numai prin legi organice, conform Constituţiei României. Aceeaşi poziţie a avut-o aşa-numita clasă politică din România, inclusiv UDMR.

La 1 iunie 2011, în Bruxelles s-a deschis Biroul de Reprezentanţă al Scaunelor secuieşti”, cu sediul în Casa Regiunilor Maghiare. La 2 iunie 2011, europarlamentarii UDMR au organizat o recepţie în clădirea Parlamentului European din Bruxelles. Ministrul român de externe, Teodor Baconschi, a explicat că la Bruxelles se înregistrează numai unităţi teritorial-administrative existente şi recunoscute ca atare. El a reamintit ca M.A.E. român a cerut ca niciun oficial ungar să nu participe la evenimentul de inaugurare a Reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc”şi l-a convocat pe ambasadorul Ungariei, căruia i s-a transmis un mesaj, astfel încât autorităţile de la Budapesta să ia notă de rezerva fermă a părţii române.

NOTĂ: Poziţia mai hotărîtă a autorităţilor române a determinat trecerea la defensivă a iniţiatorilor proiectelor vizînd Ţinutul Secuiesc”, explicînd că ei nu îşi doresc independenţă, ci doar autonomie. Presa a informat că, la ultimul marş pentru susţinerea autonomiei, Marele marş al secuilor (octombrie2013), au participat peste 100.000 de persoane; printre mesajele transmise de ei s-au numărat următoarele: „Vrem autonomie, nu independenţă”; „Ţinutul Secuiesc, cealaltă faţă a României”; „România este şi ţara noastră”; „Autonomia nu înseamnă independenţă, înseamnă eficienţă”.

Însă, U.D.M.R., prin Kelemen Hunor, vicepremier şi ministru al culturii în guvernul României, a prezentat oficial guvernului român proiectul de autonomie pentru Ţinutul Secuiesc”. Potrivit proiectului, ţinutul va avea preşedinte şi propriul patrimoniu.19În art.1 al proiectului se stipulează că: Ţinutul Secuiesc să se constituie ca o regiune autonomă avînd personalitate juridică în cadrul statului unitar şi indivizibil Romînia şi va cuprinde judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”.


b). Partium

Partium(lat.Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei) se referă la teritoriul din afara Transilvanieipropriu-zise, recunoscut în anul 1541de sultanul Soliman Magnificulca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand.20În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya -, Ioan Sigismund Zápolya-, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”,adică principe al Transilvanieişi al părţii din Regatul Ungariei. Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitateleMaramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severinşi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.


În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioarşi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partiuma fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianondin anul 1920, regiuneaPartiuma fost divizată între Regatul României, Cehoslovaciaşi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partiumse referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălajşi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihardin Ungariaşi din regiunea Transcarpatiadin Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii Partium” a strîns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.21

NOTĂ: Deputatul U.D.M.R., Attila Cseke, a susţinut că regiunea Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară penoua hartă a României,22întrucît este o zonă, o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună, în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.



4. Caii troieni”a Ungariei şi Germaniei



Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat,„Liga Transilvania Democrat㔺iAsociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg). În spatele acestora se află guvernele Ungariei şi Germaniei.



4. 1. Liga Transilvania-Banat

Această ligă a fost creată în martie 2002 de către un anume Sabin Gherman (absolvent al facultăţii la Craiova, în capitala Olteniei!) autodeclarat „român”, dar duşman al românilor de dincolo de Carpaţi.Acesta a ieşit în lumina reflectoarelor prin articolul „M-am săturat de România”,23fiind folosit de duşmanii României pentru a argumenta că dezmembrarea României este cerută nu numai de către minorităţile etnice din Transilvania, ci şi de către românii neaoşi de acolo.24

Înfiinţarea mişcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că iniţiatorul ei ar dori separarea Transilvanieide România. La jumătatea lunii octombrie 2002, Sabin Gherman a depus, la Tribunalul Municipiului Bucureşti(TMB), actele de înregistrare a Ligii Transilvania-Banat ca partid politic. Însă, instanţele bucureştene au refuzat înregistrarea formaţiunii ca partid politic, iar iniţiatorul ei a chemat în judecată statul român la CEDO. Neavând sorţi de izbândă, în martie2004, Liga Transilvania-Banata fuzionat cu Partidul Popular Creştin(în acel moment Liga avea 28.000 de membri!).

În prezent, Sabin Ghermanface propagandă antiromânească, secesionistă, la posturile de televiziune „Transilvania life” şi „Look TV”, patronate de Arpad Paszkany şi dirijate ocult de la Budapesta.Pentru el, doar românii ardeleni - de fapt „ardelenii români”, fiindcă în viziunea lui „ardelenii reprezintă un popor”- sunt de o calitate superioară, restul românilor din alte zone fiind „resturi”,în sensul de deşeuri. Conform teoriilor acestui „ardelean gherman”, oltenii, moldovenii, dobrogenii şi bucureştenii (numiţi zeflemitor „mitici”) sunt nişte români inferiori celor din Ardeal şi Banat, fiindcă nu au avut cinstea să se „civilizeze”sub cizma austro-ungară şi nici onoarea să slugărească ungurilor care-i umileau şi persecutau pe românii transilvăneni.



2.Liga „Transilvania Democrată”

Liga respectivă a fost înfiinţată - potrivit fondatorilor acesteia -, pe fondul îngrijorării resimţite privind pierderea treptată a identităţii de transilvănean”, precum şi ca o consecinţă a aplicării unei asimilări şi omogenizări cu urmări nefaste asupra rânduielilor locale multiseculare.25Principalul scop al Ligii este de a păstra, atât cât a mai rămas din identitatea membrilor ei, legitimată în mod evident de multiculturalismul local, religii, tradiţii, istorie şi geografie regională foarte diferite de restul ţării”. Printre fondatori se numără un anume Mircea Dăian(maghiaro-sas), fost tâmplar din Mediaş, care a stat mai mulţi ani în Germania, apoi s-a întors în Transilvania, aducând cu el un steag al „Transilvaniei independente”, pe care l-a „procurat”din Germania (numai el ştie de unde şi cum!), cu care face propagandă secesionistă şi revanşardă.

MembriiLigii”percep „transilvănismul”ca un fenomen cultural, economic şi social, întrucît o mare parte a societăţii din regiunea transilvană”resimte o presiune continuă din partea „Centrului”. Aceştia şi-au propus să promoveze o perspectivă asemănătoare şi pentru alte regiuni din România, respectiv Banat, Oltenia, Dobrogea, Bucovina şi chiar Moldova şi Muntenia. Ei cred că autonomia nu va putea fi obţinută doar de secui”, sau demaghiari”, iar la obţierea autonomiei ar trebui să se implice şi românii, alături de unguri şi saşi.

Acest Mircea Dăian,- pretins om de afaceri, fiindcă şi-a creat o firmă minusculă, care construieşte case de lemn -, administrează o pagină de Facebook, unde propagă „transilvanismul”prin diverse obiecte promoţionale (brelocuri, tricouri, steaguri, autocolante),26iar lozinca lui esteAutonomie pentru Ardeal!”El este prezent la acţiuni cu caracter revizionist, alături de iredentiştii unguri.27De asemenea, propagă în mod violent independenţa”Transilvaniei, agitând la competiţiile sportive la care participă ca spectator aşa-zisul steag transilvănean”, confecţionat în Germania, precum şi alte insemne cu mesaje „transilvaniste”, secesioniste.

Precum se vede, pe „SteagulTransilvaniei” culorile Tricolorului românesc sunt inversate, iar vulturul german domină centrul (semantic sinonim controlului). Cele 7 oraşe transilvane, vizate de secesionişti sunt simbolizate de 7 turnuri/cetăţi (precum în stema principilor din familia Bathory).





4.3. Asociaţia „Drum Nou”

În luna martie 2013, în Făgăraş a luat fiinţă Asociaţia Neuer Weg” (Verein Neuer Weg”). Aceasta are drept scop declarat protecţia mediului înconjurător, a patrimoniului construit, a drepturilor civile, a valorilor regionale şi europene. În conducerea asociaţiei se află câţiva saşi veritabili, precum şi doi saşi încuscriţi cu români - Willy Schuster şi Erwin Albu. Asociaţia patronează site-ul „Neuer Weg”(„Drum nou”), urmaş al cotidianului apărut în 13 martie 1949 la iniţiativa Comitetului Antifascist German. Publicaţia respectivă susţine aşa-numita doctrină a transilvănismului”, deci dezmembrarea României, publicînd articole cu tentă antiromânească şi regionalist-extremistă.28Aşa-zişii „transilvanişti” agită spiritele pentru desfacerea României în „regiuni istorice”, la loc de frunte punând Transilvania.

Ultima mare întrunire a membrilor acestei asociaţii a avut loc la Sibiu, în 28 decembrie 2013,29iar Willy Schustera adoptat următorul slogan trilingv cu referire la Transilvania: „Ne luăm ţara înapoi!” / „Visszavesszük az országot! /Wir holen uns unser Land zurück”). Acest slogan a apărut şi în alte publicaţii care sprijină acţiunile asociaţiei, iar liderii acesteia au instituit titlul de „ardeleanul anului”pentru autonomişti, revizionoşti sau secesionişti.30Aceştiapromovează la vedere ideile secesioniste, care au drept scop dezmembrarea României, purtând cu ei acelaşi steag pe care-l poartă şi reprezentantul Ligii„Transilvania Democrată”.



5. Construcţii comunitare ale Uniunii Europene (Euroregiunile)



În noul context geopolitic, în limbajul de specialitate au apărut expresii precum zone transfrontaliere”şi euroregiuni de cooperare transfrontalieră”.Astfel, în cîţiva ani România a fost înconjurată pe tăcute, la vedere sau ocult, pe toate laturile sale de aşa-numitele zone transfrontaliere aferente României”şi euroregiuni de cooperare transfrontalieră cu participare românească.31

*

5.1. Euroregiuni la frontiera de vest şi nord-vest a Romîniei



a)Euroregiunea „Carpatica”

Începând cu anul 1992, la iniţiativa Ungariei s-a constituit prima euroregiune de cooperare transfrontalierăla nivelul fostelor state socialiste. Aceasta a fost denumită Euroregiunea „Carpatica”,fiind grefată pe structura „Bazinului Carpatic” -, un concept introdus în circulaţie după Tratatul de pace de la Trianon, pentru a desemna fosta Ungarie Mare. Factorul-liant al cooperării euroregionale s-a dorit a fi moştenirea comună austro-ungară, reflectată, care s-ar reflecta asupra unei infrastructuri unitare, dar mai ales prezenţa populaţiei maghiare în toate zonele naţionale componente.

Euroregiunea„Carpatica”a început să funcţioneze la 14 februarie 1993, la Debreţin, în cursul unei reuniuni a miniştrilor de externe şi a reprezentanţilor administraţiilor locale din 5 ţări, respectiv România, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Ucraina,32care se întâlnesc în Europa Centrală, într-o zonă rurală montană, aşezată de-a lungul lanţului Munţilor Carpaţi şi în bazinul rîului Tisa.33Potrivit legislaţiei române, colectivităţile, autorităţile sau organismele desemnate să exercite funcţiile regionale sunt, consiliile judeţene şi consiliile locale. Organismul de conducere a euroregiunii este Consiliul Euroregiunii Carpatica, compus din reprezentanţi ai ţărilor membre şi condus de un preşedinte. Acesta are rolul de a decide asupra strategiei euroregiunii, precum şi asupra problemelor de interes pentru întreaga euroregiune.

Precum se observă, Euroregiunea„Carpatica” a fosttransformată în timp într-o veritabilă structură teritorială de nivel macroregional, avînd o suprafaţă de aproximativ 162.000 kmp şi o populaţie de aproximativ 15 milioane de locuitori.34
Iniţiatorii ei au dorit şi au încercat să impună drept centru-direcţional zona Oradea-Debreţin, din motive comunitare, însăveritabil mozaic etnic din care este formată euroregiuea a arătat în curînd că structura şi obiectivele ei nu sunt viabile.


În prezent, aceasta cuprinde, cel puţin teoretic, judeţele Satu Mare, Maramureş, Bihor, Sălaj, Botoşani, Suceava, Harghita (judeţ primit în anul 2000!)din România(cu următoarele centre polarizatoare: Satu Mare, Baia Mare, Oradea, Zalău, Botoşani, Suceava, Miercurea Ciuc); judeţele Borsod-Abaúj-Zemplén, Szabolcs -Szatmár-Bereg, Hajdú-Bihàr, Heves, Jász-Nagykun-Szolnok din Ungaria(cu următoarele centre polarizatoare: Debrecen, Miskolc, Eger, Szolnok, Békéscsaba, Nyiregyháza); judeţele Dolno-Ślaskie din Polonia (cu următoarele centre polarizatoare: Krosno, Przemysl, Rzeszow, Tarnow; judeţele Košice, Prešovdin Slovacia (cu următoarele centre polarizatoare: Bardejov, Kosice, Presov); judeţele Ujgorod, Ivano-Francovsk, Lvov, Cernăuţi din Ucraina (cu următoarele centre polarizatoare: Ujgorod, Lvov, Ivano-Francovsk, Cernăuţi).

În evoluţia acestei euroregiuni au apărut şi se menţin, inevitabil, tendinţe de fragmentare: pe de o parte pe criterii identitare, iar pe de altă parte, ca urmare a nucleelor de cooperare transfrontalieră care au indus vectori preferenţiali de cooperare şi implicit apariţia unor euroregiunimai mici şi viabile, „incluse” în această euroregiune. Dintre acesta se remarcă: Slana-Rimavasau Kosice-Miskolc de la frontiera slovaco-ungară şi Bihor-Hajdu Bihar,axată pe axa de cooperare Oradea-Debrecen au spart ulterior unitatea Euroregiunii„Carpatica”.Acestea, precum şi alţi factori pun sub semnul întrebării viabilitatea euroregiunii „Carpatica”.

            

b). Euroregiunea„Dunăre-Criş-Mureş-Tisa” (DKMT)

În anul 1997, la frontiera de vest a României a mai apărut o euroregiune intitulată Euroregiunea„Dunăre-Criş-Mureş-Tisa”(ung. Duna-Körös-Maros-Tisza;sârb. Dunav-Kriš-Moriš-Tisasau Дунав-Криш-Мориш-Тиса, cu denumirea uzuală DKMT). Aceasta a fost înfiinţată la Szeged, în Ungaria, în 21 noiembrie 1997, de către judeţe din România, Ungariaşi Serbia, cu aprobarea guvernelor ţărilor respective, ca regiune europeană de colaborare transfrontalieră”.35

În componenţa acesteia intră judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş din România (centre polarizatoare: Arad, Deva,  Hunedoara, Reşiţa, Caransebeş, Timişoara); comitatele Bács-Kiskun, Békés, Csongrád, Jász-Nagykun-Szolnok din Ungaria (centre polarizatoare Bék­és, Jász-Nagykun-Szolnok, Csongrád, Bács-Kiskun); provincia autonomă Voivodina din Serbia.36 Euroregiunea are o suprafaţă de aproximativ 72.000 km pătraţişi un număr de peste 5 milioane de locuitori.


Obiectivele cooperării stabilite de către semnatari se referă la dezvoltarea şi lărgirea colaborării între comunităţile şi autorităţile locale în domenii precum economia, educaţia, cultura, ştiinţele şi sportul. Scopul declarat a fost sprijinirea regiunii în procesul de integrare europeană. Principalul organ de decizie este Adunarea generală, formată din conducătorii instituţiilor administrative din regiune. Aceasta este şi organul de pregătire, coordonare şi de decizie strategică a cooperării. În fiecare an, la ultimul sfârşit de săptămână din luna mai, la obeliscul Triplex Confinium, aflat la punctul de întâlnire a graniţelor dintre Ungaria, România şi Serbia, se organizează Zilele Euroregiunii DKMT. Cu această ocazie, temporar, se deschid frontierele şi, de regulă, se întruneşte adunarea generală.  Preşedintele în exerciţiu este ales de către adunarea generală pe o durată de un an din rândul preşedinţilor organizaţiilor membre. Euroregiunea DKMT îşi asumă un rol activ şi în organizaţiile internaţionale, ea fiind membră în Asociaţia Regiunilor Frontaliere din Europa.

În prezent Euroregiunea DKMTse face tot mai mică,37fiind pusă în pericol de dizolvare. Membrii ei încep să se retragă, întrucât nu mai au fonduri financiare pentru a-şi susţine poziţia în această structură de integrare europeană. Principala restricţie cu care se confruntă rezultă din cadrul diferit de cooperare cu Serbia. În momentul de faţă, frontiera sârbă este relativ greu permeabilă, fiind percepută ca o frontieră dintre Uniunea Europeană şi un fost spaţiu ex-iugoslav, caracterizat printr-un grad mare de instabilitate politică şi criminalitate organizată.

NOTĂ: La sărbătoarea euroregiunii Dunăre - Criş - Mureş - Tisa, care a avut loc în luna mai 2011, Ungaria a cerut, oficial, diminuarea cotizaţiei către DKMT. Cererea a fost lansată de mai multe localităţi membre, pentru care suma de 1.000 de euro, cotizaţia anuală, reprezintă o cheltuială nedorită. Solicitarea ungurilor a vienit după ce, în urmă cu doi ani, împreună cu sârbii, românii au suspendat calitatea de membru în Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa a municipiului ungar Békéscsaba. Decizia, votată în unanimitate în Adunarea Generală a euroregiunii a avut la bază faptul că autorităţile din Békéscsaba nu au mai disponibilizat bani, trei ani de zile la rând, pentru plata cotizaţiei de membru în asociaţie. Între timp, în anul 2010 din asociaţie a ieşit, şi judeţul Hunedoara, pe motiv că de la începutul existenţei euroregiunii, a fost unul dintre judeţele care nu au prea beneficiat de finanţări sau proiecte, care ajungeau mai ales în zona de graniţă.

*

În concluzie, zona transfrontalieră româno-ungară este privită de România ca o poartă de deschidere către Vest, către structurile europene şi euro-atlantice, în vreme ce autorităţile de la Budapesta o privesc ca pe o punte de legătură cu comunităţile maghiare din Transilvania. De aceea, această zonă transfrontalieră a fost întărită doar acolo unde autorităţile ungare au întrevăzut posibilitatea de a-şi realiza scopul propus iniţial: pătrunderea pe cale paşnică în Ardeal De aceea, în anul2002 s-a înfiinţat regiunea transfrontlieră Bihor - Hajdu-Bihár, cu o suprafaţă de 13.755 kmp, care cuprinde judeţul Bihor din România (oraş polarizator Oradea) şi judeţul Hajdu Bihar din Ungaria (oraş polarizator Debrecen).



5.2. Euroregiuni la frontiera de est şi nord-est a Romîniei



În anul 1998, România a adoptat Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România,elaborată după modelul Consiliului Europei. Aceasta prevede că unul dintre obiective este „stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaţionale, la care România este parte”.

Potrivit arhitecţilor Uniunii Europene, la graniţa estică a României, Prutul se configurează tot mai pregnant ca o graniţă relativ stabilă a Uniunii Europene. Această graniţă va trebui să facă faţă unor noi provocări determinate de ambivalenţa dintre restricţiile necesare unei cât mai bune „filtrări”a fluxurilor transfrontaliere care bat la porţile estice ale Uniunii Europene şi configuraţia etnică, caracterizată prin omogenitatea românilor pe ambele maluri ale Prutului. În acest context, au fost concepute trei euroregiuni de cooperare transfrontalieră, circumscrise axei transversale a Prutului. Celor trei euroregiuni li s-a impus o redimensionare a cadrului de cooperare, în care s-a pus accent atât pe îmbunătăţirea micului trafic de frontieră pe baza afinităţilor etnice, culturale şi chiar de sânge a populaţiei de pe cele două maluri, cât şi pe controlul riguros al traficului către ţările Uniunii Europene.                              

a). Euroregiunea „Dunărea de Jos”

În timpul reuniunii preşedinţilor României, Republicii Moldovaşi Ucrainei, din 4 iulie 1997, organizată la Ismail (Ucraina) au fost trasate viitoarele direcţii ale cooperării transfrontaliere dintre cele trei state, prin semnarea Acordului de cooperare trilaterală. Ea a reprezentat concretizarea primei trilaterale regionale”la care România a participat ca ţară fondatoare. Aceasta s-a numit Euroregiunea „Dunărea de Jos”,38înfiinţată la 14 august 1998,în cadrul unei ceremonii oficiale desfăşurate la sediul Consiliului Judeţean Galaţi, cu participarea autorităţilor locale din judeţele Galaţi, Brăila şi Tulcea din România, regiunea Odessa şi raionul Reni din Ucraina, precum şi raioanele Cahul şi Vulcăneşti din Republica Moldova.

Euroregiunea „Dunărea de Jos”are o suprafaţă de aproape 54.000 kmp şi se compune din judeţele Galaţi, Brăila, Tulcea din Romînia (cu centrele polarizatoare Galaţi, Brăila, Tulcea); Cahul din Republica Moldova (cu centrul polarizator Cahul) şi Odessa din Ucraina (cu centrul polarizator Odessa).Timp de 10 ani activitatea euroregiunii a fost limitată legislativ, funcţionând ca asociaţie fără personalitate juridică, cu sediul la Galaţi.
În vederea adaptǎrii la contextul creat de dobândirea de cǎtre România a statutului de stat membru al Uniunii Europene şi a valorificării posibilităţilor oferite de structurile de finanţare externe, aceasta şi-a reformat cadrul organizaţional, căruia i-a conferit personalitate juridicǎ de naţionalitate românǎ.39


Astfel, în anul 2008, la împlinirea unui deceniu de existenţă a euroregiunii, s-a luat hotărârea constituirii Asociaţiei de Cooperare Transfrontalieră (ACT) a Euroregiunii „Dunărea de Jos. Asociaţia are ca membri fondatori: Consiliul Judeţean Galaţi, Consiliul Judeţean Tulceaşi Consiliul Judeţean Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odesa, Administraţia Regională de Stat Odessa şi Consiliul raional Reni din Ucraina. Aceasta are sarcina de a sprijini dezvoltarea durabilă a unităţilor administrativ teritoriale care o alcătuiesc, prin extinderea colaborării între membri şi dezvoltarea relaţiilor avantajoase în cadrul tuturor domeniilor de interes comun.

Euroregiunea Dunărea de Jos”este axată pe probleme de educaţie, ştiinţă şi cultură, punând accent îndeosebi pe protecţia minorităţilor naţionale dincolo de frontiere şi pe lupta pentru rezolvarea problemelor etnice. Fiind constituită din regiuni periferice, aceasta nu dispune de mijoace financiare suficiente pentru promovarea dezvoltării economice, nefiind susţinută în mod corespunzător de guvernele satatelor implicate.



b) Euroregiunea „Prutul de Sus”

La 22 septembrie2000în municipiul Botoşani(România) a fost semnat acordul privind înfiinţarea Euroregiunii „Prutul de Sus”, ca structură administrativă de cooperare transfrontalieră între România, Republica Moldovaşi Ucraina,40cu o suprafaţă de 43.000 kmp.Fondatorii acesteia au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţele Botoşanişi Suceavadin România(cu centrele polarizatoare Botoşani şi Suceava), judeţeleBălţişi Edineţdin Republica Moldova(cu centrele polarizatoare Bălţi şi Edineţ) şi judeţele Cernăuţi şi Ivano-Frakisvsk din Ucraina(cu centrele polarizatoare Cernăuţi şi Ivano-Frakisvsk). Până la sfârşitul anului 2000s-au desfăşurat îndeosebi activităţi administrative: au fost definite structura organizatorică, simbolistica, statutul, domeniile economice şi sociale prioritare şi mecanismele de colaborare.

NOTĂ: Fiind regiune transfrontalieră româno-moldo-ucraineană, există deosebiri faţă de euroregiunile Europei de Vest, care sunt destinate pentru a promova dezvoltarea economică în regiunile periferice. Primele dificultăţi reale au apărut în perioada 2004-2005 pe fondul tulburărilor post-electorale din Ucraina, când euroregiunea a încetat practic să mai funcţioneze. Activitatea a fost reluată abia în a doua jumătate a anului 2005, însă nu s-au realizat scopurile pentru care au fost înfiinţată euroregiunea.

În contextul intervenţiei armate ruse în Ucraina din anul 2014, acest proiect de colaborare transfrontalieră ar putea fi folosit şi în alte scopuri decît cele iniţiale. Cele trei state partenere sunt convinse că euroregiunea poate servi la interconectarea României cu Republica Moldova şi cu Ucraina pe infrastructura de energie electrică şi gaze naturale, la conectarea cu Euroregiunea „Dunărea de Jos”, precum şi la resuscitarea unor oportunităţi mai vechi privind coridoarele de transport.

Deocamdată, impactul euroregiuniieste mic, funcţionarea acesteia fiind grevată de dificultăţi şi controverse între membrii ei. Se observă lipsa de comunicare dintre autorităţi, precum şi dificultăţile de accesare a banilor europeni. Proiectele comune depind în mare măsură de ţările donatoare şi de organizaţii, în special de fonduri europene. Însă, situaţia economică a celor trei ţări componente a condus la lipsa reciprocă de atractivitate şi a limitat posibilităţile de desfăşurare a unor proiecte economice reciproce. La acestea se adaugă probleme legate de birocraţie şi corupţie, monedele naţionale diferite, legislaţii neconcordante, lipsa de concepte clare şi strategii de reformă sau dezvoltare economică, taxe vamale mari, preţuri ridicate pentru transport, reglementări fiscale inadecvate, lipsa de concurenţă reală pe piaţă.

Republica Moldova se află într-o situaţie mai dificilă, întrucât are capacităţi modeste de elaborare, promovare şi implementare a proiectelor de cooperare transfrontalieră, Ucraina nu doreşte să ajute Moldova, iar România nu este capabilă să facă acest lucru. Autorităţile ucrainene consideră nesatisfăcătoare rezultateleunificării trilaterale”, întrucât România s-ar fi folosit de influenţa sa la Bruxelles şi a acaparat pentru propriile proiecte mare parte a surselor financiare acordate de către Uniunea Europeană.



c)Euroregiunea Siret-Prut-Nistru”

La 18 septembrie 2002, la Iaşi a fost semnat Protocolul cooperării transfrontaliere a Euroregiunii Siret-Prut-Nistru”.41Aceasta are o suprafaţă de aproximativ 32.000 kmp, parteneri fiind judeţele Iaşi, Vaslui şi Neamţ din România(oraşe polarizatoare Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Bârlad); judeţele Chişinău, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Unghenidin Republica Moldova(oraşe polarizatoare Chişinău, Orhei, Soroca, Ungheni, Hânceşti).Scopul acestei euroregiuni constăîn extinderea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre colectivităţile şi autorităţile locale în domeniile economic, educaţional, cultural, ştiinţific şi sportiv şi asigurarea unei dezvoltări durabile a regiunii în contextul alinierii la standardele în domeniu în plan european.

Structura acesteia se bazează pe angajamentul partenerilor din ambele ţări faţă de valorile comune europene - dezvoltarea economică şi socială, democraţia, promovarea valorilor culturale şi asigurarea securităţii în această zonă. Direcţiile de dezvoltare a se referă la dezvoltarea economică, comunitară, a infrastructurii localităţilor şi a protecţiei mediului. Apropierea geografică de spaţiul estic şi potenţialul de cooperare economică, i-a determinat pe parteneri să dezvolte o serie de colaborări cu regiuni din Ucraina (îndeosebi cu regiunile Odessa, Vinnitsa şi Ivano-Frankivsk.

După anul 2003, când a avut loc reorganizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, Euroregiunea „Siret-Prut-Nistru”şi-a continuat extinderea, totalizând o suprafaţă de aproximativ 38.000 km² cu aprximativ 3.900.000 de locuitori. În componenţa acesteia intră: judeţele Iaşi, Vaslui, Prahova dinRomânia, precum şi 25 raioane (din 32) din Republica Moldova(Anenii Noi, Basarabeasca, Călăraşi, Căuşeni, Cimişlia, Criuleni, Drochia, Dubăsari, Făleşti, Floreşti, Glodeni, Hînceşti, Ialoveni, Leova, Nisporeni, Orhei, Rîşcani, Rezina, Sîngerei, Soroca, Şoldăneşti, Ştefan Vodă, Străşeni,Teleneşti, Ungheni), precum şi municipiul Bălţi.

În anul 2005 a fost înfiinţată Asociaţia „Euroregiunea Siret-Prut-Nistru”, organism cu personalitate juridică având rolul de gestionare a fondurilor şi de implementare de proiecte transfrontaliere. Cetăţenii Republicii Moldova au văzut în această euroregiune o „poartă de acces” spre Uniunea Europeană, trecînd prin Romînia, unde vor primi cetăţenia statului român.

NOTĂ: În iunie 2014, aleşii judeţului Vaslui au aprobat retragerea C.J. Vaslui din Asociaţia „Euroregiunea Siret-Prut-Nistru”,42sub motivul că în cei 12 ani de funcţionare aceasta a realizat prea puţine din obiectivele propuse. Mai mult, finanţarea s-a făcut aproape exclusiv din cotizaţiile membrilor, nereuşindu-se atragerea altor resurse, în special finanţări europene, decât în cuantum foarte mic.

În anul 2009, cotizaţia membrilor asociaţiei a fost stabilită la 3 eurocenţi/locuitor, în cazul judeţului Vaslui fiind vorba de 13.800 euro/an. Drept urmare, din anul 2011, judeţul Vaslui nu şi-a mai plătit „tributul”, motiv pentru care a devenit din membru cu drept de vot, membru observator, fără drept de vot. Avându-se în vedere resursele financiare extrem de limitate ale bugetului local, cuantumul prea mare al cotizaţiei raportat la activităţile derulate, statutul actual de membru observator, conducerea C.J. Vaslui a considerat că este mai bine să se retragă din această asociaţie.

O notă aparte face „Euroregiunea Nistru”, deşi nu implică în mod direct zonele de frontieră ale României. Aceasta a fostcreată la 11 aprilie2012, la indicaţia Uniunii Europene, în baza unui acod al autorităţilor locale din Republica Moldovaşi Ucraina, interesată să-şi pregătească debuşeul în „spaţiul nistrean”. Din această euroregiune fac parte: regiunea Viniţadin Ucrainaşi şapte raioane: Donduşeni, Dubăsari, Floreşti, Ocniţa, Rezina, Sorocaşi Şoldăneşti din nord-estul Republicii Moldova.43Euroregiunea are o suprafaţă de peste 34 mii kilometri pătraţi şi o populaţie de circa trei milioane de locuitori. Alte două raioane din Republica Moldova, respectiv Edineţ şi Râşcani, au depus cereri pentru a intra în cadrul acestei euroregiuni. Euroregiuneareprezintă o formă de integrarea internaţională, impusă de Uniunea Europeană, care impune implicarea zonelor de frontieră prin eliminarea controlată a barierelor vamaleşi a obstacolelor din calea fluctuaţiei forţei de muncă. Teoretic, autorităţile regionale din Republică Moldova şi Ucraina au posibilitatea de a distribui banii alocaţi de Comisia Europeanăîn cadrul a trei programe: programul tripartit operaţional „România-Ucraina-Moldova”,Programul ţărilor din regiunea Mării Negre pe 2007-2013 şi Programul de cooperare transfrontaliera din sud-estul Europei.



5.3. Enigma lipsei euroregiunii în spaţiul Maramureşului istoric

Pe frontiera nordică, de-a lungul Tisei, nu s-a reuşit până în prezent decât creionarea aşa-numiteiregiuni transfrontaliere România-Ucraina, care încorporează judeţele Maramureş şi Satu Maredin România, precum şi judeţele Zakarpatska şi Ivano-Frankivska din Ucraina.44Precum se ştie, la nord de Tisa, în Transcarpatia (Za Karpatia), situată în sud-vestul Ucrainei, între Tisa şi Carpaţii Ucraineni, la graniţa cu România, cu capitala în oraşulUjgorod, trăiesc peste 40.000 de români.

Transcarpatiaeste o regiune situată în apropierea Punctului zero”al Europei (centrul continentului), în care s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate seminţiile lumii. În momentul actual, înTranscarpatiaconvieţuiesc peste 100 de etnii, cea românească fiind a treia ca mărime, după cea ucraineană şi cea maghiară.

NOTĂ: În anul 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas, potrivit cifrelor oficiale, circa 12.000 de români, care locuiau în 4 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina. Potrivit recensământului efectuat în Ucraina în anul 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români! Dintre aceştia, 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi situate lângă frontiera româno-ucraineană limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare. Cele mai importante sunt comunele Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte în 11 localităţi într-o zonă din nord-vestul regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia.

În cele 6 comune funcţionează 13 şcoli, 6 biserici ortodoxe, 4 biserici greco-catolice, 5 asociaţii culturale, 2 publicaţii periodice („Apşa“ şi „Maramureşenii”), precum şi un muzeu de istorie şi etnografie denumit„Dacia Liberă”. În fiecare an, românii de aici organizează 2-3 manifestări culturale cu participanţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, precum şi un festival etnofolcloric local, şi editează 2-3 cărţi în limba română. Mândri de obârşia şi de situaţia lor materială şi culturală, românii de aici spun că trăiesc în „România Mică”, vizavi de „România Mare”.

Însă, românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt uitaţi sau neglijaţi de autorităţile statului român. Ei doresc:

- implicarea în problemele lor a Ambasadei României în Ucraina, precum şi a Consulatului General al României de la Cernăuţi - unde se adresează frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România;

- colaborarea cu Departamentul Românilor de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român, cu instituţii de cultură din România pentru proiecte transfrontaliere, cu consiliile judeţene şi inspectoratele şcolare Maramureş şi Satu Mare;

- cărţi pentru bibliotecile comunale şi şcolare din localităţile româneşti, cărţi religioase pentru bisericile româneşti, sprijin pentru editarea publicaţiilor şi cărţilor în limba română şi pentru organizarea manifestărilor cultural.

Evoluţia situaţiei politice din Ucraina le creează românilor din Transcarpatiasentimente de teamă, dar şi de încredere că viaţa lor va reveni pe făgaşul normal. Ei doresc ca autorităţile de la Kiev să menţină orientarea europeană a ţării, dar şi bune relaţii cu Federaţia Rusă, în care lucrează unii dintre membrii familiilor lor.45 



6. Cooperarea transfrontalieră la frontiera de sud a Romîniei



Precum se ştie, frontiera de sud a României, marcată în cea mai mare parte de fluviul Dunărea, nu prezintă interes deosebit pentru Uniunea Europeană, fiind mai uşor de gestionat prin intermediul autorităţilor politico-statale române.

În anii 2001-1002, România a înfiinţat în cooperare cu vecinii săi bulgari şi sârbi regiuni transfrontaliere, în primul rând cu scopul de a conlucra pentru dezvoltarea economică a zonei, dar mai ales de a opri migraţia necontrolată spre Occident, de a preveni criminalitatea transfrontalieră şi terorismul.

Astfel au fost înfiinţate următoarele 6 regiuni transfrotaliere:46

- Giurgiu-Ruse (2001),avînd o suprafaţă de 2784 kmp, care cuprinde 1 oraş şi 14 comune din România(oraş polarizator Giurgiu), precum şi 7 municipalităţi din Bulgaria(oraş polarizator Ruse);

- Dunărea 21 (2002), cu o suprafaţă de 9 500 kmp, care cuprinde 1 oraş şi 4 comune din România(oraş polarizator Calafat), 8 municipalităţi din Bulgaria(oraş polarizator Vidin) şi 8 municipalităţi din Serbia(oraş polarizator Zajecar).

- Danubius (2002), cu o suprafaţă de 6.310 kmp, care cuprinde judeţul Giurgiudin România(oraş polarizator Giurgiu) şi 8 municipalităţi din Bulgaria(oraş polarizator Ruse);

- Dunărea de Sud (2002), cu o suprafaţă de 1.646 kmp, care cuprinde 4 oraşe (Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea) din România, precum şi 3 municipalităţi (Belene, Sviştov şi Nikopol din Bulgaria (oraşe polarizatoare Belene, Sviştov, Nikopol);

- Dunăre-Dobrogea (2002), cu o suprafaţă de 24.177 kmp, care cuprinde judeţele Călăraşi, Constanţa, Ialomiţadin România(oraşe polarizatoare Constanţa, Călăraşi, Slobozia, Mangalia) şi judeţele Dobrich, Varna din Bulgaria(oraşe polarizatoare Varna, Dobrich, Silistra).

- Dunărea de Mijloc-Porţile de Fier(2005),care cuprinde judeţul Mehedinţidin România(oraş polarizator Drobeta -Turnu Severin), regiunea Vidindin Bulgaria(oraş polarizator Vidin); judeţele Cladovo şi Bordin Serbia(oraşe polarizatoare Cladovo şi Bor).

*

În concluzie, Uniunea Europeană şi-a creat la frontierele care prezintă interes geopolitic, câte un stat pe teritoriul statelor membre. Există o listă a euroregiunilor, din care se înţelege cum sunt deja tranşate teritoriile statelor naţionale.

Uniunea Europeană a organizat euroregiuniformate din regiuni din mai multe ţări, iar regiunile româneşti, făcute cu ajutorul guvernului român s-a vor integra, în perspectivă, de jureîn nou createle regiuni, ca entităţi autonome în cadrul Uniunii Europene, un fel de guvernorate conduse prin guvernatori trimişi de la Bruxelles.

Practic, din teritoriul României vor fi integrate artificial în spaţiul comunitar: Banatul, Ţinutul Secuiesc”, Crişana, Dobrogea, Moldova şi Oltenia. În cadru politico-statal naţional a mai rămas, practic, Muntenia, căreia arhitecţii Uniunii Europene îi spunŢara Românească”, pentru a arăta că, de fapt, numai această provincie a statului român este recunoscută drept ţară românească”,47 celelalte sunt considerate spaţii comunitare”.


Dacă experimentul geopolitic va reuşi, arhitecţii Uniunii Europene şi adepţii „globalismului”vor purcede la etapa a doua a planului lor: trecerea de la statul naţional la statul federal, multietnic şi multicultural.



7. Pregătirea României pentru implozia geopolitică



Pentru destrămarea caracterului de stat naţional, unitar, independent şi indivizibil”, arhitecţii Uniunii Europene, secondaţi de unii lideri maghiari, au găsit alte două modalităţi de a desface România în bucăţi: regionalizarea şi federalizarea.

Argumentul îl constituie sprijinirea eforturilor pe care România trebuie să le facă pentru depăşirea decalajului pe care îl are faţă de Europa, aducând serviciile publice şi deciziile mai aproape de cetăţeni (conform principiului european al subsidiarităţii) şi folosind mai eficient resursele existente: resurse locale, fonduri guvernamentale şi programe europene. De aceea, sub presiune externă, demararea procesului de regionalizare şi continuarea descentralizării administrative şi financiare au fost incluse în Programul de Guvernare 2013-2016, ca două dintre cele mai importante obiective pentru perioada următoare.

7.1. Formule de esenţă democratică



a). Regionalizarea României

În prezent, la nivelul Uniunii Europene sunt în faze avansate de pregătire programele de promovare a „identităţilor regionale europene”.Principalii susţinători ai spargerii statelor naţionale suntbaronii locali, adică elitele regionale în care centrul de la Bruxelles găseşte aliaţi fideli în lupta cu elitele naţionale. Regionalizarea, ca prima fază a dezintegrării statelor, aduce avantaje pentrubaronii locali, întrucât aceştia deţin puterea regională, au la dispoziţie fonduri oferite de autorităţile statului, pe care le împart în funcţie de interes, responsabilităţile se reduc, iar contrilul din partea capitalei naţionale devine aproape nul. Tema regionalizării”a fost lansată de preşedintele României în anul 2011, odată cu ideea votului prin corespondenţă şi a comasării alegerilor. Presa şi societatea civilă din opoziţie au protestat, pentru că aceste schimbări ofereau avantaje electorale puterii politice.

NOTĂ: În şedinţa Camerei Deputaţilor din 15 iunie 2011, Mihăiţă Calimente a făcut o declaraţie politică cu titlul „Dezmembrarea României”, în care a arătat că trecerea de la 41 de judeţe la opt, propusă de preşedintele României, deşi părea o idee reformistă, nu este în realitate nimic altceva decât divizarea României, primul pas care încurajează tendinţele secesioniste ale unora. Proiectul a fost contestat vehement de către academicianul Dinu C. Giurescu, care a afirmat că Uniunea Europeană vrea să destrame România printr-o politică de euro-regionalizare.

Între „partidele româneşti”- dornice să tragă spuza pe turta lor - şi partidele etnice maghiare”, - care nu vor să accepte modificări care să spargă aşa-numitul „Ţinut secuiesc”-, a continuat o adevărată bătălie poltică pe această temă.48Ca punct de plecare în trasarea hotarelor regiunilor a fost creionată o hartă-premisă, în care regiunile au fost numite după punctele cardinale, urmînd ca prin negocieri între partide să fie denumite în funcţie de capacitatea liderilor de a-şi impune interesul şi voinţa.

Însă, partidele politice aflate la putere şi cele din opoziţie se contrazic zgomotos îndeosebi în privinţa modalităţilor de aplicare a regionalizării, precum şi a aspectelor referitoare la şefii regiunilor, la desfiinţarea de comune sau la concentrarea instituţiilor regionale într-un singur judeţ sau în mai multe judeţe.


Cele mai ferme poziţii sunt cele ale liderilor partidelor etnice maghiare”. Pe fond, liderii U.D.M.R. susţin regionalizarea României, fiind conştienţi că aceasta înseamnă primul pas spre destrămarea Românei, apoi spre sfârşitul României.49De aceea, lucrează la trasarea noilor subdiviziuni administrative ale României cu mare rigoare şi îndîrjire, cot la cot cu liderii „partidelor româneşti”, cerând însă permanent sfatul Budapestei.

NOTĂ: De pildă, liderii Partidului Civic Maghiar nu vor ca cele trei judeţe - Mureş, Harghita şi Covasna - să facă parte dintr-o regiune în care este inclus Braşovul, pentru ca acest oraş să nu emită pretenţii de a fi capitală. Nici Alba Iulia nu este dorită drept capitală pentru regiunea cu populaţie predominant maghiară.

În acest moment, datorită preocupării partidelor politice pentru cucerirea puterii, regionalizarea a fost amânată, printr-un consens tacit din partea acestora. Dar, după cum promit unii lideri, aceasta va fi reluată. Însă, până va sosi vremea, unii lideri maghiari fac propagandă pentru revizuirea graniţelor judeţelor, în paralel cu crearea de noi judeţe şi desemnarea noilor reşedinţe ale acestora.50Ei afirmă că judeţele încă nu şi-au terminat misiunea istorică, având o anumită identitate politică, chiar şi locală, dar nu sub forma încropită în anul 1968 de reforma lui Nicolae Ceauşescu. De asemenea, susţin că a sosit vremea pentru corecţiile prin care judeţele să devină subregiuni care nu împiedică dezvoltarea, ci o ajută.



b). Federalizarea României

În preajma instituţiilor comunitare de la Bruxelles şi-au făcut locul aşa-zişii „federalizatori ai Europei”, care încearcă să-i convingă pe diriguitorii Europei comunitare că unele state naţionale trebuie mai întîi federalizate, pentru a fi mai uşor disecate şi tranşate. Aceştia aleg statele naţionale cu probleme interne, precum şi regiunile cele mai vulnerabile şi mai problematice, gen Catalonia, Scoţia,„Secuime”, pentru a crea precedente care apoi să fie uşor de transformat din excepţii în reguli.

La aceste proiecte comunitare se alătură şi unii lideri maghiari, care susţin pe deplin autonomia aşa-ziului „Ţinut Secuiesc” şi desprinderea Ardealului de România.51Extremiştii unguri, în frunte cu Laszlo Tokes au pus, subtil,federalizarea României”, în fapt transilvanizarea“acesteia, pe agenda de lucru a Partidului Popular European din Parlamentul Europei. Între „caii troieni” care doresc „transilvanizarea”României se află şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania(PPMT), un partid mai mic, recent creat. În martie 2013, acesta a lansat un proiect în care propune crearea a trei macroregiuni(regiunile istorice) - Ţara Romînească (Muntenia), Transilvania şi Moldova - cu 15 regiuni în interiorul acestora, ca motoare de dezvoltare economică. În cadrul celor 3 macroregiuni urmeaă să fie unele mai mici, respectiv şase în Transilvania, cinci în Moldova şi patru în Muntenia.52

În privinţa Transilvaniei, aceştia aduc următoarele argumente:
- în Transilvania, regionalismul este cel mai pronunţat;
- sentimentul identitar este cel mai puternic în Ţinutul Secuiesc”, unde majoritatea populaţiei susţine în mod dovedit crearea regiunii respective în graniţele istorice ale acesteia;
- zona în cauză se caracterizează printr-o conştiinţă identitară, tradiţii şi voinţă comune care primează faţă de legăturile spaţio-structurale.
Propunerea Partidului Popular Maghiar
din Transilvania

NOTĂ: Referitor la celelalte entităţi preconizate, argumentele sunt următoarele:

- Banatulse caracterizează printr-o conştiinţă regională puternică, Timişoara fiind una dintre cele mai importante centre regionale ale ţării; în afară de considerentul dimensiunii regionale istorice, considerentele spaţio-structurale reprezintă de asemenea argumente solide pentru includerea municipului şi a judeţului Arad în această regiune; căci în decursul secolului al XX-lea, linia Timişoara-Arad a devenit mult mai importantă - nu numai datorită distanţei geografice relativ mici, ci şi din alte motive - decât linia spaţio-structurală formată de-a lungul tradiţionalei rute comerciale Arad-Oradea. Autostrada finalizată recent accentuează de asemenea importanţa liniei Timişoara-Arad;

- regiunea Partium este o zonă a regionalismului emergent; asemenea Banatului, şi această regiune este deschisă spre vest şi izolată dinspre est, fiind separată de teritoriul Transilvaniei istorice; rolul regional şi potrivirea pentru acest rol a municipiului Oradea nu pot fi puse sub semnul întrebării, deoarece oraşul este capabil să îşi extindă influenţa şi asupra judeţelor Satu Mare şi Sălaj; nu recomandă menţinerea judeţului Maramureş în forma sa actuală; integrarea părţii vestice a acestuia - inclusiv a municipiului Baia Mare - cu regiunea Partium, iar cea a Maramureşului istoric cu judeţul Cluj cu care are legătură de cale ferată fiind de bun augur;

- Clujuleste centrul istoric al Transilvaniei; oraşul constituie polul de atracţie al părţii centrale şi nordice a acestei regiuni istorice; mai mult, în această arie nici nu există altă localitate urbană care ar putea rivaliza cu municipiul Cluj; aşadar, Transilvania de Nord ar reprezenta o regiune având ca centru Clujul;

- Transilvania de Sud este partea Ardealului istoric, locuită anterior de o populaţie majoritar săsească şi românească, ce s-a transformat foarte mult de-al lungul secolului al XX-lea; populaţia săsească a dispărut aproape în întregime, dar urmele şi rezultatele prezenţei acesteia sunt identificabile fără echivoc; ca şi în cazul Ţinutului Secuiesc, autonomia regională are tradiţii şi în această zonă; centrul natural al regiunii este astăzi, ca şi în trecut, oraşul Sibiu; aria este bine delimitată, ba chiar izolată din trei direcţii (est, vest şi sud), iar datorită văilor de râu nu are legături spaţio-structurale puternice nici cu teritoriile cu care se învecinează la nord; contactele ei cu regiunile limitrofe se realizează prin intermediul gurii văilor (valea Oltului la sud şi la est, cea a Mureşului la vest şi la nord-vest, cea a Arieşului la nord-vest şi cea a Târnavei Mari la nord-est); în interiorul regiunii, polul opus de atracţie este municipiul Braşov; oraş mai însemnat ca populaţie şi pondere economică decât Sibiul, Braşovul reprezintă cel de-al doilea nod de trafic al ţării în ordinea importanţei, de unde rutele pornesc spre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova; în plus, este punctul unde se întâlnesc trei culturi: cea săsească, cea maghiară şi cea românească; în pofida situaţiei sale geografice şi comunicaţionale avantajoase, Braşovul ar fi într-o poziţie periferică în cazul menţinerii sale în Regiunea Transilvania de Sud; dat fiind faptul că acest municipiu de importanţă regională este centrul celei mai mari aglomeraţii urbane reale din România (ce cuprinde 3 municipii şi 5 oraşe), este recomandabilă separarea Braşovului de sistemul teritorial integrat, transformând astfel acest mare oraş cu impact asupra mai multor regiuni istorice într-o regiune metropolitană ce va fi dezvoltată în mod similar Capitalei.



7.2. Formule de esenţă indo-europeană



a). Banatizarea teritoriului statului român (Republica Banat)

Despre Banat - o regiune de la marginea de vest a României, locuită de o lume pestriţă, naţii amestecate datorită unei lungi perioade de dominaţii imperiale - s-a creat imaginea că-i fruntea”ţinuturilor româneşti. În condiţiile deplinelor libertăţi cetăţeneşti şi europene, astăzi se găsesc indivizi care propovăduiesc că Banatu-i altceva decât România”, deci trebuie decupat de la România şi transformat în ceea ce a însemnat în evul mediu, adică în timpul regatului Ungariei, a imperiului harbsburgic şi apoi a Imperiului Austro-Ungar. Aceştia susţin că istoria şi înflorirea economică şi culturală a Banatului a încetat odată cu ruperea de aceste imperii.

De curând, prin Banat a început să circule o himeră, copil al hungarismului, care proclamă aşa-numita Republică Banat”,53 desprinsă din România, unde nu-şi găseşte locul. Ideea referitoare la Republica Banat nu-şi are originea în evenimentele petrecute în Banat în contextual destrămării Imperiului austro-Ungar şi făuririi României Mari. Evenimentele de atunci au avut altă semnificaţie, care trebuie reamintită celor de astăzi, pentru ca să nu se lase pradă diversiunilor secesioniste.
Republica Banat

NOTĂ: În 31 octombrie 1918, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar, la Timişoara a fost proclamat un stat numit Republica bănăţeană(germanăBanater Republik, sârbăBanatska republika, Банатска република, maghiarăBánáti köztársaság). Acea Republică”a fost o tentativă de a menţine integritatea Banatuluimultietnic în faţa pretenţiilor teritoriale ale naţiunilor interesate. Durata sa de viaţă a fost foarte scurtă, Republica bănăţeană”încetând să mai existe pe 15 noiembrie1918, odată cu intrarea forţelor armate sârbe în Banat.

Într-adevăr, în Punctul 11 al Proclamaţiei de la Timişoara, din anul 1990, s-a precizat că Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative”.54Însă autorii acesteia au arătat că nu doreau desprinderea Banatului de România, ci doar autonomie administrativă. Dar, ideea a fost preluată în medii din cele mai diverse şi propagată sub formula desprinderii Banatului de România.

NOTĂ: Iată căteva exemple:

- în anul 2010, în timpul unui miting organizat la Timişoara, câteva mii de suporteri ai echipei de fotbal Politehnica”ce s-au adunat în centrul oraşului pentru a protesta împotriva unor decizii ale Federaţiei Române de Fotbal, scandând în mai multe rânduri: „Ole, ola, graniţă la Orşova”,55cu trimitere directă la revenirea zonei între vechile graniţe ale Banatului;

- la un miting electoral din noiembrie 2014, la Timişoara au fost arborate, pe lângă steagurile României şi ale Uniunii Europene, şi cele ale Banatului şi Transilvaniei. Aceste fapte au fost interpretate de partidele naţionale „din Regat” ca fiind opera unor huligani şi politicieni de opoziţie care vor să rupă Ardealul şi Banatul de România. Unii lideri ai manifestanţilor timişoreni au afirmat că au vrut doar să-şi reprezinte identitatea de bănăţeni”, în timp ce afişul electoral al candidatului UDMR pentru Parlamentul României avea drept mesaj Autonomia Banatului”.

- în timpul campaniei electorale din anul 2014, între manifestanţii Timişoarei au fost văzuţi indivizi cu pancarte pe care scria REPUBLICA BANAT”(autorii n-au precizat însă dacă această republică cuprinde atît Banatul romînesc, cît şi Banatul sârbesc!).


b). Indoeuropenizarea României (imperiul şi regatele ţigăneşti)



Problema etniei ţiganilor”(actualmente denumiţi „romi”) este o problemă naţională românească, dar, în acelaşi timp, şi o problemă europeană. Aceasta este, în primul rând, o problemă socială, întrucât majoritatea membrilor etniei respective trăiesc în sărăcie lucie, la marginea societăţii, fiind nevoiţi să ia calea pribegiei pentru a-şi asigura existenţa. Însă, anumite forţe oculte interne şi internaţionale au preluat şi folosit problemaţiganilor”/romilor”în scop propriu, dar, mai ales pentru a afecta unitatea şi soliditatea României. Astfel, au inventat împăraţi şi regi, cărora le-au conferit puteri nerecunoscute de autorităţile statului român sau ale Uniunii Europene. Aceştia trăiesc în lux şi îi folosesc pe „supuşi”îndeosebi atunci când au un anume interes de castă. Pe acest fond de vădită anarhie politică şi slăbiciune a statului român se încearcă indoeuropenizarea României, fiind create, până în prezent, în afara legislaţiei naţionale, un „imperiu”şi două „regate”.

În anul 1992, Ion Cioabă(1935-1997), bulibaşă al rromilor din România, un ţigan foarte bogat, s-a autoproclamat ca „rege internaţional al ţiganilor”.

La 9 august 1993, un alt ţigan”(rom”) - Iulian Rădulescu-, s-a autoproclamat împărat al rromilor de pretutindeni”şi a fost încoronat cu numele de Iulian I.Astfel, el a fost cunoscut caRex Mundi”în cadrul lojii masonice Curcubeul de Cupru”.56Deci, în spatele acestei împărăţii”stă o lojă masonică!

La 12 mai 1995, împăratul”Iulian a intrat în greva foamei, acuzând guvernul român că îi etichetează pe rromi”cu apelativul „ţigani”-termen considerat de el ca fiind rasist. Guvernul a luat această decizie pentru a înceta utilizarea termenlui oficial deromani”(pentru ţigani) pentru că se făceau confuzii cu termenul de români”. Pentru rezolvarea situaţiei, s-a înlocuit termenul de romani”cu cel de rromi”.

După o perioadă de certuri cu regele Ion Cioabă, în 10 februarie 1997împăratul Iulian Rădulescu”a semnat cu acesta un pact neoficial de neagresiune.În 6 martie 1997, împăratul Iulian Rădulescu”a emis un decret pentru crearea, în oraşul Târgu Jiu, a primului stat al minorităţiirromilor”, cu numele simbolic CEM ROMENGO,. În opinia sa,acest stat are o valoare simbolică şi nu aduce atingere suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României. Nu va avea armată şi nici frontiere”. El a solicitat statului român să li se recunoască ţiganilor dreptul de proprietate asupra acestui teritoriu!

La 23 februarie 1997 a murit Ion Cioabă, „regele internaţional al ţiganilor”, astfel că singurul său fiu, Florin Cioabă, a moştenit titlul de „rege al ţiganilor de pretutindeni”.Ceremonia de încoronare a fost celebrată de un penticostal afiliat la Congregaţia „Adunarea lui Dumnezeu”(Assemblies of God) din S.U.A. La fel ca tatăl său, Florin Cioabă a purtat coroană de aur şi sceptru din aur masiv, împodobit cu rubine şi smaralde, dar afirma că „cea mai importantă funcţie a mea este aceea că mă consider un umil lucrător al Domnului Iisus Hristos”,el fiind şi predicator la o casă de rugăciune penticostală a „rromilor”din cartierul Turnişor din oraşul Sibiu. Deci, în spatele acesti regat stă Cultul Penticostal!

La 31 august 2003, bulibaşa Ilie Badea Stănescus-a autoproclamat şi a fost încoronat de 4 preoţi ortodocşi, în Catedrala Episcopală de la Curtea de Argeş, ca „Rege Internaţional al tuturor rromilor creştini de pretutindeni”, în opoziţie cu regele Cioabă, care a trecut la Cultul Penticostal.57

Împăratul Iulian Rădulescua emis un „Decret imperial de încoronare”,care a fost citit în Catedrală de către unul dintre preoţi. Textul actului emis de către „împărat”este următorul: „În baza unui decret imperial, cu acordul Curţii de la Viena, în conformitate cu Divanul şi cutumele etnice ale rromilor din România şi diaspora, formând un popor mondial cu un total de 78 de milioane de rromi, s-a acordat funcţia supremă de rege internaţional domniei sale, majestăţii Stănescu Badea Ilie din oraşul Costeşti-România”.

Imediat după citirea „decretului”şi sfinţirea coroanei, preoţii i-au aşezat pe cap lui Ilie Badea Stănescu o coroană din aur bătută cu nestemate, care cântăreşte peste un kilogram. Stema sa are în centru o cruce, iar în mijlocul crucii este o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul.În partea de stânga sus este o coroană, iar în partea de jos este reprezentată roata (simbolul etniei ţigăneşti) şi expresia „Nihil Sine Deo”(Nimic fără Dumnezeu). Întrucît Molitfelnicul ortodox a scos din ediţiile noi slujba specială de încoronare a unui rege, preoţii care au asistat la ceremonie au afirmat că ei au sfinţit, de fapt, coroana „regelui Ilie Stănescu Întâiul”: „Am primit ordin pe linie ierarhică şi nu ne-am făcut decât treaba. Nu am făcut slujbă, ci doar am binecuvântat coroana şi am citit decretul de încoronare”. Această ceremonie a fost puternic mediatizată de presa de la Bucureşti.
Stema „Casei Regele Ilie Badea Stănescu”

Deci, în spatele acestui regat au stat, probabil, înalți ierarhi ai BisericiiOrtodoxe Române! Însă, printr-un comunicat de presă, Eparhia Argeşului şi Muscelului a făcut precizarea că „slujba care s-a desfăşurat a avut rolul doar de a sfinţi podoabele specifice cutumei (obiceiurilor)rromilor”.

În 24 decembrie 2007 regele Ilie Badea Stănescu de la Costeştia încetat din viaţă în urma unui infarct. La poarta Palatului de Aramă de la Costeşti au fost arborate în bernă drapele României, Uniunii Europene şi „Casei regale a romilor”, cu deviza „Nihil Sine Deo”. În cele trei zile de priveghi, conform obiceiului, un foc mare a ars permanent în curtea Palatului. El a fost înmormântat în 27 decembrie 2007 în cimitirul din cartierul „Zorile”, într-un coşciug foarte scump (de 2000 dolari), adus special din Statele Unite. Cripta unde a fost înmormântat, precum şi crucea, au fost confecţionate din marmură neagră adusă din Italia, având ca decoraţiuni gravuri cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. În aceeaşi zi, Consiliul de coroană al rromilor creştini, precum şi împăratul rromilor”, Iulian Rădulescu, l-au ales în calitate de conducător al rromilor creştini pe Dan Stănescu,58- fiul cel mai mare al acestuia -, şi l-au încoronat ca Rege Internaţional al tuturor rromilor creştini de pretutindeni”. La încoronare a participat şi regele rromilor, Florin Cioabă.

NOTĂ: Pe fondul discriminărilor la care erau supuşi cetăţenii de etnie ţigănească în ţările Uniunii Europene, în iunie 2008 Florin Cioabă - vicepreşedinte al Organizaţiei Mondiale a Ţiganilor -, a anunţat că va trimite preşedintelui Indiei o scrisoare oficială prin care îi va cere clarificarea rădăcinilor istorice ale etniei pe care o reprezintă.
Regele Florin Cioabă” a afirmat că tiganii vor de la India doar o recunoaştere formală şi nu au alte pretenţii financiare sau administrative, gen pământ sau cetăţenie.
Drapelul
romilor de pretutindeni

În 18 august 2013, regele romilor, Florin Cioabă, a încetat din viaţă la vârsta de 58 de ani, într-un spital din Antalya -Turcia. Astfel, Daniel Cioabă -, fiul cel mic al lui Florin Cioabă -, a fost încoronat rege al romilor din România”, el primind coroana, sceptrul şi lanţul cu însemnele Casei regalecare i-au aparţinut tatălui său, iar Dorin Cioabăa fost încoronat rege internaţional al romilor. Însă, împăratul Iulian Rădulescu”nu i-a recunscut pe regii Cioabă”, aceştia fiind contestaţi şi de regele Dan Stănescude la Costeşti.59Împăratul romilor de pretutindeni”i-a ameninţat pe fraţii Cioabă că-i vor aduce în faţa staborului, pentru că, printre altele, şi-ar fi însuşit ilegal rolul de lideri ai ţiganilor din toată ţara.60Toată reacţia din partea autorităţilor statului român s-a rezumat la iniţierea unui proiect de lege care să interzică auto-proclamaţii regi şi împăraţi. Fratii Cioabă, contestaţi de comunităţile de romi”, au spus răspicat:Nu mai vrem niciun rege, să se ducă la muncă”.

Războiul purtat între regele Romilor”(Florin Cioabă) şi împăratul Romilor”(Iulian Rădulescu), numit războiul celor două roze, s-a încheiat în anul 2013, după ce „împăratul”a ajuns în stare gravă şi a fost internat într-un spital din Sibiu.61Astfel, regele Florin Cioabă”a preluat procesul împăratului”cu Statul Român, prin care acesta cerea despăgubirea romilor”care şi-au pierdut aurul şi bunurile în perioada Holocaustului. El a cerut public de mai multe ori includerea ţiganilor”, alături de evrei”, în categoria victimelor Holocaustului, avertizând că, în caz contrar, membrii etniei vor recurge chiar la proteste în stradă.

De asemenea, a solicitat statului german să plătească 350 milioane de mărci pentru exterminarea a 10.000 de rromi în lagărele de la Auschwitz-Birkenau, afirmând că se vorbeşte tot timpul de Holocaustul evreilor şi ţiganii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu valorează mai mult decât un ţigan şi invers. Toţi suntem oameni (...).



c). InterlopizareaRomâniei (Republica Olteniei)

În toamna anului 2000, opinia publică a fost atenţionată că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei”, adică să constituie REPUBLICA OLTENIEI”.62Informaţia a fost lansată la o conferinţă de presă ad-hoc, în seara zilei de 31 octombrie 2000, de către generalul Mircea Chelaru, şeful M.St.M. al Armatei. La câteva ore de la acest anunţ, ministrul de Interne, generalul Mircea Mureşan, a confrmat că se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. Consecinţa acestei dezvăluiri a fost că a doua zi, la 1 noiembrie 2000, generalul Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al M.St.M. al Armatei.

Precum se ştie, în ultimele luni ale anului 2007, în Craiova au escaladat luptele de stradă între clanurile mafiote. Situaţia a scăpat de sub control, iar preşedintele Consiliului Judeţean, Ioan Preoteasa, credea că nu mai poate fi stăpânită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. În anii 2008 şi 2009 războaiele”dintre diferite clanuri de interlopi din Craiova, îndeosebi ţigani”, s-au derulat în plină zi, chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, cu greu potolite de autorităţi. 

Ulterior, generalul Mircea Chelaru avea să declare că în toamna anului 2000 conducerea Armatei române avea informaţii sigure referitoare la enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot”. Bazându-se pe faptul că Armata avea misiunea de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori”, a convocat acea conferinţă de presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri ca se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor”. Demisia sa a fost legată de acea declaraţie, reiterând că „fenomenul enclavizării e real”, arătînd consecinţele enclavizării: Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei”, afirmând că Din câte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan”.



8. PLANURI ŞI SCENARII DE ESENŢĂ RUSEASCĂ



Rusia este o Mare Putere, care doreşte să aibă un cuvânt de spus în privinţa destinului statului român, membru N.A.T.O. şi al Uniunii Europene, ieşit de un sfert de secol din sfera influenţă sovietică. Până în prezent, Kremlinul a lansat ameninţări la adresa României prin intermediul unor „cai troieni”, a alimentat, pe ascuns, scenarii referitoare la dezembrarea României şi preziceri privind viitorul sumbru al României şi a susţinut planuri şi prioecte precumMoldova Mare” şi „Republica Populară a Basarabiei”.



8.1. Proiectul Moldova Mare”

Moldova Mare”este un proiect sovietic scos de la naftalină în contextul protestelor de la Pungeşti în legătură cu exploatarea gazelor de şist.63Acest proiect este susţinut de„Patrioţii Moldovei”(scris în chirilice), care vor ca Moldova să fie întreagă, adică Republica Moldova să se unească cu Moldova românească, până la Carpaţi.

Unii basarabeni, „apărători ai credinţei”, „tradiţiei”etc., au format împreună cu Partidul Comuniştilor o alianţă care se opune unirii cu România şi promovează interesele Rusiei în Republica Moldova şi în România.

Provocarea de la Pungeşti a fost o acţiune menită să creeze o nemulţumire locală, să o amplifice până la paroxism, iar pe baza acestei „lupte de eliberare împotriva opresorilor”să se creeze în România o identitate separatistă pentru moldoveni, dacă una cu pretenţii „etnice” nu este posibilă.

Separatiştii cred că proiectul este „fezabil”, chiar dacă scopul final nu este atins şi nu se reuşeşte crearea unei identităţi regionale sau dezmembrarea României. Aceştia găsesc adepţi şi printre „moldovenii” trăitori în România, care au încercat să înfiinţeze Comunitatea Moldovenilor din România” şi să recreeze un „popor moldovenesc”diferit de poporul român, care vorbeşte „limba moldovenească”. Scopul acestei acţiuni diversioniste este consolidarea aşa-zisei identităţi „moldoveneşti”în Republica Moldova, precum şi emiterea de pretenţii teritoriale faţă de România.64În ascuns, „comunitatea”respectivă urmăreşte anexarea, cu sprijinul Rusiei, a teritoriilor româneşti la Republica Moldova. De altfel, fostul preşedinte, comunistul Vladimir Voronin, a declarat că „în România există 10 milioane de moldoveni discriminaţi”.

NOTĂ: Într-un articol dintr-o publicaţie controlată de ruşi din Tiraspol este explicată motivaţia proiectului „Moldovei Mari”: „Subiectul gazelor din România exercită o presiune serioasă asupra situaţiei din R. Moldova, care contează pe ajutorul Bucureştiului în ce priveşte ruperea legăturilor sale cu Moscova. R. Moldova speră că România va putea să îi livreze gaze, iar în acest caz nu mai este obligată să încheie contracte cu Rusia. De asemenea, în acest cadru apare şi Transnistria, în măsura în care Moldova, odată scăpată de dependenţa gazului rusesc, va putea să blocheze livrările de gaz către Transnistria”.

În concepţia autorilor proiectului, acest lucru va fi prevenit dacă României i se ia jumătatea de Moldovă şi se alipeşte celei de peste Prut, pentru a forma Republica Federală Moldova”, cu 10,5 milioane de locuitori, cu capitala la Chişinău.Aceasta urmează să fie compusă din 5 republici (Republica Moldova de Est, Republica Moldova de Vest, Republica Moldovenească Nistreană, Republica Găgăuzia, Republica Bucovina), precum şi o regiune autonomă (Regiunea autonomă Basarabia). Limbile oficiale urmează să fie moldovenească şi rusă.




8.2. Un plan pentru dezmembrarea României lansat din Transnistria



Un plan pentru dezmebrarea României urzeşte mişcarea pro-imperială Edinstvo(cunoscută sub numele Interfront), care s-a opus de la început proclamării independenţei Republicii Moldova. Recent, asemenea plan a fost reactivat de un anume Andrei Safonov, membru al acestei mişcări, fost deputat în parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-1994, ajuns preşedintele Asociaţiei analiştilor politici independenţi din Transnistria.65Potrivit gândirii sale, România trebuie să dispară, pentru că este o ameninţare permanentă la adresa securităţii regionale.66Principala vină a Românei este, potrivit gândirii acestuia, faptul că acordă o atenţie deosebită românilor din fostele regiuni sovietice: Republica Moldova, Basarabia de sud, Bucovina de nord. El acuză România că are un plan secret conform căruia neagă oficial orice fel de intenţii de acaparare de teritorii, însă promovează identitatea românească în aceste regiuni, pentru ca la momentul potrivit să le anexeze. Din cauza României, afirmă acesta, suferă Rusia, Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria şi Republica Moldova. De aceea, singura metodă de a scăpa de pericolul românesc”, este, după mintea lui, încetarea existenţei statului român şi dispariţia sa de pe harta politică a lumii”.

Planul dezmembrării României, publicat de portalul rus Novîi Reghion(preluat pe scurt de ziarul Adevărul) este simplu: refacerea Moldovei medievale (Moldova să se unească cu Republica Moldova), Transilvania sătreacă la Ungaria (Ungaria preia pămînturile istorice”- respectiv Transilvania), Dobrogea să treacă la Bulgaria, Ucraina să-şi extindă teritoriile unde locuiesc ucrainieni, Rusia să preia zonele în care locuiesc minorităţi ruse; Valahia (Ţara Românească) ar putea deveni monarhie, dar nu sub conducerea regelui Mihai I, cu promisiunea să nu încerce să refacă România. Deci, este o reluare a unei strategii veche de aproape 100 de ani, de pe vremea lui Lenin şi Troţki, cînd România fusese definită drept „ultimul imperiu din Europa”care trebuia dezmembrat. După părerea lui Andrei Safonov, pentru destrămarea României este nevoie de coordonarea eforturilor de luptă contra expansionismului românesc”, contra urmaşilor lui Ion Antonescu”, având în vedere ca România are o diplomaţie foarte profesionistă şi aliaţi puternici în persoana UE, SUA şi NATO”. Conform gândirii sale, dezmembrarea României ar fi un fel de lovitură preventivă, ca şi cum ai ucide un hoţ care încearcă să te jefuiască”, concluzionînd că România trebuie să dispară pentru că este „puiul urât al tratatului de la Paris din 1947”.



8.3. O prezicere-scenariuprivind dezmembrării României



De curînd, expertul rus Igor Şişkin, director adjunct al Institutului ţărilor C.S.I., a făcut o analiză a aspectelor istorice care ţin de cnezatul moldovenesc”, constituirea statului român, relaţiile actuale dintre Republica Moldova şi România etc.67Acesta nu exclude o eventuală dezmembrare a României ca urmare a unor acţiuni pe care le-ar întreprinde Republica Moldova. După cum relatează Tribuna”, expertul aduce dovezi în sprijinul opiniei potrivit căreia România, dar şi unele forţe din Republica Moldova, nu au dreptul să invoce argumente istorice în favoarea faptului că actualul stat Republica Moldova este teritoriu românesc, care trebuie alipit la România. Potrivit spuselor sale, „trimiterile la istorie pot avea efectul bumerangului pentru România”şi ca exemplu invocă o iniţiativă mai veche a Partidului „Patrioţii Moldovei”, care a propus „denunţarea tuturor semnăturilor depuse de conducătorii Moldovei în timpul creării statului cu denumirea România”.

Acesta crede că după ce va fi iniţiat procesul de denunţare a acordurilor, poporul moldovenesc va începe procesul de dezmembrare a statului cu denumirea România” pe motiv că a încălcat înţelegerile consfinţite prin acord şi nu a îndreptăţit speranţele şi aşteptările poporului Moldovei Mari, iar ca urmare ar fi cerute înapoi toate teritoriile istorice ale statului moldovenesc, care se află acum în componenţa României.

Totodată, el afirmă că, „dacă şi Rusia va trece din apărare în ofensivă şi va începe să promoveze o politică istorică, apărîndu-şi interesele şi interesului poporului prieten moldovenesc, România va trebui să-şi amintească de calităţile bumerangului”.



8.4. Ameninţarea României cu distrugerea



Dinspre răsărit vin semne prevestitoare de vremuri grele pentru România. De acolo sunt lansate cu obstinaţia şi perseverenţa picăturii chinezeşti, tezele unei doctrine a românismului agresiv”, care trebuie distrus. Iată câteva exemple:68

Precum se cunoaşte,România se pronunţă împotriva reglementării conflictului moldo-transnistrean prin formarea unei federaţii sau confederaţii. Astfel, lasă Republica Moldovenească Nistreană fără bază juridică pentru a se opune unei noi încercări de refacere a României Mari în graniţele din 1941-1944.Comentând acest aspect, în 7 octombrie 2010, Agenţia de ştiri Regnum” (Rusia) a transmis: Dacă nu vom opri expansionismul românesc pe Prut, pe Nistru va fi deja prea târziu să o mai facem...Duşmanul trebuie bătut pe teritoriul lui. Iar România, la nivelul politicii ei de stat, este un duşman neîndoielnic pentru Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. De aceea, este necesar un bloc antiromânesc, a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale...Bucureştiul nu ar trebui să arunce cu pietre în vecini, având propria casă de sticlă fragilă”.

 În anul 2011, U.D.M.R., incitat de Laszlo Tokes a încercat să deschidă la Parlamentul European o reprezentanţă a „Ţinutului Secuiesc, fapt nerecunoscut şi contestat vehement de România. Acţiunea a fost astfel comentată pentru Agenţia „Regnum” (Rusia), în 31 mai 2011, de către politologul şi istoricul transnistrean, Nikolai Babilungă: „…Mi se pare că acest fapt demonstrează, încă o dată, cât de slabă şi cât de instabilă este unitatea internă din unele state precum România. Clasa politică din această ţară nu ar trebui să se mai gândească, înainte de toate, la extinderea teritoriului spre est, pe baza Republicii Moldova, şi cu atât mai mult a autoproclamatei republici transnistrene şi Ucrainei. Ar trebui să se ocupe, cu adevărat, de consolidarea stabilităţii în propria ţară, poate chiar prin intermediul federalizării şi extinderii drepturilor şi împuternicirilor acelor teritorii, pe care România le-a invadat la începutul secolului XX...”.

 Atacuri vehemente la adresa României sunt lansate de forţele antiromâneşti şi antiunioniste din Republica Moldova. De pildă, în 11 septembrie 2012, vicepreşedintele Partidului „Patrioţii Moldovei” -, Alexandr Dobrea -, a declarat (în publicaţia „YAM.MD”) că: „Partidul 'Patrioţii Moldovei' a elaborat un plan de contracarare a acţiunilor unioniştilor care pledează pentru lichidarea suveranităţii Republicii Moldova. Astfel, vor fi create echipe de voluntari pentru apărarea patrimoniului istoric al Republicii Moldova, va fi organizat un congres internaţional istoric şi un congres naţional al forţelor promoldoveneşti. De asemenea, Partidul 'Patrioţii Moldovei' intenţionează să iniţieze un proces, la un tribunal internaţional, de condamnare a României pentru distrugerea statalităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova”.



8.5. Enclava separatistă „Republica Populară a Basarabiei“

Experţi internaţionali au atras atenţia asupra intenţiilor Kremlinului de a crea o nouă regiune de instabilitate în sudul regiunii Odessa şi a Republicii Moldova, cu denumirea de Republica Populară Basarabia”, ori Republica Bugeac”.

În momentul de faţă, Rusia sprijină un proiect separatist şi susţine crearea unei enclave separatiste în sudul Ucrainei (Bugeac), denumită „Republica Populară a Basarabiei”.Aceasta va destabiliza Ucraina şi Republica Moldova şi va ameninţa România, întrucât vizează gurile Dunării.69 Proiectul este realizat cu sprijinul unor politicieni de la Chişinău.


Decurând, la Odessa a avut loc congresul de constituire a aşa-zisei „Rade Populare a Basarabiei”.Printre invitaţi au fost prezenţi fostul deputat comunist Grigori Petrenkoşi liderul mişcării „Patrioţii Moldovei”, Mihail Garbuz, Sviatoslav Proinov,precum şi şeful organizaţiei de tineret a partidului ultra-naţionalist bulgar „ATAKA“.Un mesaj de salut a fost adresat organizatorilor şi de Mihail Formuzal,fost başkan al autonomiei găgăuze din sudul Republicii Moldova. Potrivit iniţiatorilor, „Rada”a fost înfiinţată ca organ reprezentativ, cu scopul apărării intereselor comunităţilor etnice din Basarabia. Este vorba, în speţă, de cele nouă raioane - Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, Sărata, Tarutin şi Tatarbunar - din sudul Basarabiei, care se află astăzi în componenţa Ucrainei.

În calitate de delegaţi, la congres au fost reprezentate cele mai importante comunităţi etnice din regiune: bulgară, găgăuză, rusă, ucraineană, romă, moldovenească şi poloneză. Participanţii au susţinut că urmăresc crearea unei entităţi cu statut special în sudul Ucrainei. Deputaţii aşa-zisei „Rade Populare a Basarabiei” îşi mai rezervă „dreptul la autodeterminare”în cazul aderării Ucrainei la NATO.

În cazul realizării acestui scenariu, se presupune destabilizarea situaţiei în Găgăuzia, în raioanele Taraclia şi Basarabeascadin Republica Moldova,precum şi în Transnistria, care ar opri parcursul european al Republicii Moldova. De asemenea, se presupune că Ucraina va fi lipsită de porturile Dunării, iar în tregiune se vor stabili baze militare ruse pentru a deschide ulterior un al doilea front împotriva Ucrainei.



9. Bătălia între superputeri pentru reconfigurara Europei.

Ce-i pregătesc României?



Cele două Super-Puteri care s-au înţeles la Malta în decembrie 1989 asupra hărţii Europei, respectiv Rusia (moştenitoarea U.R.S.S.) şi S.U.A. (care a rămas, încă, întreagă!), au revenit de curând în forţă asupra rezolvării problemei sferelor de influenţă”. De data aceasta au folosit tehnici înalte şi diverse de propagandă şi diversiune pentru ai face cunoscută poziţia faţă de viitoarea configurare a Europei comunitare, fără să-i întrebe sau să-i consulte pe politicienii de la Bruxelles. Pentru aceste superputeri, în Europa contează doar Germania, celelalte state încercînd în prezent să ţină pasulpentru a nu fi strivite de tăvălugul aşa-zisei globalizări”sau fiind la cheremul acestui stat care a cîştigat, practic, războiul rece”.

 În anul 2012, în presa rusă, prin „Express Gazeta” (cotidian tabloid care se face remarcat prin titluri senzaţionaliste) a fost „rostogolităo hartă a Europei. Jurnaliştii ruşi susţineau că aceasta ar fi fost elaborată de „experţi în geopolitică”, pe care nu-i numeau, dar care ar fi folosit şi lucrări ale unor analişti de renume, precum Alvin Toffler, Zbignew Brzezinski şi Samuel Huntington. În fapt, aceasta era noua hartă a Europei, în viziunea Rusiei,care descria o Europă falită din punct de vedere moral şi economic, cu o retorică păstrată din registrul de diversiune perfecţionat în timpul U.R.S.S. Atunci harta a fost considerată doar o încercare de a aţâţaspiretele naţionaliste”în rândul ruşilor nemulţumiţi de declinul Rusiei în rândul puterilor mondiale.

Harta a fost repusă de curând în circulaţie şi preluată de publicaţiile internaţionale după ce Occidentalii s-au dezmeticit că în Europa s-a schimbat o graniţă: cea a Ucrainei (Ucraina fiind situată la graniţa Uniunii Europene!).  Harta avertizase că Peninsula Crimeea va trece înapoi la Rusia (de care a aparţinut până în 1953) şi a trecut.70 


De asemenea, harta a delimitat estul separatist al Ucrainei, care ar urma să treacă tot la Rusia. După aceste schimbări, Kievul şi-ar pierde ieşirea la Marea Neagră, iar întreaga coastă de nord a acesteia ar cădea sub controlul Moscovei.

Din hartă reiese că tot mai multe state din vestul şi centrul continentului -, „inima” Uniunii Europene -, ar începe să se dezintegreze, fiind roase din interior de tensiunile separatiste. Prevederile sunt următoarele:

- Regatul Unit nu mai e unit”:ruşii prevedeau că scoţienii vor alege independenţa faţă de Londra la referendumul din septembrie 2014, iar Irlanda de Nord că dă curs chemării de a se alătura Irlandei, ca parte a unui stat reunificat; Marea Britanie va rămâne formată doar din Anglia şi Ţara Galilor; 

- Spania pierde Ţara Bascilor şi Catalonia:Madridul va pierde controlul asupra Ţării Bascilor, dar şi asupra Cataloniei; în aceste regiuni circulă monede alternative, populaţia locală fiind nemulţumită de euro şi de criza care a izbucnit în urmă cu cîţiva ani; în plus, catalanii au votat deja, într-un referendum local, independenţa de Spania;

- Franţa rămâne fără Piemont şi Alsacia: Bascii nu se limitează doar la pământ spanniol, ci se extind spre nord, ocupând doar o zonă de coastă din sudul Franţei; Piemontul ar alege, iar Alsacia şi Lorena ar reveni Germaniei, de care a aparţinut până la primul război mondial;

-Germania câştigă cel mai mult: Germania ar prelua şi Luxemburgul, iar jumătatea de nord a Belgiei ar trece la Olanda, în timp ce sudul rămâne independent, cu numele Valonia; tot în favoarea Germaniei, Polonia ar pierde Pomerania, Silezia şi Prusia; 

-Liga Nordului ia jumătate din Italia: ruşii au tăiat, simplu, Peninsula Italiană la mijloc, de la Ancona la Piombino, iar partea de nord se va numi Liga Nordului, după partidul cu acelaşi nume;

-Ungaria îşi vede visul cu ochii şi devine mare: România, Moldova, Ucraina şi Serbia ar urma să aibă alte graniţe, iar o parte din Transilvania ar trece la Ungaria, după cum îşi doresc extremiştii din Jobbik; 

-România se uneşte cu Moldova şi are graniţă cu Rusia:România ar prelua însă Republica Moldova, dar fără regiunea separatistă Transnistria, care s-ar alipi Rusiei, ajunsă astfel la un pas de Delta Dunării; regiunea Cernăuţi s-ar întoarce la România, iar nordul acesteia s-ar rupe şi el de Ucraina şi s-ar concentra în statul independent Galiţia, care ar prelua şi regiunea Helm de la Polonia;

-bulgarii ar urma să cedeze portul Burgasîn favoarea Turciei;

- Abhazia s-ar uni oficial cu Rusia,dar ar primi înapoi Osetia de Sud;

- Rusia ar renunţa la Caucaz, care s-ar transforma în emirat; 

- Noua Rusie de lângă România: tensiunile separatiste din estul Ucrainei au condus la solicitarea de către pro-ruşi a independenţei faţă de Kiev; criza continuă şi astăzi, separatiştii nu-l recunosc pe Petro Poroşenko, noul preşedinte, drept lider legitim, iar în teritoriile dezlipite de Ucraina, urmează să se înfiinţeze Novorossiya,provincie a Imperiului Ţarist - Harkov, Lugansk, Cherson, Nikolaev şi Odesa

 Există cîteva scenarii care prevăd că în anul 2015 România va dispărea de pe hartă. În câteva hărţi scurse” pe Internet din diverse surse (F.B.I., susţin autorii lor!) care ar prefigura harta anului 2015 a Europei, România ori va fi ciopârţită, ori va dispărea tot de pe continentul european!71

*

În prima hartă, României îi lipseşte Transilvania care va fi lipită Ungariei. De asemenea, îi vor fi luate litoralul şi Delta Dunării, apoi România va pierde Dobrogea, care va reveni Bulgariei. În schimb, România va primi Basarabia, drept compensaţie. Celelalte ţări ale Europei ar suferi modificări radicale de graniţe:

- Germaniaar deveni Super-Putere, înglobând mari bucăţi din Polonia, dar şi ţări precum Cehia, Slovacia, Austria, Olanda, Elveţia, Belgia sau Luxemburg;

- Danemarca va dispărea complet, fiind împărţită între Suedia şi Germania;

- Franţaar dispărea, urmând a fi împărţită între Spania, Irlanda, Germania şi Italia;

- Spania va îngloba Portugalia, dar va pierde o bucată din teritoriu în favoarea unui nou stat denumit Ţara Bascilor;

- fostaIugoslavie se va reuni;

- Grecia va primi teritorii importante din vechiul ei duşman, Turcia;

Pe harta Europei va apărea un nou stat:Republica Sardinia”(desprins din Italia actuală).

*

În cea de-a doua hartă, în anul 2015 modificările nu sunt atât de radicale, dar pentru România vestea-i îngrozitoare:

- România urmează să dispară total, fiind împărţită între Bulgaria şi Ungaria;

- Ungaria urmează să primească Transilvania, Moldova şi Basarabia - având astfel ieşire la mare (visul de secole al ungurilor!);

- Grecia va acapara părţi din Turcia-, care va dispărea ca stat;

- Rusia va îngloba o bucată din Turcia, dar şi tot Orientul Apropiat, devenind un imperiu monstruos!



În loc de încheiere: Cum stăm şi ce-i de făcut?

În momentul de faţă, în discursurile politicienilor de pe axa Bruxelles-Berlin circulă cu obstinaţie laitmotivul federalizării Europei. Aceasta este o construcţie empirică, clădită pe suportul unui superstat format din euroregiuniaflate la dispoziţia politicienilor de la Bruxelles.


România este pusă în faţa unor decizii deja luate în afara ţării şi fără să fie întrebată ţara. De aceea, unii analişti prevăd statului român un viitor tulbure,72iar scenariul dezintegrării teritoriale a României continuă să prindă contur din ce în ce mai clar. Semnele acestuia sunt vizibile, întrucât:

-Ungaria îşi permite, sfidând orice regulă a relaţiilor între state, să ceară, în modul cel mai perfid autonomia fantomei numită Ţinutul secuiesc”.

- Rusia, prin oficiosul Vocea Rusiei”spune că: scenariul este deja făcut şi se desfăşoară conform planului”;

- starea de fapt, tolerată şi întreţinută de fostul preşedinte al României, garantul integrităţii teritoriale, a făcut ca în România să funcţioneze, de facto, o enclavă maghiară.

Pasul următor şi aproape inevitabil este dezintegrarea teritorială. Acesta vine din presiunile Occidentului, precum şi din faptul că la Bucureşti nu există încă politicieni capabili să aplice „soluţia Cameron”în relaţia cu Uniunea Europeană.

Ce trebuie făcut, ştim: să ne apărăm vatra, neamul şi credinţa.

Tot românul nativ are obligaţia etno-spirituală să-şi pună în lucrare mintea şi fapta pentru a apăra şi afirma identitatea neamului românesc într-o lume agresată de forţe antinaţionale şi bulversată de năpaste geopolitice.


2http://www.frontpress.ro/2013/05/harta-noii-ordini-europene-ardealul-revine-ungariei-si-oltenia-tara-tiganilor.html


4https://zonadecriza.wordpress.com/2010/02/06/intelegerea-de-la-malta-si-o-noua-mutilare-a-teritoriului-romaniei/

5 http://www.geostrategic.eu/cui-foloseste-dezmembrarea-romaniei.html


7 http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană

8http://ro.wikipedia.org/wiki/Euroregiune

9http://ro.wikipedia.org/wiki/Jobbik

10 http://ro.wikipedia.org/wiki/Garda_Maghiară


12 http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Democrată_Maghiară_din_România

13http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Civic_Maghiar

14http://foaienationala.ro/partidul-civic-maghiar-partid-neconstituional-ale-crui-activiti-ilegale-sunt-invizibile-pentru-autoritile-statului-romn.html

15http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Popular_Maghiar_din_Transilvania

162011/09/“ardealul-e-al-ardelenilor-tinutul-secuiesc-este-al-secuilor”-noul-slogan-sovin-al-partidului-lui-laszlo-tokes.html

17http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/interzicerea-partidelor-etnice-prin-constitutie--propunerea-forumului-romanilor-292702

18http://ro.wikipedia.org/wiki/Ţinutul_Secuiesc

19http://stirileprotv.ro/stiri/politic/proiectul-udmr-de-autonomie-prezentat-oficial-tinutul-secuiesc-va-avea-un-presedinte.html

20http://ro.wikipedia.org/wiki/Partium


22 http://www.dcnews.ro/udmr-vrea-regiunea-partium-cu-centrul-la-oradea_356475.html

23 http://ro.wikipedia.org/wiki/Liga_Transilvania-Banat

24http://www.justitiarul.ro/sasi-corciti-si-romani-tradatori-militeaza-pentru-dezmembrarea-romaniei/

25http://www.ligatransilvaniademocrata.ro/index.php/media-comunicate-presa.html






31http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/zonele-transfrontaliere-aferente.html

32http://www.scribd.com/doc/75612188/Euroregiunea-Carpatica

33http://www.tradecarp.com/


34http://www.tradecarp.com/

35http://dkmt.net/ro/index.php

36http://ro.wikipedia.org/wiki/Euroregiunea_DKMT

37http://www.debanat.ro/2011/05/euroregiunea-dkmt-se-face-tot-mai-mica/

38http://www.actedj.ro/

39http://dunareadejos.blogspot.ro/2011/04/euroregiunea-dunarea-de-jos.htm

40http://ro.wikipedia.org/wiki/Euroregiunea_Prutul_de_Sus

41http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/geografie/euroregiunea-siret-prut-nistru-298279.html)

42http://estnews.ro/2014/06/26/judetul-vaslui-s-retras-din-asociatia-euroregiunea-siret-prut-nistru/

43http://ro.wikipedia.org/wiki/Euroregiunea_Nistru

44 http://www.cotidianul.ro/sa-nu-uitam-iarasi-de-romanii-din-transcarpatia-234646/


46www.mae.ro, Direcţia Balcanii de Vest şi Cooperare Regională

47http://afaceri-transfrontaliere.ro/euroregiuni.html

48http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/regionalizare--s701.html


50http://www.neppart.eu/proiect-de-regionalizare-a-romaniei.html

51http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/cum-vad-maghiarii-reorganizarea-tarii--90100.html

52http://www.neppart.eu/proiect-de-regionalizare-a-romaniei.html




55 http://www.napocanews.ro/2011/07/dupa-tinutul-secuiesc-vin-scandari-separatiste-de-la-timisoaraole-ola-granita-la-orsova.html


57  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Badea_Stănescu (23.11.2014)

58  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Stănescu (23.11.2014)

59 http://www.antena3.ro/romania/scandal-monstru-in-comunitatea-roma-imparatul-iulian-fratii-cioaba-nu-mai-sunt-regi-226987.html (22.11.2014)

60 http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/scandal-intre-asa-zisii-lideri-ai-romilor-regii-cioaba-chemati-la-stabor-de-imparatul-iulian.html (23.11.2014)

61 http://citynews.ro/lifestyle/sbrazboiul-palatelor-incetatimapratul-iulian-este-bolnav-1231735 (23.11.2014)

62http://www.libertatea.ro/detalii/articol/mafia-tiganilor-vrea-o-tara-numai-a-ei-in-oltenia-196684.html


63 http://inliniedreapta.net/implicarea-rusiei-in-protestele-de-la-pungesti-2-proiectul-moldova-mare/

64https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/07/04/un-proiect-statal-diversionist-care-include-teritorii-din-estul-romaniei-republica-federala-moldova/


66 http://www.ziare.com/europa/moldova/fost-deputat-moldovean-romania-trebuie-dezmembrata-pentru-a-restabili-linistea-in-regiune-1212089

67 http://tribuna.md/2012/06/28/un-expert-rus-prezice-dezmembrarea-romaniei/

68http://www.certitudinea.ro/articole/europa-nostra/view/mizele-secrete-ale-regionalizarii-romaniei-dizlocarea-transilvaniei-doctrina-romanismului-agresiv-promovat-de-politica-ruso-maghiara

69  https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=4i6thqouebjqu#3623371011

70 http://www.certitudinea.ro/articole/europa-nostra/view/noua-harta-a-europei-in-viziunea-rusiei

71 http://www.lovendal.ro/wp52/in-doua-harti-ale-europei-din-2015-romania-e-ciopartita-pana-la-disparitie-de-ungaria-si-bulgaria/

72 https://proiectromania.wordpress.com/2013/02/08/romania-la-rascruce-se-pune-la-cale-dezmembrarea-romaniei-rusia-asa-spune-vezi-scenariul-apocalipsei/(22.11.2014)

Conf.univ.dr. Aurel V. David ACTUALUL RĂZBOI ROMÂNO-ROMÂN- UN RĂZBOI INTERN, CU MULT COST, DAR FĂRĂ ROST -

$
0
0
ACTUALUL RĂZBOI ROMÂNO-ROMÂN - UN RĂZBOI INTERN, CU MULT COST, DAR FĂRĂ ROST -

Conf.univ.dr. Aurel V. David

De la refacerea statalității din vatra Daciei getice, distruse de legiunile Romei la începutul erei creștine și până în epoca modernă, când s-a născut statul național, românii au fost angrenați, de regulă fără voia lor, în așa-numitele „războaie de apărare”. Românii au purtat războaie de tip „roza vânturilor”, întrucât vatra neamului lor, așezată în „calea tuturor răutăților”, a fost aproape permanent agresată de hoarde sângeroase venite dinspre toate zările, dorind „pământ și apă”.


Astfel, am citit în cărțile de istorie despre năvălirile neamurilor migratoare numite goți, huni, slavi, avari, bulgari, pecenegi, uzi, cumani, unguri tătari, iar mai târziu despre agresiunea unor regate sau imperii construite de unguri, poloni, ruși, turci, austrieci. În paralel, am auzit despre simbolurile luptei pentru identitate, independență, suveranitate, statalitate, precum: Gelu, Glad, Menumorut, Dragoș, Basarab, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu.


Istoria românilor a cuantificat agresiunile dinspre toate zările, iar copiii școlari au aflat că actorii acelor confruntări sângeroase se împărțeau în două mari tabere: de o parte „ai noștri”, adică românii, de cealaltă parte, „dușmanii”, adică străinii. În școală am învățat cu sârg despre evoluția în timp și spațiu a statalității românești, care a avut ca nucleu principatele Moldova și Valahia; în 1862 statul național a primit, oficial, numele România, în 1881 s-a transformat în regat, în 1913 a alipit Cadrilaterul, iar în urma războiului pentru reîntregire națională, a fost desăvârșită unitatea națională, prin unirea cu România a Basarabei, Bucovinei, Ardealului și Banatului.


România întreagă a străbătut perioade de mărire și decădere: în anul 1940 a pierdut partea de nord a Transilvaniei, Basarabia, Bucovina, Ținutul Herța și Cadriaterul. Apoi, România ciopârțită a participat, de nevoie, la război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, apoi alături de Uniunea Sovietică împotriva Germaniei. A străbătut apoi, în condiții vitrege, perioada „războiului rece”, iar după evenimentele din anii 90 ai secolului trecut românii au fost ușor convinși că au intrat într-o nouă perioadă, de democrație lungă, numită însă de cei care au construit-o, „pace fierbinte”.


Dinspre orizontul apusean a apărut iluzia că au dispărut dușmanii externi, deci urma o perioadă de fericire generală. Însă, artizanii noii construcții politico-statale comunitare, în acord cu „românii noștri” au înțeles că nu-i bine ca românii să vegeteze, inventând un nou dușman: „românii lor”. Astfel, întâi le-au creat imaginea de plâns, apoi i-au zdrențuit în grupări politice și civice, i-au stors de resurse și au revitalizat „cozile de topor”. Cu ajutorul acestora, maeștrii „diversiunii intestinelor” au aplicat pe spinarea tuturor românilor, „ai noștri” și „ai lor”, un nou tip de conflict: războiul româno-român, care este în mișcare, dar căruia nu mulți semeni de-ai noștri știu să-i descifreze sensul și scopurile, dar mai ales să-i developeze fondul, forma și conținutul.

1. Noțiuni și concepte pretabile „războiului intern”

Istoria scrisă a omenirii a consemnat un șir nesfârșit de conflicte de scurtă sau lungă durată, între două sau mai multe entități socio-politice, devenite adversari (inamici), având ca premise o ceartă, neînțelegere, vrajbă, gâlceavă, care degenerează în agresiuni, cotropiri de teritorii, jafuri, teroare, ucideri etc. Acestea au fost denumite cu termenul „război”, pe care unii lingviști români îl extrag, de obicei, prin preluare mecanică, din limbile slave.

Războiul (răzbelul, în vechi grai românesc) semnifică un conflict armat, militar sau nemilitar (civil), de scurtă sau lungă durată, între două sau mai multe grupuri socio-politice, state, coaliții de state, pentru realizarea prin forță a unor interese economice, etnice, financiare, politice, teritoriale etc.

Din definiția războiului, prin extrapolare se poate construi un nou concept, care definește „războiul intern”, adică conflictul la care participă, cu arme simbolice, unele părți din populația unui stat împotriva altor părți ale aceleiași populații. „Războiul intern” definește, astfel, o formă de război civil, nonmilitară și nearmată, între două sau mai multe grupări socio-politice de orientări diferite din interiorul unui stat, aflat într-o democrație bolnavă, în stare aproape de anarhie, sau într-o feudă în curs de colonizare, în vederea schimbării prin violență simbolică și fizică a ordinii politice sau de stat ori pentru menținerea ordinii politice existente.

În ecuația „războiului intern” operăm cu următoarele sintagme, care vor fi sau nu, acceptate în limbajul de specialitate:

1. Frontul civic intern: totalitatea organizațiilor socio-politice și etno-spirituale ale societății civile, care sprijină în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, interselor și nevoilor națiunii aflată sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.

2. Inamicul intern: grupul, gruparea sau organizația socio-politică ce încearcă să-și atingă obiectivele și scopurile prin înlăturarea, eliminarea sau chiar nimicirea simbolică, dar și fizică a forțelor interne considerate ostile, folosind mijloacele războiului informațional (sau mediatic), cu derivatele sale: războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă-control, războiul electronic, războiul web etc.

2. România – spațiu de desfășurare a „războiului româno-român”

În contextul geopolitic actual, România se află în plin „război intern”. Acesta își are izvorul într-o ură neexplicată, izbucnită cu vigoare în urmă cu trei decenii, în contextul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, pe care unii semeni de-ai noștri încă le denumesc „revoluție”. Dacă acceptăm că revoluția este o lovitură de stat reușită, acceptăm și faptul că atunci a fost „revoluție”, dar numai pentru cei care au cucerit puterea politică și au pus mâna pe avuția produsă social de către cei care au crezut multă vreme că sunt „oamenii muncii”. Această ură, care s-a extins de pe plaiurile Dâmboviței spre toate marginile vetrei, în cruciș și-n curmeziș, dar și pe toții fușteii scării sociale și politice, de sus în jos și de jos în sus, a generat în timp, cu creșteri și scăderi în intensitate, trei tipologii umane, numite generic „omul politic”, „omul de afaceri”, și cu voia acestora, „omul muncii”.

Însă, în paralel cu aceste tipologii umane au apărut, pe nesimțite, sau în mod violent, grupuri clar definite, grupuri definite neclar și grupuri nedefinite, oculte, care s-au erijat în port-drapel pentru „cei frustrați”, „cei marginalizați” sau „cei mulți”. Astfel, în arena politică, devenită din arenă de jocuri olimpice arenă de gladiatori autohtoni, cu antrenori străini, s-au conturat grupuri structutate pe fundament politico-ideologic, pe culori, care au început o nouă bătălie pentru redistribuirea resurselor de putere.

Astfel, în democrația românească și-a făcut loc „gașca politică”, vizibilă în vremuri de liniște politică și pace socială, dar și „haita politică”, ce-și face simită prezența, prin vorbe meșteșugite, ieșite din voci hodorogite, pițigăiate sau zgârâiate și arătarea mușchilor în vremuri de furtună politică sau ceartă ideologică. Sub aceste grupuri se află mulțimea de oameni lipsiți de resurse, care au impresia falsă că participă, prin vot, la actul de decizie. Dacă „găștile politice” și „haitele politice” au nevoie de sprijinul acestora, îi numesc „popor”, și-i gratulează cu epitete la care aceștia nici nu se așteaptă, iar dacă n-au nevoie de sprijinul lor îi numesc „prostime”.

După scurgerea implacabilă a timpului, am aflat că în tumultul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 s-au luptat „români contra români”. De atunci și până astăzi în România „cineva” tot inventează „inamici” și dirijează gândurile și faptele unor grupuri care, fără nici un motiv plauzibil reîncep confruntările verbale și fizice în stradă, apoi le extind în parlament, iar în cele din urmă le duc în parlamentul european.

Astăzi, România a ajuns, fără voia românilor conștienți de sine, spațiu social ciobit de feudali democratizați și zdrențuit de grupări și partide politice, mult mai multe decât culorile curcubeului, dar mai ales spațiu de confruntare ascunsp sau pe față între Marile puteri politico-militare (mari găști și haite) pentru întâietate la resursele solului și subsolului. Acest spațiu, care-și pierde pe an ce trece funcția socială, este ușor de controlat și dominat, putând fi supus desfășurării „războiului intern”, ca experiment sau ca metodă de pedepsire a unui popor care nu vrea să-și dea resursele „găștilor politice” și „haitelor politice” din interiorul satatului sau din afara acestuia.

Actualul „războiul intern”, reaprins prin nelipsitele „trompete” și propagat prin guralivele „cozi de topor”, este favorizat starea de fapt a statului român, marcată de democrația bolnavă, starea aproape de anarhie și situația de feudă în curs de colonizare. Aceste realități geopolitice, atipice pentru un stat suveran, membru N.A.T.O. (din anul 2004) și membru al Uniunii Europe (din anul 2007), inventate, de regulă, de centre de putere transnaționale sau supranaționale, dar cu ajutorul interesat al unor grupuri din interior, apasă greu pe destinul națiunii române, dar și a statului național.

 Potrivit Constituției, statul român este definit ca stat de drept, democratic și social. Însă, un tablou creionat chiar „pe genunchi” dezvăluie starea care explică de ce în „România” - creată în urmă cu un secol, prin „Marea Unire” a românilor, dar și prin jertfa unui nesfârșit șir de înaintași - așa-zise instituții sau organizații, dar și grupuri neclar definite sau indivizi sosiți de aiurea ori ieșiți din anonimat sau conservare ca ciupercile după ploaie, lucrează pe față sau ocult împotriva națiunii române și nu pentru națiunea română. Expresiile mecanice, favorizante, ale acestei „stări de avarie” a statului român pot fi identificate, după caz și conjunctură geoplitică, astfel:
- Parlamentul - când este „plin ochi” cu cetățeni ziși „români” care, în marea lor majoritate sunt susținuți de „găști” și „haite” politice; aceștia nu au ce căuta în „Casa Poporului” - construită în vremea unui președinte înlăturat de la putere prin mijloace violente, al cărui nume mulți l-au uitat, iar alții se codesc să-l pronunțe;
- Guvernul - atunci când declară că se pricepe „la orice”, dar arată că se pricepe mai puțin la guvernarea țării; un astfel de guvern, format pe baza „algoritmului politic”, deci a cârdășiei politice, nu este în stare de a gândi și elabora, în timp util, strategii de dezvoltate a țării, deci în folosul națiunii române, ci doar norme de facilitare a metodelor de înavuțire a clientelei politice (un fel de „camarilă”), în detrimentul „poporului de jos”;
- Președintele țării - atunci când este implicat pe față sau pe dos, în cruciș și-n curmeziș în luptele politice, este marcat de profund partizanat politic, favorizând anumite culori politice, este stăpânit de reacții atemporale sau nu-și poate depăși condiția de comandant de navă, primar de provincie sau simplu secretar de partid;
- Grupuri de putere create prin forță și persuasiune, mascate în instituții de forță ale statului -, care deturnează instituțiile de la misiunea lor constituțională și le orientează ideologic spre căutarea, identificarea și aflarea inamicilor politici; acestea acționează pe principiul: întâi reperăm ținta (pusă pe tavă de delatori prefabricați), apoi o reținem (prin „săltarea de pe stradă”, pentru spectacol mediatic), după care o arestăm în sediul unei instituții de forță și o plimbăm prin fața „presei” pentru a obține efectul psihologic asupra acesteia, iar în final întrebăm „impricinatul” dacă-și recunoaște faptele imputate, despre care n-a auzit până atunci.
- Partidele politice construite pe principii de „gașcă” sau de „haită”, preocupate mai mult de creșterea propriei puteri economice, politice, financiare și informaționale, nu de politica socială, adică de cea privind ridicarea stării materiale și spirituale a cetățeanului;
- ONG-urile cu ramificații interne, dar mai ales internaționale, care lucrează pe față sau ocult, în funcție de interes sau de cerințele „stăpânilor”, arogându-și dreptul de a reprezenta societatea cvilă și acționând la comandă politică pentru a face presiuni asupra adversarilor politici.
- „Presa aservită puterii politice” - formată din „acoperiți” sau „descoperiți” - care acționează la comanda puterii politice, „toacă” de dimineața până seara oponenții puterii politice, creează, întreține sau distruge imaginea celor intrați în vizorul puterii politice, furnizează semnale și transmite mesaje prin care orientează publicul favorabil puterii politice.

Pe un asemenea fundament ideologic alunecos, colțuros și neuniform, în România au fost comise, în ultimii ani, abuzuri și încălcări ale drepturilor omului. Arestările intempestive, făcute „la sorocul prestabilit” sau „cu trâmbițe și surle”, în aplauze sau huiduieli de pe margine, au creat în societatea românească o adevărată psihoză de teamă continuă. Aceasta a fost, asociată, instinctual, cu deviza: „Statul te arestează, statul te eliberează. Dacă dai pe gușă ce trebuie, scapi de urgie, cu mulțumirile de rigoare. Dacă faci pe mutu rămâi după gratii”. Arestările au urmat, în funcție de un anumit interes, un adevărat ritual, conceput din structuri oculte și pus în operă de structuri instituționale specializate, într-o succesiune de scenete din care n-a lipsit „tocarea în presă”, pentru a-l termina psihic pe „impricinat”.

Cazuistica în materie confirmă că, indiferent ce-a spus cel săltat de „mascați” după arestare, „joaca de-a justiția” s-a încheiat, de obicei, cu statutul de „urmărit penal”, căruia i-a fost anulată orice credibilitate. Cuvântul „penal” este vehiculat zi de zi, de pe străzi până în parlament și chiar până în parlamentul european și implementat cu măiestrie în mintea omului de rând de către reprezentanții puterii politice, prin mijloace de propagandă de ultimă tehnologie. Acest cuvânt a devenit atât de obsesiv și de temut, încât cine vine pentru prima oară în București are impresia că acum, în această secundă, se dărâmă peste noi, cu mare zgomot și cu mult praf, Casa Poporului, și mai mult, își întoarce Dâmbovița curgerea spre Curtea de Argeș.

*
 În România, democrația este afectată de boli grave.

După aproape trei decenii de „democrație și stat de drept”, a devenit evident că democraţia implementată pe malurile Dâmboviței și extinsă la nvelul întregii țări nu poate rezolva actualele probleme economice și mai ales, problemele sociale ale românilor. Acestea sunt înlocuite de către politicienii aflați temporar la putere, în chip meșteșugit, cu vorbe mieroase sau acide, cu promisiuni demagogice, în care cred și ei „pe jumătate”. Însă, „politicianul român” - adică forma alterată a „omului politic” -, coechipierul nelipsit al „omului de afaceri”, nu poate oferi sau nu vrea să ofere soluţii de lungă durată pentru „cei de jos”, întrucât dacă aceștia urcă pe scara socială emit pretenții la luarea deciziilor și la împărțirea resurselor. Gândul și fapta „politicianului român” sunt cuplate în permanență la interesul, de multe ori nemărturisit, al menținerii scaunului bine tapițat și vopsit în culori învingătoare, aducător de faimă și notorietate în „cercuri înalte”, cu reverberații în societate, dar mai ales aducător de avuție.

În actualul moment geopolitic, democraţia în România se află în faţa a două spinoase probleme existențiale:
- pe de o parte, este redusă, în mod inacceptabil, dar explicabil, dintr-un interes ocult sau la poruncă externă, de factură comunitară sau imperială, la simpla exercitare a votului;
- pe de altă parte, condiţiile de exercitare a puterii de decizie economică și politică pentru „popor” sunt stabilite sau sugerate de către grupuri de interese, deci în mod nedemocratic.

Aceste realități socio-politice, generate, întreținute și ținute sub control de „centre de putere” de cele mai multe ori necunoscute, au creat tipul „omului bun la toate”, care se implică în orice domeniu, deși e pe dinafară, vorbește mult și neîntrebat și nu-i capabil să tragă concluzii dintr-o dezbarere. Acest tip uman, adaptat și adaptabil la realitățile geopolitice aflate în plină mișcare și transformare, cunoscut în „popor” cu simplul atribut de „democrat”, a ieșit incognito din bârlogul celor nebăgați în seamă și a devenit, de cele mai multe ori, peste noapte, lider peste mulțimi care nici n-au auzit de el. La concurență acerbă cu acesta, alt tip de „demcrat” a ieșit la lumină cu multă larmă și spectacol mediatic din rândul „poporului” sau din rândul elitelor politice. Potrivit practicilor democrației dâmbovițene, ambele categorii de lideri susțin în public că sunt preocupaţi să reflecte, prin gând și faptă, voinţa politică, adică ceea ce dorește electoratul. Însă, miezul democraţiei, adică luarea deciziei pe baza voinţei celor ce compun comunitatea, rămâne neatins de către „popor”, care a fost, practic, înlăturat de la actul de decizie.

În ultimii ani, elitele sociale românești au studiat și analizat, mai timid sau mai cu curaj, caracteristicile regimului politic construit și promovat în România. Unele „minți deștepte” au sesizat abruptele realități socio-politice, observând că România, aflată într-un con geopolitic, a pornit într-o direcție greșită, care poate avea consecințe asupra stabilității țării și stării de spirit a populației. Însă, anumiți lideri politici investiți cu autoritate statală, sprijiniți de structuri oculte și mai puțin de grupări politice, acționează în mod unilateral, partizan, pentru a găsi soluţii personalizate la problemele democraţiei românești. Profitând de puterea politică deținută, precum și de puterea personală asupra instituțiilor, aceștia își trimit „trupeţii” - mascați sau nemascați -, în locurile considerate ca pericol pentru propriul model democratic. Însă, modul grosolan sau chiar brutal în care acționează aceste „trupe” nu conduce la refacerea stării de democrație autentică, adică democrație reală, ci doar la „desfigurarea democraţiei”.

Astfel de elite politice violente prelungesc o dominația unei puteri politice funeste, care meține societatea românească, de la vlădică la opincă, într-o stare de nesiguranță și de teamă. Ele sunt preocupate doar de malformarea ocultă a procedurilor democraţiei, astfel ca, prin voința electoratului să aibă „spatele” asigurat de cât mai mulţi susținători din rândul parlamentarilor, preşedinţilor de consilii și primarilor de toate nivelurile. În același timp, „elitiștii” urmăresc cu perseverență diabolică și acționează cu îndârjire proletară pentru păstrarea, cu orice efort și cu orice preț, a puterii politice, fără să țină seama de incompetenţa afișată, precum și de catastrofele provocate, în chip evident, de deciziile luate.

Elite sociale, conștiente de „destinul cetății”, adică de starea „celor de jos” se întreabă și își întreabă semenii dacă pentru astfel de fapte necurate, dar mai ales pentru afectarea ordinii democratice, desfigurarea democrației și uzurparea drepturilor cetățenești vor răspunde cei vinovați. Unii dascăli trecuți prin două sisteme politice - socialist și capitalist -, avertizează că cei vinovați vor fi trași la răspundere, mai devreme sau mai târziu, căci „în viață totul se pălătește”, însă nu se încumetă să prezizeze: cel fel de răspundere va apăsa asupra capetelor acestora: politică, morală sau penală ?
*
 România se află în „stare aproape de anarhie”.

„Anarhia”, definită ca stare de dezorganizare, dezordine, haos în societate, în instituțiile statului, generează, pe cale de consecințe, atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului sau a unor grupuri față de normele și regulile sociale. În contextul actual, precum se vede cu ochiul liber, la vârful politicii și în fruntea instituțiilor statului român s-au cocoțat, prin așa-numitele „jocuri de putere” sau prin jocul hazardului, indivizi neaveniți, dar violenți, de gândirea și acțiunile cărora depinde atât soarta statului român, cât și destinul fiecărui român.

Mulți dintre cei care se autodefinesc drept „demnitari ai statului” au trecut doar prin „școala driblingului politic”, fiind lipsiți de profesionalismul necesar gestionării în folosul obștii a treburilor publice. Aceștia nu sunt capabili să producă decât „mătreață politică”, un produs al gândirii și acțiunii politice violente sau ineficiente, pe care, pentru a eficientiza, o asociază cu sfidarea cu bună știință sau conștientă a ierarhiilor instituționale, dar mai ales a normelor juridice care ar trebui să stea la baza actului de guvernare.

Prin astfel de demersuri făcute sub masca lozincardă a „implementării democrației”, din societate bine așezată, România este adusă, pe neobservate, la adăpostul strigătelor din stradă și a vociferărilor din parlament, în pragul anarhiei. Pe acest fond, sunt întreținute și amplificate condițiile necesare producerii dezordinii, împiedicării exercitării actului de guvernare și nesupunerii față de legi sau de autorități.

Analize sociologice recente privind „starea națiunii” confirmă că formulele anarhice de conducere a țării, impuse și implementate sub privirile nepăsătoare sau neștiutoare ale „celor mulți”, dar mai ales sub imboldurile și sprijinul neasumat sau chiar proclamat al arhitecților comunitariști, risipesc resursele existențiale ale poporului, distrug structurile instituționale ale statului și-i afectează funcționarea normală. Din aceste stări de patologie socio-politică indusă rezultă starea precară a cetățeanului și sărăcia accentuată, indiferent de vârsta sau poziția socială, fiind facilitată dezvoltarea corupției, care a devenit un adevărat flagel, o adevărată „râie”, de care cu greutate va putea scăpa poporul român.

„Minți luminate”, ieșite din sânul poporului român, sesizând pericolul social, au studiat modul în care „anarhia distruge România”. Studiile respective au oferit decidenților politici repere pentru vindecarea acestei boli generată de factorul politic, dar care afectează, prin consecințe, în primul rând, „poporul de jos”, adică „talpa țării”. Concluziile au evidențiat că actele și faptele săvârșite în stil anarhist de către indivizii cocoțați în instituții precum ciorile în salcii, conduc la dezorganizarea României, ca stat național și unitar, atât pe orizontală - dezorganizare oranizațională -, cât pe verticală - dezorganizare instituțională. Exemplul cel mai elocvent este lipsa de comunicare și conlucrare, în ultimii ani, pe temeiul Constituției, între Parlament, Guvern și Președinte, precum și concurența, dusă până aproape de confruntare, între instituții ale statului, implicate profund în politica de partid și de grupuri de interese concurențiale sau rivale.

Deciziile politico-statale luate de multe ori în pripă, adică „pe genunchi”, pentru a favoriza anumite grupuri de interes, în detrimental interesului național, arată cum este guvernată România și în folosul cui?, sau mai bine spus, cum nu este guvernată și de ce?. Din răspunsul calificat la aceste întrebări, în „popor”, adică în „mulțime”, s-a creat percepția potrivit căreia e bine ca „guvernanții să nu facă nimic, să stea în birourile lor sau să plece în concedii plătite de „popor” unde și-a înțărcat Mutu bălaia, căci țara se descurcă mai bine singură, adică fără ei!”

Oamenii „conștienți de sine”, trecuți prin greutățile și frământările a două sisteme politice rivale, deci diferit colorate, încearcă să facă previziuni pentru momentul de importanță istorică, respectiv aniversarea unui secol de la fondarea statului național unitar român. Însă, analizele efectuate au creionat două două categorii de previziuni:
- unele optimiste, potrivit cărora România va depăși starea aproape de anarhie și se va înscrie în rândul țărilor dezvoltate, cu democrații consolidate.
- altele pesimiste, potrivit cărora haosul va cuprinde România, iar anarhia deplină „bate la ușă”.

*

 România a fost transformată într-o feudă în curs de colonizare.

Puterea politică de la București are, de aproape trei decenii, protectori externi, de mari dimensiuni gopolitice și geostrategice, cu putere de dominare în stil democratic, iar România nu are dreptul de a se dezvolta decât cu aprobarea tacită sau chiar expresă a acestora. Marile Puteri protectoare de astăzi sunt diferite doar ca formă, denumire și formule de exprimare publică față de Marile Puteri europene care, în schimbul unui tribut sau recunoașteri ca „prieten-stăpân”, au protejat și manevrat Principatele Române din vremea domniilor fanariote până la formarea statului român modern.

Marile Puteri actuale - asociate cu „bazele militare”, „euroregiunile” sau „multinaționalele” - au pătruns în economia națională și în viața socială prin promisiuni, intimidare, forță, îngăduință, „bunăvoință trădătoare” sau prin efracție și au transformat România în feudă, pe care o colonizează cu metodă și rigoare, după propriile lor interese. Acești incisivi și penetranți factori de presiune, agresiune și dominație au găsit înăuntrul statului român sau a așa-zisei „societăți civile”, fără multe investigații și promisiuni de bunăstare, indivizi frământați și preocupați de interesul stringent de a avea „stăpân dinafară”, strigând din răsputeri că „vreau o țară ca afară”. Dar, mai ieftin au găsit „cozi de topor”, răsărite din sămânță autohtonă, intrate în adormire în perioade de afirmare a statalității românești, dar reactivate, pe făgașul succesiunii de generații, ori de câte ori un nou imperiu a călcat iar vatra neamului în căutare de „pământ și apă”.

Acești factori de dominație locală, continentală sau chiar mondială s-au transformat astăzi în stăpâni ai statului român și ai poporului român, fac ceea ce doresc, când doresc și cum doresc, dar nu dau nimănui socoteală. Statul român, care și-a pierdut o parte din prerogativele suveranității, precum și națiunea română, căreia i-au slăbit drastic funcțiile sociale, sunt neputincioase în fața acestui nou tip de agresiune, mai perversă decât războiul clasic.

Semnele vizibile ale acestei realități geopolitice patologice și degenerative sunt susținute de către așa-numiții „actori interni”, care lucrează în cârdășie cu cei externi la dezmembrarea României, prin acțiuni fizice sau simbolice vizând:
- agresarea statului român - urmată de pătrunderea corupției endemice în viața politică și în instituțiile statului, distrugerea patrimoniului cultural national, pierderea) teritoriului național și spolierea economiei naţionale;
- defăimarea credinței neamului - mai ales a bisericii naționale, atât de către elite politice oligarhice, cât şi de către „centre de putere” din exterior, care-și arogă dreptul de a impune alte forme de spiritualizare;
- diabolizarea poporului român - prin promovarea pe plan mondial a unor imagini deformate despre români, cu generalizări defăimătoare, jignitoare şi umilitoare la adresa românilor;
- discreditarea sentimentului naţional - prin aruncarea în derizoriu a valorilor naţionale, crearea psihozelor facebookiste (componentă a manipulării globaliste), intoxicarea folclorului românesc (fenomenul „bălălău”, manelismul) și ridiculizarea noţiunii de patriotism;
- slăbirea vitalității românilor - marcată de creșterea ratei sinuciderilor, emigrare masivă (forţată), impunerea unei mentalităţi comunitare în locul celei naţionale, intrarea sistemului medical în colaps, scăderea dramatică a natalității.

Prin distrugerea sistematică a economei naționale și transformarea ei, cu mare pompă, în „economie de piață” (unde totul se vinde și se cumpără, inclusiv trupuri și suflete!) generația actuală, răsărită în focul încleștărilor de acum aproape trei decenii, a fost privată „cu metodă” și în mod subtil de puterea de a se opune eficient tăvălugului comunitarist și globalist, ai cărui actori trâmbițează zi și noapte că vor binele omenirii și, în primul rând a tinerei generații. Puterea de rezistență a românilor, confirmată de istorie, a fost sălăbită în mod evident prin migrarea în Occident, în mod extrem de dureros, a corpurilor profesionale, deci a celor care produc resursele existențiale, de satisfacie și de afirmare a națiunii române.

Spectacolul mediatic la care suntem martori în aceste vremuri confirmă că „multinaționalele” se pregătesc pe față sau ocult să serbeze victoria asupra României, ca stat național cu atributul „român”, pe care au reușit să o rupă în două mari bucăți, numite eufemistic: „românii din țară” și „românii din diaspora” - numiți de către unii politruci „românii de pretudindeni”, adică de nicăieri!, pentru că în fond ei sunt „românii care trăiesc afara granițelor statului român”).

3. Actorii „războiului intern”:

„Războiul intern” are drept actori grupuri, grupări sau organizații cu fundament politico-ideologic extremist, care se raportează la anumite simboluri și se identifică în mod abuziv sau arbitrar cu anumite partide sau grupări politice ori segmente ale „societății civile”. În spatele acestora se află anumite „grupuri de interes”, care au privatizat subtil intersul național, lucrând în folos propriu sau în folosul unor „centre de putere” transnaționale. De regulă, partidele politice, organizate în virtutea normelor democratice, resping în public asemenea asocieri, iau atitudine, se dezic de asemenea entități sau păstrează tăcerea, atunci când anumiți membri de partid sunt implicați, cu voie sau fără voie, în „războiul intern”. Aceste entități, mai bine sau mai puțin definite, sunt, în fapt, găști - în vremuri liniștite sau haite - în vremuri de tumult socio-politic.

Potrivit DEX, „gașca” (cârdășia, clica) este un grup restrâns de oameni, lipsiți de principii morale și sociale, care se află, de obicei, la periferia societății, uniți între ei în vederea săvârșirii unor acțiuni comune pentru satisfacerea ambițiilor și intereselor personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății. Găștile se prezintă, de regulă, în culori ale unor partide politice, dar funcționează potrivit principiului: „Gașca creează șeful, iar șeful creează gașca”. Atunci când au reușit să penetreze instituții ale statului sau partide politice adevărate, găștile devin deosebit de eficiente, „se umflă-n pene”, reușind să-și impună, prin manevre demne de luat în seamă, chiar de invidiat, interesele în detrimental altor găști, care în democrație nu dispar, ci se reproduc ca tenia, adică se multiplică și se răspândesc pe orizontala și pe verticala societății. Membrii găștilor învinse rămân pentru moment cu buzele umflate, dar nu se resemnează, nu cedează, ci gândesc și inițiază alte „fapte de gașcă”, iar în funcție de situația din „câmpul tactic”, caută și găsesc alte găși care-i adăpostesc și-i folosesc, la nevoie, în funcție de interes.

Potrivit DEX, „haita” este un grup (bandă) neorganizat de persoane din aceeași tagmă, care încalcă legile și normele de conduită instituite în societate, se aruncă pentru pradă asupra unor grupuri, comunități sociale sau organizații, dezlănțuind cruzime și teroaresimbolică sau chiar fizică. Potrivit spiritului „haitei”, într-o „haită” aflată în mișcare, primii membri sunt cei mai slabi şi bolnavi, care imprimă ritmul de mers întregii „haite”. Dacă ar rămâne în urmă, ar pieri, însă în caz de „ambuscadă”, ei sunt primii sacrificaţi. Aceștia merg în față și bătătoresc „poteca”, pentru a economisi puterile celor din urma lor. Sunt urmaţi de câțiva membri puternici ai „haitei”, care formează avangarda, iar în mijloc se află averea „haitei”. Apoi, alţi câțiva membri formează ariegarda, iar ultimul, aproape izolat de „haită”, este Il Capo, adică bosul, conducătorul, șeful, care trebuie să-şi vadă toată „haita”, pentru a o controla, dirija, coordona şi a da comenzile necesare.

Pentru a-și realiza scopurile, atât „gașca”, cât și „haita” se folosesc, de mulțime, adică de „poporul de jos”, pe care-l consideră gloată (sau turmă) și-l manevrează după interes, combinând elemente de doctrină, politică și strategie în funcție de câștig sau pierdere de resurse materiale și putere politică.

Potrivit DEX, „gloata” este definită ca mulțime (pestriță), adunătură de oameni strânși într-un loc în dezordine („buluc”) sau ca totalitate a oamenilor simpli, denumiți în sens peiorativ „prostime”. În rândurile „prostimii” intră ușor cei care, neavând informația relevantă și cultu­ra necesară, ajung să creadă diversiunile și minciunile pe care le servesc diverși ma­nipulatori - politicieni de ocazie, propagandiști de meserie, ziariști de la diferite cotidiene, periodice sau televiziuni aservite unor po­ten­tați și alți „mușterii” care-și ordonează mișcările aducătoare de notorietate în funcție de „mirs” sau de locul din care răsare sau apune soarele pe care-l adoptă ca simbol. Însă, neputând discerne în timp util în­tre minciună și adevăr, aceștia intră cu voie sau de nevoie în rân­durile „prostimii”, pe care la început o energizează, apoi o moleșesc până la topire în „marea mută”.

În România de astăzi, rândurile „prostimii” le în­groașă atât analfabeții, disperații, inculții, cât și săracii „lipiți pământului”, precum și cei lipsiți de discernământ. Însă, lip­sa de discernământ nu ține seama doar de categoria socială. Cazuistica în materie arată că mulți oameni sunt manipulați pe neștiute, în mod ordinar și devin dependenți de un comunicator pervers, adică de un „șmecher” sau de un priceput în păcăleli, adică de un „băiat deștept”, care le strecoară în creerul mic „vești utile”, de care devin dependenți, ca de un drog. Din păcate, cu cât România se afundă în modelul de democrație impus și proslăvit de politicieni, sub bagheta celor „de afară”, cu atât rândurile „prostimii” se îngroașă, se concentrează în puncte sensibile sau se dispersează pe vatră. În acest context, șansa de a ieși din zona frământată a manipulării și de a construi o societate așezată, sănătoasă, devine un deziderat, la care visează mai ales tânăra generație.

În societatea românească de astăzi este cunoscută și chiar vehiculată afirmația potrivit căreia „prostimea dezmembrează societatea, dar asigură liniștea politicienilor”. Sunt „minți luminate” care se întreabă:

„Cine are interes să mențină o numeroasă prostime, să o dezvolte controlat și să o utilizeze planificat ?

În România de astăzi, „războiul intern” se duce peste tot locul unde se află semeni de-ai noștri atinși de boala ideologiilor incompatibile, care se confruntă cu vorbe urâte, cu amenințări, strigăte sau chiar înjurături aruncate sau plasate meșteșugit, ziua și noaptea, pe pământ, pe apă și în aer, fără explicații sau argumente logice. Astfel, „războiul intern”a fost transferat și în spațiul Uniunii Europene, unde românii au pășit de curând cu mare încredere și speranțe de „mult mai bine”. Însă, imaginile oferite în ultimii ani de societatea Occidentului Europei i-au convins pe unii semeni de-ai noștri, „războinici” de profesie, că nu sunt mai prejos decât actorii „războiului intern” din statele cu democrații așa-zis consolidate. De pildă, recent, când în Franța se confruntau cele mai redutabile echipe de fotbal, românii rămași în țară au văzut pe ecranele televizoarelor, chiar fără ochelari, că la Marsilia francezii (gazde) s-au bătut cu englezii (oaspeți), apoi rușii (oaspeți) s-au bătut cu englezii (oaspeți) în oraș și pe stadion, iar la Nisa irlandezii (oaspeți) s-au bătut cu francezii (gazde) etc. Peste toate aceste imagini s-au suprapus în ultimul timp imaginile cohortelor de migranți din Europa răsăriteană, Asia centrală și nordul Africii. Astfel, s-a creat o imagine distorsionată a Europei mult visate, în care devastările, pagubele materiale, vitrinele sparte, mașinile distruse, sunt urmate firește, de intervenții brutale ale forțelor de asigurare a ordinii. Din cauza numărului mare de „huligani” și al nivelului de violență, acestea au fost depășite de situație.

Acolo s-a mai petrecut o bătaie cu pumnii, numită în grai dâmbovițean „păruială”, dar nu între ruși și francezi, ci între două grupuri de indivizi ce-și spuneau „români”, formate pe osatura unor galerii sportive, în speță fotbalistice: indivizi din galeria echipei Steaua - autodenumiți „ultrași” -, s-au păruit cu indivizi din galeria echipei Dinamo - „peluza Hâldan”. Aceste grupuri de indivizi agresivi și turbulenți au transplantat în Franța dușmănia dintre cele două mari cluburi sportive. În furia lor, „bătăușii dâmbovițeni” au devastat un bistro, oferind francezilor și altor străini prezenți acolo un spectacol jalnic, pe care nu-l pot susține în București decât cu mari riscuri evidențiate de regulă, prin ciomăgeală din partea Jandarmeriei franceze, echipată după ultima modă, în costume marțiene. Pe vremuri, cele două echipe reprezentaseră Armata și Miliția, dar „războiul galeriilor” acestora nu depășea gesturile obscene făcute cu oarecare precauție de o parte și de alta.

Acel „război româno-român”, purtat pe pământul Franței, s-a sfârșit prin reținerea temporară a mai multor combatanți, iar pentru 9 bătăuși români, retinuți de Poliție, s-au întocmit „dosare” (franceze), care i-au făcut scăpați la pas, nu cu fuga, că doar e democrație. Acei combatanți s-au întors destul de repede pe meleaurile natale, unde, după clipe de cugetare au pus la cale o altă „păruială” cu alte galerii, în aceeași lipsă de logică. Românii, preocupați de asigurarea hranei zilnice și de creșterea copiilor, au privit cu tristețe acele imagini.

Mai apoape de zilele noastre s-a desfășurat un nemaivăzut „război româno-român”, având ca arenă de luptă Parlamentul Europei, ca actori grupurile românești politice rivale din parlamentul României, iar ca vârf de lance europarlamentarii români trimiși acolo să reprezinte interesele statului român și a națiunii române. Acolo s-au confruntat verbal „români patrioți”cu „cozi de topor”, în manieră curat românească, cu invective și ponegriri „ca la ușa cortului”, sub privirile uimite și zâmbetele unor euroarlamentari care reprezentau cu tragere de inimă statele care i-au trimis în Parlamentul European. Astfel, românii din țară, dar și cei din afara granițelor României au văzut pe viu o „sfadă” fără nici un sens, din care nu ies nici învingători, nici învinși. Însă, este afectată imaginea și credibilitatea statului român și a națiunii română, care în aceste momente au nevoie de unitate națională, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la formarea statului național unitar român.

După aceste două spectacole, mulți semeni de-ai noștri se întreabă cu mare mirare dacă Uniunea Europeană a ajuns un tărâm abrupt, plin de primejdii, unde toată lumea se bate cu toată lumea, cu condiția să aibă cetățenie diferită? Unii analiști afirmă, cu destul temei, că în aceste momente tulburi pentru pacea Europei, atât a mai rămas din „spiritul european”.

4. „Războiul româno-român” cu amestec străin

Începând cu evenimentele din decembrie 1989, România a evoluat de la dictatură spre democrație și statul de drept, pe o cale extrem de sinuoasă, cu urcușuri anevoioase și coborâșuri abrupte. În acest context, în interiorul statului român s-a desfășurat o formă de război civil, nonmilitară și nearmată, între grupări socio-politice de orientări politice diferite. „Actorii” care au coordonat și controlat atunci din umbră această formă de război au inventat și pus la lucru încă un tip uman, care a primit denumirea generică de „omul străzii”. Acesta, de regulă lipsit de resurse și dependent de un stăpân, a fost ținut în așteptare și mobilizat „la trompetă” pentru a fi folosit pe post de „carne de tun” în duelul simbolic și fizic cu alte grupuri rivale sau în confruntările cu instituțiile de forță ale statului român.

4.1. Premisele „Războiului româno-român”

În urmă cu aproape trei decenii, în România s-a produs o mare încăierare între români, cu pierderi fără rost de vieți omenești și multe pagube materiale, numită de către unii și astăzi „revoluție”. Au urmat apoi mineriadele, fapte violente și sângeroase de tristă amintire, când cine avea „față de intelectual” lua bătaie de la „cetățeni”, numiți „oameni de bine”, în plină stradă, de la mărginașii de pe caldarâm sau de pe trotuare, fără explicații, dar cu multă ură proletară. În scurt timp, românii au fost informați de filosofi și ideologi redeșteptați și reactivați peste noapte, că au intrat într-o perioadă de tranziție spre democrație și statul de drept, iar la capătul acestei perioade vor vedea „luminița de la capătul tunelului”, adică va fi bine pentru toți. Dar, înainte de a le fi bine, românilor trebuia să le fie rău. De atunci, românii tot speră că se apropie de capătul tunelului, dar sunt tot într-o tranziție prelungită, pe care nu știu cum să o depășească, întrucât s-au trezit din reverie în noianul unei aprige lupte pentru supraviețuire, apoi pentru întâietate, în care au ajuns să se încaiere din „te miri ce”, chiar membrii aceleiași familii.

„Capete luminate”, care, de regulă au stat deoparte, au observat că în mințile multor români s-au produs niște mutații pe care n-au putut să le explice, iar astăzi nu pot să le înțeleagă îndeajuns. Sub influența ideilor de schimbare a țării cu orice preț, chiar prin jertfa celor arătați cu degetul au apărut, ca ciupercile după ploaie, „români de bine” - autodefiniți „revoluționari” - și „dușmani ai poporului” - numiți generic „securiști”- „teroriști”. Între aceștia s-a întrerupt orice comunicare, a apărut o dușmănie nebănuită în urmă cu puțin timp, apoi s-a produs „păruiala”, cu regretele adiacente ulterioare. Cei conștienți de cnsecințe s-au întrebat: „A fost bine ce-am făcut ?”, iar cei de pe margini, oameni cu minte multă și păr albit de vremuri, se uitau spre Cer și spuneau mărunțind din buze: „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”.

Dar, în același timp țara a fost străbătută în cruciș și-n curmeziș de așa-numiții „vestitori ai Lumii Noi”. Aceștia i-au convins pe mulți români nativi sau de import, adoptați din milă creștină, să ia în derâdere cuvinte, precum „popor” şi „naţiune”, iar cuvântul „patriotism” a fost considerat extrem de periculos atât pentru democrație, cât și pentru statul de drept. În paralel cu aceste tendințe potrivnice ideii de „națiune română”, diriguitorii politici ai statului român, au lucrat de zor, cu mici excepţii, mânați de la spate de arhitecții Europei comunitare, pentru a schimba viaţa românilor. În aproape trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, viața celor mai mulți români a fost schimbată, dar în rău, întrucât s-au trezit, apoi au simțit tot mai dureros că le-a fost distrusă „fibra naţională”, adică „tăria neamului”.

Astfel, euforia revoluționară, care fusese propagată prin toate mijloacele de comunicare, afișată pe blocuri înalte, dar și pe căsuțe mici și joase s-a diminuat, apoi s-a stins, spre disperarea „omului nou”. Însă, în vreme ce revoluția își serba perpetuu victoria asupra dictaturii, au apărut ca din pământ „băieții deștepți”, creații ale vremurilor noi și păstrați în rezervă de grupurile de interese care i-au zămislit. Aceștia s-au declarat, pe față, în aplauze provocate, fideli și apărători ai principiilor libertății absolute și a statului de drept. Însă, prin acte meșteșugite, profitând de „starea aproape de anarhie a țării”, au adunat resurse, cu iuțeală de mână, au format o nouă pătură de îmbogățiți, apoi au emis pretenții de a fi stăpâni (patroni) de oameni și de bunuri materiale. Au venit vremuri în care, pentru a obține un „post călduț”, orice individ trebuia să dea șpaga „unde trebuie” și sau să se înscrie într-un partid.

Gândirea revoluționară care preluase simboluri dâmbovițene și culori carpatine, a fost reformată atunci când s-a constatat, prin „strigare peste țară”, că revoluția a adus pentru unii bogăție, însă pentru cei mai mulți, sărăcie. Astfel, mulți români au început să se uite „chiorâş” la vecini, numai pentru că aceștia începură s-o ducă mai bine. În curând, cei care au acumulat mai multe resurse au fost acuzați „la grămadă”, că fac parte din tagma jefuitorilor averii statului, deci și a națiunii române, fără să accepte că aceștia și-au făcut un rost prin propria lor muncă, dând de lucru și altora. În astfel de context, societatea românească a fost împărțită, în mod arbitrar, în „bogați” și „săraci” sau „îmbogățiți” și „sărăciți”. Cei „îmbogățiți” au început să evite chiar rudele „sărăcite”, iar între cele două categorii sociale s-a produs o nouă dușmănie, aproape similară cu care care fusese în decembrie 1989.

În noul context geopolitic, regretele multor români pentru ceea ce a fost și cum a fost înainte de „revoluție” au început să fie exprimate în public cu tot mai mult curaj dătător de speranță. Astfel, cei mai mulți români au redevenit adepții și captivii unui stat ideal, cu un „Vodă” care să readucă liniștea în țară, să asigure condiții bune de locuit, precum și locuri de muncă. Însă, în așteptarea prelungită a unor vremuri mai bune, mulți semeni de-ai noștri s-au înstrăinat unii de alţii, au acceptat să fie iobagii ecranelor televiziunilor de știri, ai așa-numitelor „Tablete” sau ai Internetului.

Elite sociale „conștiente de sine” au sesizat această realitate tristă, au început să se facă auzite, în pofida riscurilor, afirmând cu tristețe în suflet că românii au ajuns la cheremul unor „terchea-berchea” sau „monştri cu chip uman”, care consideră că universul lor se închide în „cercuri” bine ferecate, în spatele unor vile luxoase, construite în țară sau cumpărate în străinătate, alături de „pipiţe” şi așa-numiții „parteneri de afaceri”.

Unul dintre observatorii atenți ai realităților socio-politice românești a fost în urmă cu câțiva ani, scriitorul Octavian Paler. Acesta a numit România „Republica Parchetelor” -, unde orice impricinat scapă de judecată doar dacă împarte la patru ce-a prăduit, plăteşte taxă de protecţie pe ceea ce-a muncit cinstit sau jură pe Biblie că nu mai votează cu „duşmanul de clasă”. Pe bună dreptate, scriitorul respectiv constata că „S-a ajuns prea departe; românii se bat cu românii, apoi cu vecinii, cu ungurii, cu bruxellezii, cu americanii, cu băsiştii şi cu useliştii. Nu mai există argumente, ci doar tătuci providenţiali „umflaţi” la tv de slugile preaplecate cu pretenţii de analişti”.

Actualul război româno-român se află sub supravegherea atentă a Înaltelor Porti străine, identificate astăzi în Statele Unite, Uniunea Europeană sau Rusia. Dovadă este conflictul dintre putere și opoziție desfășurat în urmă cu câțiva ani, în încercarea de detronare a președintelui, devenit „despot”. Atunci și-au dat seama românii că respectivul conflict dintre cele două grupări „fanariote” de la București declanșat în jurul detronării „despotului” s-a globalizat. Cancelarii străine și-au aflat printre „boierii pământeni” servi și aliați în marele joc geopolitic continental. Înaltele Porți străine cu interese în spațiul politico-statal românesc au profitat de slăbiciunea care afecta tot mai grav statul român și au mizat pe câte una dintre cele doua tabere, sperând că sprijinul acordat va fi răsplătit după încheierea războiului româno-român cu plata unui tribut mai consistent și fără alte pretenții.

4.2. Semnele vizibile ale declanșării „războiului intern”:

În actualul context geopolitic, semnele vizibile ale declanșării „războiului intern” sunt „polarizarea” societății și „ploaia” de partide politice.

a). „Polarizarea” societății

În momentul de față, românii n-au dușmani externi declarați, dar parcă se războiesc întruna, ei cu ei. I-a marcat atât de tare ce s-a întâmplat în decembrie 1989 încât, de atunci, nu mai reuşesc să încheie războiul cu ei înșiși. Voci timide și temătoare, dar și glasuri sonore și hotărâte s-au făcut auzite tot mai des, iar receptarea lor s-a făcut, de obicei, între „dileme vechi” și „dileme noi”. În România s-au creat și dezvoltat ungherele unei polarizări tot mai găunoase și prăpăstioase a societăţii. Într-o formă sau alta, această polarizare a persistat pînă în zilele noastre, având astăzi condiții și tendințe de a căpăta forme grotești sau chiar macabre.

Polarizarea societății a fost însoțită de sintagme și lozinci culese din panoplia vocilor pițigăiate sau răgușite a celor care au rămas perpetuu „revolutionari de profesie”. Mai întâi s-au confruntat simbolic, iar uneori fizic, mai ales cu pumnii, „revoluționari” și „comuniști”, apoi „fesenişti” şi „antifesenişti”, după care au apărut în arenă „neocomuniştii” şi „democraţii”, care se războiau zi-lumină, dar și după lăsarea întunericului, prin vorbe, gesturi, dar și huiduieli sau înjurături și chiar îmbrânceli. De departe, în acele vremuri de romantism politic, s-au evidențiat și au rămas în memoria socială susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu - care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare!” -, dar și contestatarii săi, care strigau: „Nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic!”. Apoi a urmat torentul zguduitor al „mineriadelor”, care au turnat gaz și paie pe focul mocnit, iar lozinca „Noi muncim, nu gîndim!” a sintetizat conflictul între intelectuali - divizați în mod pervers de către ideologii - şi „oamenii muncii” - al căror număr și putere socială se micșorau de la an la an, privind mânioși, dar neputincioși la distrugerea economiei naționale, devenită doar „economie de piață”. În viața politică de atunci, asupra unui singur subiect a existat consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întâlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor parlamentare.

Între timp, România a intrat în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, dar dihonia pătrunsă între români s-a răspîndit în ţesutul social, generând o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii unor președinți, prim-miniștri, partide politice sau creatori ori propovăduitori de opinie publică.

b). „Ploaia” de partide politice

Potrivit DEX, partid politic semnifică o organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere. După „revoluție” la Tribunalul Muncipal București au fost înregistrate 55 de partide politice. Unele au dispărut, altele și-au modificat denumirea, altele s-au comasat prin absorbție, altele au fost radiate. În mai 2015, Legea Partidelor Politice, în vigoare din anul 2003, a fost modificată (simplificând cerinţele legate de numărul minim de membri, care a coborât de la 25.000 de membri la 3 membri!). Astfel, pe „scena politică” s-a înregistrat o adevărată avalanşă de partide politice, cu ideologii definite sau neclar definite, dar toate cu pretenții de a urca pe scara politică și de a ajunge la resursele de putere, recum și la actul de decizie politico-statală.

Potrivit Registrului Partidelor Politice, în România există astăzi vreo 88 de partide politice, care se împart în: partide parlamentare, partide neparlamentare, formațiuni ale minorităților (nu sunt înregistrate în registrul partidelor politice, dar au totuși drept de reprezentare politică la toate nivelurile), partide desființate (asimilate).

Tribunalul Municipal Bucureşti a respins cererea de înființare a următoarelor partide: Partidul Comuniştilor, Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Revoluţiei a III-a Forţă, Partidul Vâlcenilor, Partidul Transilvania Democratică, Partidul Forţa Pensionarilor, Partidul Noua Revoluţie, Partidul Naţional Ţărănesc Maniu-Mihalache, Uniunea pentru Rădăuţi, Partidul Alternativa Civilă, Mişcarea pentru Medgidia, Partidul Naţional Român din Alba Iulia, Partidul Naţional Agrar.

Precum se observă, în acest plan se desfășoară fără pauze și cu toate pânzele sus, un „război informațional”, cu varianta sa impusă și dirijată de centrele de putere, numit război de comandă-control. Puzderia de partide politice existente în România confirmă zdrențuirea națiunii române și oferă terenul și materia primă necesare reluării „războiului româno-român” de pe alte trambuline politico-ideologice. În „centrele de putere” externe și interne, de obicei necunoscute „mulțimii”, unde se reclădește și se livrează pe piața consumatorilor de senzațional democrația dâmbovițeană, primează interesul celor „aleși” și nu nevoile sociale ale mulțimii, numite „popor” doar atunci când este chemată la vot. Acești corifei ai „noii ordini” cunosc de la dascălii lor comunitariști că un popor este cu atât mai ușor de condus, de dominat și de stors de resurse existențiale, cu cât este mai zdrențuit în grupări sau grupuri care-și spun „partide politice” și împart mulțimile în „bazine electorale”.

Cine are interes să mențină în România o puzderie de partide politice?

Cui folosește?

4.3. Elemente de strategie folosite de „găști” și „haite” politice

În „războiul intern”, inamicul intern utilizează elemente ale războiului informațional, vechi de când e lumea. Aceasta se desfășoară prin utilizarea, în funcție de „câmpul tactic”, a ideilor generalului chinez Sun Tzu, părinte al ştiinţei militare (secolul IV î.Chr.), regrupate în „arta războiului”. Acestea au ca scop înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, prin fapte, precum:
- arătarea generozității în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
- bazarea pe trădătorii aflați în rândurile „inamicului”;
- convingerea inamicului să creadă în posibilitatea salvării de la pieire;
- discreditarea a tot ceea ce merge bine în „tabăra inamicului”, începând cu „luminătorii de conştiinţă”;
- implicarea elitelor „taberei inamice” în afaceri dubioase, distrugerea reputaţiei și supunerea lor dispreţului propriilor aderenți;
- inducerea în eroare a inamicului, spre a-i diminua avântul și a deveni neglijent, apoi lovirea lui prin surprindere;
- infiltrarea peste tot a spionilor;
- livrarea de fete tinere (pe vremea lui Sun Tzî și băieți!), „pentru a-i lua minţile” inamicului:
- oferirea de bani și aur (pe vremea lui Sun Tzî „jad şi mătase”!) pentru a-i zgândări inamicului ambiţiile;
- perturbarea, prin orice mijloace, a funcţionării armatei inamicului;
- răspândirea discordiei şi conflictelor între „cetăţenii taberei ostile”, dar mai ales întărâtarea tinerilor contra bătrânilor;
- ridiculizarea tradiţiilor adversarilor;
- slăbirea voinţei „luptătorilor inamici” prin cântece persuasive (pe vremea lui Sun Tzî „cântece şi melodii senzuale”);
- utilizarea „creaturilor cele mai ticăloase şi mai abjecte”.
După utilizarea acestor căi de agresiune, urmează lovitura decisivă.

Scopul acestor acțiuni este preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ din mâinile inamicului înfrânt. În acest fel „trupele” proprii vor rămâne intacte și odihnite, iar victoria va fi totală.

4.4. Tăria Frontului civic intern

Pentru a preveni o asemenea formă de război, cu grave consecințe sociale, națiunea, prin popor, trebuie să contrapună în mod eficient organizații socio-politice și etno-spirituale ale societății civile. Acestea sunt datoare, prin menire și rol social, să sprijine în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, interselor și nevoilor aflate sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.

Din Frontul civic intern pot face parte, în funcție de caracteristicile provocatului „război româno-român”:
- oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, știut fiind că „omul politic” este sursa erorilor decizionale;
- organizaţiile publice şi private cu funcţii explicite (economice, culturale, politice); importante sunt organizaţiile cu funcţii productive (producerea sau generarea de resurse), organizaţii cu funcţii gestionare (cu rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre oameni şi organizaţii), organizaţii cu funcţii socializante (organizaţiile cetăţeneşti - de tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor, precum și organizaţii profesionale), organizaţii cu funcţii integratoare (de tipul oranizațiilor politice, culturale);
- statul - care asigură modalitățile de gestionarea publică a valorilorm intereselor și nevoilor națiunii, prin oamenilor cu competenţe sociale, specializaţi în organizare şi conducere a treburilor obștești.

*
Cum se poate construi, întreține și utiliza Frontul civic intern ?

Cazuistica în materie arată că demersul va cădea în sarcina generațiilor viitoare, întrucât în zilele noastre în spatele simpozioanelor despre „democrație“, viitorii oligarhi își văd în tăcere de „tragerea sforilor”, de „afaceri“ și de vizite inopinate în așa-numitele „paradisuri fiscale”.
Fenomenul cel mai grav și pervers, care a început în urmă cu 28 de ani și se petrece și astăzi, este „privatizarea interesului național“. Fiecare partid, fiecare grup de interese și chiar fiecare mică gașcă fac din interesele proprii o flamură pe care o agită ca „interes național“.
Astfel, pe nesimțite, ideea s-a banalizat, fiind nevoie de dascăli energici, tenaci și patrioți, care să ia totul de la capăt, în mod deosebit în privința educației naționale și patriotice a tinerei generații. Datorită acestui război pervers, miracolul „solidarității românilor cu ei înșiși” - așa cum a fost în zilele care au urmat după prăbușirea fostului regim -, este alterat și întunecat de „neîncredere”, „singurătăți”, dar mai ales de „egoisme”

5. Consecințe vizibile ale „războiului româno-român”
„Războiul româno-român” a produs deja consecințe vizibile, extrem de perverse, individualizate prin: distrugerea industriei și agriculturii, acordarea de privilegii pentru găști și haite politice, impunerea tacticii pârjolirii pământului, aducerea sportului românesc în stare de „comă”, aducerea sistemului de sănătate în colaps, obligarea românilor, de foame și de persecuții, să emigreze.

Aceste consecințe sunt vizibile și cuantificabile în diferite domenii ale existențe sociale, cu consecințe precum:
1. distrugerea industriei și agriculturii:
- din anul 1989, au dispărut pur și simplu aproape 1.300 de fabrici și uzine, având fiecare între 1.000 și 10.000 de salariați; calea spre pradă a găștilor și haitelor, sprijinite de multă „prostime” a fost netezită de afirmația unui ex-premier (atunci F.S.N.-ist, apoi democrat, acum liberal!), potrivit căreia industria românească „e bună de dat la fier vechi”;
 acordarea de privilegii nejustificate pentru parlamentari: aceștia primesc mari remunerații pentru anii de „dormit în bănci”, pentru „serialele de mahala” denumite opinii politice, își măresc pensiile de la un mandat la altul, fără ca opoziția să protesteze, solicită pensii speciale pentru munca lor și votează legi „cu dedicație”, pe care unii nici nu le citesc;
2. impunerea „tacticii pârjolirii pământului”:
- fermierii, medicii, profesorii ies în stradă, iar sindicatele se revoltă;
- guvernanții n-au soluții, ci doar vorbe de amânare a conflictelor sociale;
- minele profitabile, expresia suveranității țării, s-au închis „pe capete”;
- multinaționalele își fac de cap, externalizând tot profitul;
- producătorii români sunt sufocați de importuri și aruncați de pe rafturi;
- resursele solului și subsolului se vând până nu mai rămâne nimic;
- subvențiile lipsesc, irigații se asigură doar când plouă;
- turismul, serviciile și agricultura sunt „la pământ, cu botul pe labe”.
3. aducerea sportului românesc în „stare de comă”: România a ajuns „codașa Europei” în sport, datorită dezinteresului „politicului”, s-a transformat, din fruntaș al clasamentelor pe medalii, în „turist de olimpiade”, iar comisiile specializate din Parlamentul țării adoptă legi îndreptate împotriva sportului românesc.
4. aducerea sistemului de sănătate „stare de colaps”: România are nevoie de încă 13.000 de medici, întrucât s-a produs un gol, ca efect al plecării medicilor la muncă în străinătate și nu există județ în care să nu fie posturi libere pentru medici; autoritățile văd dezastrul, însă nu cunosc metodele și nu au pârghiile necesare prin care să oprească exodul medicilor.
 obligarea românilor, de foame și de persecuții, să emigreze: România are cea mai mare creștere a diasporei (7,3%), situându-se imediat după Siria (13,15%); cei 3,4 milioane de români plecați în afara țării (poate că numărul este mai mare!), ating 17% din populație, care a ales să fugă din România, nefiind familie în România care să nu aibă pe cineva plecat din țară, în unele cazuri familii întregi, care au ales calea bejeniei.
*
Starea României după un „război româno-român” de aproape 30 de ani (din istorie se mai cunoaște un război de 30 de ani, în Europa evului mediu!) poate fi prezentată astfel:
- au fost desființate și distruse din temelii obiectivele industriale cu un „elan proletar” mai mare decât cel consumat în „întrecerea socialistă” pentru a le construi;
- vânzătorii de fier vechi și-au făcut „treaba cu brio”, iar „samsarii de terenuri” au pus mâna pe o pradă la care tânjeau de multă vreme;
- orașele mono-industriale au devenit focare de somaj și de infracțiuni;
- românii, rămași fără locuri de muncă și o minimă protecție socială, au plecat spre Occident „mâncând pământul”, cu Soarele-n ceafă, fără să privească în urmă;
- aproape 4 milioane de români lucrează pentru alții: îngrijesc bătrâni sau copii, muncesc în agricultură sau mica industrie, au mici afaceri sau profesează în aceeași branșă ca și în țară, vărsând acolo unde sunt aciuați taxele și impozitele.
Aceste fapte perverse sunt numite de către analiști comunitariști și globaliști „distrugerea vechiului sistem politic și implementarea democrației”.
În presa occidentală se folosește deja expresia perversă:
„România, avantaj zero!”.

Concluzii finale:
„Războiul intern” sau „războiul româno-român” este:
- război „hibrid”, desfășurat, de obicei, cu mijloace simbolice, verbale și fizice, pe orizontală - între diferite grupuri de interese, transformate în găști și haite politice sau între putere și opoziție -, precum și un război pe verticală - între ierarhii și instituții ale statului sau între mulțime (prostime) și guvernanți (democrați sau tehnocrați), adesea cu implicarea partizană a unor centre de putere străine;
- război informațional fără învingători, impregnat cu violențe verbale și fizice, purtat de grupuri antagonice în pofida oricărei logici, în ecuațiile „tradiţionalişti”/„modernişti”, „ortodocşi”/„greco-catolici”, „naţionalişti”/ „europeni”, „muncitori”/„intelectuali”, alimentat, de obicei, din centre de putere străine.
Problema acestui război nu este vacarmul rezultat din confruntări fără logică, ci efectele sale, întrucât se derulează în contextul în care, pe teritoriul României se desfășoară conflictul americano-german pentru resurse și sfere de influență, rușii sunt la „porțile țării”, ungurii au reluat planurile pentru recâștigarea Transilvaniei, iar ucrainenii nu vor să restituie teritoriile pe care le-au însușit prin hiclenie.
*
Revine din nou celebra întrebare: „Ce-i de făcut?”
În primul rând și ca extremă urgență, este necesară oprirea acestui „război româno-român” și revenirea la unitate națională, „în cuget și simțiri”.
În 1 decembrie 2018, românii vor aniversa 100 de ani de la desăvârșirea făuririi statului național unitar român. Națiunea română are multe minți luminate, care vor găsi calea de revenire la starea de „pace socială”.
Lepădarea patimilor politico-ideologice va permite fiecărui român conștient de sine să constate și să se bucure de faptul că „Nu ne-au surprins vremuri mari cu oameni mici”.





Stefan Bosomitu, Tudor Bugnariu și un proiect eșuat de reinstituționalizare a sociologiei în România comunistă

$
0
0

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

45 DE MILIOANE DE IMAGINI DE PORNOGRAFIE INFANTILA PE INTERNET

$
0
0
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
                                                         
                                                                                                                                                                         October 24, 2019

45 DE MILIOANE DE IMAGINI DE PORNOGRAFIE INFANTILA PE INTERNET

Cu toate că din 2005 încoace monitorizam zilnic degradarea valorilor, periodic suntem șocati de lucrurile noi pe care le citim și de practicile imorale de care încă nu am auzit. Un exemplu recent este dosarul publicat de New York Times Magazine pe 28 septembrie privind pornografia infantilă (child pornography) pe internet. [Link: https://www.nytimes.com/…/2019/09/28/us/child-sex-abuse.html]

Date statistice infiorătoare

Conform articolului, anul trecut, marile companii ale internetului (Google, Facebook etc.) au raportat existența pe internet a peste 45 de milioane de imagini de pornografie infantilă. Aceste imagini consistă nu doar în poze, ci și în materiale video postate de pedofili, atât bărbați, cât și femei, care răpesc, imobilizează, torturează și săvârșesc acte perverse sexuale cu copiii. Mulți dintre acești copii mor ori se sinucid ca urmare a actelor perverse la care sunt supuși. Este vorba de copii de chiar 3 sau 4 ani.

Numărul imaginilor crește exponențial și devine tot mai greu de stopat. Prin lege, companiile americane care operează în spațiul virtual, precum Google și Facebook, trebuie să informeze autoritățile americane, periodic, privind imaginile de pornografie infantilă pe care le depistează online.

Acum 10 ani, sub 1 milion de astfel de imagini erau pe internet. Azi sunt peste 45 de milioane. În 2017, pe internet se găseau 18.4 milioane de imagini de acest gen. Într-un an, numărul aproape că s-a triplat. E practic imposibil să stopezi ori să elimini aceste imagini.

Flagelul e de dimensiuni globale, iar majoritatea acestor imagini sunt depistate pe siteuri din afara lumii occidentale. Există o mulțime de grupuri online care fac trafic de imagini de acest gen și grupuri de chat care informează pedofilii cum să abuzeze sexual copiii, cum să filmeze, cum să posteze, cum să transfere imaginile altora și mai ales cum sa își ascundă identitatea.

Autoritățile au devenit neputincioase în fața escaladării volumului de pornografie infantilă. SUA, de exemplu, alocă doar 60 de milioane de dolari anual pentru depistarea și arestarea acestor rău făcători, cu toate că în America există 51 de echipe special formate, numite task forces, localizate în fiecare stat american, care monitorizează pornografia infantilă.

Tribunalele au devenit și ele neputincioase. Majoritatea judecătorilor resping aceste cazuri, fiind îngroziți și făcându-li-se greață de ceea ce trebuie să vizualizeze.

Autoritatile sunt neputincioase

Agenții secreți ai statului nu rezistă nici ei. După câteva luni ori un an de muncă în cea mai tenebroasă zonă a naturii umane decăzute, își dau demisia. Nici jurații nu au răbdarea ori tenacitatea să se uite la aceste imagini. Majoritatea dintre ei refuză să vizualizeze materialele și, în consecință, răufăcătorii nu sunt condamnati si ramin liberi.
Arestarea și urmărirea penală a răufăcătorilor devin tot mai greu de făcut. Depistarea identității lor online e la fel de dificilă. Un bărbat arestat în Ohio, de exemplu, folosea o parolă de 41 de caractere pentru a-și ascunde identitatea și a nu a fi prins. 41 de caractere și simboluri de toate felurile, asortate, care ar fi luat autorităților ani de zile să le descifreze prin intermediul unor computere si algoritme sofisticate. Din fericire, bărbatul a declarat parola, ceea ce a dus la arestarea și altor răufăcători. În 2016 a fost condamnat la închisoare pe viață.

Unii dintre acești pedofili au salvate în computer cantități imense de imagini de pornografie infantilă. Bărbatul din Ohio, de exemplu, avea peste 3 milioane de imagini, la care permitea acces pedofililor din toată lumea. Siteul acestui bărbat avea aproape 30.000 de vizitatori care în permanență vizualizau, schimbau ori postau materiale video de pornografie infantilă.
Un alt site de pornografie infantilă depistat de poliție avea peste 1 milion de conturi. Enorm.
Tehnologia face aproape imposibilă depistarea infractorilor. Tehnologia le permite să-și ascundă locația, identitatea și urmele.

Din nefericire, majoritatea giganților tehnologiei online nu cooperează cu autoritățile pentru urmărirea penală a pedofililor. Google și Facebook în general cooperează, dar alți giganți, precum Tumblr, Bing, Snapchat, WhatsApp, cooperează mai puțin.

Exista si vesti bune
Exista insa si vesti bune. Pe 17 octombrie New York Post a publicat un articol interesant despre felul in care autoritatile americane au spart o retea de traficanti in pornografie infantila in SUA. [Link: https://nypost.com/2019/10/17/hundreds-busted-in-connection-to-vile-dark-web-child-porn-site/]
 Si in aceasi zi publicatia Quartz a publicat un articol despre felul in care, tot autoritatile americane au spart o retea globala de traficanti in pornografie infantila care isi avea originile in Corea de Sud. Istoria detectivilor care au lucrat la cazul acesta e fascinanta. [Link: https://qz.com/1730209/a-bitcoin-powered-child-porn-site-was-undone-by-a-right-click/?yptr=yahoo]
Autoritatile texane au arestat citiva agenti federali de imigratie cu experienta in computer forensics, unul de 40 de ani, iar altul de 35 de ani. Ambii aveau acces la minorii care treceau granita din Mexic in Texas, si ii foloseau sa filmeze pornografie infantila. Un tinar de 34 de ani a fost arestat in San Diego, el fiind pilot in aviatia americana. A declarat ca viziona pornografie infantila de la 12 ani. Cel mai gretos caz, insa, a fost al unui barbat din Washington DC. Cind politia i-a batut la usa, a incercat sa se sinucida cu lame. Viata i-a fost salvata. Examinarile forensice au descoperit in coputerele lui 6 884 de dosare videa pline de pornografie infantila, 805 457 de imagini de pornografie infantila, si materiale video care impreuna alcatuiat 455 000 de ore de vizualizari. Asta insemna mai mult de jumatate de secol.
In loc de concluzie
Natura umană decăzută e, în primul rând, responsabilă pentru aceste practici tenebroase. La fel revoluția sexuală ți tehnologia care au rupt orice obstacol împotriva pornografiei infantile și fac imposibile urmăririle penale.
ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 
Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
VRETI SA FITI INFORMATI?
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.
JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook:

https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/
VRETI SA FITI INFORMATI?
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile si valorile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.   
FACETI-NE CUNOSCUTI! 
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim. 
ANUNTURI
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro
Alianta Familiilor din Romania
www.alianta-familiilor.ro

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României

$
0
0



Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României

Motto: "L’unitéroumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée àRome ou à Byzance. L'on peut dire qu'une configuration naturelle, ou... la volonté même de la Providence a posésur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession: celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire " (acad. G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)

Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare si de cărti, eliminând din librării si din biblioteci (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000) mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor semnate de personalități a căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari (1).
Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. In primul rând la scrierile academicianului martir G. I. Brătianu : „Théorie et réalité de l’histoire hongroise(1940, germ., it. 1940), „L'histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943 ; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. si în germ; 1941 ; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943 ; germ.1944), „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain”(tradus in italiană și în germană). Apoi la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania si din Ungaria” și cu cele zece volume : „Histoire des Roumains et de la romanite balkanique”.
Nae Ionescu - din „promoția istorică” a profesorului Iorga (vezi volumul Nae Ionescu, Roza Vânturilor alcătuit în 1937 de Mircea Eliade) -, observase cu justețe că istoricul Nicolae Iorga (ale cărui conferințe erau audiate cu mare interes atât în capitala Franței cât și în capitala României întregite la 1918) a fost „primul care a izbutit să arunce fundamentele adevăratei civilizații românești (...) anume în acțiunea intreprinsă la Semănătorul” (vezi vol. : Nae Ionescu în arhiva Securității, București, Ed. Mica Valahie, 2008, p.64).
In 1937 acad. Ioan Lupaș a tipărit volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”. Acestui istoric academician (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnița comunistă a Sighetului) îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”.
Intemnițatul academician Ion Nistor a fost autorul volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937). Istoricul I. Moga, - deținut si el în închisoarea comunistă de la Sighet în lotul istoricilor români -,a scos în 1940 la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” si în 1944 la Sibiu două lucrări : „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei).
Acad. Silviu Dragomir studiase „Originea coloniilor române din Istria” (1926) după ce în 1924 a publicat „Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic”, și în 1922 „Vlahii din Serbia în secolele XII-XV”, toate trei nefigurând în Wikipedia românească, cum nu figurează nici cele două volume care amintesc de perioada în care profesorul Silviu Dragomir a predat istorie bisericească: „Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Sibiu, 1920. Intors la Cluj după refugiul universității clujene la Sibiu (1940-1945), acad. Silviu Dragomir a mai apucat să publice în 1946 „Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, pe urmă fiind dat afară din universitate si din Academie pentru a fi trimis după gratii, în „universitățile lui Teohari Georgescu” (2).
Premiat de Academia Română fusese și năsăudeanul acad. N. Drăganu pentru a sa lucrare din 1933 interzisă în Ungaria: Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei.
In anul morții lui Nae Ionescu, istoricul Zenovie Pâclișanu (autor al volumului din 1923:Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, membru corespondent al Academiei), îl întreba telefonic pe Nae Ionescu (aflat sub atentă supraveghere din ordinul lui Carol al II-lea) despre o episcopie ortodoxă primind informații amănunțite de la eruditul gânditor religios. Pâclișanu (arestat si dus la Sighet în 1950 de mercenarii ocupantului sovietic care apoi l-au transferat în închisoarea politică de la Gherla unde a și murit) publicase în 1942 „L'art et la maniere de faire des Hongrois” și în 1943 „Politica minoritară a guvernelor ungurești”, 1867-1914 (tradusă și în engleză) iar în 1944 „Die magyarische Ordnung in Mitteleuropa” (tradusă în franceză si italiană, București, 1944).
In refugiul de la Sibiu, profesorul academician Silviu Dragomir, care va fi pensionat forțat de la Universitatea clujană în 1947, a scris „La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne”(Sibiu, 1943), si „Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie” (1943). Credem că e arhisuficientă menționarea acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine ideologilor cu putere de decizie de ieri (și de azi) în scrierile istoricilor „burghezi” arestați și torturați prin închisori.
Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitațide Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra burgheziei si vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcănicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului si după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este si alegerea pseudonimului. Incă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica...sa terminată la 1808 si tipărită 45 de ani mai târziu la M-rea Neamț. Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna si părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci -18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp. 62-63; vezi si comunicarea din 16 nov. 2019: https://www.youtube.com/watch?v=drOxZmb5tDE&t=43s ).
Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumărasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație” : acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Stefan Meteș, acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Plecat la Domnul de sfânta sărbătoare a Crăciunului, unul din martirii închisorilor spusese colegilor de detenție că opresorii lor își imaginează că cei de după gratiile temnițelor politice comuniste ar fi fost „învinși. Dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui” (Părintele arhim. Gherasim Iscu, 1912- 25 decembrie 1951, Târgu Ocna ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/).
Supraviețuitor temniței din Sighetul Marmației a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5/6 mai 1950 (odată cu acei istorici pe care-i va cita în 1999 istoricul Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat si a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu, acad. Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia văduvită atunci și de alte prestigioase personalități ale spiritualității românești (G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, George Fotino, St. Bezdechi, Ioan Lupaș, etc.).
Într-o ședință din anii cincizeci a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, acad. Traian Săvulescu (președintele Academiei R.P.R) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, si probabil a foarte multor alții).
Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele Academiei i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult, la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).
Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un reprezentant de frunte al regimului de ocupație sovietică a României a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).
In fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam, etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule si în condiţii precare. Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.
Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.
Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile si de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.
Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană apărea și „Paradoxul Român” a lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul istoric al cercetătorului băimărean, istoria pusă pe piață de Editura Univers (cu sediul în fosta Casă a Scânteii) probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În volumul fostului profesor de română la Amsterdam sunt „omise” toate informațiile legate de temnița politică făcută de academicianul Ion Nistor si de alți făuritori ai Marii Uniri.
Insuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană”, (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu si o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie..., prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).
Semne ale îndoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premize întru-totul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor» : Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.
Or, nu așa s-a schimbat o țară în care cca două milioane din cetățenii ei (cf. Părintele Drăgulin, în „Rezistența”, 1/ 1991, p.3) au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; A. Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată si transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).
In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (vezi Serban Alexianu, Transnistria - un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, București, 2007).
Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Intr-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga (vezi Ion Varlam, Definirea totalitarismului – o exigență a prevenirii prin lege a pericolului totalitar, 1993). Delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul. Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.
La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până in 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).
În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)
La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonicăapărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (si din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate. Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește.
Admirându-l pe Mircea Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima cu a doua ediție românească (prima din 2006 si a doua din 2010, premiera mondială constituind-o traducerea spaniolă a manuscrisului eliadesc oferit după publicarea în Spania în 2001 lui Handoca de traducătorul spaniol, J. Garrigos, cum mi-a scris acesta pe 6 martie 2011 într-un e-mail) am constat cenzurarea lui Eliade la Editura Humanitas. În ediția din 2010 fuseseră cenzurate pasajele în care savantul de renume mondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945 fuseseră îndepărtate informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați: In ediția cenzurată, însemnările din 30 iunie (p.44) apar urmate de… insemnări din 20 iulie (M. Eliade. Jurnalul portughez, Ed. Humanitas, 2010, p.45).
De fapt, nu doar cenzurarea informațiilor despre masacrarea populației românești din provinciile devenite comuniste după ocuparea lor de către armata sovietică în 1940 dovedesc deplina „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam). În toamna anului 2011 însăși excelentele mele păreri despre filozoful Mircea Vulcănescu, martir al temnițelor comuniste (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=22s), îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia filozofului Mircea Florian) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga), prima reamintită anual după 1990, a doua mereu „uitată” la comandă oficială.
„Dresat” de mass-media dinainte și de după 1990 să „uite” ambele momente semnificative din istoria românilor, editorul post-decembrist al lui Mircea Florian n-a amintit în cronologia sa alcătuită în 2004 nici de bucuria Marii Uniri și nici de cutremurătoarele barbarii din provinciile românești incorporate de Stalin în U.R.S.S. sau de masacrele din toamna anului 1940 făcute de hortyști la Ip, Trăsnea, Ciumarna și Păușa, când tricolorul românesc a fost bătut în cuie pe spatele românilor, „991 de Hristoși fiind astfel crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea” (vezi Horia Stanca citat în „Jumătate de secol cum a fost să fie” din vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, p.83, precum și bio-bibliografia fostului deținut politic Mircea Florian, născut în 1888 și reținut de Securitate din august 1953 spre a fi torturat în anchete opt luni de zile, cf. Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).
După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Theodor Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt” : „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă ; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19 ; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) . Toți au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească in Pseudo-România –Conspirarea deconspirării(Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice si după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.
Dintr-un eseu interzis (odată cu toate operele marilor scriitori români îndepărtate din circuitul cultural de mercenarii lui Stalin) s-a putut citi în revista „Gândirea” post-Crainic (scoasă de maica Zamfira Constantinescu de la Mănăstirea Prislop) despre „fizionomia istoriei noastre anterioare României Mari, când această istorie se înfățișa în forma unui paradox dramatic de-a fi una numai în spirit și fragmentară în dureroasa realitate politică. Blestemul, care a strivit secole de-a rândul (circa șase secole) existența noastră ca neam, a fost vecinătatea celor trei mari imperii, a căror poftă căpcăună de stăpânire ne-a ținut sfâșiați și ne-a împiedicat să ne strângem laolaltă, într-un singur stat românesc: imperiul otoman, imperiul habsburgic și imperiul rusesc” (N. Crainic, Avram Iancu, 1943, republicat în rev. „Gândirea”, Serie nouă, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p.1).
Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.
Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Fie sub pretextul „dezvoltării”, cu împărțirea României în șapte „regiuni de dezvoltare”, fie sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, sau cu felurite alte ocazii în care pe micul ecran al televizorului răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele.
Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială destinată cititorolor tineri a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregulprin partea fost publicată în „Dilema veche” nr.365/10-16 febr. 2011 (revistă „oficial” premiată la Târgul Gaudeamus din 2018). Din anchetă s-a aflat cât de apreciată este „retragerea” în regionalisme, i.e. în identitățile cele mai sărăcăcioase. In „Dilema” s-a putut citi atunci că apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie) și că identitatea naţională ar fi (vezi Doamne) suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor mediatizat de respectiva revistă).
Siliți a-și tempera firescul patriotism local (i.e., nostalgia după Basarabia sau Bucovina de Nord de unde se refugiaseră), elevii dislocați din locurile natale în urma celor două năvăliri sovietice (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) trebuiau „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete cvasi-automat că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (cf. Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750). Ne întrebăm oare cum au fost „preluate” aceste directive ideologice din 1947 la Conferința națională cu titlul „Proiectul identitar românesc: 1848-1947” (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 20-22 sept. 2018; http://socioumane.ulbsibiu.ro/conferinta-nationala-proiectul-identitar-romanesc-1848-1947/).
Istoria României rescrisă la comandă de „academicianul” Rollernu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației maghiare (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Mihail Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (a se vedea articolul universitarului Corvin Lupu, postat pe 20 iunie 2019, despre ințelegerea ruso-germană din sept. 1990 de la Geneva: http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/noul-tratat-ribbentrop-molotov-intelegerea-germano-sovietica-din-anul-1990?fbclid=IwAR1t7wAKllh2Gv2Z3EeBnQSZUQyS5xe3PgpUrGb4Rtx4tnZNnuMOG7G6w9o).
După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6%, vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca) după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.
Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina iar pe 1 decembrie s-a unit Transilvania, Banatul, Crișana si Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să apărțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei. (vezi vol.: Ion Mihai Botoș„România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).

Note si considerații marginale:
  1. In 1984, filozoful trăirist Constantin Noica era înregistrat în camera „microfonizată” de la Păltiniș spunând că a făcut șase ani de temniță politică (1958-1964) pentru „răspândirea de cărți interzise”. Dintre acestea, una era semnată de Mircea Eliade (Fôret interdit, Paris, 1956, București, 1991) si alta de Cioran (La Tentation d'exister, Paris, 1956, București, 1992), iar două erau manuscrisele lui, din care dăduse la Editura de Stat pentru Literatură si Artă cartea despre Hegel pe care turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) a dat-o pe ascuns Securității și manuscrisul despre Goethe în 10 capitole (confiscat de Securitatea antiromânească la arestarea filozofului) din care publicate în comunism au fost doar trei capitole (vezi vol.:Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.218).
  2. Scriitorul Petre Pandrea, fost deținut politic, numise (în vol. Călugărul alb, Ed. Vremea, București, 2003) închisorile comuniste „universități” ale ministrului de interne Teohari Georgescu (vezi și cartea gen. Radu Theodoru, România ca o pradă. București, Ed. Lucman, 2005, pp. 280-287 )

Repere bibliografice:

G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, București, 1943.
Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998; 2006.
Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.
Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.
Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva”, mediatizat intens după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html).
Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.
Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.
Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.
Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, în rev. „Ethos”, Paris, 1983.
Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.
Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.
Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search.
Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.
Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev."Viaţa Românească", București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul "Mircea Vulcănescu", în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un "sonor" dicţionar, în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .
Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului ...(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, "Scăparea prin tangentă", în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre "codul etic al românului", în rev. "Viaţa Românească", București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.
Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.
Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.
Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru "Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»", în rev. "Asachi" Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.
Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.
Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14 ; http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/qpatapie-viciulq-roman .
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.
Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.
Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.
Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.
Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.
Isabela Vasiliu-Scraba, Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.
Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.
Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.
Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015): https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.
Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.
Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.
Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.
Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.
Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.
Isabela Vasiliu-Scraba, Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.
Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau din rev. „Alternativa”, Canada, http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html ;
Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/abuz-imaginatie/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/; postat în „arhiva românilor” pe 11 febr.2017, https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html .
Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/.
Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ .
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300) iunie 2007.
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare , Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.
Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și ale lui Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/..
Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca; vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx .
Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm.
Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/ ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba / .
Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/ . Cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut extrase și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/ ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .
Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/.
Isabela Vasiliu-Scraba,Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.
Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs.
Isabela Vasiliu-Scraba, Marile spirite sunt cele rebele: Titu Maiorescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.6, iunie 2018, p.12; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=477s
Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.
Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 2018, p.16 și p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so&t=93s.
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.9, sept. 2018, p.16 si p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 131, oct. 2018, p.16, partea întâia si în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 132, nov. 2018, p.16, partea doua; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=105s.
Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba(vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Experimentul Pitești, primul film independent despre fenomenul reeducării comuniste prin tortură

$
0
0

                              Comunicat de presă
București, decembrie 2019
Experimentul Pitești, primul film independent despre fenomenul reeducării comuniste prin tortură, are nevoie de sprijinul românilor pentru a ajunge pe ecrane. Producătorii își propun să strângă 1.000 de ÎMI PARE RĂU


Informația, pe scurt
Filmul artistic independent despre Experimentul Piteșți, început în 2011, se apropie de finalizare. Cercetarea  a presupus un efort de analiză a arhivelor și interviuri, pe o durată de de 3 ani. La 30 de ani de la căderea regimului comunist, România încă mai are de documentat acest fenomen.
Lung-metrajul prezintă unul dintre cele mai înfiorătoare experimente de mutilare emoțională prin tortură, realizat de regimul comunist – Experimentul Pitești
Din lipsa de fonduri, întreaga echipă de filmare a lucrat benevol, inclusiv actorii, Ion Caramitru, Axel Moustache, Rareş Lucaci şi Sergiu Moraru fiind  o parte dintre cei ce alcătuiesc distribuţia filmului
Pentru finalizarea lung-metrajului  mai este necesară suma de 20.000 de EUR
Românii sunt invități să susțina, cu un ÎMI PARE RĂU simbolic, sub formă de donație, efortul național de strângere de fonduri
Proiectul  este inițiat de regizoarea Victoria Baltag (34 de ani)

       Experimentul Pitești – Filmul este  primul lung-metraj istoric  românesc finanțat exclusiv din colectare de fonduri  pe platforme nationale si  internaționale.  Sute de români au donat deja pentru a susține etapele de producție.
       La 30 de ani de la căderea comunismului, România riscă să uite unul dintre cele mai terifiante experimente de spălare a creierului  uman prin tortură. 
       Vorbim despre un număr 5000 de tineri care au pătimit din cauza persecuțiilor regimului comunist (sursă:  HYPERLINK "https://lnkd.în/gRetBx8" https://lnkd.în/gRetBx8)
       Tinerii care au sfârșit fie schingiuiți, fie loviți cu bestialitate,  aproximativ 200 de morți înregistrați, erau  dintre cei mai buni studenți români,  victime ale experimentului de reeducare de la Piteșți: aceșți oameni au fost mutilați, torturăți, electrocutați – metodele de re-educare depășesc imaginația umană.
       Acest  film independent își propune să aducă adevărul la lumină și îi invită pe toți românii să contribuie.
       “La 30 de ani de la căderea comunismului, numărul  exact al victimelor Experimentului Pitești  nu este nici până astăzi cunoscut. Unii deținuți erau îngropați în ciment și corpurile acestora nu au fost niciodată găsite, pe de o parte, pe de altă parte, familiile multora dintre acestia  nu știau unde le-a dispărut copilul, soțul sau fratele/sora  și nici nu aveau voie să întrebe. Rudele celor decedați au trecut prin acești 30 de ani cu mare rană în suflet. O rana care nu s-a închis niciodată, căci ei simt că nu s-a făcut dreptate. Că nu au fost identificați și condamnați cei găsiți vinovați. Cu un efort început acum 8 ani, ne-am propus să aducem în atenția publicului o parte dintre evenimentele petrecute atunci. Este un film artistic, cu o componentă puternică de documentare. Timp de 3 ani am discutat cu victime, cu familiile acestora, cu istorici, cu reprezentanți ai Institutului de  Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Experimentul Pitești nu a fost un simplu accident. A fost un efort programatic de distrugere, prin tortură fizică și emoțională. Experimentul Pitești trebuie să fie în manuale, pe ecrane, în muzee, pentru a ne asigura că istoria nu se repetă și că vinovații sunt, chiar și la zeci de ani distanță, măcar identificați, dacă nu trași la răspundere. Le mulțumim tuturor celor care ne-au susținut până acum și le mulțumim în avans românilor care aleg să spună un ÎMI PARE RĂU simbolic și să doneze pentru că Experimentul Pitești-Filmul să ajungă pe ecrane și să ofere un mic ajutor în cunoașterea istoriei și ororilor comunismului.”, declară Victoria Baltag (34 de ani), regizoarea filmului și inițiatoarea proiectului Experimentul Pitești – Filmul.
      Povestea filmului începe cu momente din viața socială a anilor 1942-1948 (zona Moldovei, Iași), aduce în prim-plan psihologia umană și culminează cu punerea în imagini a “fenomenului reeducării” în România (1948-1954). Reconstituirea evenimentelor s-a realizat în urmă unei documentări de arhivă amănunțite, care s-a desfășurat pe parcursul a peste 3 ani.

Istorie relatată în premieră – Haita lui Titus Leonida
Andi Daschievici, fiul lui Petru Daschievici ne povestește în premieră pentru filmul nostru:

      ‘’Tatăl meu a fost racolat de Titus Leonida – erau prieteni vechi. Împreună cu alți 6 studenți făceau parte din Grupul de partizani Titus Leonida de la Iași și militau împotriva comunismului.  Tată avea sarcina de a asigura corespondența grupurilor de partizani de la Iași la Cluj Napoca. Toți cei 8 studenți au  fost prinși și anchetați de securitate, mai apoi închiși în temnița Mănăstirii Galata din Iași, cu sentințe între 2 și 7 ani de carceră pentru că ‘au uneltit împotriva ordinii sociale’. Bunica mea, care, fiind o femeie credinciosă, în anii de detenție ai tatălui meu, a dormit pe o scândură, nici măcar învelită cu vreun cearșaf, ceva, pur și simplu pe scândură, pentru că așa a considerat că poate să-l ajute pe tata, prin credință să-i transmită  puterea de a răbda, de a rezista. Tata însă, la Mănăstirea Galata, a dormit  pe jos, pe ciment, și cu frigul dobândit de acolo, când a ajuns la Pitești făcuse deja pneumonie și asta l-a făcut să stea mai mult în infirmerie. Erau acolo 5 studenți, unul dintre ei avea venele taiate, altul cu stare avansată de dizenterie…, erau toți între viață și moarte.  Din infirmerie auzeau însă țipetele torturilor din celulele din jur și în 1951 , ‘’haita lui Titus Leonida’’ (devenit torționar în urma electrocutării și torturilor) a năvălit în infirmerie și  au lovit cu bestialitate. Tata a fost lovit de însuși Titus Leonida.
        Boala și lipsa dovezilor l-a făcut pe tata să fie eliberat. Atunci  a semnat un acord prin care se angajează că nu va spune niciodată despre cele petrecute în închisorile prin care trecuse.  Titus Leonida și tata se întorc la Iași într-o libertate  împovărată cu fiecare clipă, cu o viață care să se încadreze în linia partidului, dar peste o suferință continuă și nemărturisită’’.
         Titus Leonida și Andi Daschievici, călăul și victima, aveau să locuiască amândoi în cartierul Tătărași din Iași. Petru Daschievici își amintește cum, fiind copil, mergea în vizită la Titus Leonida și acesta venea în vizită la tatăl lui: ‘Nu vorbeau niciodată despre ceea ce s-a întâmplat la Pitești. Într-o zi, după ce tata murise, m-am întâlnit pe stradă cu Titus Leonida care mi-a spus că tata, în toți aceșți ani, nu-i dăduse mâna niciodată atunci  când se revedeau sau când se despărțeau. O singură dată o făcuse, când  acel cancer osos,  - ale cărui rădăcini zac la Piteșți - l-a tintuiit la pat și a  simțit că moare.  Și Titus Leonida mi-a spus acestea cu lacrimi în ochi, și eu am înțeles atunci că datul mâinii a fost gestul suprem de iertare’’.

Donația ÎMI PARE RĂU – Efort colectiv pentru susținerea filmului despre ororile comunismului
         Filmul este un piedestal în calea uitării acestor crâncene, abominabile momente, un stâlp de pornire în cunoașterea istoriei adevărate și un semn de comemorare, respect și doleanțe aduse tinerilor care au pătimit în închisorile comuniste.
         Proiectul filmului despre Experimentul Pitești  se află într-un  ultim efort de strângere de fonduri.  Început încă din 2011, lung-metrajul este foarte aproape de finalizare. Echipa de producție colectează bani pentru colorizare, editare sunet, compoziție muzicală, împachetare, traducere.
        … Cu un ÎMI PARE RĂU toți suntem datori.  Așadar, campania noastră capătă sens creând acest ÎMI PARE RĂU simbolic pe care noi ca oameni, ca țară, ca umanitate, îl adresăm celor care și-au văzut destinul, demnitatea, familia, viitorul năruite în cel mai cumplit mod cu putință.
             Donația spune  ÎMI PARE RĂU fiecărei victime, fie că mai poate sau nu să citească mesajul. Este modul nostru de a arata respect, empatie, doliu. Este un minim de umanitate prin care ne asigurăm că istoria nu îi uită, că suferința lor nu rămâne fără sens.
               
            O donație ÎMI PARE RĂU  = 10 EUR pe  HYPERLINK "https://www.gofundme.com/f/HelpVictoriaFinishTheMovie"https://www.gofundme.com/f/HelpVictoriaFinishTheMovie



Contact:
Filmul despre Experimentul Pitești, prin Asociația Connections
contact@experimentulpitesti.ro
Victoria Baltag ,
Nr. Tel.  0747551721
Pagină facebook:  HYPERLINK "https://www.facebook.com/ExperimentulPitestiFilmArtistic/" https://www.facebook.com/ExperimentulPitestiFilmArtistic/

Echipa poate organiza proiecții private pentru reprezentanții presei sau poate pune la dispoziție o selecție de cadre.

***
Asociația Connections România desfășoară activități culturale, științifice, educaționale, încă din 2012, promovând implicarea tinerilor cu potențial în activități de educație nonformală, artă și sport. Astfel, în ultimii 5 ani, a organizat peste 40 de evenimente implicând un număr de peste 1000 de tineri. Între activitățile ong-ului enumerăm: concursuri și expoziții de inventică și tehnologie; cursuri de management, business, negociere, antreprenoriat, mentorat, facilitiare și formare traineri, cinematografie, fotografie și artele spectacolului (www.connections.org.ro).

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române . Mică lecţie de istorie

$
0
0
 Mică lecţie de istorie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
05 Ianuarie 2020

Am primit un mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici:  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.
P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.
Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau - mai exact, trebuiau - să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.
Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți - dar și altele - fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut - ca și cele din viață, în general - sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).
Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut - cum ar dori o parte a publicului - au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.
Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
- Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
- Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
- Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”
Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau! Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat. Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105. Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră. Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți? Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute? Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră. Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la „capitulațiile” din Evul Mediu. Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești. Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români. Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim. Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale - și acceptate de acestea drept valabile - erau falsuri moderne.
Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”. Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani. Dar alăturarea numelor lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă. „Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române. Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea - al XVI-lea. Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta. Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate - numite ca atare în Occident - între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare. În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor. Alții susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană. În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[5]. De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza? Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute. Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.  Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine! Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor. Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor. Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi. Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român! Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român!
Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie. Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze. Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi. Și dacă ar fi numai aceste două lucruri - limba și țara - și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru[6].
---------------------------------------------------
[1] Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6] http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ - 2.01.2020
http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ - 2.01.2020

Spectacol Tudor Gheorghe 30 de ani de Restaurație

$
0
0

https://www.youtube.com/watch?v=WUxgHw10mrs

https://www.youtube.com/watch?time_continue=25&v=NGDc78XTr1s&feature=emb_logo
Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ 28 ianuarie 2020, 14:45 de Alexandra Constanda Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +18 (24 voturi) cuvinte cheie: tudor gheorghe degeaba 30 tvr spectacol tudor gheorghe 136 comentarii 295 share Tweet 1060 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ Tudor Gheorghe a avut premiera spectacolului „Degeaba 30“ pe 21 decembrie 2019, la Sala Palatului Televiziunea Română este din nou ţinta criticilor după ce a difuzat spectacolul „Degeaba 30“ al lui Tudor Gheorghe în care există şi trimiteri critice la adresa Uniunii Europene. Nici artistul nu a scăpat de comentariile negative. Ştiri pe aceeaşi temă Replica lui Tudor Gheorghe după ce a fost criticat de Funeriu şi Caram... UPDATE Replica lui Tudor Gheorghe în faţa criticilor TVR 1 a difuzat duminică, 26 ianuarie, spectacolul „Degeaba 30“, a cărui premieră a avut loc la Sala Palatului pe 21 decembrie 2019, în contextul împlinirii a trei decenii de la Revoluţie. Ironie sau nu, postul public a ales să difuzeze concertul lui Tudor Gheorghe chiar de ziua de naştere a dictatorului Nicolae Ceauşescu, notează universul.net. „O ţară care plânge, care geme şi aşteaptă un decret de la Bruxelles sau Strasbourg“, „Cui va mai rămâne această ţară?“, „Procurorii sunt nişte veleitari, nişte oameni mici ce nu gândesc“, „Lanţul de minciuni cu care ne-aţi vândut“, dar „vine vremea să daţi seamă pentru câte rele ne-aţi adus“, sunt câteva dintre versurile din spectacolul „Degeaba 30“ care au atras atenţia. De asemenea, există săgeţi şi către cei care au ieşit în stradă să protesteze de-a lungul ultimilor ani: „Protestăm pentru nimic“ şi „ne-adunăm să ne-alergăm: noi, cu mâna pe pietroi, strigăm «Fără Violenţă!»“. În decembrie 2019, Tudor Gheorghe a revenit pe scenă cu un spectacol nou, „Degeaba 30“, după doi ani de pauză, iar la momentul respectiv a mărturisit că este „strigătul de disperare al unui întreg popor batjocorit de noua nomenclatură a comunismului cu faţă capitalistă, într-un timp istoric numit eufemistic tranziţie“. În timp ce Televiziunea Română a fost acuzată de propagandă anti-UE, multe critici s-au îndreptat şi către Tudor Gheorghe, cele mai puternice venind de la fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şi de la fostul consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru. Funeriu i-a transmis cântăreţului un mesaj extrem de dur, numindu-l „rapsod mizerabil“ şi „canalie talentată“, care „la bătrâneţe“ şi-a bătut joc de talentul cu care a fost înzestrat, legându-se de titlul spectacolului. „Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat în muzică şi versuri! Primul meu coleg de bancă, Cristian Herbei, şi alţi 1000 de oameni nu au murit pentru ca tu să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină spunând că a fost degeaba! Băi talent: nu ţi-e ruşine la senectute să spui că e tot una să iei, când ai chef, avionul spre Paris, cu statul la coadă patru zile pentru 25 de l de benzină? Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colţ de stradă? Johnny Mandolină, e acelaşi lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali? Nu ţi-e ruşine ca de la înălţimea talentului cu care te-a înzestrat Dumnezeu să bagi minciuna că «a fost degeaba» în mintea oamenilor care au făcut, prin sudoarea frunţii lor, ţara asta să stea la masă cu Germania, Franţa şi Spania în loc să facă plecăciuni dictatorilor din Congo şi Coreea de Nord? Mizerabile rapsod: dacă nu era omorât ca un vierme idolul tău, Ceauşescu, eu şi mii de români ca mine, care au luat calea pribegiei de tineri, ar fi murit fără să-şi revadă fraţii şi părinţii, şi tu spui că degeaba au trecut 30 de ani? Cine eşti tu, mă, să-ţi permiţi să dai sentinţe despre ce au realizat, în 30 de ani, românii? Da, pentru tine degeaba! Nu ai înţeles că lumea evoluează şi respiră fericire, nu plenare PCR! N-o mai lungesc că e degeaba cu tine, şi îţi spun atât: să-ţi fie ruşine, canalie talentată! Să-ţi fie ruşine nici măcar pentru că ţi-ai bătut joc de eforturile a 20 de milioane de oameni! Ci pentru că, la bătrâneţe, ţi-ai bătut joc de ce-ai făcut o viaţă întreagă, ţi-ai bătut joc de talentul unic pe care l-ai primit de la natură, ţi-ai bătut joc de o ţară şi oamenii ei, pe care nu cred că ai să-i înţelegi vreodată! Pune-te, mă, în genunchi în faţa copiilor acestei ţări şi cere-le iertare!“, a scris Funeriu pe Facebook. La rândul lui, Caramitru l-a acuzat pe Gheorghe că face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu, sugerând că este un ticălos şi un ipocrit. „Înţeleg că Tudor Gheorghe - un cântăreţ altfel foarte talentat - face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu. Cică au trecut 30 de ani degeaba. Stimate domn cu ghitară şi mustaţă, uite cum stă treaba: - e mai bine acum pentru că avem ce mânca - e mai bine acum pentru că nu e frig în case şi e lumină pe străzi noaptea - e mai bine acum pentru că putem vizita şi lucra în alte ţări. Nu mai suntem închişi ermetic aici, ca într-o puşcărie - e mai bine acum pentru că suntem liberi să vorbim şi să votăm. Să protestăm dacă vrem. Să cerem politicienilor să şi facă ceva pentru noi - e mai bine acum pentru ca putem lucra la firme private şi - dacă nu ne convine - putem schimba locul de muncă sau să începem o afacere. Nu suntem obligaţi să lucrăm toată viaţa la uzina IMGB de exemplu sau la CAP-ul sătesc - e mai bine acum pentru că putem asculta orice muzică, vedea orice film, citi orice carte. Nu doar ce ne dă tătuca ca propagandă. E mai bine şi pentru tine domnule cu mustaţă şi ghitară. Că faci bani frumoşi din spectacolele tale, nu? Ai un fel de afacere a ta, care merge foarte bine. Şi înţeleg că îţi place să mergi în vacanţe în străinătate. Mulţi ticăloşi şi ipocriţi în ţara asta....“

Citeste mai mult: adev.ro/q4tguk
Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ 28 ianuarie 2020, 14:45 de Alexandra Constanda Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +18 (24 voturi) cuvinte cheie: tudor gheorghe degeaba 30 tvr spectacol tudor gheorghe 136 comentarii 295 share Tweet 1060 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Tudor Gheorghe, aspru criticat după ce TVR i-a difuzat spectacolul „Degeaba 30“. Funeriu: „Să-ţi fie ruşine, canalie talentată!“ Tudor Gheorghe a avut premiera spectacolului „Degeaba 30“ pe 21 decembrie 2019, la Sala Palatului Televiziunea Română este din nou ţinta criticilor după ce a difuzat spectacolul „Degeaba 30“ al lui Tudor Gheorghe în care există şi trimiteri critice la adresa Uniunii Europene. Nici artistul nu a scăpat de comentariile negative. Ştiri pe aceeaşi temă Replica lui Tudor Gheorghe după ce a fost criticat de Funeriu şi Caram... UPDATE Replica lui Tudor Gheorghe în faţa criticilor TVR 1 a difuzat duminică, 26 ianuarie, spectacolul „Degeaba 30“, a cărui premieră a avut loc la Sala Palatului pe 21 decembrie 2019, în contextul împlinirii a trei decenii de la Revoluţie. Ironie sau nu, postul public a ales să difuzeze concertul lui Tudor Gheorghe chiar de ziua de naştere a dictatorului Nicolae Ceauşescu, notează universul.net. „O ţară care plânge, care geme şi aşteaptă un decret de la Bruxelles sau Strasbourg“, „Cui va mai rămâne această ţară?“, „Procurorii sunt nişte veleitari, nişte oameni mici ce nu gândesc“, „Lanţul de minciuni cu care ne-aţi vândut“, dar „vine vremea să daţi seamă pentru câte rele ne-aţi adus“, sunt câteva dintre versurile din spectacolul „Degeaba 30“ care au atras atenţia. De asemenea, există săgeţi şi către cei care au ieşit în stradă să protesteze de-a lungul ultimilor ani: „Protestăm pentru nimic“ şi „ne-adunăm să ne-alergăm: noi, cu mâna pe pietroi, strigăm «Fără Violenţă!»“. În decembrie 2019, Tudor Gheorghe a revenit pe scenă cu un spectacol nou, „Degeaba 30“, după doi ani de pauză, iar la momentul respectiv a mărturisit că este „strigătul de disperare al unui întreg popor batjocorit de noua nomenclatură a comunismului cu faţă capitalistă, într-un timp istoric numit eufemistic tranziţie“. În timp ce Televiziunea Română a fost acuzată de propagandă anti-UE, multe critici s-au îndreptat şi către Tudor Gheorghe, cele mai puternice venind de la fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şi de la fostul consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru. Funeriu i-a transmis cântăreţului un mesaj extrem de dur, numindu-l „rapsod mizerabil“ şi „canalie talentată“, care „la bătrâneţe“ şi-a bătut joc de talentul cu care a fost înzestrat, legându-se de titlul spectacolului. „Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat în muzică şi versuri! Primul meu coleg de bancă, Cristian Herbei, şi alţi 1000 de oameni nu au murit pentru ca tu să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină spunând că a fost degeaba! Băi talent: nu ţi-e ruşine la senectute să spui că e tot una să iei, când ai chef, avionul spre Paris, cu statul la coadă patru zile pentru 25 de l de benzină? Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colţ de stradă? Johnny Mandolină, e acelaşi lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali? Nu ţi-e ruşine ca de la înălţimea talentului cu care te-a înzestrat Dumnezeu să bagi minciuna că «a fost degeaba» în mintea oamenilor care au făcut, prin sudoarea frunţii lor, ţara asta să stea la masă cu Germania, Franţa şi Spania în loc să facă plecăciuni dictatorilor din Congo şi Coreea de Nord? Mizerabile rapsod: dacă nu era omorât ca un vierme idolul tău, Ceauşescu, eu şi mii de români ca mine, care au luat calea pribegiei de tineri, ar fi murit fără să-şi revadă fraţii şi părinţii, şi tu spui că degeaba au trecut 30 de ani? Cine eşti tu, mă, să-ţi permiţi să dai sentinţe despre ce au realizat, în 30 de ani, românii? Da, pentru tine degeaba! Nu ai înţeles că lumea evoluează şi respiră fericire, nu plenare PCR! N-o mai lungesc că e degeaba cu tine, şi îţi spun atât: să-ţi fie ruşine, canalie talentată! Să-ţi fie ruşine nici măcar pentru că ţi-ai bătut joc de eforturile a 20 de milioane de oameni! Ci pentru că, la bătrâneţe, ţi-ai bătut joc de ce-ai făcut o viaţă întreagă, ţi-ai bătut joc de talentul unic pe care l-ai primit de la natură, ţi-ai bătut joc de o ţară şi oamenii ei, pe care nu cred că ai să-i înţelegi vreodată! Pune-te, mă, în genunchi în faţa copiilor acestei ţări şi cere-le iertare!“, a scris Funeriu pe Facebook. La rândul lui, Caramitru l-a acuzat pe Gheorghe că face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu, sugerând că este un ticălos şi un ipocrit. „Înţeleg că Tudor Gheorghe - un cântăreţ altfel foarte talentat - face propagandă pro-comunism şi Ceauşescu. Cică au trecut 30 de ani degeaba. Stimate domn cu ghitară şi mustaţă, uite cum stă treaba: - e mai bine acum pentru că avem ce mânca - e mai bine acum pentru că nu e frig în case şi e lumină pe străzi noaptea - e mai bine acum pentru că putem vizita şi lucra în alte ţări. Nu mai suntem închişi ermetic aici, ca într-o puşcărie - e mai bine acum pentru că suntem liberi să vorbim şi să votăm. Să protestăm dacă vrem. Să cerem politicienilor să şi facă ceva pentru noi - e mai bine acum pentru ca putem lucra la firme private şi - dacă nu ne convine - putem schimba locul de muncă sau să începem o afacere. Nu suntem obligaţi să lucrăm toată viaţa la uzina IMGB de exemplu sau la CAP-ul sătesc - e mai bine acum pentru că putem asculta orice muzică, vedea orice film, citi orice carte. Nu doar ce ne dă tătuca ca propagandă. E mai bine şi pentru tine domnule cu mustaţă şi ghitară. Că faci bani frumoşi din spectacolele tale, nu? Ai un fel de afacere a ta, care merge foarte bine. Şi înţeleg că îţi place să mergi în vacanţe în străinătate. Mulţi ticăloşi şi ipocriţi în ţara asta....“

Citeste mai mult: adev.ro/q4tguk

Declarația Academiei Române privind unitatea limbii române

$
0
0

Declarația Academiei Române privind unitatea limbii române

Academia Română
Academia Română a luat act, cu îngrijorare, de noile încercări de a introduce în uzul oficial, în Republica Moldova și în alte regiuni vecine locuite de români, noțiunea inexistentă de „limbă moldovenească”, susținută odinioară de propaganda sovietică și reluată,astăzi, de către anumite cercuri interesate politic. Limba română, de mai bine de douăsecole încoace, este studiată sistematic de către lingviștii români și străini, care au stabilit exact statutul și rolul său. Limba română este cea mai răsăriteană limbă romanică, are patru dialecte și mai multe graiuri. Dialectele limbii române sunt cel daco-român, cel aromân (macedoromân), cel meglenoromân și cel istroromân.
Baza limbii române este formată din dialectul daco-român, singurul vorbit la nordul Dunării,și care este, pentru marea parte a opiniei publice, limba română propriu-zisă. Graiurile limbii române nord-dunărene sunt numeroase, expresive, bogate în regionalisme: graiul ardelenesc (transilvănean), bănățean, bihorean (crișean), maramureșean, moldovean, muntean, oltean etc. Graiul moldovean (moldovenesc) este acela vorbit între Carpați, lavest, Nistru (pe alocuri și dincolo de Nistru), la est, Ceremuș, la nord și Milcov, Dunăre și Gurile Dunării, la sud. Prutul nu reprezintă o graniță lingvistică sau dialectală și, în consecință, limba vorbită de o parte și de alta a acestui râu este aceeași, anume limba română. Graiurile limbii române asigură unitatea limbii și sunt inteligibile tuturor românilor.
Limba literară, născută din secolul al XVI-lea încoace, este limba standard care se învață în școală și care subliniază - în România, în Republica Moldova și oriunde în afara acestor state - patrimoniul lingvistic comun. Graiul moldovenesc nu se opune în niciun fel unității limbii române, așa cum noțiunile de moldovean și de român nu se contrapun, ci se completează. Oltenii, maramureșenii, bănățenii etc. sunt, în același timp, și români, așa cum majoritatea moldovenilor sunt moldoveni și români concomitent. La fel, bavarezii sunt germani, toscanii sunt italieni și normanzii sunt francezi deopotrivă. Mai mult, chiar dacă Elveția este stat, nu existăvreo limbă elvețiană inventată din motive politice. Austria are o statalitate veche și recunoscută, dar limba studiată în școlile austriece nu este austriaca, ci germana.
Nici limba franceză studiată în Belgia nu se cheamă belgiană. Învățații moldoveni, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir până la Mihai Eminescu și Alexandru Philippide,au folosit constant noțiunea de limbă română și nu pe cea de „limbă moldovenească“. Cei mai importanți teoreticieni ai numelor de român (românesc) și România au fost moldovenii. Patria, pentru Eminescu, nu era Moldova, ci România, fapt pentru care a scris: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”. Este adevărat că astăzi există statul, recunoscut în plan internațional, Republica Moldova, dar limba majorității populației saleeste limba română, exprimată în frumosul grai moldovenesc. Istoria și realitatea nu pot urmări decât criteriul adevărului omenește posibil, iar acest adevăr vorbește clar și fără echivoc despre limba română, vorbită și scrisă cu alfabet latin pe ambele maluri ale Prutului. Noțiunea de „limbă moldovenească”, dincolo de inexistența realității pe care tinde să o denumească, intră în contradicție cu întreaga istorie culturală a regiunilor răsăritene ale spațiului locuit de români și amenință să excludă din zestrea spirituală a ramurii răsăritene a poporului român pe cei mai mari scriitori ai săi, care s-au considerat invariabil români și care au scris exclusiv în limba română.
A promova ideea unei limbi „moldovenești”, distincte de cea română, nu este numai o denaturare a unei realități culturale și identitare documentată în toate sintezele lingvistice, istorice și literare, ci și o manipulare ideologică pe care comunitatea internațională nu o va accepta niciodată. Limba unui popor e parte definitorie a identității sale; de aceea, instrumentalizarea ei ideologică prin politici lingvistice tendențioase nu poate modifica o realitate care se sprijină pe o tradiție de secole și mai ales nu poate anula o identitate pe care românii din Republica Moldova o simt ca definitorie: aceea a apartenenței la spațiul lingvistic și cultural românesc. Drept consecinţă, Academia Română sprijină necondiționat poziția Academiei de Științe a Republicii Moldova, a institutelor sale de profil, privitoare la statutul limbii române ca limbă istorică și oficială a statului.
În lumina acestor considerente, Academia Română solicită expres autorităților Republicii Moldova să păstreze în uz oficial noțiunile corecte și consacrate de „limba română” și de „istoria românilor”, ca fiind singurele valabile pentru denominarea realităților pe care le cuprind.

Biroul Prezidiului Academiei Române
Acad.Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române
Acad. Bogdan Simionescu - Vicepreședinte al Academiei Române
Acad. Victor Spinei - Vicepreședinte al Academiei Române
Acad. Răzvan Theodorescu - Vicepreședinte al Academiei Române
Acad. Victor Voicu - Vicepreședinte al Academiei RomâneAcad.
Ioan Dumitrache - Secretar General al Academiei Române

București, 30 ianuarie 2020

Poziția Academiei Române privind proiectul Roșia Montană

$
0
0

Poziția Academiei Române privind proiectul Roșia Montană

Academia Romana-Rosia Montana 2
Academia Română, consecventă cu poziția sa fermă de apărare a valorilor culturale naționale, de conservare a bogățiilor subsolului României și de protejare a mediului natural - poziție exprimată în repetate rânduri[1] - salută decizia Guvernului României de reluare a procedurii de înscriere a sitului Roșia Montană în lista patrimoniului mondial al U.N.E.S.C.O.Totodată, Academia Română, cel mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale,de cercetare și de creație din România, este gata să sprijine în continuare autoritățile statului și alte entități interesate în conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și culturale de la Roșia Montană, în elaborarea grabnică a unui Plan Urbanistic General, în dezvoltarea durabilă a unor activități economice benefice locuitorilorși în stimularea turismului cultural de interes național și internațional în această importantă regiune a Munților Apuseni. Biroul Prezidiului Academiei RomâneBucurești, 3 februarie 2020
Analiza Academiei Române privind Proiectul de Exploatare Minieră de la Roşia Montană
- riscuri privind mediul şi dezvoltarea durabilă a zonei -
Introducere
Academia Română şi-a exprimat punctul de vedere în legatură cu proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, dorind să prevină o eroare cu efecte negative asupra comunităţii, mediului şi vestigiilor arheologice din zonăşi să semnaleze consecinţele riscante pentru Statul Român, înca din anul 2003, (apoi reactualizat si aprobat de Prezidiul Academiei Române în 03.11.2009 si în 27.07.2011). Analiza proiectului de exploatare minieră actualizat prezentat in Comisia de Analiză Tehnică a Ministerului Mediului si Schimbărilor Climatice în luna iunie 2013, efectuată de specialişti din institutele de cercetare ale Academiei, a condus la decizia Academiei Române de a-şi păstra poziţia exprimata anterior. Argumentele pe care se bazează poziţia Academiei Române sunt următoarele:
  1. Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17-20 ani nu este în interesul naţional (prevedere constituţională), nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilăşi nu rezolvă problemele sociale şi economice ale zonei, care se vor agrava după încheierea lucrărilor. 2. Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea populaţiei, demolarea unor clădiri (inclusiv monumente istorice), biserici şi mutarea unor cimitire, este inacceptabilă.
  2. Exploatarea preconizată periclitează grav zona arheologică Alburnus Maior, unică în lume şi de mare valoare istoricăşi culturală.
  3. Exploatarea proiectată s-ar face în lipsa unei analize a institutelor de specialitate în domeniu (Institutul Geologic al Romaniei) pentru examinarea valabilităţii cadrului geologic invocat.
  4. Desfăşurarea procesului de extracţie şi procesare este dezavantajos planificat.
  5. Valorificarea zăcământului va fi incomplete si inacceptabilă datorita imposibilitatii extragerii ulterioare a elementelor valoroase însoţitoare.
  6. propagare a microseismelor cauzate de procesul de extracţie, care afectează stabilitatea construcţiilor din vecinătatea carierei din Dealul Cârnic, si riscul determinat de seismicitatea indusăpe seama volumelor imense de steril acumulate în spatele barajului proiectat la gura Văii Corna cu pericol de rupere a barajului si efecte catastrofice asupra localităţilor din aval.
  7. Barajul preconizat, construit din rocă sterilă (in apropierea orasului Abrud), nu prezintă garanţii în situaţii extreme. Geologii romani au invocat de mai multe ori proasta alegere a locului acestui baraj, permeabilitatea fundaţiei şi a unor zone ale bazinului de acumulare a reziduurilor toxice.
  8. Exploatarea la suprafaţă în patru cariere deschise şi crearea unor bazine de acumulare a reziduurilor cu baraje uriase ar produce o mutilare gravă a peisajului (pentru durate de zeci, poate sute, de ani).
  9. Folosirea unor cantităţi uriaşe de cianură de sodiu în procesul tehnologic şi depozitarea în bazin deschis a reziduurilor, conţinând resturi de cianură, produşi de „neutralizare” a cianurii (de asemenea potenţial toxici) şi mai ales metale grele, creează motive serioase de îngrijorare, chiar dacă “neutralizarea cianurii” promisă de proiect s-ar realiza într-un grad avansat.
  10. Planul de gestionare a deşeurilor, cu detalierea activităţilor ce se vor desfăşura pe Platforma tehnologică după închiderea investiţiei, trebuie sa se completeze nu numai cu activităţi de monitorizare, dar şi cu activităţi curente de operare (de ex.,gestiunea apelor acide), întreţinere, intervenţii de grade diferite, monitorizare continuăşi periodică, raportare la autorităţi etc. Investitorul apreciază că, la finalul proiectului, costurile totale actuale de închidere şi reabilitare a amplasamentului minier sunt estimate la 146 milioane USD. Nu este dată nicio explicaţie cu privire la această valoare şi nici cum s-a ajuns la ea.
  11. Planul de gestionare a deşeurilor nu insistă asupra potenţialului poluant al apei reziduale separate din iazul de decantareşi care este pompată în concavitatea unei cariere. Este vorba de 2,750 milioane mc apă reziduală care conţine 66 substanţe chimice ne-biodegradabile, cele mai multe dintre ele fiind toxice.
  12. Falimentarea investiţiei - din varii motive - crează un potenţial activ de poluare imens, ieşit de sub control, care ar trebui detaliat ca un scenariude risc major în Planul de gestionare a deşeurilor.
  13. In legatură cu garanţia privind răspunderea faţă de mediu, investitorul afirmă că va acoperi costurile oricărui eveniment neprevăzut, aşa cum prevăd Directiva U.E. şi legislaţia română in vigoare. Trebuie arătat cănici în acest caz nu se explică cum au fost făcute calculele, care sunt costurile unitare, cantităţile de materiale, energie, muncă vie etc. Calculele dau impresia că sunt foarte precise, dar la un proiect atât de complex trebuia luată în considerare o abordare stohasticăşi nu una simplista, strict deterministă.
  14. Beneficiile economice directe ale Statului Român, rezultate din redevenţele de 4 % asupra exploatării şi diverse impozite, sunt nesemnificative în raport cu consecinţele negative ale proiectului.
  15. Considerăm că Statul Român ar putea sau va putea sa exploateze aceste resurse nationale de interes naţional strategic, prin promovarea capitalului autohton si PSA, intr-o forma Europeana moderna si cu un control al riscurilor de mediu pe termen scurt si lung.
  16. Nu există garanţia că, la terminarea lucrărilor şi închiderea exploatării, firma investitoare va putea asigura costurile de refacere a mediului, de monitorizare şi de operare în zona calamitată. 18. Se constată lipsuri mari în legătură cu documentele cerute proiectului R.M.G.C. Lipsesc numeroase rapoarte şi studii legate de analiza cost-beneficiu facuta pe baza documentelor U.E.
  17. Proiectul încalcă o serie de convenţii şi alte elemente ale legislaţiei europene, semnalate anterior. Tările vecine si-au exprimat ingrijorarea şi dezacordul cu aceasta exploatare, care ar putea periclita, in viziunea lor, participarea României la unul dintre programele majore ale Europei 2020, „Dunăre-Delta-Marea Neagra”.
  18. Academia Româna consideră că nu pot fi ignorate numeroasele proteste individuale şi colective ale societăţii civile, ale unor instituţii ştiinţifice, religioase (inclusiv Biserica Ortodoxa Română si Biserica Romano-Catolica), culturale din ţarăşi străinătate, ale unor personalităţi şi oameni de ştiinţa şi cultură fata de acest proiect.
  19. Recent, principala organizaţie europeană de patrimoniu, Europa Nostra, si Institutul Băncii Europene de Investiţii au introdus situl minier istoric de la Roşia Montană pe lista „Cele mai periclitate 7 situri de patrimoniu din Europa”, alături de alte şase monumente din Albania, Cipru, Franţa, Italia, Portugalia, Turcia si vor incepe imediat misiuni de salvare la aceste situri de patrimoniu. 3
Sustinerea celor 21 de argumentele pe care se bazează poziţia Academiei Române (rezumat)1. Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17-20 ani nu este în interesul naţional (prevedere constituţională, Art.135 alin.(2), pct.d; vezi Anexele 1 şi 2), nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilăşi nu rezolvă problemele sociale şi economice ale zonei, care se vor agrava după încheierea lucrărilor. Zona are nevoie de soluţii economice pe termen lung, bazate pe resurse regenerabile, preconizate tot mai intens de Uniunea Europeană. Chiar dacă Statul Român nu poate expoata aurul din regiune în momentul de faţă, el nu ar trebui să piarda acest aur în numai 17 ani, lăsând generaţiile următoare din România fără această avuţie naţională. După cum afirma un responsabil al Băncii Naţionale, aurul a reprezentat şi reprezintă „mantaua de vreme rea” a României. Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea populaţiei, demolarea unor clădiri (inclusiv monumente istorice), biserici şi mutarea unor cimitire este inacceptabilă. Ea contravine politicii de creştere demografică a Tării Moţilorşi cerinţelor de dezvoltare durabila a zonei.

Exploatarea preconizată periclitează grav zona arheologică Alburnus Maior, unică în lume şi de mare valoare istorică şi culturală. Distrugerea - chiar numai parţială - a vechilor galerii romane este total inacceptabilă într-o ţară care îşi respectă trecutul istoric şi originile.
Exploatarea proiectată s-ar face fara o expertiza (analizăcomparativă) efectuată de institutele de specialitate în domeniu, pentru examinarea valabilităţii cadrului geologic invocat (modelul geologic utilizatpentru localizarea mineralizaţiilor cu variaţia conţinuturilor de aur, argint şi a altor elemente utile - talia zăcământului, semnificaţia economicăşi oportunitatea valorificării acestuia), în vederea evitării riscurilor de orice natură: economice, de mediu şi de distrugere a patrimoniului. Proiectul se bazează pe date geoeconomice diferite în raport cu datele şi concluziile activităţii de cercetare efectuată anterior, în special de Institutul Geologic al României. Versiunea investitorului este mult prea optimistă, volumele de rezerve şi resurse, omogenitatea minereului şi cantităţile de aur şi argint recuperabile sunt supraevaluate.
Desfăşurarea procesului de extracţie şi procesare este dezavantajos planificata - într-o primă fază se atacă doar zonele bogate, pe parcurs minereul sărac, care urmează să fie haldat şi procesat abia dupăterminarea programului de exploatare, adica dupa 17 ani. Există riscul de abandonare a procesului de extracţie la jumătatea programului de exploatare şi de abandonare a haldelor cu minereu sărac, care vor 4
constitui o sursă suplimentară de poluare. Tipul de exploatare propus (cianurarea întregului material extras) duce la producerea unor cantităţi de substanţe toxice mult mai mari, într-un interval de timp relativ scurt (cca. 17 ani).
Valorificarea incompletă, inacceptabilă a zăcământului. In proiect nu este inclusă valorificarea feldspatului potasic - cca. 20-25 mil. tone concentrat de feldspat potasic cu cca. 13% K2O, eventual şi a unor elemente minore, chiar dacă au valoare economică modestă (Se, In, Ga - care au fost recuperate de I. M. Roşia Montană în procesul metalurgic doar din concentratele de pirită). Tipul de exploatare propus (pe întregul material extras) duce la imposibilitatea valorificării ulterioare a elementelor valoroase însoţitoare (feldspat potasic, Se, In, Ga etc).

Există şi alte riscuri colaterale, care pot apărea pe parcursul lucrărilor de extracţie. Riscul de propagare a microseismelor cauzate de procesul de extracţie prin dinamitări masive, care afectează stabilitatea construcţiilor din vecinătatea carierei din Dealul Cârnic, situate începând de la 50 m şi până în centrul vechi al localităţii, recent reabilitat şi modernizat şi riscul determinat de seismicitatea indusă pe seama volumelor imense de steril acumulate în spatele barajului proiectat la gura Văii Corna - pericol de rupere a barajului, cu efecte catastrofice asupra localităţilor din aval. In intervalul 1975 - 2000 (25 de ani), au avut loc în lume 15 accidente la minele de aur de pe glob, cu o medie de 0,6 accidente/an; dacăse aplică această medie la Proiectul R.M.G.C., care va dura 16-17 ani, rezulta ca pot apărea cca. 10 accidente cu diferite grade de periculozitate.

Barajul preconizat, construit din rocă sterilă, nu prezintăgaranţii în situaţii extreme, după cum demonstrează experienţa mai multor ţări în care s-au produs accidente grave în diverse exploatări miniere. Geologii romani au invocat de mai multe ori proasta alegere a locului acestui baraj, permeabilitatea fundaţiei şi a unor zone ale bazinului de acumulare a reziduurilor toxice. Barajul de 180 de metri înaltime (care ar fi poate, cel mai greu baraj din tara) este un „baraj de greutate” si nu un „baraj încastrat”. El este proiectat în valea Corna sprijinit pe formatiuni geologice dominant argilo-marnoase si detritice care ar deveni instabile sub dimensiunile barajului. Consecintele „cedarii” acestui baraj sub presiunea reziduurilor cianurate si toxice acumulate în spatele lui, ar însemna o catastrofa enorma pentru valea Ariesului, a Muresului, a Tisei inferioare si a Dunarii, de la Belgrad pana în Delta. Orase importante precum Alba Iulia, Deva, Arad, Szeged, Belgrad si toate orasele în lungul Dunarii de la Portile de Fier pana în Delta ar suferi distrugeri însemnate si populatiile din aceaste zone ar fi intr-un pericol real. Nu există garanţii că un accident nu se poate produce, iar pedepsirea ulterioară a vinovaţilor nu ar mai servi la nimic

Exploatarea la suprafaţă în patru cariere deschise şi crearea unui iaz de decantare a reziduurilor de 300 ha peste satul Corna, în spatele unui baraj de 180 metri înălţime, ar produce o mutilare gravă a peisajului (pentru durate de zeci, poate sute, de ani). Actuala exploatare de cupru în cariera deschisă de la Roşia Poieni, cu iazul ei de decantare de la Valea Şesii de 130 ha (peste satul Geamăna), in spatele unui baraj din arocamente de 120 m inaltime, adiacent la perimetrul licentei de exploatare Rosia Montana (si cu alte 13 iazuri de decantare proiectate in viitor) ilustrează clar consecinţele grave ale unor asemenea lucrări în carieră deschisă asupra mediului. Mai mult, daca se coreleaza impactul asupra mediului al celor trei proiecte adiacente: Rosia Poieni (cupru, in expansiune), Rosia Montana (aur, acum in dezbatere) si Bucium (aur, in viitorul apropiat), toate trei luand apa potabila din Aries, ne asteptam ca zona sa devina una dintre cele mai periclitate din lume.

Folosirea unor cantităţi uriaşe de cianură de sodiu în procesul tehnologicşi depozitarea în bazin deschis a reziduurilor, conţinând resturi de cianură, produşi de „neutralizare” a cianurii (de asemenea potenţial toxici) şi mai ales metale grele, creează motive serioase de îngrijorare. Chiar dacă „”neutralizarea cianurii” promisă de proiect s-ar realiza într-un grad avansat, toxicitatea reziduurilor rămâne o sursa de grave riscuri. Acest proiect este unul tipic, care se înscrie în seria afacerilor specifice situaţiilor de criză - de regulă nerentabile pentru stat - şi fărăaprecierea corecta a consecinţelor negative din punct de vedere economic şi a celor care vizează afectarea mediului şi a valorilor de patrimoniu naţional.
Planul de gestionare a deşeurilor, cu detalierea activităţilor ce se vor desfăşura pe Platforma tehnologică după închiderea investiţiei, ar trebui sa fie completat nu numai cu activităţi de monitorizare (pag.117 a proiectului), dar şi cu activităţi curente de operare (gestiunea apelor acide, de pildă), întreţinere, intervenţii de grade diferite, monitorizare continuăşi periodică, raportare la autorităţi etc. Pentru aceasta, ar trebui sa fie înfiinţata o entitate organizatorica cu statut şi buget de cheltuieli proprii, în răspunderea căreia ar rămâne evitarea şi gestiunea posibilelor riscuri de mediu. Costurile activităţilor post-închidere a investiţiei ar trebui sa fie asigurate de un Fond de garantare alimentat de investitor. Investitorul apreciază că, la finalul proiectului, costurile totale actuale de închidere şi reabilitare a amplasamentului minier sunt estimate la 146 milioane USD. Nu este dată nicio explicaţie cu privire la această valoare şi nici cum s-a ajuns la ea, cu atat mai mult cu cât costurile economice pentru reabilitarea pagubelor produse mediului nu sunt cunoscute. Nu se prezintă o analiză cost-beneficiu, aşa cum este solicitată la proiectele majore de investiţii finanţate de U.E.

Planul de gestionare a deşeurilor nu insistă asupra potenţialului poluant al apei reziduale separate din iazul de decantareşi care este pompată în concavitatea unei cariere. Este vorba de 2,750 milioane mc apă reziduală care conţine 66 substanţe chimice ne-biodegradabile, cele mai multe dintre ele fiind toxice (Studiul de Impact, vol. 8 pag.188-189, tabelul 2-48). Există pericolulul contaminării apelor subterane, de aceea monitorizarea acestui potenţial poluant trebuie să se efectueze de un organism al Statului Român pe termen nedeterminat.

Falimentarea investiţiei - din varii motive - crează un potenţial activ de poluare imens, ieşit de sub control, care ar trebui detaliat ca un Scenariude risc major în Planul de gestionare a deşeurilor. Simularea unei asemeneasituaţii prin colaborarea dintre investitor şi beneficiar (Statul Român) ar permite gestiunea unei asemenea situaţii grave şi evitarea unor mari pericole pentru mediu şi populaţia din zonă. Mai grav este faptul ca investitorul este RMGC, adica Gabriel Resources (Insulele Jersey) 80,69 % si compania de stat Minvest 19,31 %, tertul interesat fiind Gabriel Resources (Canada), cotata la bursa din Toronto pe seama aurului de la Rosia Montana; in instanta care va solutiona problema se va putearidica problema conflictului de interese: statul este si investitor si beneficiar si pe de alta parte, tragerea la răspundere a companiei (companiilor) pentru nerespectarea diferitelor obligaţii şi promisiuni asumate va fi, practic, imposibilă. [Cine să răspundă: căsuţele poştale din Barabados şi Jersey? (vezi Anexa 3)].

In legatură cu garanţia privind răspunderea faţă de mediu, investitorul afirmă că va acoperi costurile oricărui eveniment neprevăzut, aşa cum prevăd Directiva U.E. ELD (2004/35/CE) şi legislaţia română in vigoare (O.U.G. 68/2007). Pornind de la principiul proporţionalităţii, iminenţei riscurilor şi practica europeana privind constituirea garanţiei de răspundere de mediu, investitorul se angajează să constituie garanţia de răspundere de mediu înainte de inceperea activităţilor de exploatare, la momentul emiterii autorizaţiei de funcţionare de mediu, moment la care activităţile pentru care au fost identificate şi cuantificate situaţiile de risc încep sa se deruleze. Potrivit Art. 33 din O.U.G. 68/2007, cuantumul garanţiei, precizarea variabilelor critice şi de comutare; valoarea economică a proiectului şi indicatorii economici aferenţi calculaţi potrivit Ghidului pentru analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiţii, Fonduri Structurale, Fondul de Coeziune şi Instrumentul pentru Asistenţa de Preaderare, C.E.E., 2009. 19. Proiectul încalcă o serie de convenţii şi alte elemente ale legislaţiei europene, semnalate anterior. În situaţii similare, alte ţări au procedat cu mai multă prudenţăşi au evitat să accepte riscurile implicate în proiecte asemănătoare. Cunoaştem documente care afirmă că „în Germania un asemenea proiect este de neconceput”, iar Bulgaria şi Armenia nu au aprobat proiecte de acelaşi tip. Tările vecine si-au exprimat ingrijorarea şi dezacordul cu aceasta exploatare, care ar putea periclita, in viziunea lor, participarea României la unul dintre programele majore ale Europei 2020, „Dunăre-Deltă-Marea Neagră”.

Academia Româna consideră că nu pot fi ignorate numeroasele proteste individuale şi colective ale societăţii civile, ale unor instituţii ştiinţifice, religioase (inclusiv Biserica Ortodoxa Românăsi Biserica Romano-Catolica), culturale din ţarăşi străinătate, ale unor personalităţi şi oameni de ştiinţa şi cultură. Nu se poate trece cu vederea rezistenţa şi nemulţumirile unei părţi din populaţia locală afectată de proiect, care riscă să-şi piardă proprietăţile şi să părăsească locurile unde au trăit o viaţă întreagă, ei şi strămoşii lor.

In 12 iunie 2013, principala organizaţie europeană de patrimoniu, Europa Nostra si Institutul Băncii Europene de Investiţii, parteneri fondatori ai Programului „7 Most Endangered”, au introdus situl minier istoric de la Roşia Montană pe lista „Cele mai periclitate 7 situri de patrimoniu din Europa”, alături de alte şase monumente din Albania, Cipru, Franţa, Italia, Portugalia, Turcia si vor incepe imediat misiuni de salvare la aceste situri de patrimoniu. Concluzii Academia Română cere din nou autorităţilor Statului Român săanalizeze cu multă atenţie proiectul, sub toate aspectele sale, antrenând specialişti dezinteresaţi şi oneşti din ţarăşi străinătate, inclusiv din organismele europene, înainte de a da cale liberă acestui proiect atât de controversat, contrar interesului national şi - după părerea noastră - extrem de periculos. Academia Română încearcă totodată să previnăşi dezastrul ecologic şi cultural aratat, cu multiple consecinţe inacceptabile.
Atât timp cât nu sunt clarificate aspectele privind interesul naţional şi nu se ţine cont de pierderile pe care le poate genera acest proiect, Academia Română susţine că acesta nu trebuie să primească acordul de mediu, cu toate că a fost şi este în continuare insistent mediatizat (cu sume de bani uriaşe şi fără nici o competiţie) şi nejustificat susţinut ca reprezentând unica soluţie pentru salvarea acestei zone defavorizate. Depinde de noi, de decizia politică de astăzi, ca Roşia Montană - un sanctuar spiritual cu mărturii patrimoniale de valoare universală unică, o moştenire, un atestat de identitate, existenţăşi continuitate multimilenară - sa nu rămâna în permanenţă mutilatăşi profanată. Statul Român, societatea noastrăau obligaţia morală de a-l respecta, sprijini şi proteja, pentru a îl transmite generaţiilor viitoarecu valorile lui şi cu aceeaşi semnificaţie.
Anexa 1.
Legea minelor din 1924 (lege a interesului national, care prevedea ponderea capitatului romanesc, redeventa crescatoare cu cantitatea de resursa exploatata, acordul de impartire a productiei, clauze speciale pentru aur si platina, grija fata de lucratorii de la exploatari s.a.) Observatii. Legea minelor apărută în Monitorul Oficial din 4 iulie 1924 (in timpul guvernarii conduse de marele Om de stat Ionel I. C. Bratianu) este comună pentru aur şi pentru petrol; are 271 articole şi 37 pagini si este o perlă a coroanei României interbelice prin formă, claritate şi expresie a interesului naţional şi privat românesc. Prezentam cateva articole de interes imediat, desi toata legea ar trebui revotata pentru a avea un instrument corect si eficient de negociere a exploatarii resurselor naturale ale tarii. Observatiile noastre coincid cu acelea facute de un colectiv din A.S.E. Bucuresti. “ Bucureşti, 3 iulie Ministerul de Justiţie Ferdinand I, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, La toţi de faţăşi viitori, sănătate: Corpurile legiuitoare au adoptat şi Noi sancţionăm ce urmează: Legea Minelor” Art. 16: „[…] Se poate acorda permis exclusiv de explorare în interiorul unui perimetru care a fost dat pentru exploatarea unor anumite substanţe minerale, însă numai pentru substanţe diferite de acelea cuprinse în concesiunea acordată. Această acordare se va face cu avizul conform al consiliului superior de mine, dându-se preferinţă concesionarului. […]”.
Observaţii:În Legea minelor 61/1998, la Art 15 corespunzător scrie: „În limitele unui perimetru de exploatare autoritatea competentă poate acorda, în condiţiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenţei, dreptul de explorare şi/sau exploatare pentru unele resurse minerale, cu acordul titularului”. Acest articol, vag ca formulare, a fost folosit de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M. pe scurt) ca să facă din Licenţa de exploatare 47/1999 o „licenţămixtă”:
- atât de exploatare pentru compania de stat Minvest la mina veche de la Roşia Montană (o carieră deschisă în masivul Cetate, cu capacitate de circa 500.000 de tone minereu anual), mină închisă în 2006;
cât şi de explorare pentru Roşia Montană Gold Corporation S.A. (R.M.G.C. pe scurt) pentru proiectul său, definitivat în 2001 în forma sa gigantică cu 4 cariere;
- licenţă cu titular şi afiliat, deşi Legea 61 prevede doar titular şi prevede călicenţele de exploatare (sau de explorare) sunt exclusive. După ce A.N.R.M. a cuplat pe R.M.G.C. ca afiliat, fără concurs public de ofertă, cu Minvest ca titular al Licenţei de exploatare nr. 47/1999 şi apoi, prin transferul licenţei 47 în 2000 întrei cei doi, l-a făcut pe R.M.G.C. ca titular cuplat cu Minvest care a rămas afiliat în licenţa 47 (şi „ingineria cu licenţa mixtă” a fost aplicatăşi în alte licenţe de explorare sau de exploatare în care a fost implicată aceeaşi companie străină), legea a fost adusă la normal. Astfel, în Legea minelor 85/2003, Art 25 corespunzător spune: „În limitele unui perimetru de explorare/exploatare, autoritatea competentă poate acorda, în condiţiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenţei, dreptul de explorare şi/sau exploatare pentru alte resurse minerale, cu acordul titularului”. Deci, nici conform articolului 16 din Legea minelor din 1924, nici conform articolului 25 din Legea minelor din 2003, licenţa mixtă nu ar fi fost posibilă. Licenţa mixtă este un punct cheie al afacerii Roşia Montană, alături de celălalt punct cheie, societatea mixtăRMGC. Art. 32. - „Concesiunile (de exploatare n.n.) se acordă numai întreprinderilor constituite casocietăţi anonime miniere române. […] Capitalul societăţii va trebui să fie suficient pentru exploatarea concesiunii. […]”.
Observaţii: A se compara acest text concis şi clar din legea din 1924 privitor la mărimea capitalului societăţii cu formulările generale, vagi ale articolelor 58, 59, 60, 61 din Normele pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, privitoare la capacitatea financiară a candidaţilor la o concesiune minieră. Aşa se face că la Roşia Montană, investitorul canadian Gabriel Resources Ltd. (Gabriel, pe scurt), ales de statul român fără licitaţie de oferte, declara şi la 31 decembrie 2010 că „nu are resursele financiare pentru a finaliza procesul de obţinere a permiselor, pentru a achiziţiona toate suprafeţele necesare, sau pentru a construi mina la Roşia Montană”. („While Gabriel has sufficient financial resources to fund its current permitting activities, it does not have the financial resources to complete the permitting process, acquire all necessary surface rights, or construct the mine at Rosia Montana”.) (2010 Gabriel Quarterly Report, pag. 26) Art. 33. - „La constituirea societăţilor anonime române, statutele vor trebui să respecte următoarele principii:
a) Acţiunile vor fi nominative şi de valoare nominală maximă de 500 lei; ele nu vor putea fi transmise decât cu autorizarea consiliului de administraţie. Între români această autorizare nu este necesară.
b) Numărul voturilor fiecărui acţionar va fi limitat;
c) La sporiri de capital, numai 70% din spor se va da vechilor acţionari; echivalentul salariului pe un an, însă cel mult până la 10% se va rezerva funcţionarilor şi lucrătorilor întreprinderii în aceleaşi condiţiuni ca şi vechilor 12
d) Capitalul deţinut de cetătenii români în societate trebuie să reprezinte cel puţin 60% din capitalul social. Pentru întreprinderile existente, cari în decurs de 10 ani dela promulgarea legii se obligă a se naţionaliza, procentul capitalului românesc se reduce la 55%;
e) Două treimi dintre membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi dintre censori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie, vor fi cetateni români. […]”.
Observaţii: Acest articol a fost punctul forte al Legii din 1924, pentru care a fost îndelung contestată, prin intermediari, de trusturile petroliere internaţionale ale vremii. La presiunea acestora, după câţiva ani, cu ocazia unui împrumut financiar extern al României necesar stabilizării monetare, legea a fost revizuită: capitalul deţinut de cetătenii români în societate trebuie să reprezinte cel puţin 50,1% din capitalul social[2].
Nu se pomeneşte nicăieri în legile minelor sau petrolului postdecembriste de aceste restricţii, care în fond definesc interesul naţional în domeniul respectiv. Constituţia din 2003 şi ea spune foarte vag, la Art. 135, că: (2) „Statul trebuie să asigure: […
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiarăşi valutară;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; dar interesul naţional nu este definit nicăieri, în Constituţie sau în Legea minelor sau petrolului postdecembriste. Aşa s-a ajuns ca statul român să considere că este de „interes naţional” să intre prin Minvest în combinaţie cu compania Gabriel în societatea mixtă RMGC, acceptând 33,8% în 1997, la înfiinţarea RMGC, procente care scad la 19,31% în 1999 şi ajung practic la aproape 0% în dec. 2009, în urma a douămajorari de capital (în dec. 2004 şi în dec. 2009) în RMGC. Art. 35. - „Concesiunea minieră se va institui şi acorda de Stat prin una din următoarele forme:
a) Pe bază de redevenţă către Stat;
b) Sub forma unei asociaţiuni între Stat şi întreprinderea concesionară;
c) Sub forma unei combinaţiuni a sistemelor de mai sus.
Observaţii: Legile minelor 61/1998 şi 85/2003 prevăd concesiunea cu redevenţă în bani, nu în natură, către stat, ca formă de contract. Concesiunea a fost acordată pentru Roşia Montană unei societăţi mixte între stat şi o companie străină. Să amintim aici că în anul 1966, în Indonezia, a apărut o formă nouă de contract, numit Production-Sharing Agreement (P.S.A. pe scurt, in romaneste acord de impartire a productiei), foarte răspândită în ziua de azi în lume. Primele contracte postdecembriste pe petrol au fost P.S.A.-uri (a se vedea contractul cu Sterling din 1992, desecretizat şi afişat pe site-ul A.N.R.M.), până în 1995, când a apărut Legea petrolului 134/1995, care a înlocuit PSA-ul cu „acordul petrolier” şi „concesiunea petrolieră”.
Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor stabileşte „concesiunea” ca singurămodalitate de acord în România. Să mai observăm că P.S.A.-ul este mai favorabil statului şi proprietăţii publice decât concesiunea. Art. 48. - „Ministrul, pe baza avizului conform al consiliului superior de mine, întemeiat pe raportul Institutului Geologic, şi după ce caietul de sarcine a fost acceptat şi semnat de solicitatorul ales, propune Consiliului de Miniştri, printr’un raport motivat, concesionarea perimetrului asupra acestui solicitator”. Art. 148. - „Consiliul superior de mine se compune din 17 membri, cetăţeni români, şi anume: Doi magistraţi dintre cari unul dela înalta Curte de casaţie, iar celălalt dela Curtea de apel din Bucureşti. Directorul Institutului Geologic al României. Doi membri ai Parlamentului, un deputat şi un senator, aleşi de fiecare adunare pe toatădurata legislaturii. Un delegat al consiliului superior de control şi îndrumarea întreprinderilor comercializate ale Statului. Un inginer delegat de consiliul superior al energiei. Un membru din consiliul Societăţii Naţionale de credit industrial, delegat de acest consiliu. Un inginer de mine şi patru jurişti numiţi de ministru. Patru ingineri specialişti din principalele categorii ale industriei miniere şi industriilor conexe, câte unul pentru: a) cărbuni; b) petrol şi gaze; c) mine metalifere, cariere şi ape minerale; d) siderurgia şi metalurgia în genere. Consiliul alege în fiecare an, din sânul său, un preşedinte şi un vice-preşedinte; în lipsa acestora şedinţele vor fi prezidate de cel mai în vârstă consilier.
Observaţii: Aşadar, prin legea din 1924, se ocupau de mine Ministerul Economiei şi Comerţului, consiliul superior de mine şi Institutul geologic al României. Corupţia era astfel imposibilă. Prin legile postdecembriste ale minelor si petrolului, taie şi spânzură în domeniu A.N.R.M., înfiinţată în 1995. Mai are rol foarte mic Ministerul Economiei şi Comerţului.
Art. 39. - „Oricare ar fi regimul concesiunilor, participarea la redevenţă a proprietarilor suprafeţei cuprinsă în perimetrul concesionat, când o atare participare este prevăzută, se reglează după regimul fixat în partea a doua a legii de faţă”.
Art. 50. - „La instituirea concesiunii de exploatare pe un perimetru, Statul atribuie proprietarului suprafeţei dreptul de a participa, în anume condiţiuni, la capitalul întreprinderii concesionare. Cota rezervată proprietarilor suprafeţei cuprinse în perimetru, la capitalul întreprinderii concesionare, va fi fixată de […], până la 10% din capitalul afectat la exploatarea acestui perimetru. […] Acţiunile liberate proprietarilor suprafeţei vor fi nominative şi pot fi transmise numai cetăţenilor români.....”.
Observaţie: Proprietarii suprafeţelor cuprinse în perimetrul minier/petrolier nu au practic nici un drept prin legile postdecembriste.
Art. 43. - „Întreprinderile miniere şi stabilimentele industriale sau metalurgice în strânsălegatură cu exploatarea sunt obligate să prevadă în statute şi să preleveze din beneficiul realizat anual, o cotă-parte spre a institui un fond pentru instalaţiuni şi instituţiuni de folos general sau participări la beneficii în favoarea funcţionarilor şi lucrătorilor întreprinderii, în vederea uşurării condiţiunilor de viaţăşi înălţării nivelului cultural. Cota-parte prelevată din beneficiu pentru alimentarea regulată a acestui fond va reprezenta minimum 15% din beneficiul net al anului respectiv, după ce s’a prelevat un prim dividend de 5% acţionarilor şi cotele pentru fondul de rezervăşi pentru amortizările investiţiunilor […]”.
Observaţie: Nu există aceste fonduri prevăzute în legile postdecembriste. Art. 49. - „Decretul de concesiune arată numele şi domiciliul concesionarului, natura, situaţiunea şi limitele proprietăţii concesionate, precum şi forma sub care se acordăconcesiunea. Decretul fixează drepturile cuvenite Statului pentru acordarea concesiunii, redevenţa atribuită proprietarilor suprafeţei şi exploratorului. Decretul şi câte un exemplar al planului concesiunii şi al caietului de sarcine, în original, vor fi păstrate în arhiva Ministerului Industriei şi Comerţului. Al doilea exemplar original al planului şi caietului de sarcine vor fi înaintate instanţei judecătoreşti unde se ţine cartea minieră”.
Art. 50. - „Caietul de sarcini va trebui să conţină între altele:a) Obligaţiunile generale ale concesionarului;b) Durata concesiunii, expirarea, renunţarea sau retragerea concesiunii;c) Clauzele referitoare la repartizarea beneficiilor prevăzute de lege;d) Condiţiuni particulare ale concesiunii şi diverse clauze potrivit naturei concesiunii. Decretul şi caietul de sarcine vor fi publicate în Monitorul Oficial. Copii certificate de pe aceste acte şi o copie a planului vor fi predate autorităţii miniere regionale şi concesionarului. O copie a decretului şi a planului vor fi trimise la autoritatea minieră regională, primăriei comunei pe al cărei teritoriu se găseşte perimetrul concesionat. Primaria este obligată a afişa decretul.” Art. 51. - „Limitele perimetrului concesionat vor fi trase pe teren prin semne fixate pe hotar, luându-se ca bază planul anexat la decretul de concesiune […]”.
Observaţii:În perioada postdecembristă există un secret absolut asupra licenţelor de exploatare (sau de explorare). Se publică în Monitorul oficial doar Hotărârea de Guvern de aprobare a licenţei de exploatare încheiată între A.N.R.M., ca reprezentant al statului (concendent) şi numele şi adresa companiei concesionare. Nu se specifică nici măcar perimetrul concesionat. Aşa s-a ajuns că la Roşia Montană nu se cunoaşte public perimetrul (iniţial) al Licenţei de exploatare 47/1999, eliberată pentru mina veche, cu o carieră (în masivul Cetate). Din rapoartele anuale ale companiei Gabriel către acţionarii săi am dedus că perimetrul iniţial era de circa 1200 ha, că a fost modificat de A.N.R.M. în folosul lui Gabriel de mai multe ori (2122 ha în 1999, 4282 ha în 2001, 2388 ha în 2004) prin acte adiţionale la licenţă, şi acelea secrete, deşi Legile minelor 61 şi 85 spun explicit că prevederile licenţei de exploatare (deci şi perimetrul) nu se modifică, iar perimetrul 15 unei licenţe de explorare poate fi doar micşorat. S-a ajuns astfel la situaţia absurdă că uzina de prelucrare din Gura Roşiei nu a mai făcut parte din perimetrul licenţei 47 din 2004 până în 2006, când mina veche a fost închisă. Menţionăm că A.N.R.M. nu publică nici un fel de informaţii pe site-ul agenţiei legat de licenţele atribuite, în afară - mai nou - de perimetru.
Art. 70. -„Pe terenuri pe cari se află monumente istorice, biserici, cimitire, izvoare de ape minerale, drumuri publice, căi ferate, diguri şi alte lucrări publice, autoritatea minieră regională, în interesul conservării acestor lucrări, va stabili, cu aprobarea Ministerului Industriei şi Comerţului, luându-se avizul autorităţii în drept, o zonă de protecţiune în interiorul căreia nu poate fi admisă ocuparea suprafeţei sau executarea de lucrări miniere”.
Observaţii: Să observăm că acest articol apare mult modificat şi foarte permisiv în legea minelor 61/1998, Art. 6: “(8) Accesul la terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebitşi rezervaţii naturale se face cu avizul organelor în drept.” ceea ce a permis acordarea Licenţei 47/1999 la Roşia Montană, deşi zona era cunoscută de foarte mult timp ca având monumente istorice şi situri arheologice de interes universal. Se revine la interzicerea activităţilor miniere abia în Legea minelor nr.85/2003 ;
Art. 11: (1) „Efectuarea de activităţi miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale,...., precum şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise. (2): Excepţiile de la prevederile alin. (1) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităţilor competente în domeniu şi cu stabilirea de despăgubiri şi alte măsuri compensatorii”.
Să observăm că acest articol protejează astăzi Roşia Montanăşi face imposibilăaprobarea proiectului minier, mai ales după redeclararea masivului Cârnic ca protejat de lege şi înscrierea lui în întregime, în oct. 2010, pe lista monumentelor istorice.
Art. 80. - „Ministerul Industriei şi Comerţului va fixa, prin regulamente şi deciziuni, categoriile de funcţiuni, în fiecare categorie personalul trebuind să fie format din cel puţin 75% români […]. Exploatările miniere şi întreprinderile industriale şi metalurgice au obligaţiunea de a primi cu platăşi la cerere practicanţi dintre elevii şcoalelor speciale din ţară cari dupăabsolvire sunt susceptibili de a putea deveni şefi de exploatare sau conducători tehnici, potrivit cu normele ce se vor fixa prin regulament”.
Observaţie: Nu mai există prevederi în acest sens în legile postdecembriste rt. 86. - „Atât întreprinderile miniere, cât şi organizaţiunile pentru desfacerea produselor miniere brute sau transformate, sunt obligate ca în limitele producţiunii săasigure regulata şi normala aprovizionare a ţării, ... Ele vor fi obligate, la cererea Ministerului, de a creia, pentru nevoile apărării naţionale, o rezervă care va fi fixată după normele înscrise în regulament”.
Observaţie: Legile postdecembriste nu prevăd aceste obligaţii.
Art. 87. - „Exploatatorii de platinăşi aur sunt obligaţi să predea Statului, prin oficiul respectiv de cumpărare, tot metalul obţinut. Nimeni, afară de Stat, n’are dreptul să cumpere sau să-şi apropieze în nici un mod aceste metale obţinute din exploatare. Preţul de cumpărare este preţul mondial corespunzător calităţii aurului. În categoria acestor metale vor putea fi înscrise prin deciziune ministerialăşi alte metale”.
Observaţii: Acesta este o dispozitie care impune un acord de impartire a productiei cu cei care exploateaza aceste resurse ale Romaniei, Statul ramanand proprietarul resurselor tarii.Nu mai există aceste prevederi în legile minelor 61/1998 şi 85/2003. Concesiunea prevede doar o redevenţă în bani către stat de 4% din 2009 (2% până în 2009). Restul metalului revine concesionarului. Şi cum statul are la Roşia Montanăpractic 0% din afacere, înseamnă că practic tot aurul care s-ar scoate la Roşia Montană, dacă proiectul minier gigantic al R.M.G.C. ar fi aprobat, ar fi luat de Gabriel şi ar ieşi din ţară (căci B.N.R. a declarat că nu are nevoie de aur).
Art. 164. - Pe lângă fiecare mină mare sau pe lângă mai multe mine mici, asociate în acest scop, vor funcţiona case de ajutor pentru lucrători şi personalul inferior, alimentate din fondul prevăzut la Art. 43.
Observaţie: Nici urmă de aceste prevederi în legile postdecembriste ale minelor sau petrolului.
Art. 186. - „La concesiunile redevenţiare, redevenţa se va stabili trimestrial dupănormele următoare: În fiecare trimestru sondele şi puţurile productive vor fi grupate după media zilnică a fiecăruia pe trimestrul respectiv în două grupe şi anume:a) Grupa cuprinzând sonde sau puţuri, fiecare cu o producţie medie pe zi până la 10 tone inclusuv;b) Grupa cuprinzând sonde sau puţuri, fiecare cu o producţie medie pe zi peste 10 tone. […] Redevenţa din producţia trimestrială a primei grupe de sonde şi puţuri va fi de 8%. Redevenţa din producţia trimestrială a celei de a doua grupe de sonde şi puţuri se stabileşte după […] şi după următoarea scară progresivă: 17 11% din prod. când media pe sondă şi zi nu întrece 20 t
12% ........................... 30 t,
14% ........................... 40 t.
16%............................ 50 t,
18%............................ 60 t,
1%.............................. 70 t,
22%............................ 80 t,
3%.............................. 90 t,
4%............................. 100 t,
25%........................... 110 t,
0%............................. 150 t,
35%.......... depăşeşte 150 t.
Când media pe sondă şi zi, începând dela 10 tone în sus, e cuprinsă între cifrele arătate în acest tablou, redevenţele se vor calcula prin interpolaţie liniară. […]”
Observaţii:În legile petrolului din 1995 şi 2004 nu există restricţii referitoare la perimetre. În timp ce în legea din 1995, redevenţa era în naturăşi fără valori date prin lege (cotă procentuală din producţia brută realizată, convenită între ANRM şi titularul acordului petrolier pentru fiecare zăcământ în parte, la încheierea acordului petrolier), în legea din 2004, redevenţa este în bani (cotă procentuală din valoarea producţiei brute) şi are valori date prin lege de maximum 13%. Art. 196. - „Toată producţiunea de ţiţeiu trebuie să fie prelucrată în rafinăriile de petrol din ţară....”.
Art. 198. - „Consumaţiunea internă din fiecare fel de produs, trebuie sa fie complet satisfăcutăşi cu întâietate”.
Observaţie: Legile petrolului din 1995 şi 2004 nu prevăd aceste lucruri, cu consecinţe nefaste pentru România. Pentru minereuri metalifere şi alte minerale, inclusiv aur, Legea din 1924 prevede: Art. 203. - „Suprafaţa perimetrului rezervat pentru explorare prin permis exclusiv, va fi dela 50 hectare până la 100 hectare”.
Observaţie: Nu există limite ale perimetrului în legile minelor postdecembriste. Licenţa 47/1999 de exploatare, cu care R.M.G.C. face din 1998 explorare (!), a avut un perimetru modificat variind între circa 1200 ha şi 4282 ha.
Art. 205. - Concesiunea se acordă pe bază de redevenţă […]. Pentru platinăşi aur redevenţa se fixează la 2% din conţinutul în aur sau platină, constatat la analiză în laboratoarele oficiale indicate de Ministerul Industriei şi Comerţului..... Redevenţa se va lua în natură, fie ca metal pur, fie ca produs concentrat”.
Observaţii: Legile minelor 61/1998 şi 85/2003 prevedeau o redevenţă de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual. Din 2009, redevenţa a fost mărită la 4%.
Anexa 2.
Exploatarea de aur din zona Boliden, Suedia[3]
Aranjament grafic - I.M.

-------------------------------------
[1] https://acad.ro/forumuri/doc2013/d0619-ProiectulRosiaMontana-AnalizaAR.pdf
[2] conform Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 215-216.
[3] Vezi - http://www.boliden.com/Documents/Press/Publications/Historisk_folder_EN.pdf

Te implici și tu pentru a salva pădurile de tocătoare? Un mesaj Declic

$
0
0
 Sursa

Antoniu Bumb | Declic

Sunt pur și simplu revoltat. Credeam că o să îți scriu astăzi un email cu vești bune pentru păduri, dar iată că trebuie să fac exact opusul. Și să te chem, din nou, să te implici!
Când îți scriu aceste rânduri, tocmai s-a terminat conferința de presă a ministrului Mediului, Costel Alexe. A anunțat un proiect de lege de modificare a Codului Silvic. Da, prevederile anunțate sunt necesare și unele chiar vor ajuta pădurea. Dar, din păcate, hoții vor putea fura în continuare milioane de metri cubi de lemnși după ce se va vota în Parlament noua variantă a Codului Silvic.
Se va fura în continuare pădurea, cu acte în regulă, pentru că ministrul Costel Alexe nu ia o decizie pe care comunitatea Declic i-o cere din momentul în care a devenit ministru.
La sfârșitul anului trecut i-am înmânat lui Costel Alexe o petiție, pe care ai semnat-o și tu prin care îi cerem modificarea definiției materialului lemnos în lege. I-am semnalat că milioane de metri cubi de lemn furat sunt în prezent băgate în tocătoare și transformate în rumeguș. Conform codului silvic, tocătura nu mai e lemn, poate fi transportată și vândută ca o marfă banală. Așa se pierde urma pădurii furate. Se alege praful de ea, la propriu.
Cei din industrie pretind că tocătura pe care o vând reprezintă doar resturi rezultate în urma exploatării. Realitatea din teren e alta. Se toacă arbori întregi, tăiați ilegal. Se toacă chiar și rădăcina copacilor, care ar trebui să rămână în pământ pentru a nu se destabiliza terenul până la refacerea pădurii. Totul pentru un profit cât mai mare.
În conferința de presă în care a anunțat modificările Codului Silvic, ministrul a fost întrebat de un jurnalist: definiția materialului lemnos va fi modificată? În loc să răspundă direct, a declarat că „Ministerul sprijină orice inițiativă benefică pădurii”. Adică a evitat un răspuns, pentru căîn proiectul de lege NU se spune nimic de definiția materialului lemnos.
Aceasta este o veste foarte proastă pentru păduri și trebuie să reacționăm rapid, înainte ca proiectul să treacă prin Parlament.
Pe mine mă îngrijorează faptul că ministrul evită să vorbească despre faptul că în țara noastră, contrar directivelor europene, nu tot lemnul e considerat lemn. Mă face să cred că presiunea industriei lemnului e atât de mare încât ministrul preferă să ignore această gaură uriașă din Codul Silvic.
Nu putem permite ca lucrurile să rămână așa. Dacă-i scriem, mii de oameni, pe Facebook, îi va fi greu să ne ignore. Nu te gândi că o vor face alții, dacă îți pasă de copacii care mor zilnic, implică-te tu. Dă click aici. Vei ajunge pe pagina de Facebook a lui Costel Alexe. Poți copia unul din mesajele scrise cu caractere italice, mai jos, sau poți scrie un mesaj personalizat. Adaugă-l în comentarii la ultima postare.
Peste 22 500 de membri Declic cer modificarea definiției materialului lemnos în Codul Silvic. În acest moment lemnul furat poate fi tocat și apoi poate fi transportat și vândut ca o marfă banală. Aceasta este o practică foarte des întâlnită în pădurile noastre. Domnule ministru, vă cerem să vă asumați public modificarea definiției materialului lemnos, conform normelor europene: tot lemnul să fie lemn. Această prevedere trebuie să facă parte din modificările propuse la Codul Silvic. Vrem o lege pentru pădure, nu pentru hoți: stiri.declic.ro/lemnul-e-lemn
„Domnule Costel Alexe, vă cerem să ne demonstrați că sunteți, cu adevărat, un ecologist la mediu. Luați o decizie importantă pentru păduri, o decizie care va pune bețe în roate mafiei pădurilor. Ne toacă pădurea, o fac praf, la propriu, și o vând ca și când ar fi o marfă banală. Tot lemnul e lemn, asta spune și legislația europeană. Schimbați definiția materialului lemnos din Codul Silvic. Această modificare trebuie inclusă în proiectul de lege pe care l-ați depus la Camera Deputaților. Fiți de partea pădurilor, nu a forestierilor corupți!”
Costel Alexe e foarte atent cu imaginea lui publică, promovează intens o imagine de ministru ecologist.
Guvernul liberal s-a dovedit a fi foarte reactiv la acest tip de presiune publică. Cel mai bun exemplu este campania prin care am convins guvernul să trimită dosarul Roșia Montană la UNESCO. Inițial Ludovic Orban ne-a spus că nu ne poate da un răspuns pozitiv. După ce zeci de mii dintre noi i-am scris, s-a răzgândit și acum dosarul este la UNESCO.
E clar că înainte de alegeri, politicienii sunt foarte atenți când alegătorii le cer, în număr mare, ceva. Haide să ne adresăm ministrului mediului, tu, eu, alte câteva mii de oameni care iubesc pădurea. Îi cerem să își asume modificarea definiției materialului lemnos în Codul Silvic. Apoi mingea va fi în terenul lui, va trebui să ne demonstreze că nu e ecologist doar cu numele, că își asumă și proiecte care chiar blochează hoția. Durează 2 minute să copiezi unul din mesajele scrise cu caractere italice, mai sus, și să le adaugi în comentariile de la ultima postare de pe pagina oficială a ministrului.
a, îi scriu ministrului
Te implici și tu pentru a salva pădurile de tocătoare?
Da, îi scriu ministrului

Te implici și tu pentru a salva pădurile de tocătoare?


Da, îi scriu ministrului

Ion Spânu. Stăpîni şi sclavi SparAngela Merkel, GuWernerul României şi români abandonaţi în Germani

$
0
0

Stăpîni şi sclavi

SparAngela Merkel, GuWernerul României şi români abandonaţi în Germania

Zeci de muncitori români care au lucrat la cules de sparanghel în Germania sînt abandonaţi chiar a doua zi de Paşte pe un aeroport din Germania, fiind lăsaţi să se descurce pe cont propriu pentru a ajunge în România. Cîţiva au reuşit să intre în direct la Antena 3, în emisiunea lui Adrian Ursu, făcînd dezvăluiri cutremurătoare despre condiţiile de muncă şi, mai ales, despre abandonarea lor!
Dezvăluirile românilor abandonaţi sînt de-a dreptul cutremurătoare şi le vom rezuma la sfîrşitul acestui articol, făcînd astfel apel la autorităţile române de a se implica rapid în rezolvarea situaţiei, aşa cum au făcut atunci cînd Angela Merkel, cancelarul Germaniei, le-a cerut să trimită mii de români să-i culeagă sparanghelul.
N-au trecut decît 11 zile de la „Operaţiunea Sparanghelul” de pe aeroportul din Cluj, deci munictorii trebuiau să se afle şi acum în carantină în Germania, mai ales după ce unul dintre ei a decedat în aceste zile, fiind depistat cu Coronavirus. Să vedem, însă, cum s-a ajuns la această situaţie umilitoare şi periculoasă.
30 martie 2020, Bruxelles: După şedinţa Consiliului European, la care a participat şi Klaus Iohannis, CE a emis un Comunicat privind „Orientările privind exercitarea liberei circulații a lucrătorilor pe perioada epidemiei de COVID-19”, cu un capitol special, intitulat „Lucrători sezonieri”:
4 aprilie 2020, Ordonanţa militară nr. 7: deşi în art. 9, al. 3 se precizează că sînt interzise zborurile către Germania, în art. 10, al. 1 se menţionează excepţia referitoare la zborurile charter pentru transportul lucrătorilor sezonieri:
4-8 aprilie 2020, pe Internet: apar mai multe anunţuri prin care se recrutau muncitori pentru cules de sparanghel în Germania, deşi zborurile de linie spre această ţară erau interzise prin Ordonanţă militară, întărită de declaraţiile lui Klaus Iohannis:
9 aprilie 2020, Aeroportul Cluj: peste 2.000 de români, veniţi ilegal din toate părţile ţării, inclusiv din judeţul Suceava, aflat în izolare, erau la ora 7:00 îmbulziţi pe aeroport, aşteptînd să fie trimişi cu avioanele la cules de sparanghel în Germania. Imaginile au făcut imediat înconjurul lumii:
Presa a devoalat rapid multe nereguli privind recrutarea muncitorilor, deplasarea lor pînă la Cluj în miez de noapte fără a fi controlaţi de patrule, lipsa contractelor, care au fost semnate chiar pe aeroport şi despre implicarea autorităţilor, inclusiv a preşedintelui Iohannis, în această operaţiune.
15 aprilie 2020, „Der Spiegel”,: Ziarul german face publică informaţia potrivit căreia un muncitor român din acest lot trimis la cules de sparanghel a murit de coronavirus! Informaţia a fost confirmată chiar de ministrul de Interne din Germania:
Deci, românul Nicolae Bahan „de 57 de ani a fost găsit mort în locul de cazare pe 11 aprilie. La început, cauza morții era neclară. Un test pentru Covid-19 a fost atunci pozitiv. Ministerul de Interne din Stuttgart a confirmat cazul”! Deci, toţi ceilalţi care erau cazaţi în acelaşi loc, precum şi cei cu care a lucrat pe cîmp, ar fi trebuit să devină imediat suspecţi de infectare şi să fie izolaţi, lucru care nu s-a întîmplat! Nici măcar nu s-a încercat aflarea răspunsului referitor la cauza infectării lui Nicolae Bahan: a plecat infectat din România, a fost infectat în avion sau a luat virusul în Germania?
18 aprilie 2020, ziarul „Monitorul de Suceava”: este publicată Scrisoarea unuia dintre culegătorii de sparanghel, în care sînt demascate condiţiile de muncă, lipsa protecţiei faţă de infectarea cu Coronavirus, dar şi – atenţie! – cum să mintă organele de poliţie în cazul unor controale:
19 aprilie 2020, Antena 3: într-o ediţie specială a emisiunii lui Adrian Ursu, intervin cîţiva muncitori direct din Germania, care fac dezvăluiri incredibile nu numai despre condiţiile umilitoare de muncă pe plantaţiile de sparanghel, ci şi despre abandonarea lor după ce unora li s-a desfăcut contractul de muncă. În direct se afla şi Marius Hanganu, reprezentant al Confederaţiei Sindicatelor Germane:
Transcriem cîteva dintre dezvăluirile făcute în direct de muncitorii din Germania care au reuşit să vorbească la postul de televiziune, păstrîndu-şi însă anonimatul:
Nu vreau să dramatizez situaţia, dar, sincer, sîntem asupriţi. Ne-au băgat în nişte barăci, ne-au promis din ţară nişte locuri de muncă decente. Ne-au pus într-o aşa-zisă perioadă de carantină şi a doua zi ne-au scos la muncă în cîmp! Sînt aici persoane care muncesc de la 14 ore în sus. Azi este Sfînta zi de Paşte. Aseară, de Înviere, s-a muncit. Eu, personal am muncit de seara de la ora opt, pînă dimineaţa la ora opt! Acum, au venit cu un tabel şi i-au obligat pe unii să-şi facă bagajul şi să plece! Autogările şi aeroporturile sînt închise. Cu ce să vină în ţară, fără nici un ban? Nici măcar nu se respectă perioada de carantină, noi sîntem un pericol pentru germani. Noi am fost vînduţi, adică guvernul şi-a dat străduinţa să plecăm din ţară, dar şi un cîine, cînd îl laşi la cineva, laşi un număr de telefon, dacă se întîmplă ceva cu cîinele, să mă suni! Noi pe cine să sunăm? Cînd am sunat la poliţie, a venit unul şi ne-a spus că îl cunoaşte pa patron de 20 de ani, deci tot noi sîntem de vină”.
Interlocutorul a dezvăluit şi cum s-a derulat operaţiunea de racolare a muncitorilor, confirmînd ceea ce am scris şi noi imediat după episodul de la Cluj: „Toată plecarea noastră a început prin telefoane date la anumite firme din România care căutau forţă de muncă. Pe WatsApp ni s-a cerut o copie de pe buletin şi ni s-a dat data plecării, pe 10 aprilie, de la aeroportul Otopeni. Acolo ni s-au dat nişte hîrtii, aşa-zisul contract, un xerox, pe care era semnătura angajatorului, fără ca noi să semnăm. Ne-am dus la check-in, unde am dat datele personale şi ni s-a dat un bilet de avion. Cînd am ajuns în Germania, am fost preluaţi de autorităţile germane, ni s-a făcut un test fictiv foarte scurt, adică ni s-a luat febra, după care au venit autocarele de la firmă şi ne-au dus într-un campus, în care sînt numai barăci, nişte containere. A doua zi de dimineaţă ne-au cerut buletinele, iar duminică, atunci cînd a fost paştele la catolici, am fost scoşi la muncă pe cîmp, la sparanghel! Nu ni s-a dat aici nici un contract să-l semnăm şi am fost trimişi în cîmp. Nu ni s-a dat nici măcar o banală sticlă de apă, deşi aici e praf, e mizerie, e soare”.
O munictoare care a intrat în direct a dezvăluit şi care au fost costurile suportate de muncitori înainte de plecarea din România: „Era o firmă din Sibiu, căreia i-am plătit 100 de euro garanţia că plecăm şi 140 de euro pentru transport. Şi cei care nu au plătit transportul în ţară, vor avea banii reţinuţi din cei cîştigaţi aici, inclusiv banii de mîncare”!
Întreaga conversaţie, precum şi o înregistrare în care apare reprezentanta patronului într-un dialog agresiv şi ameninţător cu muncitorii, pot fi văzute pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=NsHnL_Klzq0.
20 aprilie 2020: în ţară au apărut informaţii despre faptul că zeci de români cărora li s-a desfăcut contractul de muncă sînt abandonaţi pe aeroportul din Ingolstadt, oraș din regiunea administrativă Bavaria Superioară, landul Bavaria, care ar trebui să ajungă în ţară, dar nu au cu ce, căci traficul aerian este oprit, cursele auto sînt interzise!
La ora cînd redactăm acest articol, nici o autoritate română nu a luat legătura cu zecile de români disperaţi. Întrebările legate de această situaţie dramatică se îndreaptă, fireşte, către Preşedintele României, Klaus Iohannis, care a negociat plecarea românilor la cules de sparanghel, ministrului de Externe, care are ambasada şi consulatele în subordine, ministrului de Interne, care a dat Ordonanţa nr. 7, cea care a favorizat plecarea oamenilor în Germania.
Dacă au fost atît de operativi pentru a pune în practică dorinţa cancelarului Angela Merkel, supranumită deja pe Internet SparAngela Merkel, ar trebui să dea dovadă acum de aceeaşi operativitate pentru a-i aduce în siguranţă pe românii daţi afară de patronii nemţi.
O fi pentru important Angela Merkel sparanghelul în farfuria cu friptură pentru clienţii germani, dar viaţa românilor abandonaţi n-ar trebui să fie măcar la fel de importantă pentru autorităţile din România?
Viewing all 1312 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>