Gabriel CATALAN
Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”).
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. [...] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei).
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păciişi publicaţia În apărarea păcii etc.).
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase(vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupăriau atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhaloriginalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română ».
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”(prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”(Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”(Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950).
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” ». Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe.
Abrevieri
Nr. crt. = număr curent nr., Nr. = număr ex. = examen, exemplar(e) sf. = Sfintei Arhim. = Arhimandrit
Dr. = Doctor P.S. = Prea Sfinţitul Pr. = Preot diac. = Diacon F.R.N. = Frontul Renaşterii Naţionale Ort., ort. = ortodox(ă) B.P.D. = Blocul Partidelor Democratice doc. = document P.C. = Prea Cuvioşia Dvs., Dvoastră = Dumneavoastră I.O.V.R. = invalizi, orfavi şi văduve de război D-lui = Domnului Dl., dl. = Domnul, domnul D-na = Doamna P.N.Ţ. = Partidul Naţional Ţărănesc P.N.L. = Partidul Naţional Liberal A.R.L.U.S. = Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică ş.a.m.d. = şi aşa mai departe cca. = circa Î.P.S. = Înalt Prea Sfinţitul F.P. = Frontul Plugarilor P.M.R. = Partidul Muncitoresc Român R.P.R. = Republica Populară Română F.D.P. = Frontul Democraţiei Populare Sft. = Sfânta, Sfântul a.c. = anul curent P.N.P. = Partidul Naţional Popular P.S.D. = Partidul Social Democrat Str. = Strada Jl. = Jurnal Rap. = Raport, raportat D.G. = Direcţia Generală, Director General com., Com. = comuna Jud., jud. = judeţ Prof., prof. = Profesor(ul) I.P.S.S., Î.P.S.S. = Înalt Prea Sfinţia Sa M.Of. = Monitorul Oficial D.R.S.P. = Direcţia (Direcţiunea) Regională a Securităţii Poporului Insp., insp. = Inspector G-ral, g-ral. = General, general D.S.C. = Direcţia (Direcţiunea) Securităţii Capitalei D.G.S.P. = Direcţia (Direcţiunea) Generală a Securităţii Poporului D.G.S.S. = Direcţia (Direcţiunea) Generală a Siguranţei (Securităţii) Statului C.C. = Comitetul Central Dir. = Director Inst. = Institutul C.F.R. = Căile Ferate Române ing. = inginer(ul) tc. = telefonic B, Bir. = Biroul Bis. = Biserica unif. = unificare gr.-cat. = greco-catolici S.C. = Serviciul Culte Subs. Naţ. = Subsecretariatul Naţional F.D.C. = Frăţiile de Cruce G.A.C. = Gospodărie/(i) Agricolă/(e) Colectivă/(e) D-ta = Dumneata Buc. = Bucureşti Tov. = Tovarăşul dactilo. = dactilografiat mss. = manuscris D. = Direcţia Pag. = pagina N.O. = Nota Ofiţerului C.L.P. = Comitetul de Luptă pentru Pace P.C.R. = Partidul Comunist Român R.S. = Republicii Socialiste R.S.R. = Republica Socialistă România BOR = Biserica Ortodoxă Română.
ANEXE
1. <Iunie 1940, Cernica/Ilfov, Tabel cu notele, mediile şi ordinea călugărilor, elevi seminarişti de la Mănăstirea Cernica, absolvenţi ai promoţiei 1940, printre care Teoctist Arăpaşu, viitorul episcop vicar mitropolitan de Iaşi din 1948, apoi episcop vicar patriarhal din 1950>
„Tablou cu rezultatul examenului de diplomă aelevilor seminarului monahal Cernica – Ilfov, sesiunea Iunie 1940
Nr. crt. | Numele şi prenumele | Scris | Oral | M e d i a | C l a s i f i c a ţ i a |
Teologia (istorică, sistematică, practică) | L i m b a
l a t i n ă | L i m b a
f r a n c e z ă | Predici | D i s e r t a ţ i e | Liturgica teoretică, practică, intepretarea sf. Scripturi cu ex. la Sectologie |
1 | Arăpaş D. Teoctist | 9 | 10 | 6 | 8 | 8 | 9 | 8,33 | III |
2 | Băbuş Gh. Grigore | 9 | 8 | 6 | 7 | 7 | 9 | 7,67 | IV |
3 | Bărbărie V. Irineu | 9 | 7 | 6 | 7 | 7 | 9 | 7,50 | V |
4 | Boghiu I. Sofian | 9 | 10 | 9 | 9 | 9 | 9 | 9,17 | I |
5 | Florea Gh. Sevastian | 8 | 7 | 6 | 7 | 7 | 9 | 7,33 | VI |
6 | Ganea Gh. Iosaf | 9 | 9 | 8 | 9 | 10 | 9 | 9,00 | II |
Preşedinte, Arhim. Scriban
Membri {Arhim.Ches.Păunescu
{David C. Popescu
{Dr.Ioan Şt. Petre
{Ion M. Diaconu”
ANR, fond Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor [în continuare: fond MCNC], dosar nr. 830/1940, f. 72
2.<1 martie 1944, Bucureşti şi Râmnicu Vâlcea,Notă informativă, întocmită de organele Siguranţei despre atitudinile prosovietice ale preotului ortodox vâlcean Ioan Marina>
„NOTA
Preotul Marina din oraşul Râmnicu Vâlcea nutreşte idei comuniste şi face propagandă comunistă acolo unde are ocazie.
Numitul preot arată că în URSS nu este chiar aşa de rău după cum se vorbeşte, deoarece s’a dat libertate cultului, poporului i s’au dat drepturile cuvenite, iar proprietatea individuală este respectată, lumea trăind destul de bine.”
[1 martie 1944]
ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651
3.<1946-1947, Iaşi, Notă informativă, redactată probabil de un cleric ortodox din tabăra adversă, prin care erau denunţaţi drept complotişti contra regimului şi inamici ai episcopului vicar mitropolitan de Iaşi, Justinian Marina, favoritul guvernului comunist condus de Petru Groza: mitropolitul Irineu Mihălcescu, nepotul său Cuza Mihălcescu, sindicatul preoţilor ieşeni condus de unii clerici ortodocşi consideraţi ca fiind legionari, conducerile şi comunităţile mănăstirilor ortodoxe Agapia şi Văratec, unii funcţionari ai Ministerului Cultelor, episcopul catolic Vladimir Ghica şi arhimandritul unit Teodosie Bonteanu>
„CHESTURA POLIŢIEI IAŞI
BIROUL SIGURANŢEI
NOTĂ INFORMATIVĂ
Asupra unor stări de lucruri ce se petrec la Mitropolia Moldovei
În luna Iulie 1946, P.S.EpiscopulJustinian dela Mitropolia Moldovei a primit o scrisoare de ameninţare cu moartea. În spiritul conţinutului scrisorii, căpitanul Cuza Mihălcescu, nepotul mitropolitului Irineu Mihălcescu, făcea propagandă în mănăstirile Agapia şi Văratec din judeţul Neamţ. La începutul lunii Septembrie, au sosit la Mănăstirea Văratec Episcopul catolic din Franţa Vladimir Ghica, însoţit de arhimandritul unit TeodozieBonteanu. Timp de o săptămână au stat în consfătuire cu Mitropolitul Irineu şi nepotul său Cuza Mihălcescu, fost primar legionar în com. Pucioasa, jud. Dâmboviţa. Arhimandritul Bonteanu este frate cu preotul Bonteanu, comandant legionar care a luat parte la asasinarea fostului Ministru de Justiţie Victor Iamandi şi ceilalţiasasinaţi la Jilava. Dispărut din ţară, a ajuns până în Franţa, unde a intrat sub ocrotirea episcopului catolic Vladimir Ghica, iar actualmente este la Paris.
Consfătuirile dela M-rea Văratec s’au terminat printr’o conferinţă a episcopului catolic ţinută în sala atelierelor Sf. Mănăstiri Văratec în faţa tuturor celor 700 de surori şi maici din mănăstire şi în faţa vizitatorilor sub preşedenţiaMitropolitului Irineu. Conferinţa a fost o apologie a misionarismului catolic în ţările păgâne, terminând cu asigurarea că Biserica catolică, ameninţată de Uniunea Sovietică şi de Comunişti va ieşi biruitoare în lupta contra acestor păgâni.
După conferinţă, chiar a doua zi, mitropolitul Irineu a fost luat dela Mănăstirea Văratec de legionarul
arhitect Stoian cu maşina lui şi adus la Iaşi. Mitropolitul a luat conducerea Mitropoliei, oprindu-l pe Episcopul Justinian dela orice activitate în administraţia Eparhiei. Imediat s’au adunat în jurul său toţi foştii legionari: Arhimandritul Narcis Luchian, Pr.Mihail Acatrinei, diac.Paul Macovei, Gheorghe Sârbu, funcţionar în cancelarie, arhimandritul Dionisie Velea, Pr. Evghenie Pojoga, Pr. Melchisedec Manolescu, Pr. Pavel Apetroaiei, Diac. Săbiuţă, Pr. N. Bogdan, Protopopul D. Ciolan, Preoţii Fraţii Chirică şi alţii. Din convorbirile lor s’a putut afla că aveau dispoziţiuni dela Centru Legionardin Bucureşti pentru a întreprinde o acţiune potrivnică P.S. Justinian, cu sprijinul mitropolitului Irineu.
Cum se apropiau alegerile, şi se socoteau obligaţi să împiedice cu orice preţ orice acţiune de sprijinire a guvernului, toţi făcând propagandă pentru Maniu şi îndemnând pe mitropolit să nu dea voie episcopului Justinian de a mai sfinţi vreo biserică, de a vizita vreo mănăstire sau de a face vreo vizită în eparhie, lucru pe care Mitropolitul Irineu l-a şi făcut. Ca să-şi camufleze acţiunea lor manistă, au inventat constituirea unui sindicat legionar al călugărilor şi funcţionarilor dela mitropolie, ducând în eroare chiar pe dl. Niculi, Preşedintele Comisiei Locale a Sindicatelor, care a luat chiar parte la constituirea acestui sindicat legionar, în prezenţa şi sub patronajul mitropolitului.
Conducerea sindicatului o au foştii legionari amintiţi mai sus. Afară de directivele primite dela fruntaşii legionari din Bucureşti, conducerea acestui sindicat a primit directive şi a stat în strânsă legătură prin curier cu domnul Cuza Mihălcescu, instalat la Mănăstirile Văratec şi Agapia pentru propagandă contra guvernului şi a episcopului Justinian, fapt pentru care Ministrul Cultelor a fost sesizat de către Inspectoratul General al Jandarmeriei. Conducerea acestui sindicat a trimis echipe de propagandă prin Mănăstirile Eparhiei, împrăştiind şi manifeste maniste, cum e cazul teologului, frate din mănăstirea Hlincea, Dumitru Durnac, ucenicul Arhimandritului Dionisie Velea, de fel din com. Cristeşti, jud. Botoşani, care a vizitat Mănăstirile din jud. Botoşani: Vorona şi Agafton şi alte comune din împrejurimi. În ajutorul lui Cuza Mihălcescu la Mănăstirile din jud. Neamţ, a fost trimis Pr. Pavel Apetroaiei, ucenicul Mitropolitului Irineu. El a dus manifeste în Mănăstirile Agapia şi Văratec, Neamţu, Horaiţa, Almaş etc. După indicaţiile lui Cuza Mihălcescu s’a dus şi la preoţii din Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ. Toată propaganda acestor foşti legionari s’a făcut în numele Mitropolitului Irineu.
La stăruinţa P.S. Justinian ca sindicatul să meargă in corpore la votare şi să poarte în piept fiecare membru semnul B.P.D., ca nişte adevăraţi democraţi sindicalişti, n-a răspuns nici comitetul de conducere al sindicatului, iar pe chestiunea votării semnului, toţi în frunte cu dl. Gh. Sârbu au avut răspunsuri ironice şi sfidătoare. Erau siguri de victoria lui Maniu şi mare le-a fost supărarea când au aflat de victoria B.P.D.-eului.
Cum însă acţiunea lor avea dublu scop, politic şi cu orice preţ înlăturarea episcopului Justinian, au continuat cu masca ipocriziei, punându-l pe Mitropolit să trimită o felicitare D-lui Dr. P. Groza pentru victoria în alegeri, în care mitropolitul votase pe faţă cu Iuliu Maniu.
Acţiunea acestui sindicat a început mai temeinic împotriva episcopului Justinian şi a tuturor colaboratorilor săi: Consilierii referenţi Constantin Nonea, Dumitru Hădârcă, Grigore Nicolau şi Preot Vuescu. Vehemenţa acţiunii lor a atins culmea în loviturile date împotriva Arhimandritului Teoctist Arăpaş, un distins element democrat, reuşind să obţină din partea Mitropolitului înlăturarea sa dela conducerea obştei călugărilor dela Mitropolie şi dela filialele din Iaşi pentru motivul că ar fi devotat Episcopului Justinian, căruia îi comunică secretele sindicatului şi membrilor acestui sindicat.
În locul Consiliului consilierilor referenţi şi al vicarilor episcopi, Mitropolitul sub masca ipocriziei sindicatului foştilor legionari, se consultă cu menţionaţii legionari, exercitând prin ei cea mai mare teroare asupra întregii administraţiuni bisericeşti. Zi şi noaptea sunt nelipsiţi din jurul Mitropolitului, punându-l să înlocuiască din posturile de răspundere pe toţi stareţii şi stareţele din Mănăstiri numiţi de Episcopul Justinian şi repunând în locul lor pe foştii legionari, pe protopopi etc.etc.
Văzând că acţiunea acestor legionari nu se opreşte odată cu terminarea alegerilor, ci ea continuă printr’o serie de provocări, ameninţări şi teroare împotriva Episcopului Justinian şi a tuturor colaboratorilor săi amintiţi mai sus în frunte cu venerabilul episcop Valeriu Moglan şi că în limbajul lor nu-l scot din „trădători”, afirmând un optimism în reuşita acţiunii lor, s’a căutat să se afle care este sursa de încurajare atât a lor cât şi a Mitropolitului. Ce s’a putut afla dela ei? Acţiunea lor este dirijată şi iniţiată chiar din Ministerul Cultelor de către legionarii de acolo în frunte cu profesorii: Dr. Liviu Stan, fost director general al Cultelor în timpul legionarilor, actualmente consilier technicla PreşedenţiaConsiliului, detaşat la Culte; Prof. Spiridon Cândea, fost Comandant legionar al jud. Sibiu, vestit prin binecuvântarea dată armamentului dela Cujirfolosit de legionari în rebeliune, actualmente consilier technicla PreşedenţiaConsiliului, detaşat la Culte, Preot Ioan Vâscă, fost simpatizant legionar şi un devotat al Profesorului Aurel Popa, Secretar General la Ministerul Cultelor sub Antonescu, actualmente secretar General la Ministerul Cultelor.
Legătura între legionarii din Ministerul Cultelor şi acei din Iaşi a făcut-o şi o face un curier special, fost inspector de poliţie, cu numele de Sfetcovici, care din două în două săptămâni soseşte la Mitropolie, unde aduce comunicările scrise şi verbale din partea celor trei amintiţi mai sus către legionarii dela Mitropolie şi chiar către Mitropolit, ducând apoi rapoartele de activitate a legionarilor din sindicatul mitropoliei, legionarilor dela Culte. Din corespondenţa primită de către Narcis Luchian, Mihai Acaterinei, Gh. Sârbu, Pavel Macovei, Melchisedec Manolescu, Mitropolitul Irineu rezultă că acţiunea legionarilor este îndreptată împotriva Patriarhului Nicodim şi P.S. Justinian, socotiţi trădători ai bisericii, care trebuie înlăturaţi din demnităţile lor. Mitropolitul Irineu să fie trecut Patriarh ca o răsplată pentru curajul cu care conduce acţiunea legionarilor, iar la Iaşi, să fie ales Mitropolit, Episcopul Popovici dela Oradea Mare, fost legionar şi prieten intim al celor trei legionari dela Ministerul Cultelor, iar după aceasta urmând ca episcopul Popovici să treacă apoidela Iaşi la Bucureşti ca Patriarh peste câţiva ani. În acest sens episcopul Popovici a scris o scrisoare episcopului Grigore Leu dela Huşi, cerându-i sprijin pentru alegerea lui ca mitropolit la Iaşi. Legionarii dela Mitropolia Iaşi, prin scrisorile persoanelor oficiale dela Ministerul Cultelor, foştii legionari Liviu Stan, Cândea, Vâscă etc., care se afişează ca oameni de încredere ai D-lui Prim-Ministru, au putut lesne convinge pe Mitropolitul Irineu la acţiunea de ameninţare şi teroare exercitateîmpotriva episcopului Justinian şi a colaboratorilor săi.
Desigur că nici Dl. Prim-Ministru, nici Dl. Ministru Emil Bodnăraş şi nici Dl. Ministru al Cultelor nu cunosc acţiunea nefastă a acestor foşti legionari camuflaţi în Frontul Plugarilor, reuşind sub masca ipocriziei de a-linduce în eroare.
Vizita Episcopului catolic Vladimir Ghica şi a Arhimandritului T. Bonteanu, fratele Preotului Bonteanu, asasinul victimelor dela Jilava şi colaborator alui Liviu Stan în treburile bisericeşti în timpul legionarilor, la Văratec nu este străină legionarilor dela Culte, după cum nu le este străină şederea în MănăstireaAgapia şi Văratec a fostului primar legionar dela Pucioasa, Cuza Mihălcescu, nepot al Mitropolitului Irineu şi văr al altui legionar, preot Minculescu, Inspector General la Învăţământul Religios din Ministerul Cultelor.
Democratismul legionarilor: Liviu Stan, Cândea şi Vâscă şi buna lor credinţă faţă de Dl. Prim-Ministru, se poate uşor constata din legăturile cu legionarii dela Mitropolia Moldovei care nefiind încadraţi în nici un partid politic s’au camuflat într-un sindicat de circa 15-20 membriişi din acţiunea lor întreprinsă împotriva Episcopului Justinian. Toată grija legionarilor dela Mitropolia Moldovei se concentrează în împiedicarea cu orice preţ a Episcopului Justinian de a mai lua contact cu preoţii, cu autorităţile şi cu drept credincioşii, împingând pe Mitropolit să oficieze Sfânta Liturghie în toate sărbătorile.
Credem că printr’o descindere la aceşti oameni cât şi la Mitropolie s’ar putea descoperi o corespondenţă care i-ar dezvălui pe aceşti foşti legionari în adevărata lor lumină şi totodată s’ar pune mâna pe firele unei organizaţii legionare care acţionează în toată ţara”.
ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne/Direcţia Generală a Poliţiei [în continuare: fond MAI/DGP], dosar nr. 68/1947, f. 26-29
4.<1946-1947, Bucureşti, Manifest-pamflet, redactat de un grup de susţinători ai mitropolitului ortodox de Iaşi, Irineu Mihălcescu, prin care erau criticate acţiunile duşmănoase ale episcopului vicar mitropolitan de Iaşi, Justinian Marina, favoritul guvernului comunist>
„«Adevărul întâi se defineşte şi apoi se dă publicităţii»
ATENŢIUNE!
Asemenea lui Iuda din Iscariot, care a urzit în pângărita sa minte vinderea Domnului Hristos, tot aşa şi Zaraful de la Olt preţăluieşte cu cei fără Dumnezeu distrugerea nu a Î.P.S. Mitropolit Irineu, ci a scumpei noastre Biserici strămoşeşti.
Învinuirile aduse blândului, nostru chiriarh sunt cu desăvârşire neîntemeiate şi neserioase, cele mai multe fiind născociri calomnioase, iar altele făurite cu rea-credinţă prin răstălmăcirea unor însemnări ce nu au valoare în Justiţie.
Prin pânza mârşavă întinsă asupra Mitropoliei Moldovei de demonul răului a început să străbată raza de lumină deplină, iar trădătorului Marina şi ucenicilor lui pedeapsa Iudei.
Unde eşti tu, Ioan Vodă cel Cumplit, ca în zilele Sfintelor Paşti să arzi pe rug şi pe Zaraful de la Olt, ca odinioară pe răufăcătorul din târgul Romanului.
Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 92/1947, f. 302
5.<9 Aprilie 1947, Iaşi, Notă informativă despre starea de spirit a enoriaşilor cu privire la mitropolitul ortodox de Iaşi, Irineu Mihălcescu, în timpul campaniei de presă desfăşurată împotriva lui>
„CHESTURA POLIŢIEI IAŞI
BIROUL SIGURANŢEI
Nota informativă
Nr. 541 din 9 Aprilie 1947
Rezumat
Atmosfera din rândurile credincioşilor
bisericeşti cu privire la Mitropolitul
Moldovei Irineu. Rap. D.G.
În urma campaniei întreprinse de ziare în legătură cu Mitropolitul Moldovei Irineu, care şi-a câştigat o mare antipatie în mijlocul maselor populare, fapt care a indignat profund populaţia culminând, a fost apariţia Mitropolitului în Duminica Floriilor în Sfânta Mitropolie.
În timpul serviciului divin oficiat de către Mitropolitul Irineu, secondat de vicarul Valeriu Botoşăneanu, ambii cu oarecare asemănări fizice, drept-credincioşii se întrebau între ei care este Irineu, nerecunoscându-l.
Nu e singura dată, câte unul din cei de faţă întindea mâna, arătându-l cu degetul, după care se observa că îşi dădeau coate.
Populaţia credincioasă este profund indignată cum de un prelat al bisericii care ocupă un post cu atâta răspundere, după ce comite atâtea abuzuri şi abateri, mai are curajul să binecuvânteze din sfântul Altar şi să conducă serviciul divin.
Comunicat Inspectoratului
Regional de Poliţie Iaşi”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 92/1947, f. 300 / ibidem f. 301
6.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a patriarhului ortodox Nicodim Munteanu, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
PATRIARHUL NICODIM
Născut la 1865, în comuna Pipirig, judeţul Baia (Moldova).
Fire şovăielnică, capricios, viclean, avid de bani, foarte orgolios. Toate aceste defecte sunt accentuate şi de vârsta înaintată (82 ani).
Extrem de influenţabil, se lasă condus de sfaturile intimilor săi (ambii cu tendinţe net reacţionare), prof. I. D. Ştefănescu şi Arhiereu V. Vasilache. (Despre acesta din urmă se afirmă că ar fi fost „metresa” lui. De altfel, acuzaţia de pederastisms-a mai aruncat Patriarhului pe timpul când era episcop la Huşi şi întreţinea „relaţii” cu elevii seminarului.).-
Fiind convins de intimii lui că „lucrurile se vor schimba şi regimul democrat din România va fi înlăturat”, se fereşte, pe cât poate, de a se afirma ca un prieten al regimului:
- ezitări faţă de participarea la „Congresul General al Preoţilor”, unde au luat parte şi delegaţi sârbi şi bulgari (Octombrie 1945);
- eschivarea de la revista trupelor în curtea Patriarhiei (24 Ianuarie 1946);
- ezitări de a participa la deschiderea Parlamentului;
- idem în ceea ce priveşte vizita la Moscova.
Aceste atitudini nu pot fi explicate printr-o trăsătură a caracterului său, care „l-ar ţine departe de cele lumeşti”, deoarece faţă de regimul trecut s-a manifestat făţiş ca prieten:
- scrisoare către I. Antonescu, felicitându-l devictoria în conflictul cu Horia Sima;
- „Crucea Biruitoare” acordată Regelui şi lui I. Antonescu în timpul războiului anti-sovietic.
* *
*
Faţă de congresul pan-ortodox pe care a auzit că Patriarhul Alexei are intenţia să-l convoace la Moscova, Nicodim are o atitudine şovăielnică. Lasă impresia că ar vrea să păstreze „independenţa” Bisericii Ortodoxe Române.-
Dragostea de independenţă nu l-a oprit totuşi ca în Martie 1946, făcând o vizită fostului Nunţiu Papal, să sărute medalia papală, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a superiorităţii Papei”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 30-31
7.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a mitropolitului ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
NICOLAE BĂLAN
Mitropolitul Ardealului
Născut în anul 1882, în comuna Blaj Fălăul Superior, judeţul Năsăud, dintr-o familie de preoţi.
Este doctor în teologie şi filosofie.
În anul 1920 este hirotonisit, în calitate de mitropolit al Ardealului, fără să fi fost preot.
În 10 Iunie 1920 a fost ales membru onorific al Academiei Române..
În anul 1936 Mitropolitul Bălan este semnalat ca făcând parte dintre susţinătorii revistei SFARMĂ PIATRĂ, al cărei conducător moral era Nichifor Crainic.
În Martie 1938 a patronat la Alba Iulia serbările prin care se jubiliaînscăunarea dictaturii regale, prin înfiinţarea F.R.N.-ului.
Mitropolitul Bălan este semnalat ca simpatizant legionar, fiind prezent la toate parăzilelegionare, oficiind slujbe religioase cu ocazia aducerii osemintelor lui Moţa şi Marin, intervenea pentru eliberarea din închisori a preoţilor legionari.
În anul 1943 este semnalat că se manifestă împotriva conducerii antonesciene, iar în Iulie 1944 ia contact cu Maniu, căzând de acord că este necesară încheierea armistiţiului.
Pe timpul regimurilor trecute, prin schimbarea Miniştrilor de la Culte, reuşea să-şi scoată anumite sume de bani din bugetul Statului.
Mitropolitul Bălan este semnalat de multă vreme ca homosexual.
El este un om extrem de orgolios, ranchiunos, autocrat.
Mitropolitul N. Bălan este contra actualului regim”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 34
8.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a mitropolitului ortodox al Moldovei, Irineu Mihălcescu, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
MIHĂLCESCU IRINEU
Mitropolitul Moldovei
Născut la 25 Aprilie 1874, în comuna Pătârlagele, judeţul Buzău, dintr-o familie de preoţi.
Este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti cu „magna cum laude” şi doctor în filosofie susţinându-şi teza cu „suma cum laude”.
Este cunoscătorul câtorva limbi clasice şi moderne.
În anul 1935 făcea parte din organizaţia „Cruciada Românismului”, societate care lua atitudine contra mişcărilor extremiste şi era pentru apropierea pe plan economic de Germania.
Mitropolitul Mihălcescu Irineu este Mare Herofantîn Francmasoneria română şi partizan al contopirii BisericeiOrtodoxe Române cu Biserica Anglicană.
Este cotat ca cel mai slab ierarh din punct de vedere administrativ şi foarte materialist”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 36
9.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a episcopului ortodox al Oradei, Nicolae Popovici, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
NICOLAE POPOVICI
Episcop al OradieiMari
Născut în anul 1903 în comuna Biertan, judeţul Târnava Mare.
A urmat Academia Teologică la Sibiu şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi.
A mai făcut studii de specialitate la Atena, München, Leipzig şi Breslau.
La 28 Aprilie este ales Episcop al Eparhiei Oradea Mare.
După cedarea Ardealului de Nord a rămas la Oradea Mare însă a fost expulzat deoarece era un bun animator de masse, fiind alături de popor.
După răsboi a revenit la Oradea Mare.
Este un om tânăr, înzestrat cu alese calităţi sufleteşti, cu putere de muncă, inteligent, hotărât, dotat cu culturăsuperioară, în viitor are drumul larg deschis, fiind iubit de clerul inferior şi superior, spre el îndreptându-se privirile când se discută problema succesiuneila tronul patriarhal”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 37
10.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a mitropolitului ortodox al Bucovinei de Sud, Emilian Antal, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
EMILIAN ANTAL
Mitropolitul Bucovinei de Sud
Născut la 20 Octombrie 1894, în comuna Topliţa, judeţul Mureş. A fost nepotul Patriarhului Miron Cristea.
Studiile teologice le-a făcut la Sibiu.
A urmat doi ani la Universitatea din Budapesta.
Patriarhul Nicodim, pentru a-l îndepărta din anturajul său, îl numeşte Mitropolit al Bucovinei de Sud, cu sediul la Suceava.
Om de caracter, serios, muncitor, inteligent, capabil, sobru, bun diplomat, este iubit şi stimat de popor şi de cler.
În cursul carierei sale a avut o activitate bogată pe linie administrativă-bisericească şi culturalo-socială.
Este un sincer şi devotat colaborator al regimului actual.
Mitropolitul Emilian Antal este unul din prelaţii de frunte ai Bisericii Ortodoxe Române, căruia i se conturează un viitor strălucit”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 35
11.<29 Mai 1947, Bucureşti, Fişa personală a episcopului greco-catolic al Maramureşului, Alexandru Rusu, întocmită de Siguranţă>
„29 Mai 1947
Dr. ALEXANDRU RUSU
Episcop Unit al Maramureşului (Baia Mare)
În anul 1930, când s-a întemeiat Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului, Dr. Alexandru Rusu a fost numit ca Episcop de către Guvernul prezidat de către Iuliu Maniu.
Este ostil Guvernului Dr. Petru Groza.
Critică nouilecurente democratice, nu le dă niciodată curs, reţinând preoţii din subordine de la orice concurs dat de către aceştia organelor administrative actuale. Critică public, prin predici, actuala formă de guvernământ.
Se semnalează că principalul cuib al reacţiunei reacţiunii din Baia Mare se găseşte la sediul Episcopiei Greco-Catolice, unde îşi dau deseori întâlnire reacţionarii localnici, iar legătura dintre aceste cercuri reacţionare cucele din Capitală o face însuşi Episcopul Alex. Rusu, care vizitează des Capitala.
Apartenenţa şi devotamentul Episcopului Rusu faţă de P.N.Ţ. a fost semnalatrecent de ziarul „BRAZDA NOUĂ” din Satu Mare”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 38
12.a.<29 septembrie 1947, Sighet/Maramureş, Adresa prefectului judeţului Maramureş, Nicolae Vancea, către ministrul de Interne, Teohari Georgescu, prin care anunţă decizia BPD Maramureş de a sprijini candidatura protopopului Sebastian Rusan la scaunul de episcop ortodox al Maramureşului, solicitând în acelaşi scop ajutorul ministrului>
„Prefectura Judeţului Maramureş. Cabinetul Prefectului
doc. nr. 233 / din 29 Sept. 1947
Domnule Ministru,
Alăturat avem onoarea a Vă înainta hotărârea Consiliului B.P.D. din Maramureş, prin care în unanimitate se hotăreşte sprijinirea candidaturei la scaunul Episcopesc al Maramureşului a P.C. Sale Protopop Sebastian Rusan, actualul Locotenent de Episcop.
Din partea administraţiei judeţului recomandăm şi noi călduros sprijinului Dvs. la alegerea P.C. Sale în scaunul de Episcop al Maramureşului.
Anexăm şi o auto-biografie a candidatului nostru.
Prefectul Judeţului Maramureş,
Nicolae Vancea
D-lui Ministru de Interne Teohari Georgescu”.
12.b.<24 septembrie 1947,Sighet/Maramureş,Fragment din stenograma şedinţei Consiliului BPD Maramureş în care s-a luat decizia de sprijinire a candidaturii protopopului Sebastian Rusan la scaunul de episcop ortodox al Maramureşului>
„Dovada”
doc. nr. 226 / din 24 Sept. 1947: Hotărârea Consiliului BPD Maramureş din şedinţa ţinută la 23 Sept. 1947: „[...] luând în discuţie problema reîntregirii scaunului de Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române a Mamureşului şi cunoscând sentimentele democrate a P.C. Sale protopop Sebastian Rusan de Satu-Mare şi lupta democrată pe care P.C. Sa a dus-o în protopopiatul Satu-Mare şi în cuprinsul Eparhiei Maramureş, cu unanimitate de voturi <Consiliul Judeţean BPD – n.n.> a hotărât să recomande şi să susţină alegerea de episcop al Maramureşului în persoana P.C. Sale protopop Sebastian Rusan, actualul locotenent de episcop al Maramureşului”.
Prefect Secretar PCR
indescifrabil indescifrabil
11.a. şi 11.b. = ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne/Direcţia Administraţiei de Stat [în continuare: fond MAI/DAS], dosar nr. 57/1947, f. 46 şi f. 47
12.c.<22 septembrie 1947,Sighet/Maramureş,Autobiografia olografă a protopopului Sebastian Rusan, candidatul BPD la scaunul de episcop ortodox al Maramureşului>
„Autobiografia Protopopului Sebastian din Satu-Mare, actual
Locotenent de Episcop al Maramureşului în Sighet
M-am născut la 22 Septemvrie 1884 în comuna Secaşel, judeţul Târnava Mică, din părinţi ţărani. Clasele primare şi Liceul, le-am făcut la Blaj. Am la bază 8 clase, Liceu, Bacalaureat şi Academia Teologică din Sibiu.
În 1 Decembrie 1907 am fost instalat în parohia Crăciuneşti, lângă Băiţa, judeţul Hunedoara. Aci am păstorit până în Octomvrie 1912. În scurtul interval de timp, în o comună de oameni săraci, dar cinstiţi, am făcut o biserică şi am refăcut şcoala, pe acea vreme confesională. Am păstorit acest popor de Moţi necăjiţi cu dragoste şi devotament, legându-ne sufleteşte unii de alţii în aşa fel, că şi astăzi susţin corespondenţe cu oameni de seamă din sat.
În 6 Octomvrie 1912, am fost instalat în puternica Parohie Vulcan din Valea Jiului, ca paroh al muncitorilor minieri de acolo. Aci am avut frumos teren de activitate şi am obţinut frumoase realizări. Vulcanul era o parohie din cele mai mari în Ardeal, dar absolut desorganizată, fără biserică şi fără casă parohială. Până la această dată muncitorii erau foarte neglijaţi sub raport cultural. Am înfiinţat organizaţii culturale-morale, pe cari le-am şi prezidat. Am ţinut conferinţe pentru muncitori şi intelectuali. Am zidit o biserică frumoasă, bine înzestrată, am cumpărat teren pentru zidirea casei parohiale şi am contribuit în mare măsură la zidirea unei şcoli primare monumentale, în Parcul cărei şcoli cu strădania mea s-a ridicat un monument din Bronz al unui Dorobanţ Român.
În 15 August 1916, cu prilejul intrării României în războiuprim mondial, am fost deţinut de autorităţile ungureşti, apoi după ce am fost pus în libertate, am fost înrolat ca preot militar şi trimis la frontul din Bucovina, de unde, în Aprilie 1917 am fost trimis la Aziago în Italia. După terminarea războiului şi după Adunarea Naţională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, am reocupat parohia Vulcan, unde mi-am continuat activitatea întreruptă în 1916.
În 1 Martie 1929, am fost numit administrator protopopesc în Haţeg judeţul Hunedoara.
În iunie 1931, am trecut paroh la Ocna Sibiului.
În Octomvrie 1933, am ocupat parohia şi protopopiatul Odorhei din Secuime. Parohia centrală protopopească era fără biserică şi fără casă parohială. Am început organizarea parohiei centrale şi a celorlalte parohii din cuprinsul judeţului. În 1934, am început zidirea casei parohiale, care şi astăzi este o podoabă a oraşului Odorhei. În 1935 am pus piatra fundamentală la o măreaţă Catedrală, care în 1938, a fost binecuvântată şi predată destinaţiunii. Am partea mea de merit la zidirea celor 9 Biserici de pe raza judeţului Odorhei. În August 1940, am fost ales şi confirmat protopop titular definitiv al Satmarului. După nedreptul verdict de la Viena din 30 august 1940, m-am refugiat în Ardealul liber.
Ca refugiat am fost utilizat în parohia Vistea de jos-Făgăraş, unde am desvoltat o frumoasă activitate culturală. Ziua de 23 August 1944 mă găseşte la Vistea.
În 25 Septemvrie 1944, am plecat în misiune la Odorhei, pentru a reorganiza protopopiatul, apoi a trece să ocup protopopiatul SATU-MARE. La Odorhei, datorită politicei eronate a Guvernului de atunci, am stat numai până în 14 Noemvrie 1944, când am fost nevoiţi să părăsim Ardealul de Nord, unde am revenit abia la 13 Martie 1945, datorită simţului practic şi înţelepciunei D-lui Prim Ministru Dr. Petru Groza şi a devotaţilor săi colaboratori.
În 26 Februarie 1945, am plecat în misiune la Maramureş, unde am activat pentru democratizarea vieţii româneşti, chiar în Sighet.
În Iulie 1945, am fost instalat protopop la Satu-Mare. Am fost cel dintâi care am înţeles şi apreciat ritmul vieţii şi M-amîncadrat în viaţa democratică a poporului, intrând ca luptător printre primii exponenţi ai democraţiei.
În August 1945, am fost ales preşedinte Actival Apărării Patriotice din Satu-Mare, în care calitate m-am bucurat şi mă bucur până în ziua de astăzi de cea mai frumoasă consideraţie şi apreciere din partea tuturor cetăţenilor şi organizaţiilor politice din Satu-Mare, fără deosebire de rasă sau credinţă religioasă. Această demnitate o deţin până în ziua de astăzi. În calitatea mea de preşedinte al Apărării Patriotice, am activat cu mult tact şi cât se poate de serios pentru înfrăţirea şi buna înţelegere între popoarele conlocuitoare, am întemeiat şi susţinut mai multe cămine de zi, în cari se adăposteau şi se hrăneau cca. 350 copii, în marea lor majoritate orfani de războiu.
Am organizat o colonie de vară în comuna Livada, tot pentru îngrijirea şi buna îndrumare a orfanilor de războiu. Am înfiinţat, în cadrele Apărării Patriotice, o secţie I.O.V.R. şi am purtat deosebită grijă de soarta acestor victime a războiului Hortisto-fascist. Ori de câte ori oficialitatea Statului a ţinut a se manifesta, pentru lămurirea cetăţenilor în sens democratic, eu am ţinut conferinţe în limba română şi când a fost nevoie şi în limba maghiară. În toate împrejurările, în Adunări publice binecercetate şi chiar în Sfânta Biserică, am prezentat Guvernul de largă concentrare democratică prezidat de Dl. Dr. Petru Groza, ca de Dumnezeu trimis şi singurul salvator din situaţia dezastruoasă în care se găsea ţara, după războiul fascist de exterminare. Am propovăduit în public, cu curajul cuvenit, dar în mod cuviincios şi convingător, că toţi cetăţenii trebuie să sprijinească activ tânăra democraţie românească. Tot în cadrele Apărării Patriotice am organizat şedinţe literare, pe cari le-am prezidat. La una din aceste şedinţe, ne-am ocupat cu lucrarea scrisă de Dl. Dr. Petru Groza – în umbra celulei, la alta cu opera poetului ungur Ady Endre ş.a.m.d. Am organizat ceaiuri, baluri şi alte conveniri, bine cercetate de public, tocmai ca să împrietenim poporul cu acţiunea de democratizare a Guvernului. Am propovăduit respect şi recunoştinţă faţă de puterea noastră aliată şi protectoara de la răsărit, Rusia Sovietică, cu Genialul ei conducător - Generalisimul Iosif Visarionovici Stalin. Am activat cu multă putere şi frumos rezultat pentru adâncirea legăturilor de prietenie între poporul român şi cel Rusesc, în cadrele asociaţiei A.R.L.U.S.
Cu un cuvânt, de la August 1945, până în Octomvrie 1946, când am fost numit Locotenent de Episcop al Maramureşului şi am trecut la Sighet nu a existat o mişcare de ordin democratic la Satu-Mare, la care eu să nu fi luat parte activă, însufleţind şi lămurind publicul asistent. La plecarea mea din Satu-Mare spre marea mea satisfacţie, am lăsat regrete unanime în sufletul tuturor cetăţenilor, atât a românilor cât şi a celor de alte neamuri. Am refăcut catedrala din Satu-Mare bombardată în decursul războiului, asemenea şi casa parohială.
În 1 Noemvrie 1946, m-am instalat ca Locotenent de Episcop la Sighet, unde din prima zi am început să colaborez frăţeşte cu Blocul Partidelor Democratice şi în special cu toate partidele şi organizaţiile politice. Cu autoritatea mea am contribuit efectiv la isbânda în alegerile din 19 Noemvrie 1946 a B.P.D.-ului. Am determinat, pe cale paşnică, pe colaboratorii mei să consimtă ca anumite imobile proprietatea Episcopiei, să fie puse în mod gratuit la dispoziţia Sindicatelor Unite Muncitoreşti, a Partidului Frontul Plugarilor şi a Armatei Sovietice, simţindu-mă mândru că am putut veni în ajutorul organizaţiilor politice şi a armatei Eliberatoare Ruseşti. Despre atitudinea mea corectă şi democratică pot mărturisi cei chemaţi din Sighet. Am înşirat momentele mai importante din viaţa mea, lucruri cari se pot constata prin fapte şi oameni de bună credinţă. Nu am fost om savant, dar însufleţit de ataşamentul şi dragostea care mă leagă de popor, am activat pe teren practic, numai pentru înălţarea Sfintei Biserici şi pentru binele poporului. Am propovăduit pacea şi iubirea dintre oameni, spre care scop cu multă trudă, dar cu însufleţire cuvenită, am zidit trei biserici, una şcoală şi una casă parohială, aşa că rezultatul activităţii mele pastorale-culturale şi sociale, este vizibil şi controlabil. Mulţumesc lui Dumnezeu şi celor ce m-au ajutat în această lungă şi istovitoare muncă. Am activat creştineşte şi pronunţat democrat.
Protopop Sebastian Rusan Locotenent de Episcop
Sighet la 22 Septemvrie 1947”.
ANR, fond MAI/DAS, dosar nr. 57/1947, f. 48
13. <18 februarie 1948, Bucureşti, Referat al Siguranţei cu privire la trecutul, atitudinile şi relaţiile dintre mitropolitul ortodox al Bucovinei de Sud, Emilian Antal şi mitropolitul ortodox al Moldovei, Justinian Marina>
„DIRECŢIUNEA G-RALĂ A SIGURANŢEI STATULUI
Serviciul I Bir.6
18 Februarie 1948
REFERAT
Alăturatul „Apel”, care a fost răspândit în întreaga ţară, este redactat de episcopul ANTAL EMILIAN, locţiitorul de Mitropolit al Bucovinei.
Scopul urmărit este discreditarea în faţa Guvernului, în faţa clerului ortodox şi a întregii opinii publice, a Mitropolitului actual al Moldovei – JUSTINIAN MARINA.
Mitropolitul JUSTINIAN MARINA este considerat ca omul de încredere al Guvernului şi ca atare cu cele mai multe şanse de a fi ales patriarh.
Mitropolitul ANTAL, fiind convins că JUSTINIAN MARINA şi-a câştigat această situaţie înşelând buna credinţă a unor personalităţi din actualul regim prin intrigi şi calomnii, a luat hotărârea de a porni o acţiune de aşa zisă lămurire a opiniei publice asupra activităţii din trecut şi prezent a Mitropolitului MARINA, cu scopul de a-l compromite şi determina astfel să se retragă din înalta funcţie bisericească pe care o ocupă.
Textul discursului încriminat, rostit de JUSTINIAN MARINA la instalarea sa ca Mitropolit al Moldovei, cuprinde extrase care, cu foarte mici excepţii, sunt identice cu textele discursurilor rostite de fostul rege Carol <al> II <-lea>, cu ocazia instalării episcopilor de Oradea, Cluj şi Argeş.
Din relaţiile obţinute de la organele poliţieneşti cu privire la cei doi ierarhi rezultă următoarele:
Episcopul ANTAL EMILIAN – Târgovişteanul, nepot al fostului Patriarh MIRON CRISTEA, este născut în Topliţa Română – <judeţul> Mureş.
A fost locţiitor de episcop al Argeşului sub regimul Antonescu. Nu a desfăşurat nici un fel de activitate cu caracter politic. A fost în relaţii proaste cu MIHAIL ANTONESCU, care nu-l agrea şi care l-a destituit din post pentru faptul că se dovedise că trăia în concubinaj cu soţia unui protoiereu.
În prezent este locţiitor de mitropolit al Sucevei, însă locuieşte mai mult la Bucureşti, unde păstrează încă legături cu fosta sa soţie, de care a divorţat pentru a putea intra în viaţa monahală.
La Suceava întreţinerea sa este asigurată din fondurile mânăstirii, în detrimentul călugărilor, care sunt astfel nemulţumiţi.
Cu ocazia procesului MANIU, <ANTAL> a dat dispoziţiuni preoţilor de sub conducerea sa să nu vorbească în biserică <despre> acţiunea de trădare a acestuia.
Mitropolitul JUSTINIAN MARINA – fostpreot ION MARINA din R. Vâlcea – este cunoscut de organele de Siguranţă respective ca un părtinitor al elementelor reacţionare cu care era în contact permanent.
Este susţinător al numitei CÂRSTEA LEOPOLDINA, de origine germană, pe care a luat-o cu dânsul la Iaşi.
Aceasta în toamna anului 1944 a înlesnit evadarea din lagărul Ostroveni – <judeţul> Vâlcea a trei prizonieri germani, ajutată fiind de preotul ION MARINA.
Din informaţiile obţinute din cercurile Patriarhiei rezultă însă că Mitropolitul IUSTINIAN MARINA activează în prezent pe linie democrată, fiind cotat ca singurul element de încredere dintre înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe, având totodată şi cele mai multe şanse de a fi ales patriarh.
Comisar Şef”
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 91r-v
14.<3 iunie 1948, Bucureşti, Notă a Siguranţei despre reacţia mitropolitului romano-catolic de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, faţă de alegerea lui Justinian Marina ca patriarh al BOR>
„D/A
SEMNALARE SPECIALĂ 3 Iunie 1948
STRICT SECRET
Cl. A.3
S.
NOTĂ
Cisar este scandalizat de alegerea lui Justinian Marina ca patriarh, considerându-l nepregătit pentru misiunea ce i s-a încredinţat atât sub raportul studiilor teologice şi ştiinţifice, cât şi al înţelegerii psihologiei maselor populare şi nu ştie ce să creadă despre colegiul electoral care l-a votat.
«Vor să compromită ortodoxismul sau vor să atace catolicismul cu patriarhul Justinian, care n-are nici un scrupul?»
«Sunt pregătit pentru orice suferinţă fizică şi morală, cu conştiinţa că servesc omenirea şi divinitatea»”.
A declarat că nu va participa la înscăunarea lui Justinian ca patriarh.
Comunicat:
D-lui Cons. Zaharia
D-lui Vlaicu
Subs. Naţ. Culte”
Arhiva Serviciului Român de Informaţii, [în continuare: ASRI], fond Documentar [în continuare: fond D], dosar nr. 2325, f. 204
15.<10 iunie 1948, Bucureşti, Notă a Siguranţei despre evoluţia raporturilor clerului şi, mai ales, ierarhiei BOR cu statul român după 23 august 1944>
„D.G.S.S.
10 Iunie 1948
NOTĂ
Biserica Ortodoxă Română, care numără peste 10 milioane de credincioşi răspândiţi pe întreg teritoriul ţării, este împărţită în şase Arhiepiscopii/Mitropolii, câte una de fiecare provincie şi 12 Episcopii.
Preoţimea ortodoxă română a luat întotdeauna parte la luptele politice, încadrându-se în diferite partide, însă nu se poate afirma că în totalitatea ei sau cel puţin în marea sa majoritate a susţinut un regim sau altul.
Aceasta din cauză că şefii săi ierarhici nu au impus credincioşilor ortodocşi obligaţia de a se înscrie şi a activa sau nu în anumite organizaţii, care eventual ar fi fost susţinute de aceştia.
Preoţii ortodocşi au avut deci toată libertatea de a îmbrăţişa politicăpe care acrezut-o ca fiind conformă cu ideile lor.
După 23 August 1944 însă, activitatea majorităţii acestor preoţi s-a canalizat spre partidele mai mult sau mai puţin istorice: Naţional Liberal Brătianu, Naţional Ţărănesc Maniu sau Naţional Liberal Tătărescu, în cadrul cărora au dus o acţiune reacţionară, anti-democratică, ostilă regimului, iar alţii, în frunte cu majoritatea conducătorilor lor: protopopi, episcopi şi chiar mitropoliţi, s-au menţinut într-o stare de rezervă, uneori chiar de rezistenţă, faţă de noile măsuri cu caracter democrat luate de guvern.
Cu ocazia procesului Maniu, numeroşi preoţi au refuzat să vorbească în biserică despre acţiunea trădătoare a acestuia.
Cazul a avut un caracter de generalitate mai ales în raza Mitropoliilor Bucovinei şi Ardealului, unde ierarhii respectivi: EMILIAN ANTAL şi Dr. NICOLAE BĂLAN au dat în mod expres dispoziţiuni în acest sens.
În sânul conducerii bisericii ortodoxe s-au înregistrat o serie întreagă de fricţiuni determinate în special de concurenţa pentru ocuparea câtorva scaune de mitropoliţi şi episcopi, aflate vacante, precum şi de alegerea ca Patriarh al R.P.R. a Î.P.S. MitropolitulMarina al Moldovei.
Iniţial, JUSTINIAN MARINA nu a fost susţinut în mod efectiv decât de către Arhiepiscopul Craiovei, FIRMILIAN MARIN.
Succesul obţinut în alegerile din Martie a.c. de F.D.P., precum şi votarea noii Constituţii, au adus însă schimbări radicale în atitudinea clerului ortodox, în special în rândurile conducătorilor, care pierzând probabil orice speranţă într-o schimbare a situaţiei actuale, s-au hotărât să facă act de supunere.
Astfel că începând din luna Aprilie şi până în prezent nu ni s-aumai semnalat nici un fel de manifestări ostile din partea clerului ortodox.
Mitropolitul NICOLAE BĂLAN al Ardealului şi chiar EMILIAN ANTAL al Sucevei au făcut declaraţii publice, în scris sau verbal, în favoarea actualului regim.
La această clarificare a situaţiei a contribuit în special interesul şi înţelegerea arătată de Guvern pentru biserica ortodoxă; atitudinea hotărât democratică a Patriarhului JUSTINIAN MARINA, transmisă prin pastoralele sale, precum şi contactul direct dintre o parte din membrii Guvernului şi mitropoliţii ortodocşi.
Reformele anunţate recent de Mitropolitul JUSTINIAN MARINA cu ocazia înscăunării sale ca Patriarh, precum şi sprijinul promis de către actualul Guvern vor determina desigur clerul ortodox să se încadreze din ce în ce mai mult şi mai hotărât în noul ritm de viaţă democratică imprimat de conducătorii Republicii Populare Române”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 119-120
16.<10 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a Securităţii despre situaţia mănăstirilor din ţară şi atitudinile potrivnice regimului comunist ale călugăriţelor şi călugărilor, îndeosebi ale celor catolici şi ortodocşi de stil vechi>
„10 Noiembrie 1948
MÂNĂSTIRILE ŞI CĂLUGĂRII DIN R.P.R.
După cum reiese din situaţia alăturată, pe teritoriul Republicii noastre Populare fiinţează 176 mânăstiri deservite de 5941 călugări. Aceste mânăstiri sunt fie situate în oraşe, aproape de biserici, şcoli sau alte locuri publice, ceea ce face supravegherea lor foarte dificilă, fie situate în regiuni izolate, care permit adăpostirea unor elemente certate cu legea.
Experienţa democraţiilor populare vecine, ca şi experienţa Serviciilor noastre de Securitate, au dovedit că multe mânăstiri au devenit fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din „rezistenţă”, fie depozite clandestine de muniţii. Din această cauză ele constituie obiective pentru acţiunea informativă.
Studiind repartiţia geografică a mânăstirilor, constatăm că ele sunt mai răspândite în regiunile unde analfabetismul e în floare, unde activitatea anti-guvernamentală este mai acută, devenind uneori, ca la Bicsad, centru de rebeliune.
Acţiunea de unificare nu a avut succes în mediul călugărilor. În timp ce 73% din populaţie a revenit la ortodoxie, numai 10 din cei 146 de călugări greco-catolici, adică 7%, le-aurmat exemplul. Iar acei călugări şi acele călugăriţe greco-şi romano-catolici, care au fost evacuaţi din mânăstirile sau claustrele pe care le ocupau, au devenit cei mai înverşunaţi propagandişti împotriva unificării. Aceşti <călugări> şi aceste călugăriţe, umblând civil, alcătuiesc scopulcel mai pregătit de curieri ai preoţilor „rezistenţi”, colportând totodată ştiri despre „apariţia Sft. Maria de la Blaj” şi despre „nenorocirile întâmplate partizanilor unificării”.
Călugării şi călugăriţele catolice, în mare parte evacuaţi în prezent din clădirile ce le ocupau la oraşe, îndeplinesc roluri asemănătoare.
Numărul mare de mânăstiri şi călugări stiliştitrebuie interpretat drept o dovadă a fanatismului religios retrograd şi conservator, care cuprinde o bună parte din populaţia moldovenească şi dobrogeană”.
ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.7, f. 103
17.<11 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a unui informator al Securităţii despre trecutul, atitudinile şi relaţiile preoţilor ortodocşi Spiridon Cândea şi Liviu Stan, foşti legionari>
„131/11 Noiembrie 1948
Cult. ort.
NOTĂ
Preotul CÂNDEA SPIRIDON, profesor la Academia Teologică Sibiu, consilier tehnic la Ministerul Cultelor, membru mai vechi în F. P., fost legionar.
Preotul CÂNDEA, în timpul guvernării legionare, era consilier eparhial şi omul de încredere al mitropolitului, cât şi omul său de legătură pe lângă mişcarea legionară.
După rebeliune, datorită relaţiilor strânse pe care BĂLAN le-a avut tot timpul cu fostul mareşal Antonescu, preotul CÂNDEA scapă de orice sancţiune penală, fiind doar trecut din postul administrativ, mai influent, de consilier eparhial, în acela didactic, de profesor la Academie.
Fiind membru în adunarea eparhială, face cunoştinţă <cu> Prim-ministrul Dr. Petru Groza, la fel membru în aceeaşi adunare.
Între ei se încheagă relaţii mai strânse, care duc în cursul iernii 1944-1945 la o colaborare politică. În iarna aceea, autorităţile locale îl căutau pe CÂNDEA pentru a-l aresta, în urma rolului pe l-a jucat în timpul guvernării legionare. El fuge la Bucureşti şi solicită sprijinul D-lui Groza, pe atunci vicepreşedinte al Guvernului. Dl. Groza îl trimite în Maramureş cu însărcinarea de a organiza F. P., ceea ce şi reuşeşte să facă. În primăvara anului 1945, împreună cu preotul LIVIU STAN, este numit referent tehnic la Ministerul Cultelor.
Preotul CÂNDEA trece la Sibiu drept un om foarte abil. Intrarea sa în F. P.nu s-a făcut la îndemnul mitropolitului. Totuşi a căutat mereu să-l servească, deşi la un moment dat a luat măsuri care nu au fost întru totul pe placul lui BĂLAN (referitor la înlocuirea secretarului său, părintele ALEXANDRU POPA cu preotul ION MUNTEANU). ALEXANDRU POPA a fost cel mai intim om al mitropolitului.
Astăzi CÂNDEA pare a nu fi rupt complet cu trecutul odată cu intrarea sa în F. P.În orice caz, de câte ori vorbeşte cu oamenii opozanţi ai regimului, nu pune multă căldură în apărarea poziţiilor afirmate de Guvern. Astăzi este şi vicepreşedinte al Astrei.
Relaţiile lui cu fosta mişcare legionară nu sunt destul de clare. În ultimul timp este destul de îngrijorat de propria sa soartă, plângându-se că cercurile oficiale, deşi el s-a încadrat de atâta vreme, îl suspicioneazăpentru că în trecut a fost legionar. Este destul de informat; nu ştiu dacă informaţiile le deţine din surse directe sau ele se sprijină şi pe deducţiuni personale. Priveşte cu mâhnire măsurile ce s-au luat în ultimul timp faţă de legionari. Astăzi relaţiile dintre CÂNDEA şi BĂLAN sunt din nou foarte strânse.
Preotul LIVIU STAN <este> la Academie, consilier tehnic în Ministerul Cultelor, membru în F. P., fost legionar.
A intrat în F. P.la îndemnul lui CÂNDEA, fiind numit în Ministerul Cultelor, tot la recomandaţialui CÂNDEA. În general, LIVIU STAN este cu mult mai puţin simpatizat decât CÂNDEA. Este considerat fricos şi se mulţumeşte să-l secondeze pe CÂNDEA. În schimb, este intrigant şi bun uneltitor.
Sursa: P.61
Rap.nr. 550 din 1. IX. 1948
Jl.nr.3592 din 9. IX. 1948”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 209r-v
18.<20 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Nicu”, despre: practicile de simonie şi ritualurile obscurantiste ale preotului ortodox Alexandru Ionescu şi arhimandritului ortodox Ghervasie Creţu, eşecul vizitei întreprinse de patriarhul Justinian Marina la Mănăstirea Dragoslavele pentru a-i convinge pe episcopii greco-catolici internaţi acolo să treacă la ortodoxie şi încadrările profesorilor universitari de teologie ortodoxă>
„133/20 Noiembrie 1948
NOTA
Informaţia din sursa VIATOR cum că preotul ALEXANDRU IONESCU, consilier referent al Patriarhiei, deputat P.N.P.în Marea Adunare Naţională şi paroh al bisericii „Stejarul” din Str. Câmpineanu ar sfinţi ismenele şi chiloţii bărbaţilor necredincioşi, aduşi de soţii, spre a fi ţinuţi în altar, se confirmă în întregime. ALEXANDRU IONESCU ar sluji special pentru acest scop în fiecare Luni dimineaţă, realizând un câştig lunar de cca. 40.000 lei. Această metodă de sfinţire a lenjeriei nu este bine văzută de autorităţile superioare, dar tolerată lui ALEXANDRU IONESCU, deoarece acesta se prevalează de activitatea sa în P.N.P.
Acest fel de sfinţiri se mai practică la Sft. Patriarhie, unde slujeşte arhimandritul GHERVASIE CREŢU şi <la> Sft. Nicolae Vlădica, unde slujeşte preotul Staicu din Constanţa, fost legionar, în prezent membru P.M.R., provenit din P.S.D.
Opinia publică primeşte nefavorabil aceste acţiuni obscurantiste, pretinzând că preoţii respectivi îndrăznesc să le practice tocmai fiindcă sunt încadraţi în partidele guvernamentale.
În cercurile Patriarhiei se discută cu aprindere vizita pe care Patriarhul JUSTINIAN a făcut-o la Dragoslavele în 14 şi 15 Noiembrie 1948, vizitând episcopii greco-catolici care sunt internaţi acolo şi insuccesul pe care l-au înregistrat încercările sale de a-i convinge să treacă la ortodoxie. În aceste cercuri deţinerea acestor episcopi la Dragoslavele este considerată ca fiind un lucru sigur, verificat.
Cu privire la încadrările foştilor profesori de la Facultăţile de Teologie la noile Institute Teologice de grad Universitar, se arată că acestea se fac numai de către Patriarhul JUSTINIAN şi Dl. Ministru STANCIU STOIAN şi pe criterii care încă nu se cunosc.
Se arată însă că nu prea există teologi cu trecutul politic nepătat, care ar putea fi încadraţi ca fiind siguri.
Sursa: Nicu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 259
19.<22 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Fedia”, despre vizita întreprinsă de patriarhul Justinian Marina la Mănăstirea Dragoslavele pentru a-i convinge pe episcopii greco-catolici internaţi acolo să treacă la ortodoxie şi cea preconizată a avea loc, cu scop similar, în privinţa preoţilor greco-catolici internaţi la Mănăstirea Neamţ>
„131/22 Noiembrie 1948
NOTĂ
Sâmbătă 13 Noiembrie a.c., Î.P.S. Justinian a plecat la Dragoslavele, de unde s-a înapoiat luni.
Însăşifiul său, Ovidiu Marina, s-a exprimat faţă de informatorul nostru că scopul vizitei a fost acela de a se duce tratative cu Episcopii greco-catolici deţinuţi acolo pentru ca aceştia să semneze actul de unire cu Biserica Ortodoxă şi să îndrume credincioşii pe această linie.
Ovidiu Marina a spus: «ar fi bine dacă cel puţin pe unul din ei l-ar corupe taică-meu, iar în cazul când nu se va ajunge la nici un rezultat vor fi daţi pe mâna Poliţiei».
În continuare a spus că o vizită de felul acesta urmează a fi făcută de către Patriarh la Mănăstirea Neamţ, unde de asemenea se află reţinuţi preoţii greco-catolici care sunt refractari actului unirii dintre cele două Biserici.
D.S.C.
Sursă: Fedia;
Valoare posibilă”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 262
20.<23 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a Securităţii din Galaţi despre memoriul trimis la Bucureşti prim-ministrului Petru Groza de reprezentanţii protoieriei ortodoxe Brăila, înţeleşi cu episcopul ortodox al Buzăului, Antim Anghelescu, şi sprijiniţi de consilierii premierului pro-comunist, preoţii ortodocşi Liviu Stan şi Spiridon Cândea, foşti legionari, pentru ca biserica ortodoxă brăileană să nu fie trecută la Episcopia Ortodoxă a Dunării de Jos de la Galaţi, ci să rămână dependentă în continuare de Episcopia Ortodoxă a Buzăului>
„131/23 Noiembrie 1948
<Cultul> Ortodox
NOTĂ
În ziua de 1 Noiembrie a.c. preotul V. HOLBURĂ de la biserica Sfinţii Arhangheli, revizorul eparhial şi omul de încredere al episcopului ANTIM ANGHELESCU, a plecat la Bucureşti cu un memoriu, din partea protoieriei, semnat de către protoiereii GOGU SÂRBU şi ŞTEFAN CASARU, în care solicitau ca biserica brăileană să ţină mai departe de episcopia Buzăului şi să nu fie trecută la episcopia Dunării de Jos Galaţi.
Cheltuielile necesare făcute cu această deplasare fiind suportate de către preotul RADU STANCIU, cumnatul episcopului.
Preotul V. HOLBURĂ, la Bucureşti, a luat legătura cu preoţiiHAGI de la biserica Cuţitul de Argint din Bucureşti, cu care este bun prieten.
Preotul HAGI din informaţii l-a recomandat numiţilor LIVIU STAN şi CÂNDEA, consilieri pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care sunt cunoscuţi ca foşti legionari. În timpul guvernării legionare, numitul LIVIU STAN a fost director general la Ministerul Cultelor, cunoscut de majoritatea preoţilor ca legionar notoriu şi că în acel timp şedea cu pistolul pe masă.
În prezent sus-numiţii sunt membrii în organizaţia Frontului Plugarilor.
Memoriul urmează a fi supus D-lui Prim Ministru Dr. Petru Groza pentru rezolvare.
Sursa: D.R.S.P.Galaţi
Rap.nr. 13/31027 din 17.XI.1948
Jl.nr. 63195 din 19.XI.1948”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 269
21.<23 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatoarei Securităţii, „Aneta”, despre trecutul legionar al preoţilor ortodocşi Chiril Popescu, Dragomirescu, Cernăianu şi Alexandru Ionescu din Bucureşti>
„D.G.S.P.
114
131/23 Noiembrie 1948
NOTA
Preoţii CHIRIL POPESCU de la biserica Silvestru, DRAGOMIRESCU de la Patriarhie şi ALEXANDRU IONESCU, ar deţine în prezent funcţii de răspundere, cu toate că au făcut parte din mişcarea legionară.
Astfel, preotul ALEXANDRU IONESCU a luat parte la rebeliune, îmbrăcat în cămaşă verde, împreună cu preotul CERNĂIANU, iar în prezent deputat de Ilfov, menţinând însă strânse legături cu preoţii de mai sus, împreună cu care cotizează pentru ajutorul legionar.
Preotul CERNĂIANU încasează sumele pe un chitanţier semnat chiar de preotul ALEXANDRU IONESCU.
Sursa: «Aneta»
valoare serioasă.”
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 268
22.<24 noiembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Nicu”, despre cei mai importanţi candidaţi la diferitele scaune vacante de mitropoliţi şi episcopi din BOR>
„131/24 Noiembrie 1948
<Cultul> Ortodox
NOTĂ
1. Mitropolia Moldovei cu sediul în Iaşi. Se dă ca sigură alegerea actualului mitropolit al Olteniei, Firmilian Marin, un foarte bun cărturar şi democrat convins, <care> este considerat ca cel mai pregătit membru al Sfântului Sinod, <care> a făcut parte din delegaţia bisericii Republicii Populare Române la congresul panortodox din Moscova, <care> a lucrat şi a fost preşedintele comisiunii pentru redactarea proiectului de regulament al învăţământului religios din R.P.R., adoptat în întregime de Sfântul Sinod.
2. Episcopia Dunării de Jos cu sediul în oraşul Galaţi. Candidatul cel mai serios este P.S. ANTIM NICA, actualul locotenent de episcop, <care> a fost eopiscop al Ismailului, este originar din Basarabia, acum încadrat în regimul de democraţie populară, şi este susţinut de către Dl. Ministru Miron Constantinescu, membru în P.M.R. Comitetul Central, care se pare că este din oraşul Galaţi. Vor mai candida la această episcopie şi arhimandriţii: VALERIAN ZAHARIA, DIONISIE UDIŞTEANU şi poate unii din arhiereii disponibilica PAVEL ŞERPE şi alţii.
3. Episcopia Romanului cu sediul în oraşul Roman. Are un singur candidat serios: pe arhimandritul TEOCRISTARĂPAŞUL, de la Mitropolia Moldovei, <care> este un element cu pregătire şi <este> încadrat încă din anul 1945 în partidul claselor muncitoare, este un colaborator intim al patriarhului Justinian încă de pe vremea când era la Iaşi. Are ca prieteni şi susţinători la episcopat pe Domnul Ministru al Sănătăţii, Dr. Mârza, care de altfel a luptat şi pentru I.P.S.S. Justinian ca să ajungă mitropolit la Iaşi şi mai pe urmă patriarh. Contracandidaţi va avea pe arhimandritul VALERIAN ZAHARIA, arhiereul EMILIAN ANTAL, susţinut de Domnul Ministru Emil Botnăraş, şi pe fostul episcop al armatei, PARTENIE CIOPRON, a cărui episcopie a fost desfiinţată.
4. Episcopia Râmnicul Vâlcea cu sediul la Râmnicul Vâlcea. Nu are un candidat serios, cu şanse de reuşită; la această episcopie se vor prezenta mai mulţi şi anume: P.S. IOSIF GAFTON, titularul episcopiei de Argeş şi locotenent de episcop la RâmniculVâlcea, <care> se luptă să devină titular la Râmnic pentru motivul că episcopia de Argeş este expusă unei desfiinţări. Episcopul GAFTON se spune că ar fi susţinut de fostul primarC. Doncea şi <de> D-na. Ana Pauker pentru acest post.
Alt candidat este arhimandritul VALERIAN ZAHARIA; singurul cleric susţinut de P.N.P.şi de unii membrii ai Sft.Sinod şi din P.M.R., arhimandritul VALERIAN ZAHARIA este considerat un candidat din oficiu la toate cele trei episcopii. În cercurile patriarhale a apărut un nume nou pentru episcopia de Râmnic, este vorba de preotul văduv BEŞTEA dintr-o comună din Argeş, se spune că este nepotul D-lui Anton Alexandrescu, secretarul general al Frontului Plugarilor, iar Dl. Alexandrescu este bine ştiut ca prieten cu Î.P.S. JUSTINIAN şi nu este exclus ca să fie ales la Râmnicul Vâlcea acest preot BEŞTEA.
Sursa: Nicu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v
23.<4 decembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Vasile”, despre modul în care a decurs operaţiunea de interzicere a cultului greco-catolic şi de confiscare a bisericilor din Bucureşti ale acestei confesiuni de către BOR şi autorităţile comuniste; sunt precizaţi preoţii ortodocşi numiţi în aceste parohii de patriarhul Justinian Marina>
„131/4 Decembrie 1948
ort.
NOTĂ
În cursul dimineţii de astăzi au fost sigilate de către comisia Ministerului Cultelor bisericile greco-catolice din străzile: Polonă, Acvila şi Avrig, unde nu s-a întâmpinat rezistenţă din partea preoţilor parohi ai acestor biserici.
Procedându-se în după amiaza de astăzi la preluarea bisericii din Str. Cuza Vodă Nr.2, comisia a întâmpinat o opunere din partea preotului greco-catolic LAZĂR IOAN, care susţine că aceasta este o biserică romano-catolică, de care <greco-catolicii> s-au servit cu aprobarea episcopului CIZAR.
Comisia a făcut <un> proces verbal în care a arătat că biserica va fi preluată, urmând ca în cursul dimineţii de mâine să se facă slujba după ritualul ortodox, cu preot ortodox.
Patriarhul a numit pe următorii preoţi ca slujitori la bisericile greco-catolice, după cum urmează:
La biserica Avrig preotul COSTEA ŞI BÂLBÂE, la biserica Cuza Vodă HURDUC IOAN şi MOISIU CONSTANTIN, la biserica Acvila protopopul NOURESCU şi preotul TILEA, iar la biserica din Str. Polonă pe protopopul DRAGOMIRESCU şi preotul CIOCAN.
Aceştia urmează ca mâine dimineaţă să ţină slujba în bisericile greco-catolice după ritualul ortodox.
Sunt presupuneri că la biserica <din strada> Cuza Vodă credincioşii care vor veni mâine dimineaţă la slujbă şi vor găsi preoţi ortodoxi– aceştia fiind de religie romano-catolică – vor da naştere la un conflict cu noii preoţi.
În ceea ce priveşte capela de la Bucureştii-Noi, aceasta nu a fost preluată încă.
Sursa: Vasile
Sigură”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 402
24.<8 decembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Nicu”, despre numirile administrative făcute de patriarhul Justinian Marina, inutilitatea vizitei sale la Mănăstirea Dragoslavele cu scopul de a-i forţa pe ierarhii greco-catolici internaţi acolo să treacă la ortodoxie şi tematica şedinţei extraordinare a Sinodului BOR>
„131/8 Decembrie 1948
B1N. Cazacu
Ort. gr.-cat.
Patriarhie unif.
Enăchescu TheoctistArăpaşu
Justinian Frenţiu
Benedict Ghiuş Aftenie
Tit Simedrea Hossu
Suciu
NOTĂ
În cercurile Patriarhiei se discută <despre> ultimele numiri administrative făcute de Patriarhul JUSTINIAN MARINA, ca fiind o dovadă a faptului că a pornit la o dictatură personală, fără a ţine seama de trecutul noilor săi protejaţi şi inducând probabil în eroare Ministerul Cultelor cu privire la necesitatea măsurilor luate.
Astfel, I.P.S.S. JUSTINIAN a numit drept episcop locotenent la Râmnicu Vâlcea pe stareţul EFREM ENĂCHESCU, fost mitropolit al Chişinăului sub Antonescu şi cunoscut pro-fascist.
Ca preot la Sft.Patriarhie a numit pe Arhimandritul BENEDICT GHIUŞ, fost asistent la catedra lui NICHIFOR CRAINIC, <care a> fost ales episcop de Bălţi sub Antonescu, dar <a rămas> neconfirmat de către Patriarhul Nicodim, cunoscându-se legăturile sale cu legionarii.
Ca al doilea preot la Patriarhie a fost chemat protosinghelul BARANCEA, fost cântăreţ şef al catedralei din Odessa şi om de încredere al fostului mitropolit, criminal de război, VISARION PUIU.
Ca stareţ al mânăstirii Cernica urmează a fi chemat TIT SIMEDREA, fost mitropolit al Bucovinei şi prieten personal al lui ION MIHALACHE. Ginerele lui SIMEDREA, anume ing. DUMITRU POPESCU a fost epurat de la Uzinele 23 August pentru purtări anti-democratice.
NICOLAE CAZACU, secretarul Patriarhului, susţine că retragerea recunoaşterii cultului greco-catolic, publicată în M.Of.şi pensionarea ultimilor ierarhi greco-catoliciau făcut inutilă vizita pe care I.P.S.S. JUSTINIAN, însoţit de Arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU de la Mitropolia Moldovei, a făcut-o în 4 Decembrie la Dragoslavele pentru a sta de vorbă cu ierarhii greco-catolici.
Se aşteaptă cu înfrigurare şedinţa extraordinară a Sinodului ce urmează a se deschide în 10 Decembrie la Patriarhie pentru a se discuta noul Statut, regulamentul său de aplicare, alegerile pentru Adunarea Bisericească şi alegerile de episcopi şi mitropoliţi în locurile vacante.
Sursa: Nicu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 407
25.<11 decembrie 1948, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Nicu”, despre vizitarea mănăstirilor din Valea Prahovei de către patriarhul Justinian, posibile candidaturi pentru postul de mitropolit al Moldovei şi înmulţirea adeziunilor preoţilor ortodocşi la Partidul Naţional Popular>
„131/11 Decembrie 1948
Bis.ort.
NOTĂ
Luni 6 Decembrie Î.P.S.S. JUSTINIAN, împreună cu arhimandritul TEOCTIST HARĂPAŞşi cu fiul său OVIDIU MARINA, a vizitat mânăstirile din Valea Prahovei, începând cu cea din Predeal şi terminând cu cea de la Ghighiu la 6 km. de Ploieşti.
În cercurile Patriarhiei se discută posibilitatea ca Episcopul ANTIM ANGHELESCU să-şi pună candidatura pentru postul de mitropolit al Moldovei, cu sprijinul D-lui Ministru plenipotenţiar VLĂSDESCURĂCOASA de la Moscova.
Din ce în ce mai mult prietenia dintre I.P.S.S. JUSTINIAN şi arhimandritul HARĂPAŞpare a se adânci: se crede că această acesta va fi candidatul Patriarhului pentru scaunul de mitropolit al Moldovei, cu tot trecutul său politiceşte pătat.
De teama unei eventuale epurări din ce în ce mai mulţi preoţi îşi dau adeziunea la Partidul Naţional Popular, participând în număr mare la şedinţele de Luni orele 19 la sediul P.N.P. din Str. Gabroveni Nr.6. Între aceştia se numără:
ULPIU PETRESCU, sprijinitor al dictaturii carliste şi cel mai bogat preot din Bucureşti.
SAVIN, de la parohia Popa Nan, activist antonescian.
BUTNARIU, de la biserica Silvestru, colaborator asiduu la „Porunca Vremii”.
ZAHARIA VALERIAN, fost fruntaş legionar.
Sursa: Nicu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 78/1946, f. 232; dosar nr. 75/1946, f. 379/ibidem f. 416
26.<14 decembrie 1948, Cluj, Notă a Securităţii din Cluj despre revolta greco-catolicilor din comuna Băiţa jud. Mureş împotriva trecerii lor forţate la ortodoxie>
„132/14 Decembrie 1948
ortodox
NOTĂ
În ziua de 23 Octombrie numitul BUCUR VICTOR, preşedintele Sindicatului învăţătorilor din Tg. Mureş, prezentându-se în comuna Băiţa jud. Mureş cu scopul de a lămuri locuitorii în legătură cu unificarea bisericilorgreco-catolice cu cea ortodoxă, a trimis jandarmul să invite preotul greco-catolic al comunei să vină la primărie pentru a-i da lămuriri şi a primi situaţia clară de la acesta în legătură cu starea de spirit a populaţiei. Jandarmul a invitat preotul care a vrut să şi pornească spre primărie, iar la un moment dat a ieşit afară mama preotului şi alarmând populaţia că preotul va fi ridicat, trăgândclopotele spre a aduna populaţia.
Populaţia s-a adunat în faţa primăriei şi la sosirea preotului cu jandarmul unul dintre cei prezenţi a tras preotul de lângă jandarm şi a dispărut cu el.
În ziua de 7 Noiembrie 1948 slujba religioasă a fost oficiată în biserica din comuna sus menţionată de către preotul din comuna vecină, Ocniţa. La ieşirea lui din biserică a fost întâmpinat de numitul ŞERBAN VASILE, agricultor din acea comună, care i-a propus să meargă împreună în direcţia cooperativei unde erau locuitorii COTOIUa lui COSMIŢĂ, RUSU IOAN, COTOIUVASILE şi RUSU ALEXANDRU, care consumau la o masă băutură şi care vroiau să-l atragă pe preot prin ŞERBAN <ca> să-l bată.
Ajunşi la cooperativă, ŞERBAN VASILE a început să invoce diferite motive preotului, vrând să-l lovească, însă prin intervenţia învăţătorului din comună scandalul a fost evitat.
În ziua de 8 Noiembrie a.c. a apărut în comună preotul greco-catolic dispărut, GIURGIU AUGUSTIN, mergând la biserică, unde a ţinut o slujbă religioasă, resfinţind biserica, spunând că „între timp aintrat porcii aici”.
În seara de 13-14 Noiembrie organele Securităţii Mureş s-au deplasat în comuna Băiţa Mureş, pentru a reţine pe instigatori. Ei au fost însoţiţi şi de 4 subofiţeri de jandarmide la Legiunea Mureş, însă care nu au depus o suficientă seriozitate la această acţiune. Astfel subofiţerul care a avut misiunea de a supraveghea clopotul împreună cu un sergent major de Securitate, auzind un foc de pistol tras de un organ al Securităţii care fusese atacat de un necunoscut cu o greblă pentru intimidare, cei însărcinaţi cu paza clopotului au părăsitacel post şi au fugit în direcţia zgomotului şi astfel clopotul a fost tras, alarmând populaţia comunei. Cu toate acestea organele însărcinate cu această misiune au ridicat persoanele care erau bănuite de instigare şi tragerea clopotului.
Din cercetări reiese că numiţii COTOI IOAN şi LODBA IOAN au tras clopotul în ziua de 25 Octombrie pentru a alarma populaţia şi a opune rezistenţă jandarmilor pentru a împiedica ridicarea preotului greco-catolic GIURGIU AUGUSTIN.
Numitul COTOI IOAN se face vinovat că a luat de sub escorta jandarmului pe preotul GIURGIU AUGUSTIN. Numita COTOI ANA se face vinovată pentru faptul că a îndemnat pe numitul LODBA IOAN să tragă clopotul cu scopul de a alarma populaţia.
Numitul RUSU IACOB se face vinovat de propagandă, îndemnând populaţia să nu treacă la ortodoxie. Numitul COTOI TEODOR se face vinovat că a alarmat populaţia în noaptea de 12-13 Noiembrie a.c. Numitul RUSU ALEXANDRU se face vinovat pentru faptul că în ziua de 7 Noiembrie, în cooperativa din comună, <de faţă> cu mai mulţi locuitori a provocat o ceartă între el şi învăţătorul ŞERBAN IOAN pe tema religioasă şi pentru faptul că a venit în comuna lor un preot ortodox pentru a face serviciul religios în rit ortodox.
Sursa: D.R.S.P.Cluj
Rap.nr. 1/38345 din 14. XII. 1948
Jl.nr. 73164 din 16. XII. 1948”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 334r-v
27.<21 decembrie 1948, Bucureşti, Notă a Securităţii privind opiniile şi informaţiile vehiculate de preotul asumpţionist Louis Barall în legătură cu presiunile şi ameninţările făcute de patriarhul Justinian Marina asupra ierarhilor greco-catolici internaţi la Mănăstirea Dragoslavele pentru a-i determina să treacă la ortodoxie>
„132/21 Decembrie 1948
ortodox
3
NOTĂ
LOUIS BARRAL, preot catolic francez, fost şef al congregaţiei asumpţioniştilor, pretinde că JUSTINIAN MARINA, patriarhul R.P.R. a avut discuţii violente cu episcopii greco-catolici care sunt ţinuţi închişi la vila patriarhiei din Com.Dragoslavele Jud.Muscel.
În continuare numitul pretinde că episcopii greco-catolici cu această ocazie au declarat că nici unul din ei nu va trece la ortodoxie şi au cerut să fie pensionaţi.
În continuare, numitul mai pretinde că JUSTINIAN MARINA, în urma discuţiei avute cu episcopii greco-catolici i-a lăsat pe aceştia să înţeleagă că s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău.
Sursă: Jl.nr. 70712/23 Dec. 1948”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 414
28.<1948-1949, Bucureşti, Notă a Securităţii privind portretul critic făcut de profesorul de teologie ortodoxă, Grigore Cristescu, patriarhului BOR, Justinian Marina>
„culte
S.C.
STRICT SECRET
<pentru – n.n.> Gh. Gheorghiu-Dej
NOTĂ
După demiterea sa de la Centrul de Îndrumare Teologic<ă - n.n.>, profesorul GRIGORE CRISTESCU a făcut următorul portret al Patriarhului, pe care l-a răspândit printre clerici:
Patriarhul JUSTINIAN este un om mediocru, de sută. Inteligenţă de tipul celei ce se întâlneşte prin bâlciuri şi oboare de vite. Explicabilă prin ereditate. Tatăl i-a fost geambaş. Foloseşte des formula faţă de intimi: „lasă-mă, să pun eu numai picioarele-n scări, că-i călăresc eu, de le iese untul”. Se referă la oamenii regimului, care l-au ajutat să ajungă ce a ajuns.
Seminarul şi Facultatea le-a făcut, parazitând câţiva colegi de elită, între care GHEORGHE RACOVEANU, fost redactor al „Cuvântului”, comandant legionar, cu care a păstrat legături intime până la dispariţia acestuia din ţară, după rebeliunea din 1941. Teza de licenţă i-a fost lucrată de GHEORGHE RACOVEANU şi trecută la prietenul acestuia – Prof. NAE POPESCU – cu media 7.50. Ca student, în cei patru ani de cursuri a obţinut abia de 2-3 ori nota 7. De aci eterna lui recunoştinţă faţă de Prof. TEODOR POPESCU, unul din cei doi apreciatori cu indulgenţă.
Vulgar, ingrat în vorbă şi atitudine, necrescut, bădăran, nu a avut şi nu are nici o preocupare de ordin intelectual. Nu a citit şi nu citeşte nimic, nici nu poate urmări o idee. Ceea ce semnează e scris de alţii. Agramat absolut.
Ajunge din învăţător, preot de sat şi apoi de oraş. A luat ceva avere de la soţie. Soţia, superioară ca inteligenţă, l-a ajutat mult în ascensiunea lui, dar murind în urma unei mastoidite, drumul i-a rămas acum liber preotului pentru ascensiunea de mai târziu.
Agent electoral notoriu, pe linia violenţei, al Partidului Ţărănesc, a cultivat asiduu pe şefii locali şi mai ales pe ION MIHALACHE, Dr. LUPU, IULIU MANIU, dar a păstrat în acelaşi timp raporturi foarte cordiale cu liberalii şi Argetoianiştii, mai târziu şi cu legionarii, pe care îi frecventa.
Oportunist şi carierist de vocaţie, a reuşit să-i înşele pe toţi. Delator de profesie, fără scrupule, mitoman. Inventează situaţii, convorbiri, care nu s-au produs decât în imaginaţia lui bolnavă. Unelteşte împotriva lui NIFON CRIVEANU, IRINEU şi NICODIM. Iese victorios. NIFON cade, IRINEU moare, NICODIM la fel. A ajuns Arhiereu, Mitropolit al Moldovei şi Patriarh.
Campania împotriva lui IRINEU MIHĂLCESCU îl caracterizează insuficient. Pe campionul ei îl are azi Consilier de Presă şi prieten de casă şi de masă. Este celebrul Al. CERNA RĂDULESCU, fost legionar.
JUSTINIAN şi-a ratat cariera. Era făcut să fie geambaş, cârciumar, marchidan, dar înclinările lui native i se evidenţiază scandalos şi în noua şi accidentala lui carieră bisericească. Fost „cooperator” ca preot, ca Patriarh este atras numai de chestiile de ordin afacerist: pangar, combinaţii diverse şi nu din cele mai corecte.
Şi-a numit în posturi de răspundere oameni după chipul şi asemănarea sa. Mai toţi din Vâlcea: PAŞOI, DUMITRU CRISTESCU, Al. CERNA RĂDULESCU, etc.
Prudent, el îşi aranjează situaţia şi pentru o eventuală schimbare de regim, de aceea întreţine relaţii trainice cu „eminenţa cenuşie” care este preotul ALEXANDRU NICOREANU, care are o lume a lui şi din care JUSTINIAN îşi recrutează de preferinţă subalternii: preotul NIŢIŞOR CAZACU, secretar; preotul ALEXANDRU IONESCU, Consilier Insp. G-ral; Preotul GHEORGHE ILIESCU-ISVOARELE, preotul ION HUNDUC, finul preotului PARTENIE – cumnatul lui GABROVICEANU, <care> i-a fost propus de Dl. ANTON ALEXANDRESCU. Prin GRIGORE CERNĂIANU (finul lui Gh. TĂTĂRESCU), păstrează contact cu liberalii. Prin GHEORGHE ALIMĂNESCU ţine legătura cu resturile Argetoianiste. Prin Gh. RACOVEANU şi ANANIEVARTOLOMEU cu legionarii.
Simulează însă ataşamentul total faţă de oamenii regimului. Obedienţa faţă de Mitropolitul Ardealului NICOLAE BĂLAN este nesinceră. Nu poate suferi ardeleni, în frunte cu Dl. Dr. Petru Groza. Nu este exclus să-i pregătească o lovitură Î.P.SS.S.BĂLAN de stilul celor date lui NIFON, IRINEU, NICODIM. Dacă nu cumva ştiindu-l reacţionar, nu-l cultivă pentru altă vreme.
Este ingrat faţă de toţi cei ce l-au ajutat. Laşeazăcu o lipsă de omenie nemaipomenită. Este răzbunător şi urmăreşte până la distrugere pe adversar şi mai ales pe cei ce-i cunosc caracterul şi metodele de luptă. Face pe dictatorul. Ameninţă şi sancţionează din sadism. Îl intimidează însă uşor un adversar tot atât de lipsit de scrupule ca şi el. Cazul „şantagiilor”cu care s-autratat reciproc şi cu N. NICOLESCU, acesta ieri candidatul la episcopie şi complice cu ANTAL împotriva lui JUSTINIAN, azi rector la Institutul Teologic. Părintele N. NICOLESCU, deşi <a> divorţat cu scandal, de faţă cu preotul MIHAIL BULACU, totuşi JUSTINIAN pare tot atât de afectat de prietenia interesată a amândurora. Atât BULACU cât şi NICOLAESCU îi cunosc anumite dosare, până la urmă întocmite tot de ei. Dar preotul JUSTINIAN mai are o slăbiciune mare faţă de dinastia preotului GHEORGHE VINTILESCU, fratele lui PETRE VINTILESCU, liberal, fost până mai ieri director al Sf. Sinod, azi consilier patriarhal; preotul VIRGIL GODEANU, Consilier patriarhal, ginerele lui PETRE; preotul ION COMAN, profesor la Inst.Teologic, ginerele lui PETRE şi fin al lui NICHIFOR CRAINIC; preotul I. POPESCU FIERBINŢI, ginerele lui PETRE, în perspectivă de a lua o catedră la Institut; diacon I. STONESCU, secretar g-ralal Institutului Teologic, nepot al lui PETRE.
Preotul PETRE VINTILESCU; fost liberal-brătienist, azi P.M.R.-ist, are multe afinităţi cu JUSTINIAN. Ambiţios, mediocru, mincinos, dictatorial, materialist, PETRE VINTILESCU i-a salvat oarecum lui JUSTINIAN nulitatea teologică la Conferinţa de la Moscova. De aici gratitudinea de moment a lui JUSTINIAN faţă de fostul Decan. În fond JUSTINIAN nu poate fi recunoscător faţă de nimeni, nu suferă ipoteca. La momentul oportun îi va da şi lui PETRE VINTILESCU lovitura. I-a şi dat un aperitiv, debarcându-l de la rectoratul Institutului.
Cu preotul GHEORGHE VINTILESCU, JUSTINIAN are legături deoarece acesta i-a pus la dispoziţie actele secrete ale Sft. Sinod, cu prilejul luptei date împotriva ierarhilor citaţi. Înainte de alegerea sa ca Patriarh, JUSTINIAN a luat de câteva ori masa la GHEORGHE VINTILESCU. După alegerea ca Mitropolit al Moldovei, seara a luat masa şi a dormit la preotul ALEXANDRU NICOREANU.
Cu preotul GODEANU, JUSTINIAN a fost coleg de seminar. Iar pe I. COMAN nu-l poate atinge pentru că e finul lui NICHIFOR CRAINIC, omul de ieri şi de mâine.
Cultivă şi pe profesorul TEODOR POPESCU, cel cu studiul „De la Nero la Stalin” şi fostul comisar expert de la Viniţa, pentru că nu este încadrat politiceşte şi constituie pentru JUSTINIAN o rezervă pentru ziua de mâine.
Cu Ministrul STANCIU STOIAN, face pe dublu<l>, îi arată prietenie, dar îl înjură faţă de intimi. Ministrul, om de inteligenţă superioară şi mai ales om demult tact, deşi informat, păstrează – din cuviinţă – raporturi corecte cu JUSTINIAN.
În prezent JUSTINIAN a numit la Institutul Biblic pe Prof. Dr. NAE POPESCU, dascăl şi duhovnic al Ex-regelui Carol al II-lea şi <al lui> Mihai I, pe Mitropolitul TIT SIMEDREA, ţărănist, cel cu rugăciunile anti-bolşevice, pe arhimandritul BENEDICT GHIUŞ, cunoscut catolicizant, ales episcop la Bălţi de TIT SIMEDREA şi NICHIFOR CRAINIC. Pe GHIUŞ l-a desemnat şi pentru postul de vicar al Patriarhiei, alături de episcopul cruciadei antonesciene, PARTENIE CIOPRON. Strâns de multe ori cu uşa, JUSTINIAN se justifică aşa: „lasă-mă, dă-i în p… m…, vreau să-i compromit”. Cazul Av. Gh. MAZARIK, liberal-tătărescian, etc.
Menţine însă în postul de efor la Bis.Sft.Spiridon din Capitală pe SEVER PARASCHIEVICI, tătărescian notoriu. Din prietenie faţă de preotul C. BURDUCEA, JUSTINIAN şi-a numit cumnatul său, preotul CONSTANTIN GHEORGHE, paroh la biserica din Progresul. Dar la această numire a mai fost un motiv: ca Ministru, preotul BURDUCEA îşi civilizase extraordinar casa parohială (baia pompeiană etc.). Era obligatoriu ca, deci, un cumnat al lui JUSTINIAN să se instaleze în ea. Poate şi pentru ca s-o păstreze intactă până la întoarcerea triumfală a lui BURDUCEA.
JUSTINIAN, public face declaraţii solemne şi patetice de devotament faţă de regim; în intimitate, însă, critică aspru regimul şi profeseazăameninţări: „Lasă-mă că le arăt eu lor” şi, mereu reminiscenţele trecutului, „pun eu şeauape ei”.
Prieten şi colaborator mai are şi pe preotul GHEORGHE MOISESCU, profesor la Institutul Teologic, ucenic şi bastard al preotului NAE POPESCU şi slugă a lui MIRON şi NICODIM, preotul MOISESCU face permanent acte de delaţiune, împreună cu cumnatul său, preotul VICTOR POPESCU, director la Institutul Teologic.
Fiscalitatea bisericească impusă de JUSTINIAN a devenit insuportabilă şi în aceeaşi măsură a crescut şi nepopularitatea lui în rândul clerului. „Apostolatul social” (2 vol.), opera mai multor autori, a fost trimisă preoţilor şi parohiilor.
Din drepturile de autor a cumpărat o casă (fostă a lui Fundănescu), pe Str. Columb, cu 2.500.000 lei, pentru fiica sa, logodită de curând cu un doctor.
Toate cuvântările îi sunt făcute de diverşi consilieri, îi plac mult pozele şi citeşte numai ceea ce se scrie pentru proslăvirea lui.
Urmărite de aproape de fisc, veniturile lui JUSTINIAN, multe şi mari, vor fi dovedite că nu sunt decât vag impozabile. În chestia cu fabrica de lumânări a Patriarhiei, cunoscută în amănunt tuturor protopopilor şi preoţilor, va fi un mare succes al fiscului, în ziua când o va putea studia în amănunt şi fără preaviz.
JUSTINIAN vrea să fie un Patriarh de mână forte, singura lui formulă de administraţie este sancţiunea, comprimarea, amenda, etc.
Ceea ce indignează pe preoţi este duplicitatea lui JUSTINIAN. Grasalui incompetenţă teologică şi regionalismul lui meschin. Este suficient să fii vâlcean sau numai oltean, ca să fii apreciat şi promovat.
Om organic incapabil de loialitate, JUSTINIAN, prin lipsa de simpatie de care se bucurăîn cler şi popor, nu poate servi regimului. El se serveşte de regim. Trebuie deci să fie supravegheat de aproape şi făcut pe cât cu putinţă inofensiv.
Vulnerabil din punct de vedere al atitudinilor lui politice şi tot atât de vulnerabil şi în chestii de administraţie bisericească, JUSTINIAN este un caz care ar putea interesa şi pasiona pe un detectiv politic şi fiscal, abil, corect şi incoruptibil.
Prietenii politici, cu care JUSTINIAN se laudă cu atâta indiscreţie, emfază, faţă de toată lumea, ca să impresioneze şi să intimideze (stil excroc), s-ar putea afla, într-o zi, în situaţia de a-i reduce mult creditul, dacă nu chiar de a i-l retrage complet. Nici un om cinstit nu le-ar putea-o reproşa.
Totuşi, această eventuală operaţietrebuie făcută în timp şi cu multă discreţie, pentru ca reacţiunea internă şi internaţională să nu jubileze şi să <nu se> considere paralizarea lui JUSTINIAN ca <fiind> o victorie a ei, iar oamenii de bună credinţă care îl demască să <nu> fie suspectaţi pe nedrept de pactizare şi complicitate cu ea. Pentru că acesta este adevărul: JUSTINIAN nu este atacat atât de reacţionari şi de uneltele lor din cler, cât de prietenii sinceri ai regimului, regim cu careJUSTINIAN <îl> trişează fără scrupule, făcând pe diplomatul.
Omul care nu şi-a luat pe merit nici o diplomă şcolară, aspiră să obţină azi una de abilitate politică, cu concursul eminenţelor cenuşii de speţa lui NICOREANU, CERNĂIANU, PARASCHIEVICI şi Co”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 69/1945, f. 90-93
29.<4 ianuarie 1949, Bucureşti, Referat al şefului Serviciului Culte al Securităţii, cpt. Heintz Stănescu, privind unii informatori de la Patriarhie (cărora li se dau, cu o unică excepţie, doar numele conspirative), printre care şi Fedia – Teodor Gobjilă, care avea obiceiul de a se deconspira şi chiar de a-i ameninţa pe colegi la beţie, motiv pentru care se propunea renunţarea la serviciile sale de colaborator>
„13<1>/4 Ianuarie 1949
REFERAT Nr.70872
În legătură cu cele semnalate de informatorii NICU, MIHAI, NICOLAE cu privire la activitatea lui TEODOR GOBJILA, cumnatul Dlui PETRE CONSTANTINESCU-IAŞI şi funcţionar la Patriarhie, care cere funcţionarilor material informativ pentru a-l preda unei autorităţi de Stat, avem onoare a referi următoarele:
TEODOR GOBJILA furnizează informaţii D.S.C.prin Lt. TOTALCA, lucrând sub numele de FEDIA şi aducând aport serios. Are însă defectul, atunci când este băut, de a se lăuda cu activitatea sa şi de a-şi ameninţa colegii.
Faţă de cele mai sus enumerate opinăm a se renunţa la colaborarea lui, urmând a se preda D.S.C.în schimb informatorii noştri APOLO ŞI NICOLAE, care activează în aceeaşi instituţie şi care au fost înlocuiţi la acest Serviciude informatori mai centrali şi siguri.
Şeful Serviciului, Căpitan de Securitate, Stănescu H.”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 26
30.<6 ianuarie 1949, Bucureşti, Fragment dintr-o notă a Securităţii despre trecutul arhimandritului Teoctist Arăpaşu, numit vicar mitropolitan de Iaşi de către patriarhul BOR, Justinian Marina>
„131/6 Ianuarie 1949
NOTĂ
Pe data de 1 ianuarie 1949 Î.P.S.S. JUSTINIAN a făcut următoarele mişcări de preoţi şi arhierei: […]
Vicarul Mitropoliei Iaşi, arhiereul VALERIE MOGLAN a fost pensionat şi înlocuit cu arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU. Acesta pretinde că este membru P.M.R.şi activist democrat deşi a fost cuzistşi apoi legionar […]”.
ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99
31.<20 ianuarie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Mitică Stănescu”, despre afirmaţiile foarte critice ale mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, la adresa patriarhului Justinian Marina şi episcopului vicar mitropolitan, Teoctist Arăpaşu, făcute cu ocazia unei vizitei în capitală>
„131/20 Ianuarie 1949
NOTĂ
Cu ocazia vizitei sale la Bucureşti în 13 Ianuarie mitropolitul NICOLAE BĂLAN a criticat actuala atitudine a Patriarhului JUSTINIAN, pe care l-a numit INJUSTUS, afirmând că este un om fără caracter, care în trecut a ezitat multă vreme între legionari şi comunişti, primind adeseori în casă membrii ai ambelor grupări în camere separate în acelaşi timp.
Tot NICOLAE BĂLAN afirma că TEOCTIST ARĂPAŞU, care pretinde că a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi că este un devotat membru de Partid încă din ilegalitate, este în realitate un legionar camuflat ca atâţia alţii, strecuraţi în PMR.
În general NICOLAE BĂLAN a făcut o impresie proastă, fiind deprimat şi suferind, preocupat totodată de o serie de probleme personale, fără nici o legătură cu misiunea sa bisericească.
Sursa: Mitică Stănescu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81
32.<8 februarie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Mitică Stănescu”, despre zvonurile lansate de preotul ortodox din Chitila, Ion Costache, cu privire la situaţia nesigură din oraşul Caransebeş şi defectele patriarhului Justinian Marina>
„131/8 Februarie 1949
NOTĂ
Preotul ION COSTACHE din comuna Chitila jud. Ilfov vine foarte des în Capitală la cursul de îndrumare al clerului, unde lansează zvonurile următoare:
Cu prilejul sărbătoririi unui centenar de la Revoluţia din 1848, partizanii au atacat şi dezarmat un regiment din Caransebeş, plecând în munţi cu toate armele şi o bună parte din soldaţi. Având o rudă închisă în penitenciarul de la Caransebeş, a trimis un C.F.R.-ist să-i ducă un pachet cu alimente. Acest C.F.R.-ist prezentându-se la închisoare şi uzând de calitatea sa de membru de partid pentru a putea intra în contact cu cel închis, a fost sfătuit de şeful gardian să plece imediat din localitate, întrucât în Caransebeş nimeni nu poate garanta viaţa unui comunist. Patriarhul Justinian, supranumit „Fustinian” datorită faptului că este un afemeiat fără pereche, va pieri curând, răpus de preoţime, care nu va mai tolera să fie condusă de un incult şi un trădător.
Preotul ION COSTACHE, fruntaş cuzist, a studiat la Cernăuţi între 1928-1935. Acolo a devenit preşedintele Centrului Studenţesc şi conducător cuzist. În această calitate a dirijat luarea cu asalt a Teatrului Naţional din Cernăuţi, ca protest împotriva faptului că directorul acestui teatru MIŞU FOTINO s-a căsătorit cu o evreică.
După 23 August 1944 ION COSTACHE a ţinut contact personal şi strâns cu NICHIFOR ROBU şi ISTRATE MICESCU, ale căror acţiuni le-a aprobat.
Sursa: M. Stănescu”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 166
33.<10 februarie 1949, Bucureşti, Adresă a Securităţii, semnată de col. Gavril Birtaş, către Ministerul Cultelor, prin care se semnalează că preotul ortodox Sandu Tudor din Mânzăleşti – Buzău avea o atitudine ostilă regimului comunist>
„DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI
-SECRETARIAT-
Nr.16539
10 II 1949
Către MINISTERUL CULTELOR ort.
D-lui. Dir.al Personalului
Avem onoare a vă face cunoscut că preotul SANDU TUDOR din comuna Mânzăleşti, jud. Buzău, refuză a citi pastoralele cu conţinut democrat, precum şi a da concurs organizaţiilor democrate sau a lămuri credincioşii în acest sens.
De asemenea, susnumitul are o atitudine ostilă faţă de regim şi măsurile luate de Guvern, făcând propagandă anticomunistă şi antisovietică.
Susnumitul a fost semnalat de organele noastre ca un fost legionar notoriu care a suferit şi o condamnare pentru participare activă la rebeliune.
Faţă de cele de mai sus, vă rugăm să binevoiţi a dispune.
COLONEL DE SECURITATE,
Birtaş G”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 246
34.<18 februarie 1949, Iaşi, Notă a Securităţii din Iaşi despre preoţii romano-catolici Dumitru Lucaci şi Anton Petz, care prin predicile şi acţiunile lor dovediseră o atitudine potrivnică regimului comunist şi BOR, îndemnând enoriaşii la rezistenţă>
„132/18 Februarie 1949
STRICT SECRET
B
NOTĂ
Preotul catolic LUCACI DUMITRU, parohul comunei Luizi-Călugăra <din> jud. Bacău, a ţinut o slujbă religioasă cu asentimentul preotului paroh ANTON PETZ la biserica catolică din comuna Răchiţeni jud. Roman în ziua de 16 Ianuarie a.c.
După oficierea slujbei religioase sus-numitul a ţinut o predică în care a arătat că nici o putere din lume nu va putea dezbina religia catolică deoarece această religie menţine întreaga creştinătate. De asemenea, a mai afirmat că toţi catolicii trebuie să asculte de toţi preoţii şi de sfaturile acestora şi că biserica ortodoxă caută să facă dezbinări în rândul credincioşilor catolici.
Sursa: D.R.S.P.Iaşi
Rap.nr. 13/3575 din 14.II.1949
Jl.nr. 21486 din 16.II.1949”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 292
35.<19 februarie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Vania Haralambie”, despre petrecerea organizată de directorul Cultelor, Titus Tifu, în casa din Str. Polonă nr.50 (proprietate confiscată Bisericii Greco-Catolice, confesiune desfiinţată de regimul comunist cu puţin timp înainte), la care au participat mai mulţi funcţionari ai Ministerului Cultelor>
„131/19 Februarie 1949
NOTĂ
În seara de 24 Decembrie 1948 la ora 9 s-au adunat în casa Dlui TITUS TIFU, directorul cultelor următorii: I. DOBOCAN directorul personalului, M. IONESCU directorul contabilităţii, I. GHERTEL directorul oficiului de studii, VIRGIL FRÂNGU directorul cultelor minoritare, VICTOR FLORESCU director de cabinet, N. AVERESCU şef de cabinet, ION MUREA casierul ministerului şi GHEORGHE GANEA responsabilul politic al Ministerului Cultelor, toţi cu soţiile afară de VIRGIL FRÂNGU şi M. IONESCU.
M. IONESCU a dus gazdei TITUS TIFU un buchet de flori de 2000 lei. TITUS TIFU a servit vin, <care> după cum spunea el (că)îi este dat de Patriarhul JUSTINIAN.
Înainte de a se aşeza la masă GANEA şi DOBOCAN au cerut ca preotul I. MUREA să binecuvânteze masa. Acesta a refuzat, recomandându-l pe I. GHERTEL, ca mai vechi în preoţie şi care, de asemenea, a refuzat.
În urma acestei mese s-au aprins discuţii în care DOBOCAN vorbea în franţuzeşte despre lupta şi rostul său în P.C.R. V. FLORESCU şi AVERESCU au început să se insulte pe seama soţiilor. I. GHERTEL a alunecat pe scări, iar la 12 noaptea a apărut îmbrăcat în veşmintele arhiereşti ale preotuluiunit AFTENIE, GHEORGHE GANEA parodiind slujba religioasă.
I. MUREA a fost trimis să aducă muzicanţi cu maşina Ministerului, iar pe la ora 1 noaptea a venit cu doi muzicanţi şi au început să danseze până dimineaţa. Toate s-au petrecut în Str. Polonă Nr.50.
Sursa: Vania Haralambie
Valoare: sigură”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 76/1946, f. 279
36.<1 martie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „M. Stănescu”, despre trecutul unor participanţi şi subiectele subversive de discuţie din cadrul întâlnirilor nocturne dintre preoţii ortodocşi Justin Moisescu, Grigore Cristescu şi I. Brătulescu, cu fratele celui din urmă, M. Brătulescu, fost deputat manist de Muscel>
„131/1 Martie 1949
Ort.
NOTĂ
Preotul MOISESCU JUSTIN, profesor la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, fost profesor la Facultatea de Teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Suceava, simpatizant legionar, are adeseori întrevederi nocturne cu fostul deputat manist de Muscel, M. BRĂTULESCU, în casa preotului I. BRĂTULESCU, parohul bisericii „Manea Brutarul” din Str. G-ral. Budişteanu.
Ultima întrevedere a avut loc Duminică, 20 Februarie a.c., în prezenţa preotului I. BRĂTULESCU şi a preotului profesor GRIGORE CRISTESCU.
Deputatul ţărănist-manist BRĂTULESCU M., vorbind despre acţiunea subterană a membrilor fostului partid <al lui> Maniuşi despre strânsa legătură cu elementele din ţară şi din străinătate, arată: „prăbuşirea regimului actual nu mai este decât <o> chestiune de luni, de puţine luni”.
Sursa: M. Stănescu
Valoare: serioasă”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 77/1946, f. 14
37.<22 aprilie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Vanea Haralambie”, despre ierodiaconul Vartolomeu (Bartolomeu) Anania, inspector patriarhal, însoţită de unele observaţii ale Serviciului Culte>
„131/22 Aprilie 1949
ort.
NOTĂ
Ierodiaconul ANANIA VARTOLOMEU, din serviciul Palatului Patriarhal, a fost numit Inspector al Patriarhiei.
ANANIA VARTOLOMEU, fost legionar, participant la rebeliune cu cazier, a luat parte în 1946 la mişcările reacţionare şi şovine de la Universitatea din Cluj.
Pentru atitudinea sa antidemocratică a fost exclus din Universitate.
Salariul pe care-l primeşte astăzi este de 11.500 lei.
Sursa: Vanea Haralambie
Valoare: serioasă
Observaţiunile Serviciului: Participă la toate lucrările importante în cadrul Bisericii Ortodoxe Române alături de Justinian, fiind socotit omul de încredere al acestuia. Profitând de acest lucru şi pentru a-şi proteja prietenii săi, face dese intervenţii pe lângă Patriarh”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 77/1946, f. 206
38.<2 mai 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Vania Haralambie”, despre fostul intendent patriarhal Vartolomeu (Bartolomeu) Anania, inspector patriarhal, însoţită de câteva observaţii ale Serviciului Culte>
„131/2 Mai 1949
ort.
NOTĂ
ANANIA VARTOLOMEU, fost intendent la Patriarhie, în prezent inspector al Patriarhiei, are un frate fost legionar, ANANIA DUMITRU, domiciliat în Griviţa, Bucureştii-Noi, Str. Corbului Nr.28.
D-na ZAHARIA MARIA, soacra D-lui DUMITRU ANANIA, spune că inspectorul BARTOLOMEU ANANIA a fost legionar, <ea> fiind vizitată de către acesta foarte des între anii 1945-1948, <el> fiind urmărit de Poliţie.
În prezent ANANIA VARTOLOMEU se află plecat la mănăstirea Bistriţa- jud. Vâlcea, fiind în concediu de Paşti, unde are legături intime cu diferite maici.
Sursa: Vania Haralambie
Valoare: serioasă
Observaţiunile Serviciului: ANANIA VARTOLOMEU întreţine legături cu elemente legionare ca: ALBESCU, SANDU IONESCU şi alţii”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 78/1946, f. 167
39.<19 mai 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Matei”, despre atitudinile prolegionare, anticatolice şi anticomuniste ale preotului profesor ortodox Dumitru Stăniloaie, cu precizarea măsurilor stabilite de Serviciul Culte>
„132/19 Mai 1949
ortodox
NOTA
Preotul profesor DUMITRU STĂNILOAIE de la Institutul Teologic de grad universitar din Capitală, foarte cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, afirmă în prezent că ortodoxia este ameninţată de faptul că fruntaşii ei sprijină regimul nostru de democraţie populară.
De aceastăsituaţie, continuă STĂNILOAIE – este exploatatăde catolici, care prin fostul mitropolit VISARION PUIU, actualmente agreat de Roma, pregătesc o masivă Unire cu Vaticanul.
Faţă de această situaţie DUMITRU STĂNILOAIE, având în acest sens sprijinul mitropolitului NICOLAE BĂLAN al Ardealului şi aepiscopului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase, pentru ca cu ocazia „viitoarelor schimbări politice”, credincioşii din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului.
În vederea popularizării ideilor sale, STĂNILOAIE s-a adresat şi profesorului AUREL POPA, fost secretar general la Ministerul Cultelor şi prefect de Oradea, care i-a promis sprijinul său. STĂNILOAIE a mai precizat că este necesar a se strânge cu seriozitate material şi oameni de prestigiu şi nepătaţi prin colaborare cu actualul regim în jurul acestei idei.
Sursa: Matei
Valoare: serioasă
Măsuri luate: Întrucât legăturile lui STĂNILOAIE cu mişcarea legionară sunt cunoscute şi există indicii că s-ar putea tinde sub masca ortodoxiei la crearea unei noi grupări de rezistenţă, s-au dat dispoziţii informatorului MATEI să adâncească problema, schiţându-se şi o altă pătrundere informativă pe lângă acest preot profesor”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 78/1946, f. 1
40.<24 mai 1949, Bucureşti, Notă a Direcţiei Securităţii Capitalei („Velican”), despre biografia, comportamentul şi relaţiile preotului ortodox Vartolomeu (Bartolomeu) Anania, secretar patriarhal>
„131/24 Mai 1949
Ortodoxi
NOTĂ
Preotul ANANIA VARTOLOMEU, secretarul patriarhal, al Mitropoliei Bucureşti, este născut în comuna Pesceana, jud. Râmnicul Vâlcea. După terminarea cursului primar urmează studiile la Seminarul Central din Bucureşti, azi Institutul de Teologie, iar în anul 1941, găsindu-se în clasa VIII-a, pe când era director al acestui seminar profesorul teolog FIRMILIAN, azi mitropolitul Craiovei, şi care era comandantul organizaţiei „Frăţiile de Cruce”, organizaţia tineretului legionar, unde <Anania> a fost înscris şi unde a activat în anii 1941-1942, când s-a călugărit, plecând la mânăstirea Bistriţa, în apropiere de mânăstirea Arnota, unde pe atunci era şcoala de pregătire a cadrelor legionare.
Din anul 1942 până în anul 1948, luna Noiembrie, când a fost adus de către Patriarh la palatul patriarhal în calitate de intendent al palatului, ca după câteva luni să poată ajunge secretar patriarhal şi după aceea inspector al tuturor seminariilor monahale din ţară şi inspector administrativ peste toate mânăstirile de maici şi de călugări. Aceasta <s-a întâmplat> pentru că călugărulANANIA VARTOLOMEU este un fel de rubedenie alfostului preot MARINA ION, azi patriarhul JUSTINIAN.
În toate aceste funcţiuni arătate, călugărul VARTOLOMEU a devenit un fel de dictator în administraţia şi conducerea personalului; astfel mută şi schimbă din serviciu pe cine vrea, folosind tot felul de procedee în contra celor ce muncesc, este căutat zilnic de tot felul de călugări, călugăriţe şi de persoane civile care <au> spus că-l caută în interes de serviciu, fiind chemate de el în calitate de inspector.
Este vizitat des de fratele său, ing. ANANIA, şi <de> soţia acestuia, care locuiesc în Bucureştii-Noi, unde au un atelier auto.
Recent a fost căutat de generalul pensionar TETRAT TRAIAN, domiciliat în Bucureşti, Str. Antim Nr.23. Acest general este un simpatizant al călugărilor, cărora le face tot felul de cadouri, ca să se roage pentru el spre a i se ierta astfel tot ce a greşit el în viaţa militară.
Sursa: D.S.C.– Velican
Jl.nr. 58631 din 20.V.1949”
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 78/1946, f. 154r-v
41.<6 iunie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „V. Haralambie”, despre principalul candidat la scaunul episcopal din Galaţi, clericul ortodox Antim Nica>
„131/6 Iunie 1949
NOTĂ
Cu privire la alegerile de episcopi ce au loc între 6 şi 9 Iunie 1949, preoţii aparţinând eparhiei Galaţi care urmează cursurile de îndrumare de la Institutul Teologic din Bucureşti, comentează alegerea lui ANTIM NICA ca episcop la Galaţi ca fiind sigură. Aceste comentarii sunt comentate intens şi susţinute de preoţii VÂRGOLICI SIMION şi TĂTARU C., cunoscuţi reacţionari.
În Galaţi însă opinia preoţilor atât a celor încadraţi, cât şi a celor neîncadraţi politiceşte, este contrarie acestor comentarii, aceştia discutând despre activitatea lui ANTIM NICA următoarele:
ANTIM NICA a cumpărat prin intermediul unui preot VASILIAN din Tulcea, în prezent la biserica Sf. Nicolae Sârbi din Bucureşti, o maşină în valoare de 350.000 lei pe care o ţine în Bucureşti la un frate al său pentru uz personal şi din care s-a ales cu o sumă apreciabilă.
ANTIM NICA împreună cu preotul PICOS CONSTANTIN de la Cancelaria Episcopiei Galaţi a dosit o serie de lucruri de la fosta Episcopie Huşi, făcând şi acte false de cheltuieli, însuşindu-şi 700.000 lei din 840.000 lei cât avea Episcopia Huşi.
ANTIM NICA refuză să discute cu reprezentantul Sindicatului preoţesc, preotul TEOFAN STĂNESCU, exprimându-se că va termina cu „această bombă de minciuni”, după ce va organiza episcopia. De asemenea a interzis preoţilor TUDOREL POPA şi PIROŞCA NECULAI să participe la corul Sindicatului funcţionarilor publici din Galaţi.
În ziua de 14 Aprilie organele de Securitate din Galaţi au ridicat de la sediul Episcopiei din Galaţi o serie de broşuri cu caracter subversiv.
În discuţiile pe care le are cu intimii săi, ANTIM NICA afirmă că nu îi este frică de nimeni, deoarece este susţinut de Patriarh.
ANTIM NICA trăieşte cu o călugăriţă anume EVLAMPIA VASILESCU, iar în ultimul timp a cerut de la mânăstirea Tudor Vladimirescu din Tecuci să i se trimită „maici de serviciu”, însă conducerea mânăstirii ştiind pentru ce le întrebuinţează a refuzat.
Sursă: V. Haralambie
Valoare serioasă”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 88/1947, f. 71r-v
42.a.<7 iunie 1949, Bucureşti, Notă a Securităţii despre intenţia clericului ortodox Vartolomeu (Bartolomeu) Anania, inspector patriarhal, de a candida pentru scaunul de episcop al Buzăului>
„131/7 Iunie 1949
STRICT SECRET
NOTĂ
Suntem informaţi că arhimandritul ANANIA VARTOLOMEU, inspector patriarhal, ar candida pentru Episcopia Buzăului în locul episcopului ANTIM ANGHELESCU, care candidează pentru locul de mitropolit al Moldovei.
Anexăm fişa personală a arhimandritului ANANIA VARTOLOMEU”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 88/1947, f. 73
42.b.<6 iunie 1949, Bucureşti, Fişa personală de la Securitate a clericului ortodox Vartolomeu (Bartolomeu) Anania, inspector patriarhal (anexă a notei de mai sus)>
„131/6 Iunie 1949
FIŞE
ANANIA VARTOLOMEU
Inspector Patriarhal
S-a născut în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea la 18 Martie 1921.
După terminarea cursului primar a urmat studiile Seminarului Central din Bucureşti, azi Institutul Teologic, carele-a absolvit în anul 1941. În timpul studiilor la acest seminar a activat în organizaţia legionară „Frăţiile de Cruce” ca şef de cuib, participând şi la rebeliunea legionară din anul 1941.
În anul 1942 s-a călugărit, plecând la mânăstirea Bistriţa unde pe atunci era şcoala de pregătire a cadrelor legionare.
În anul 1946 a participat activ la rebeliunea studenţească naţional-ţărănistă din Cluj, dispărând apoi din acea localitate.
În anul 1947 a fost arestat la Cluj, unde reapăruse pentru a lua contact cu studenţii şi profesorii universitari legionari activişti. Fiind trimis la mânăstirea Vrancei sub pază, a dispărut <la> 2 zile după sosirea sa.
În anul 1948 după ce şi-a luat licenţa în Teologie, Patriarhul JUSTINIAN l-a numit intendent la Patriarhie, iar în anul 1949 a fost numit Inspector Patriarhal.
În funcţia pe care o deţine în prezent se poartă ca un zbir faţă de personalul în subordine, mutând şi schimbând din serviciu pe cine doreşte.
În prezent continuă să aibă legături cu diferite elemente legionare şi pentru a-i proteja face intervenţii pe lângă Patriarh pentru a fi numiţi în diferite posturi”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 88/1947, f. 72
43.<11 iunie 1949, Bucureşti, Notă informativă a Securităţii din Bucureşti, semnată „Aron”, referitoare la comentariile preoţilor ortodocşi aflaţi la cursurile de îndrumare de la Institutul Teologic Ortodox din capitală privind alegerile pentru scaunele de mitropolit al Moldovei şi de episcopi de Roman şi Galaţi>
„DIRECŢIUNEA SECURITĂŢII CAPITALEI
ort. Nr.16.603
III 11 Iunie 1949
NOTĂ INFORMATIVĂ
Alegerile de Mitropolit la Iaşi şi Episcopi la Roman şi Galaţi, au făcut obiectul unor comentarii aparte în rândul preoţilor care urmează cursurile de îndrumare de la Institutul Teologic din Capitală.-
O chestiune care a fost mult comentată, a fost aceea că Guvernul intenţiona să scoată cei doi mitropoliţi ai Ardealului şi să-i instaleze în Moldova, iar în locul lor să fie aleşi doi foşti greco-catolici reveniţi la ortodoxie.-
În legătură cu aceasta, preotul PETRE ALEXANDRESCU de la Parohia Izvorul Nou a declarat într-un cerc de preoţi, de faţă fiind şi informatorul nostru, că trecerea celor doi ardeleni în Moldova şi înlocuirea lor cu uniţi reveniţi la ortodoxie, ar însemna o greşeală de tactică a Guvernului, întrucât aceştia nu vor lucra în mod sincer pentru ortodoxie, ci, din contră, vor face în mod clandestin politică de simpatie cu Vaticanul, pregătind în acest sens terenul în ţară.-
Admiţând cazul – spune preotul PETRE ALEXANDRESCU – că situaţia politică s-ar schimba în ţară, atunci aceştia nu ar face altceva decât ar trece imediat de partea Vaticanului, luând după ei chiar şi credincioşii ortodocşi.-
În ceea ce priveşte al doilea punct de vedere al Guvernului ca în Moldova să fie aleşi din foştii greco-catolici reveniţi, această măsură este privită de preoţi cu mult mai potrivită decât prima, întrucât în felul acesta ei nu ar mai putea duce o politică de duplicitate, datorită faptului că masa credincioşilor din Eparhiile lor este totalmente ortodoxă.-
În acelaşi cerc de preoţi discutându-se faptul că Marţi, 7 Iunie a.c., nu s-au putut face alegeri de mitropolit la Iaşi, Preoţii MARIUS CONSTANTINESCU şi BURLUŞANU au spus că oamenilor Patriarhului li s-au întocmit încă de mult <timp> dosare cu trecutul lor politic fascisto-legionar, şi că Guvernul de data aceasta nu mai înţelege să lase pe Patriarh să-şi instaleze oamenii lui care sunt pătaţi prin politica lor din trecut, aşa cum s-a întâmplat cu alegerea lui FIRMILIAN al Craiovei.
Sursa: ARON
Măsuri luate:
Se semnalează spre ştiinţă”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 78/1946, f. 190-191
44.a. <30 august 1949, Bucureşti, Fragment dintr-o notă a Securităţii redactată pe marginea materialului documentar despre încadrarea personalului clerical şi administrativ al Patriarhiei, Arhiepiscopiilor şi Episcopiilor Ortodoxe, lucrare definitivată în februarie 1949 de patriarhul BOR, Justinian Marina, la cererea Ministerului Cultelor>
„131/30 August 1949
NOTĂ
„[…] Mitropolia Moldovei are sub conducerea ei Arhiepiscopiile Iaşi şi Suceava şi Episcopiile Roman şi Galaţi.
Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care <este – n.n.> numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi.
Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea […]”.
ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 211
44.b.<4 octombrie 1949, Bucureşti, Fragment dintr-o notă a Securităţii redactată pe marginea materialului documentar despre încadrarea personalului clerical şi administrativ al Patriarhiei, Arhiepiscopiilor şi Episcopiilor Ortodoxe, lucrare definitivată în februarie 1949 de patriarhul BOR, Justinian Marina, la cererea Ministerului Cultelor>
„131/4 Octombrie 1949
NOTĂ
„[…] Mitropolia Moldovei are sub conducerea ei Arhiepiscopiile Iaşi şi Suceava şi Episcopiile Roman şi Galaţi.
Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, în calitate de vicar.
Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim-Bucureşti […]”.
ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 239
45.<28 noiembrie 1949, Bucureşti, Notă a informatorului Securităţii, „Aron”, despre intenţiile patriarhului Justinian Marina privind numirile unor protopopi ortodocşi>
„13<1>/28 Nov. 1949
D.S.C.
NOTĂ
Lupta pentru postul de protopop la Sectorul IV Roşu continuă.
Patriarhul rămâne încă pe punctul său de vedere şi anume Preotul SÂRBU NICOLAE să fie numit ca protopop în provincie, iar la Sectorul IV să-l numească pe preotul ŞTEFAN VASILE.
Preotul ŞTEFAN VASILE este susţinut pentru a deveni protopop de următorii: FIRMILIAN MARIN, mitropolit al Olteniei, PARTENIE CIOPRON, arhiereu vicar, JUSTIN MOISESCU, profesor LIVIU STAN şi preotul DUMITRU FECIORU, toţi cunoscuţi ca foşti legionari.
Lupta ia aspecte tot mai variate, iar Patriarhul se demască tot mai mult a fi stăpânit şi condus de legionari.
Părerea generală a preoţilor este că, până la urmă, NICOLAE SÂRBU, din „raţiune legionară” şi din motive de „politică personală”, pe care Patriarhul o face în vederea zilei de mâine, nu poate pune protopop pe un preot cunoscut cu activitate de „stânga” şi nu de „dreapta” sau cel puţin de „centru”.
Preoţii, văzând jocul Patriarhului, conchid că Partidul „e moale” în a-şi impune punctul de vedere în anumite chestiuni din domeniul bisericesc.
«ARON»
Spre ştiinţă”.
ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 311
46.<30 ianuarie 1950, Bucureşti, Fragment dintr-o notă a Securităţii privind problema clerului refugiat de pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în care se aminteşte despre legionarismul lui Antim Nica şi participarea lui Teoctist Arăpaşu la rebeliunea din ianuarie 1941>
„131/30 Ianuarie 1950
NOTĂ
Problema clerului refugiat de pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord este importantă prin faptul că, datorită educaţiei şi spiritului reacţionar şi anti-sovietic în care aceşti preoţi au trăit şi şi-au dus activitatea, continuă şi în prezent o parte dintre ei să nutrească aceleaşi sentimente anti-democratice, sperând într-o răsturnare a regimului actual şi reîntoarcerea lor de unde au venit.
Din cele constatate până în prezent este de menţionat faptul că tocmai acei preoţi care în trecut au depus activitate în cadrul partidelor istorice sau pe linie legionară mai menţin şi în prezent sentimentele lor naţionaliste, transformând aceste sentimente ostile în acţiuni îndreptate contra regimului actual, fiind sprijiniţi în activitatea lor de capii bisericii ortodoxe, fie tacit, fie chiar direct prin promovări în posturi de conducere.
Până în prezent s-a stabilit că au funcţionat în Basarabia cca. 760 preoţi, 63 călugări şi cca. 80 cântăreţi.
Astfel se constată că cele mai multe semnalări de activitate duşmănoasă împotriva regimului se desfăşoară în regiunea Moldovei (cu un număr aproximativ de 273 preoţi, 14 călugări şi 28 cântăreţi basarabeni), unde funcţionează ca vicar şi locţiitor de mitropolit arhiereul TEOCTIST ARĂPAŞU, fost legionar cu activitate intensă şi cu participare la rebeliune, devastând Sinagoga din Str. Antim împreună cu legionarii GRIGORE BĂBUŞ, preot la patriarhie, MITROFAN CHIRIAC şi alţii. ARĂPAŞU în urma legăturilor ce le-a avut cu Patriarhul a reuşit în prezent să deţină o influenţă asupra acestuia, care are intenţia şi-l va susţine pe ARĂPAŞU de-a ocupa postul de Mitropolit al Moldovei la viitoarele alegeri.
În fruntea activităţii anti-democratice din aceeaşi regiune se află episcopul Galaţilor, ANTIM NICA (NICOV), fost legionar, făcându-şi studiile teologice la Paris, Strassburg, Anglia şi Siria. Activitatea misionară a început-o în anul 1935 la Mitropolia Basarabiei, unde a înfiinţat o societate misionară numită „Prietenii Misiunilor”, al cărei preşedinte a fost până în anul 1937, când episcopul VISARION PUIU, criminal de război fugit în străinătate, l-a numit ca exarh al mânăstirilor […]”.
ASRI, fond D, dos.909, f.510
47.<30 septembrie 1950, Bucureşti, Fragment dintr-o notă a Securităţii despre activitatea legionară a lui Valeriu (Bartolomeu) Anania>
„131/30 Septembrie 1950
NOTĂ
ANANIA VALERIU, fost F.D.C., internat în 1942 la Târgu-Jiu; a participat la rebeliunea studenţească de la Cluj din 1946; în 1946 şi 1949 a avut legături cu grupări subversive. […]”.
ASRI, fond D, dos.2488, f.692
48.<5 octombrie 1950, Bucureşti, Fişă a Securităţii despre activitatea legionară a lui Valeriu (Bartolomeu) Anania>
„131/5 Octombrie 1950
NOTĂ
Tabelul elementelor suspecte intrate în mănăstiri după 23 august 1944
FIŞĂ
Numele şi prenumele: V. ANANIA.
Nume de călugărie: VALERIU.
Date de stare civilă: născut la 18 martie 1921 în comuna Glăvile-Vâlcea. A fost hirotonisit ierodiacon în 1946.
Profesia anterioară: student.
La ce mănăstire se afla: asistent supraveghetor la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Activitate înainte de 23 August1944: Ca seminarist la Seminarul Central din Bucureşti a activat în organizaţia legionară F.D.C., continuând să activeze şi după rebeliune, fapt pentru care în 1942 a fost internat la Târgu-Jiu.
Activitatea după 23 August1944: În 1946, ca student la Facultatea de Medicină din Cluj, a participat activ la rebeliunea studenţească naţional-ţărănistă din Cluj, după care a dispărut. În 1947 a fost arestat şi trimis sub stare de arest la mănăstirea Vrancei, de unde a dispărut. În 1949 a adăpostit la Patriarhie legionari ca: STANCIU ROMAN, ALEX. IONESCU etc. Tot în 1949 a avut legături dovedite cu organizaţia subversivă V3. Are legături cu foşti legionari ca: GHERASIM BICA, GRIGORE BĂBUŞ, precum şi cu soţiile lui MOŢA şi MARIN.
Observaţiuni: ---”.
ASRI, fond D, dos.2488, f.697
49.<18 Mai 1951, Bacău, Raport al Securităţii din Regiunea Bacău despre activitatea suspectă a călugăriţei Tatiana Radovici de la mănăstirea Agapia>
„Prin curier
136 Tov.Stan
1903 Şcoala Normală
Mănăstirea Agapia – D.G.S.S. Reg. Bacău
Nr.341/6832 din 18 Mai 1951
D.G.S.S.
La ordinul Dvs. Nr. 341/63764 tc.din 14 Mai 1951, referitor la călugăriţa TATIANA RADOVICI, învăţătoare de la mănăstirea Agapia, Raionul Tg.-Neamţ, raportăm:
Din informaţiile obţinute în legătură cu sus numita rezultă că este imorală, întreţinînd legături sentimentale cu o serie de elemente ce vin în contact cu mănăstirea.
Astfel, în cursul anilor 1949 şi 1950, a întreţinut legături cu maiorul deblocat GRAMA VASILE, care în prezent este profesor de matematică în com. Podoleni, Raionul Buhuşi. Sus numitul intenţiona să se căsătorească cu aceasta, propunîndu-i să renunţe la călugărie.
În prezent întreţine relaţii cu un locotenent deblocat, al cărui nume n-a fost identificat pînă în prezent şi care, din informaţii s-ar afla la Academia Comercială din Iaşi, întreţinînd legătura prin corespondenţă cu cea în cauză, care îl ajută materialiceşte.
În cadrul mănăstirii, întreţine legături mai strînse cu preoţii LUCA TEOFIL, GHERVASE GHERASIM – profesor de pictură la mănăstirea Neamţ, ambii avînd peste 60 de ani.
De asemenea, mai întreţine legături cu preotul ANANIA, fost şef de cuib legionar, secretar particular al patriarhului JUSTINIAN. Natura acestei relaţii nu s-a putut stabili pînă în prezent.
De asemenea, nu s-a putut stabili persoana care a expediat cele 2 scrisori pe numele sus numitei, datorită termenului prea scurt acordat.
Întrucît din conţinutul scrisorilor rezultă că întreţine legături cu elemente reacţionare din afara mănăstirii, de la care primeşte sfaturi şi directive, s-a recrutat un informator din anturajul acesteia pentru a ne semnala activitatea ce desfăşoară, legăturile sale din interiorul şi din afara mănăstirii, precum şi natura acestor relaţii.
Vom raporta la timp noile constatări cu date complete asupra sus numitei.
Lt.-col. de Securitate Cpt. de Securitate
Câmpeanu C. Triponescu I.
T.I./G.S./2.-”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.5, f.168
50. <1951, Bucureşti şi Bacău, Planul de măsuri al Securităţii din Regiunea Bacău pentru recrutarea ca informator a călugărului Toader Radovici de la schitul Sihastru>
„Sihastru
PLAN DE MĂSURI
privind recrutarea lui RADOVICI TOADER
Va fi exploatată situaţia tatălui lui RADOVICI TOADER, anume RADOVICI IOAN, care este cunoscut că în trecut a fost membru legionar, iar în prezent este semnalat cu manifestări duşmănoase împotriva GAC.
Pentru acest fapt se vor strînge probe pe baza cărora să se poată trece la reţinerea sa.
În cazul cînd se va reuşi a se strînge materiale şi RADOVICI IOAN va fi arestat, i se va da posibilitatea să scrie fiului său (prin dirijarea unui informator), RADOVICI TOADER, să-l viziteze întrucît în scurt timp va fi transferat la alt penitenciar, departe, de unde nu va mai avea posibilitatea să-l vadă.
După ce RADOVICI TOADER îl va vizita pe tatăl său, la reîntoarcere va fi bine pregătit de un organ al nostru care se va prezenta lui RADOVICI TOADER şi-l va ruga să-l servească: să-i ducă o scrisoare la un cetăţean din satul Argea, ce se află lîngă schitul Sihastru (cetăţean dinainte stabilit ce este cunoscut în majoritatea cetăţenilor din acel sat).
În acest plic vor fi introduse 2-3 manifeste contrarevoluţionare şi o scrisoare cu conţinut ostil regimului. La înmînarea plicului acesta va fi rugat insistent să predea plicul numai persoanei indicate întrucît el nu are posibilităţi de a-i trimite acest plic de mare însemnătate.
După ce RADOVICI TOADER va primi plicul şi va trece un timp oarecare, fie că această operaţie se va face în oraş, gară sau în tren, pe traseul respectiv un organ al nostru în uniformă de miliţie va simula reţinerea persoanei care a dat plicul (adică organului nostru)şi în acelaşi timp îl va reţine şi pe RADOVICI TOADER, după care se va trece la anchetarea lui, urmărindu-se de a-l determina pe RADOVICI TOADER să colaboreze cu organele noastre.
Pentru preîntîmpinarea eşuării acestei operaţiuni se vor lua măsuri ca RADOVICI TOADER să fie luat în supraveghere operativă din gară, în timpul cînd acesta se va deplasa spre penitenciar, iar în cazul că va veni însoţit de alţi călugări, atunci aceştia vor fi legitimaţi şi invitaţi la secţia de miliţie, spunîndu-li-se că nu sunt în regulă cu documentele.
În acest fel se va [vor] da posibilităţi să se despartă călugării ce eventual l-ar însoţi pe RADOVICI TOADER (această operaţie se va face în timp ce RADOVICI TOADER va fi la penitenciar).
De asemenea, în cazul că RADOVICI TOADER nu va primi plicul, se va lua măsurica totuşi el să fie reţinut de organele noastre, spunîndu-i-se că trebuie să clarificesituaţia sa militară. De asemenişi în acest fel, cu ocazia anchetării sale, se va urmări recrutarea lui.”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.5, f.250-251
51. <27 mai 1952, BucureştiScrisoarea patriarhului Justinian Marina către liderul P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care face câteva intervenţii în favoarea unor persoane apropiate, inclusiv a fiului său, dar şi delaţiuni împotriva clerului catolic>
PATRIARHUL ROMÂNIEI
„Mult iubite Domnule Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Să-mi ierţi îndrăsnealarugăminţilor mele – făcute pentru prietenii noştri comuni. N’aşi îndrăsnidacă n’aşi cunoaştedevotamentul lor pentru partid şi pentru D-ta.
1.- Anexez un memoriu al lui Anton Alexandrescu – svârlit din postul de decan şi profesor din anul trecut – fără să i se arate motivele acestei grele pedepse.
2.- Peste câteva zile se împlineşte anul de când Petre Bărbulescu – ucenicul din ilegalitate al Constanţei Crăciun – tânărul locotenent din anul 1942-43 – care a trecut cu trupa lui de partea armatelor sovietice la Iaşi – a dat manifeste, a vorbit la megafoane, a fost instructorul ofiţerilor din Divizia „Tudor Vladimirescu”, etc., etc. – a fost judecat de Tribunalul Militar, condamnat la moarte, confiscat averea, etc. – dupăce a avut mai multe misiuni importante – – a căzut victima unor intrigi, a fost exclus – pe bază de acte mincinoase – din partid şi dat afară din funcţiunea ce avea la Ministerul Afacerilor Externe.–
I-am cerut o copie după memoriul depus la Comisia de Control a C.C.– pe care o anexez cu rugămintea de a dispune cercetarea actelor depuse de Petre Bărbulescu – pentru a nu cădea în desnădejdeun vrednic şi devotat membru al partidului nu de azi, de eri– ci din vremurile grelelorlupte.-
3.- Anexez un tablou al celor 550 de preoţi foşti Greco-catolici – în mare majoritate membrii ai partidului lui Maniu. După informaţiunile date de episcopii noştri, aceşti preoţi sunt sprijiniţi de catolici prin membrii Uniunii Populare Maghiare, care i-a numit în diferite posturi administrative (circa 250) – soţiile lor– etc., îi protejează şi nu-i întreabă de nimic. Eu nu cunosc centrele administrative în cari au sarcini membri ai Uniunii Populare Maghiare. Din tablou se poate constata sprijinul acesta. Pe lângă cei 550 de preoţi mai sunt circa 300 de călugăriţe – risipite prin sate în costume civile – după îndrumările date de Papa. Mai sunt şi circa 200 călugări – tot civil îmbrăcaţi. În prezent se recrutează călugări şi călugăriţe cu dreptul de a purta haina civilă (anexăm raportul unui preot din Bucureşti). Astfel – sunt peste 1.000 clerici, foşti greco-catolici – acoperiţi în Transilvania chiar de organele Administraţiei de Stat – (anexăm raportul Episcopiei Oradia şi al Protoereului Ţint).
Deşi am comunicat acest lucru D-lui Ministru Pogăceanu – am observat că nu-l interesează problema aceasta. Deaceeao supun Dvs.
4.- Ion Modoran – fostul prefect din Gorj – care era directorul Cancelariei Patriarhiei – de la 1 martie a.c. n’a mai fost lăsat să funcţioneze lângă mine. D-l Ministru Pogăceanu l-a îndepărtat – lipsindu-mă de un important colaborator. Doresc şi vă rog să dispuneţi cercetarea motivelor îndepărtării şi să mi se înapoieze în servicidacă nu are abateri care să-l oprească de a se reîntoarce. El urmează să fie şters din state pe 1 Iunie a.c. Eu nu mă plâng cu nimic împotriva lui Modoran.
5.- O rugăminte personală. Vă rog să îngăduiţi fiului meu Ovidiu Marina – asistent universitar şi chirurg la Clinica Inst.de Medicină din Iaşi – să meargă în calitate de medic cu grupul medicilor ce însoţesc sportivii ce vor merge la Olimpiada din Finlanda – la Helsinki. Fiul meu este şi inspector al organizaţiilor sportive din Regiunea Iaşi – şi membru de partid. În cursul celor două luni – sau o lună – cât durează Olimpiada – el poate lua parte la experienţele de chirurgie ale inimii– făcute de un chirurg cu renume mondial în chirurgia inimei– din Helsinki. Legăturile ce le am cu mitropolitul ortodox al Finlandei – îi vor înlesni aceste asistenţe pe lângă marele chirurg. Din această misiune el s’ar alege cu noui cunoştinţe în ramura chirurgiei.
Vă rog călduros să-i daţi această deslegare.
Închei pomelnicul rugăminţilor mele cu asigurarea devotamentului meu – neclintit – ce vă păstrez. –
Justinian
27.V.952”.
ANR, fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român [în continuare: CC al PCR] – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-14: mss.; f. 15-16: dactilo.
52.<12-25 iulie 1955,Bucureşti,Fragment dintr-o notă a Securităţii despre diaconul Ion Chiorbeja, în care sunt redate spusele sale privind devalizarea casei lui Ghenadie Caraza, stareţ al schitului Tarcău / jud. Neamţ, de către Teoctist Arăpaşu şi Partenie Buşcu, la ordinul patriarhului Justinian, în anii 1948-1950>
„[131/]12-25 VII 1955
NOTĂ
MOLDOVA
[…] În ziua de 17 şi 18 VII 1953, la schitul Tarcău-Neamţ, în pridvorul casei sale şi la râul Tarcău, diaconul CHIORBEJA a spus:
a). GHENADIE CARAZA, fost stareţ la schitul Tarcău, era apreciat de patriarh, a făcut toată gospodăria, a fost duhovnic la mănăstirea Văratec, ajutând-o pe maica stareţă IRINA LECA.
[…] Patriarhul i-a cerut însă nişte servicii, despre care GHENADIE n-a vrut să audă. Era vorba de bani, afaceri, venituri pentru patriarh, atât din punga lui GHENADIE, care era bogat, cât şi din punga mănăstirilor Bistriţa şi Văratec.
Neacţionând GHENADIE, patriarhul s-a dus la el şi s-a apucat să-l jefuiască de bunuri. Astfel, l-a pus pe TEOCTIST, care era vicar la Iaşi (până la alegerea lui SEBASTIAN), ca împreună cu PARTENIE BUŞCU, prieten al lui TEOCTIST şi exarh al mănăstirilor, să devalizeze casa lui GHENADIE de la schitul Tarcău, o casă cu 4 camere, hol şi toate acareturile. În această casă, GHENADIE, care a fost peste 40 de ani stareţ la Bistriţa, om simplu, cu 4 clase primare, dar bun gospodar şi întreprinzător, care se ocupa şi cu exploatarea de păduri, fiind şi preşedintele unei societăţi forestiere câtva timp, adunase o mulţime de avere: zeci de covoare şi covoraşe, mobilă de cea mai scumpă, veselă scumpă etc. etc. Casa era proprietatea lui, ridicată de el. Făcuse o turbină şi avea lumină electrică, lămpi frumoase şi diferite instalaţii de gospodărie casnică, toate electrice. În plus, mai avea şi schitul şi între 150–200 stupi sistematici, sporiţi tot de GHENADIE şi îngrijiţi de el. TEOCTIST s-a dus şi a ales pentru sine ce a vrut, apoi l-a trimis pe PARTENIE BUŞCU, care a deschis casa cu forţa, a declarat-o proprietatea schitului şi a furat şi au cărat improvizat. A furat şi a vândut şi numărde stupi. A lăsat casa deschisă săptămâni de-a rândul ca să se poată spune că lucrurile au fost furate. Totul a fost dus la Iaşi, unde BUŞCU cu TEOCTIST şi-au luat partea, dându-i şi patriarhului partea leului. Mai târziu, BUŞCU a spus către unii călugări că ar fi luat ceva, mai nimic, să scoată ochii lui TEOCTIST şi altor feţe bisericeşti şi politiceşti cu ceva daruri, covoare etc. […]
MARCU”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.5, f.43-44
53.<10 mai 1957,Bucureşti,Notă informativă despre clericii ortodocşi Ion Chiorbeja, Ghenadie Caraza şi Galaction şi relaţiile lor cu Teoctist Arăpaşu, Justinian Marina şi Partenie Buşcu>
„10 mai 1957
Întîlnirea a avut loc la 12 martie 1957
la agentul „Marcu” acasă cu lt. maj. Curcă Gh.
NOTĂ
CHIORBEJA ION, GHENADIE CARAZA şi GALACTION
Este fiu de ţăran din apropiere de Tarcău-Neamţ. De tînăr a intrat în mănăstirea Bistriţa de lîngă Piatra Neamţ, unde era stareţ unchiul său GHENADIE CARAZA, care s-a îngrijit de el în toată vremea. Unii călugări spuneau că GHENADIE nu i-ar fi unchi, ci chiar tată lui CHIORBEJA. Nu ştiu care este adevărul, destul că GHENADIE l-a îndrumat să meargă la seminar şi apoi la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1951, fiind unul din cei mai buni studenţi.
Cu ocazia examenului de licenţă, în iunie 1951, deşi CHIORBEJA făcuse o teză foarte bună şi referatul asupra acestei teze era întocmit de către profesorul ION COMAN, care o [aprecia – n.n.] cu cea mai mare notă (10), a intervenit TEOCTIST, care era atunci rectorul Institutului Teologic şi l-a obligat pe COMAN să-i schimbe nota ce i-o dădu-se lui CHIORBEJA la teză din 10 în 7 sau 8.
Printr-o astfel de schimbare, urma ca şi nota generală la examen să-i fie scăzută, scopul lui TEOCTIST fiind să-l îndepărteze pe CHIORBEJA de Teologie, ca nu cumva să urmeze studiile superioare de magisteriu.
TEOCTIST a stăruit şi faţă de alţi profesori care mai erau în comisia examinatoare, ca GRIGORE CRISTESCU, LIVIU STAN etc. ca să-l noteze mai slab pe CHIORBEJA, spunînd că este un element rău, necorespunzător ca purtare pentru a i se da note mari.
Nici unul din profesori n-a ţinut seamă de presiunile lui TEOCTIST, în afară de COMAN, care i-a coborît nota de la 10 la 8.
CHIORBEJA, văzînd cele ce i s-au făcut din partea lui TEOCTIST şi scîrbit de toate, s-a hotărît să plece din călugărie şi să se apuce de altceva. În felul acesta i-a venit gîndul să studieze medicina. Constatînd că nu-i de ajuns de sănătos şi nevrînd să-l supere pe GHENADIE CARAZA, nu s-a lepădat de călugărie, dar s-a înscris la medicină la Cluj. Acolo a studiat primii 3-4 ani şi apoi s-a transferat la Bucureşti, de vreo 2 ani. Acum este în anul 6 şi locuieşte la căminul călugărilor de lîngă Patriarhie. Îmbolnăvindu-se de icter de vreo 2 luni, a plecat recent din Bucureşti la o mănăstire din apropierea capitalei.
Ca student la Teologie a fost întreţinut de mănăstirea Bistriţa, de schitul Tarcău-Neamţ, de GHENADIE CARAZA, dintr-o bursă de la Mitropolia Moldovei şi din ajutoare de la Episcopia Romanului.
Ca student la medicină este întreţinut de mănăstirea Bistriţa, schitul Tarcău şi GHENADIE CARAZA.
În anul 1953, vara, la schitul Tarcău, CHIORBEJA a spus că TEOCTIST, cu care era prieten de multă vreme, a încercat în primăvara lui 1951 să se apropie de el cu gînduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în aşa măsură pe CHIORBEJA încît l-a înjurat pe TEOCTIST. De atunci TEOCTIST îi poartă o ură de moarte şi s-a dus la patriarh şi l-a pîrît că ar fi duşman al patriarhului, că-l vorbeşte de rău, că-l acuză de jefuirea lui CARAZA etc.
Ca urmare, patriarhul şi TEOCTIST l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pîri pe la Securitate etc. şi s-au opus ca el să studieze mai departe. Totuşi, el s-a înscris la medicină la Cluj, fără să afle patriarhul şi TEOCTIST, apoi s-a înţeles cu episcopul de la Roman, TEOFIL, să-l ocrotească.
Patriarhul i-a cerut lui TEOFIL să-l cateriseascădupă ce a aflat că se înscrisese la medicină, dar TEOFIL s-a opus, dar l-a avertizat pe CHIORBEJA să se păzească de inamici.
CHIORBEJA a mai spus că TEOCTIST, împreună cu PARTENIE BUŞCU, acum exarh al mănăstirilor la Iaşi, l-au jefuit pe GHENADIE CARAZA din ordinul lui JUSTINIAN, care era la Iaşi, furîndu-i şi încărcînd în camion tot ce avusese GHENADIE ca lucruri de valoare la mănăstirea Bistriţa-Neamţ [unde fusese 35-40 ani stareţ] şi apoi tot ce avea la casa sa de la schitul Tarcău, în 4 camere, covoare, veselă din cea mai scumpă, tacîmuri de argint pentru 24 de persoane, tablouri etc. GHENADIE a scăpat un tablou de Grigorescu, fugind cu el în pădure.
Participant la această operaţie a fost şi fiul patriarhului, care însă nu s-a arătat la schit, a rămas în vale, conducînd operaţiile.
După ce GHENADIE a fost jefuit la Bistriţa şi Tarcău, a mai fost jefuit o dată de TEOCTIST şi de fiul patriarhului la mănăstirea Văratec, unde fusese dus în surghiun, ca duhovnic, ca să se piardă zvonurile hoţiilor de pe Valea Bistriţei şi a Tarcăului. Captura de la Văratec a fost însă mai mică, fiindcă Ghenadie fusese avertizat de nişte maici şi îşi ascunsese bine ce mai avea.
Acuzat că ar fi trăit cu nişte maici tinere, ca MARGARETA OCULESCU şi altele, GHENADIE a fost apoi surghiunit de patriarh la mănăstirea Horazim-Neamţ, unde se găseşte şi acum.
GHENADIE CARAZA făcuse afaceri mari cu exploatări de păduri, cereale etc., în asociaţie cu nişte liberali şi în concurenţă cu nişte evrei. Prin 1945-1946 evreii respectivi i-au făcut denunţuri că-i antisemit etc.
JUSTINIAN se informase că e bogat şi-l vîna să-l jefuiască, ameninţîndu-l mereu că va avea neplăceri politice etc., ca să-l sperie şi să nu zică nimic cînd va fi jefuit.
Concomitent cu GHENADIE a mai fost jefuit prin aceleaşi metode şi aceiaşi inşi, economul mănăstirii Bistriţa, un anume părinte GALACTION. Acesta făcuse şi el afaceri cu GHENADIE şi era bun prieten cu el. GALACTION se îngrijise în special de TEOCTIST … şi el este cel care i-a plătit lui JUSTINIAN o sumă de cocoşei ca să-l facă pe TEOCTIST întîi arhimandrit, apoi o sumă şi mai mare ca să-l facă arhiereu, nădăjduind şi GALACTION şi GHENADIE că în felul acesta îl vor îmblînzi pe JUSTINIAN şi-şi vor cîştiga prin ucenicul lor TEOCTIST, un vlădică protector.
De fapt, însă, i-au deschis numai pofta de bani lui JUSTINIAN, care i-a tuns numărul unu pe amîndoi.
Fiindcă GHENADIE tace la Horazim l-au lăsat în pace, dar pe GALACTION fiindcă bea şi vorbeşte l-au dus din Moldova în Muntenia să i se piardă urma şi să nu-i divulge pe JUSTINIAN şi TEOCTIST.
CHIORBEJA a mai spus în 1953 la Tarcău că îl cunoaşte bine pe NIL DOROBANŢU şi că-i ştie toate năroziilecăci a fost şi pe la Tarcău o dată cu 12 apostoli, iar apoi cu 12 bogorodiţe, dar că el l-a demascat şi l-a luat la goană din Tarcău după ce NIL îi gonise pe toţi călugării de acolo şi declarase că-şi aşază tabăra acolo.
Cînd nu de mult GALACTION fusese la Bucureşti, TEOCTIST i-a dat ordin să plece imediat la Bascoavele, unde se găseşte de cînd a fost adus din Moldova.
Atunci cînd a fost adus din Moldova, TEOCTIST l-a adus cu maşina pînă aproape de Bascoavele, şi-l ţine acolo să nu mişte deloc.
GALACTION s-a săturat de surghiun şi vrea să plece de la Bascoavele. În acest scop venise la Bucureşti să vadă ce se poate face. În Bucureşti a tras la CHIORBEJA fiindcă îl ştia mai de omenie şi i-a fost duhovnic. TEOCTIST, aflînd că a venit GALACTION la Bucureşti, s-a dus să vorbească cu el, dar spunîndu-i-se că este în cameră la CHIORBEJA a renunţat şi i-a lăsat vorbă să se ducă GALACTION la el imediat, iar după ce s-a văzut cu TEOCTIST, [Galaction – n.n.] a plecat îndată şi înspăimîntat înapoi la Bascoavele.
Cu toate că CHIORBEJA ştie multe despre TEOCTIST şi JUSTINIAN, totuşi nu vorbeşte, vrea să stea liniştit pînă îşi isprăveşte medicina, căci îi este de mare ajutor faptul că locuieşte la căminul călugărilor.
GALACTION i-a fost duhovnic lui TEOCTIST şi lui PARTENIE BUŞCU şi le ştie păcatele, iar cînd bea, vorbeşte şi-i înjură, spunînd ce ştie. De aceea l-a gonit TEOCTIST atît de repede ca să nu fie ispitit să spună cîte ceva „nou” despre el şi despre alţii.
CHIORBEJA: Este un om înzestrat, inteligent şi foarte muncitor. Este ironic şi zeflemist, de aceea mulţi călugări se temeau de limba lui. Este, totuşi, destul de tăcut şi discret, avînd şcoală călugărească. Sentimente politice n-a manifestat ca student la teologie, nici nu ştiu să fi făcut vreo politică.
Are ură neîmpăcată împotriva lui JUSTINIAN şi a lui TEOCTIST, deşi li se supune şi se pare că s-ar găsi în armistiţiu cu aceştia.
„Marcu”
2 ex.S.A.”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.5, f.38-40
54.<6 octombrie 1958, Bucureşti, Fragment dintr-un referat semnat de ministrul de interne, Alexandru Drăghici, privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor, cuprinzând multe exemple de clerici ortodocşi legionari>
„6 octombrie 1958
Ex.nr.2
STRICT SECRET
REFERAT
privind activitatea contrarevoluţionară
desfăşurată în cadrul mînăstirilor.
- - -
Din materialele informative şi de anchetă pe care le deţin organele M.A.I., rezultă că încă după primul război mondial mînăstirile au constituit puternice focare de activitate legionară, o serie de elemente dintre călugări participînd activ în organizaţii legionare, sprijinind şi propagînd ideile acestora. Legionarii au găsit întotdeauna sprijin moral şi material în cadrul mînăstirilor, s-au folosit de acestea pentru atragerea de noi membri şi pentru educarea lor în spirit legionar.
Astfel, mînăstirea Cernica din raionul Brăneşti este cunoscută ca cel mai puternic centru legionar din mînăstiri, toţi călugării care au fost în această mînăstire fiind membri şi participanţi activi în organizaţia legionară. Conducătorul activităţii legionare din această mînăstire a fost călugărul DIONISIE UDIŞTEANU, cu gradul de comandant legionar, duhovnicul lui CORNELIU ZELEA CODREANU. Tipografia mînăstirii a fost folosită pentru tipărirea de manifeste şi publicaţii legionare; călugării au participat la marşuri; se făceau parastase, cununii şi botezelegionare, iar în timpul rebeliunii au fost înarmaţi cu pistoale pe care le ţineau în mîneca sutanei fiind gata să intervină la ordin. Menţionăm că o parte din aceşti călugări sunt şi în prezent în mînăstire, iar alţii s-au împrăştiat prin alte mînăstiri din ţară.
[…]
Au intrat astfel în mînăstiri legionari ca: ANANIA VALERIU BARTOLOMEU (arestat) – conducătorul rebeliunii studenţeşti organizată la Cluj în 1946, HURDUCACIU NATALIA – conducătoarea cetăţuilordin Turda, VASILACHE VASILE-SOLON – chestor în poliţia legionară, VASILACHE ANETA (soţia lui) - conducătoarea cetăţuilordin Galaţi, MARIETA IORDACHE – conducătoare de cetăţui, BOLĂNESCU ION, MUNTEANU CECILIA, PAPACIOC ANGHEL (arestat) şi alţii, foşti poliţişti ca: ARSENE DUMITRU, DASCHIEVICI VASILE, GARADERICĂ VASILE, LITANIUC VASILE, DUMA IOSIF, foşti ofiţeri ca: DOROBANŢU NICOLAE, COROIANU NICOLAE, GEORGESCU JUSTIN, TEODORESCU ALEXANDRU zis SANDU TUDOR, care a fost director al ziarului fascist „Credinţa”.
[…]
Mînăstirea Sîmbăta din raionul Făgăraş în anii 1945-1948 este folosită ca loc de întîlnire a legionarilor. Fiind găzduiţi la această mînăstire între anii 1945-1948, legionarii ANDREI DECEBAL CORNEL, BRAGA ROMAN, SULTANA PETRE, CALMUSCHI MIRCEA, CALMUSCHI ION şi alţii, fac pregătire paramilitară, învăţînd cum să mînuiască pistolul şi cum să folosească terenul în caz de luptă cu organele de stat.
[…]
În anul 1948, călugării IOASAF POPA, BONIFATIE PODOREANU şi TEOFIL MOCĂNIŢA de la mînăstirea Ciolanu, raionul Buzău, l-au ascuns pe BURDUCEA CONSTANTIN – fost ministru al cultelor, căruia i-au procurat buletin fals, înlesnindu-i şi fuga din ţară printr-un canal ilegal.
[…]
Din ancheta legionarilor arestaţi în ultimul timp: ZAMFIROIU GRIGORE, LUCUŢĂ TRAIAN, BRAGA ROMAN, PAPACIOC ANGHEL zis ARSENIE, s-a stabilit că între anii 1948-1954 elementele legionare au stabilit încă din închisori, în timp ce executau diferite condamnări, ca după punerea în libertate, o parte din ei să se călugărească şi din mînăstiri să continuieactivitatea legionară.
[…]
Legionarii din rîndul clerului ortodox de la mînăstiri şi [din – n.n.] celelalte instituţii bisericeşti, împreună cu alte elemente legionare din rîndul laicilor, abuzînd de libertăţile pe care Constituţia R.P.R. şi celelalte legi le acordă cultelor, sub masca propagării cultului desfăşoară o intensă activitate legionară de subminare a regimului democrat-popular din R.P.R.
Legionarul SANDU TUDOR – fost ziarist fascist, proprietar şi director al ziarului „Credinţa”, care în trecut a scris o serie de articole împotriva clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti, după 23 August 1944 s-a călugărit devenind stareţ al schitului Rarău – în trecut frecventat de legionari, împreună cu grupul său contrarevoluţionar a desfăşurat o intensă activitate duşmănoasă pînă în luna iunie 1958 cînd au fost arestaţi.
Acest duşman înrăit al regimului a popularizat în jurul său un grup de legionari ca: BRAGA ROMAN, PAPACIOC ANGHEL-ARSENIE, FĂGEŢEANU ADRIAN, care au mai fost condamnaţi după 23 August 1944 pentru activitate legionară, iar după ieşirea din închisoare s-au călugărit. De asemeni, în activitatea lui criminală SANDU TUDOR avea legături cu legionarii: ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, GHIUŞ BENEDICT VASILE de la Patriarhie, prof. STĂNILOAIE DUMITRU de la Institutul Teologic din Bucureşti, prof. ALEXANDRU MIRONESCU şi alte elemente legionare, care sub masca activităţii religioase de „manifestare a cultului”, au organizat o serie de întîlniri secrete la schitul Rarău – regiunea Suceava, mitropolia din Iaşi, mînăstirea Plumbuita din Buc., biserica Antim din Bucureşti şi în case particulare, atrăgînd în asociaţia clandestină mistico-legionară „Rugul Aprins al Maicii Domnului” un număr de tineri de la institutele de învăţămînt superior din Bucureşti şi Iaşi, cărora le-au făcut educaţie legionară, îndemnîndu-i să se călugărească şi din mînăstiri să continuieactivitatea legionară.
[…]
Mai departe, BRAGA ROMAN dclară:
„Tot în cadrul acestei activităţi duşmănoase, am participat la meditaţiile ţinute în anul 1957 – vara, de către stareţul SANDU TUDOR la schitul RARĂU. Cu ocazia acestor meditaţii religioase, împreună cu SANDU TUDOR am făcut educaţie antimaterialistă unui grup de studenţi de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti.”
MIRONESCU ŞERBAN, fost student la Institutul de Arhitectură din Bucureşti, declară despre activitatea subversivă a grupului contrarevoluţionar condus de SANDU TUDOR următoarele:
„În cadrul adunărilor noastre clandestine, SANDU TUDOR, MIRONESCU ALEXANDRU, ROMAN BRAGA, ARSENIE PAPACIOC şi ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, au abordat probleme cu caracter legionar. S-a arătat că în situaţia de azi, organizaţia legionară trebuie să aibă o legătură mai strînsă cu biserica. Legionarii trebuie să treacă în număr cît mai mare în cadrul bisericii şi al mînăstirilor – ca preoţi şi călugări – de unde vor putea să continuieactivitatea duşmănoasă împotriva regimului din R.P.R.
Sub acoperirea unei activităţi monahale de atragere a poporului la credinţă, se va putea duce o acţiune de educare în spirit duşmănos faţă de regimul din R.P.R. a celor cu care vin în contact şi vor putea face propagandă ostilă.”-
[…]
Legionarul ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, fost bibliotecar al Patriarhiei şi intim al Patriarhului, în afară de activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul grupului subversiv condus de SANDU TUDOR, a mai desfăşurat activitate contrarevoluţionară împreună cu legionarul IOVAN CORNELIU SILVIU zis ION (condamnat), fost duhovnic al mînăstirii Vladimireşti din regiunea Galaţi şi alţi legionari în anul 1946 la Cluj, fiind organizatorii acţiunilor contrarevoluţionare ale elementelor duşmănoase din rîndul studenţilor.
ANANIA VALERIU zis BARTOLOMEU, împreună cu călugării legionari NICOLAE VENIAMIN şi BICA TEODOR şi cu ştirea mitropolitului FIRMILIAN MARIN, în mînăstirile Polovraci şi Tismana din regiunea Craiova, a ascuns în anul 1949 pe legionarul ATANASIU ŞTEFAN zis FĂNICĂ şi pe fostul poliţist legionar FĂGEŢEANU ADRIAN care erau urmăriţi de organele de stat.
În mînăstirea Polovraci aceştia au ascuns unele materiale legionare şi actele personale ale legionarului fugar VESELOVSCHI, precum şi armament, care au fost descoperite de organele de stat cu ocazia unei percheziţii în anul 1958.
La mînăstirea Viforîta din regiunea Ploeşti, ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, a iniţiat şi organizat un grup duşmănos compus din călugăriţele legionare OLIMPIADA LITESCUşi RADA LITESCU– arestate de organele Ministerului Afacerilor Interne, cărora le-a făcut pregătire legionară şi le-a dat instrucţiuni să activeze subversiv.
Fiind la Patriarhie, ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, împreună cu BENEDICT GHIUŞ, ausprijinit moraliceşte şi materialiceşte o serie de legionari, printre care şi pe legionarul RADU GYR, după ce acesta a ieşit din închisoare. Astfel, au dat lui RADU GYR sume de bani, alimente, [iar – n.n.] ANANIA BARTOLOMEU a iniţiat unele demersuri ca RADU GYR să fie pensionat de Uniunea Scriitorilor şi să i se publice unele poezii.
În discuţiile avute au stabilit ca şi RADU GYR să se călugărească.
Sume importante de bani a dat pentru ajutorul legionar mitropolitul Craiovei FIRMILIAN MARIN, care a avut cunoştinţă de faptul că în mînăstirile de pe raza mitropoliei sale sunt găzduiţi ilegal fugari şi sprijiniţi materialiceşte.
Un exemplu caracteristic de îmbinare a mai multor forme şi metode de activitate duşmănoasă, este mînăstirea Tudor Vladimirescu. Din anchetarea unor elemente duşmănoase din cadrul mînăstirii, rezultă că atît înainte de 23 August 1944, cît şi după această dată, în mînăstire s-a desfăşurat o intensă activitate legionară, atît în rîndul cetăţenilor cît mai ales în rîndul cetăţenilor din afară.
În afara şedinţelor şi cîntecelor legionare, se făceau chiar ceremonii religioase, parastase pentru legionarii morţi, aşa cum a fost la 22 septembrie 1945 cînd s-aoficiat parastase pentru CODREANU, MOŢA şi alţi comandanţi legionari. Mai mult, mînăstirea Tudor Vladimirescu ajunsese loc de întîlnire pentru o serie de legionari din diferite regiuni ale ţării.
[…]
Din anchetele efectuate în ultimii ani, a rezultat că episcopiile, mitropoliile şi patriarhiaortodoxă sunt centre unde s-au adunat elemente legionare.
Cunoscînd această situaţie, legionarul ATANASIE CONSTANTIN zis PUIU (arestat la M.A.I.), a dat instrucţiuni legionarului ZAMFIROIU GRIGORE de „a se ocupa” de activitatea legionară din mînăstiri şi de a conduce această activitate.
Legionarul ZAMFIROIU GRIGORE a multiplicat şi difuzat la mînăstirea Plumbuita din Bucureşti, împreună cu alte elemente legionare, poeziile legionarului RADU GYR, pe care legionarii le folosesc ca materiale de „îndoctrinare”, iar pe autorul lor îl socotesc „conducător spiritual” al organizaţiei legionare.
Legionarul FELIX DUBNEAC – stareţ al mînăstirii Plumbuita, a difuzat la rîndul său în rîndul altor elemente legionare din mînăstire aceste materiale.
Legionarii FELIX DUBNEAC şi SOFIAN BOGHIU de la mînăstirea Plumbuita făceau parte şi din grupul subversiv al legionarului SANDU TUDOR şi ei au activat intens alături de acesta, prof. MIRONESCU ALEXANDRU, ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, BENEDICT GHIUŞ şi ceilalţi, pentru pregătirea legionară a unor tineri.
Faţă de actuala situaţie din mînăstiri, conducerea bisericiiortodoxe adoptă o atitudine de aparent „indiferentism politic”. Ea nu ia măsuri şi nici nu semnalează organelor competente atitudinea şi activitatea duşmănoasă a unor călugări şi călugăriţe.
În general nu se vede din partea conducerii bisericiiortodoxe dorinţa sinceră de a remedia actuala stare de lucruri. Dacă uneori a semnalat organelor competente activitatea duşmănoasă desfăşurată în unele mînăstiri (cum a fost aceea de la mînăstirile Tudor Vladimirescu şi Sihăstria), conducerea bisericiinu a făcut acest lucru decît în momentul în care acestea loveau în autoritatea bisericească, cu toate că activitatea duşmănoasă din mînăstirile menţionate era bine cunoscută conducerii bisericeşti cu mult timp înainte.
Justificîndu-le ca pe o necesitate socială şi îmbrăcîndu-le abil în haină democratică, măsurile luate de conducerea bisericiiau fost îndreptate spre extinderea şi înviorarea vieţii mînăstireşti, permiţînd ca să se desfăşoare activitate subversivă legionară în cadrul mînăstirilor de care în bună parte are cunoştinţă.
Atitudinea patriarhului în această problemă este în bună măsură rezultatul influenţei exercitate asupra sa de elementele de care s-a înconjurat.
Sub acest aspect, însă, trebuie menţionat faptul că de la venirea sa la conducerea bisericiiortodoxe, patriarhul a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor cele mai reacţionare din rîndul clerului, în special a legionarilor.
S-a ajuns astfel ca la cabinetul patriarhal, în rîndul consilierilor patriarhului, ca şi în alte posturi de răspundere, numărul elementelor reacţionare să fie covîrşitor.
Astfel, la cabinetul patriarhal, au fost aduşi numai legionari: episcopii vicari ANTIM NICA şi TEOCTIST ARĂPAŞU, bibliotecarul palatului patriarhal ANANIA VARTOLOMEU (arestat), ajutorul acestuia SCRIMA ANDREI, trimis de patriarh în India pentru studii şi care din datele pe care le deţinem rezultă că nu se va mai întoarce în ţară, CAZACU NIŢIŞOR, secretarul cabinetului patriarhal.
Din cei 10 consilieri existenţi la patriarhieşi [la – n.n.] arhiepiscopiaBucureştilor, numai 2 nu sunt cunoscuţi cu activitate politică în trecut, iar 5 sunt cunoscuţi ca legionari: SOARE GHEORGHE şi PREDA ATHANASIE, consilieri la patriarhieşi PETCU ALEXANDRU, DIMANCEA STAN şi ZAMFIRESCU ALEXANDRU, consilieri la arhiepiscopiaBucureştilor.
[…]
MINISTRUL AFACERILOR INTERNE
General-Colonel,
ALEXANDRU DRĂGHICI.”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.7, f.28-46 passim
55. <8 noiembrie 1958, Bucureşti,Scrisoarea personală a patriarhului Justinian Marina către liderul P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care-l felicită cu ocazia zilei de naştere>
“8 Noembrie 1958
Str. Patriarhiei 2
PATRIARHUL ROMÎNIEI
Tovarăşe Gheorghiu –
Cu prilejul celei de a 57 aniversări a zilei dvoastră de naştere, din toată inima vă doresc ani mulţi cu deplină sănătate şi o veşnică tinereţe vulturească plină de vigoare şi putere de muncă în zidirea unei vieţi fericite pentru poporul nostru, înconjurat şi ajutat de prieteni sinceri şi devotaţi.
Cu aceeaşi preţuire şi dragoste
+ Justinian
Patriarhul României
8 - XI 958
Buc.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 64/1958, f. 98
56. <10 decembrie 1958, Bucureşti, Notă a Securităţii cu privire la deţinutul politic Valeriu (Bartolomeu) Anania>
„10 decembrie 1958
Ex.nr.1
STRICT SECRET
Retur
D.III
Pag.3 –
NOTĂ
privind datele ce se cunosc asupra lui ANANIA VALERIU (BARTOLOMEU) – ierodiacon, bibliotecar la Patriarhie, în prezent arestat şi condamnat.
---
Încă de la vîrsta de 14 ani – 1935 – în timp ce era elev la Seminarul Central din Bucureşti, s-a înscris în organizaţia legionară din cadrul seminarului, activînd în cuibul „Mănunchiul de prieteni”.
La numai un an de zile – 1936 – s-a încadrat în F.D.C. – „Frăţiile de Cruce”, în cadrul căreia i se încredinţează funcţia de îndrumător pe linia activităţii legionare, funcţie ce o deţine pînă în anul 1941 la rebeliune.
După trecerea sa în monahism, continuă să desfăşoare activitate legionară, participă la înmormîntarea unui comandant legionar – 1941 – pentru care fapt a fost reţinut timp de o lună de zile.
La numai un an de zile după aceea – 1942 – a fost din nou arestat întrucît în podul mînăstirii Cernica, unde funcţiona, au fost descoperite materiale legionare şi armament, ascunse de el pentru care a fost condamnat abia în 1943 la 6 luni închisoare.
Eliberat în 1944, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mînăstirea Polovraci, fiind considerat un element activ legionar şi periculos societăţii.
În 1946, în timp ce era student la Facultatea de Medicină din Cluj se situează în fruntea acţiunilor huliganice întreprinse de studenţii tineretului naţional-ţărănesc şi legionar de la căminul „Avram Iancu”, după care se ascunde prin diverse mînăstiri pentru a nu fi arestat.
În 1949, în timp ce funcţiona la Patriarhie, a adăpostit aci pe comandantul legionar ANASTASESCU ŞTEFAN.
În acelaşi timp, a activat în gruparea legionară împreună cu legionarulCRISTOFOR DANCU, IPOLIT CIOBOTARU, GHERASIM BICA şi alţii.
Tot în anul 1949, a avut legături cu organizaţia subversivă „Vlad Ţepeş III”, a fost arestat şi eliberat ulterior „din ordin”.
În acelaşi an, a stabilit legături criminale cu legionarul DANCU CRISTOFOR, care îi vorbeşte despre activitatea sa contrarevoluţionară şi îi dă instrucţiuni lui ANANIA să treacă la organizarea elementelor legionare în secret.
Folosind funcţia sa ce o avea la patriarhie, în urma inspecţiilor făcute în cadrul mînăstirilor, poartă discuţii cu diferiţi legionari cunoscuţi mai dinainte şi contactează pe alţii pe care îi sprijină să-şi găsească diferite servicii, iar pe alţii din punct de vedere financiar. Exemplu: a sprijinit pe legionarul IONESCU ŞTEFAN (FONFONEL) şi alţii.
După punerea în libertate în anul 1956 a legionarului RADU GYR, îl sprijină pe acesta materialiceşte, face demersuri pe lîngă unele personalităţi din rîndul intelectualilor cu influenţă, pentru a aranja ca acesta să primească o pensie mare prin Uniunea Scriitorilor din R.P.R. şi să-i publice unele lucrări.
A avut legături strînse cu preotul SILVIU IOVAN şi călugăriţa IORDACHE MIHAELA, ambii legionari şi conducătorii acţiunii contrarevoluţionare de la fosta mînăstire Vladimireşti, de care era ţinut în curentcu întreaga activitate criminală desfăşurată de aceştia, pe care a aprobat-o şi sprijinit-o prin sfaturile pe care le dădea.
În anii 1948-1958, a întreţinut legături subversive cu preoţii călugări: SANDU TUDOR, BENEDICT GHIUŞ, profesor MIRONESCU ALEXANDRU – toţi arestaţi – şi alte elemente duşmănoase cu care împreună a dus o intensă activitate de agitaţie contrarevoluţionară şi defăimare a regimului democrat-popular din R.P.R.
Cele de mai sus sunt recunoscute de însăşi ANANIA VARTOLOMEU în declaraţiile sale, confirmate şi de arestaţii BICA ŞTEFAN, NICOLAE VASILE VENIAMIN, ANASTASESCU ŞTEFAN, MIRONESCU ALEXANDRU ŞI GHIUŞ BENEDICT în declaraţiile lor.
Călugăriţa legionară de la mînăstirea Viforîta, LITESCUGHEORGHIŢA – arestată – declară că ANANIA VALERIU s-a deplasat în toamna anului 1955 la această mînăstire şi a cerutei şi altor călugăriţe legionare să organizeze ajutorul legionar din puţinul pe care îl au şi să lase impresia că acest ajutor îl face din milă pentru a nu fi descoperiţi.
În anchetă s-a mai stabilit că încă din anul 1953 ANANIA VALERIU a organizat împreună cu legionarii RĂDUCU VENIAMINA, stareţa mînăstirii Viforîta, LITESCUGHEORGHIŢA, XENIA COJOCARU şi DAMIAN TUDOR TEOFIL, călugăr duhovnic, un grup subversiv în care a atras încă un număr de 11 elemente.
Activitatea acestui grup a constat în îndoctrinarea legionară, ajutorare materială a legionarilor eliberaţi din detenţie sau a familiilor acestora, găzduirea unor fugari legionari urmăriţi de organele de stat, audierea în cadrul mînăstirii a posturilor de radio imperialiste şi răspîndirea de zvonuri tendenţioase.
De asemenea, au organizat deseori serbări, onomastice, parastase sau aşa zisele „simpozioane”, în cadrul cărora se prezentau scrieri cu conţinut mistico-naţionalist scrise de RADU GYR şi alţii, căutînd prin aceasta să atragă în activitatea lor din interior şi elemente din afara mînăstirii. –
------oo0oo------
N. O.: Desfiinţarea schiturilor Viforîta şi Rarău
3 ex.CN/SA”.
ASRI, fond D, dos.7755, vol.7, f.86-88
57. <1973, Bucureşti, Scurtă sinteză biografică a lui Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Olteniei, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor>
„TEOCTIST ARĂPAŞU
Mitropolitul Olteniei
- Are domiciliul la Craiova, str. K. Marx nr.10, judeţul Dolj;
- Născut la 7 februarie 1915 în comuna Stănceni, satul Tocileni, Botoşani.
- Studii: Seminarul teologic de la Cernica între 1932-1940; Facultatea de teologie Bucureşti, între 1940-1944;
- Funcţii:
- Mănăstirea Bistriţa-Neamţ, monah, între 1935-1937;
- Mănăstirea Bistriţa-Neamţ, diacon, între 1937-1940;
- Centrul Eparhial Bucureşti, 1942-1943;
- Catedrala patriarhală, ca diacon, 1943-1945;
- Mitropolia Moldovei, preot, 1945-1949;
- Mitropolia Moldovei, exarh, 1948-1949;
- Mitropolia Moldovei, vicar, 1949-1950;
- Secretar al Cabinetului patriarhului între 28 februarie-august 1948;
- Secretar al Cancelariei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române şi al Administraţiei patriarhale în 1950-1951;
- Episcop-vicar patriarhal din martie 1950-octombrie 1954, cu care prilej a fost rector al Institutului Teologic Bucureşti;
- Vicar patriarhal pentru Arhiepiscopia Bucureşti între 1954-1962;
- Episcopul eparhiei Aradului între 28 iulie 1962-28 ianuarie 1973;
- Mitropolitul Olteniei şi arhiepiscop al Craiovei de la 28 ianuarie 1973 şi în prezent.
- A fost membru al Comitetului de luptă pentru pace C.L.P. Bucureşti;
- Este membru al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste.”.
ANR, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dos.A/592, f.2 / ibidem f.4 şi f. 10
58. <11 decembrie 1974, Bucureşti,Scurtă fişă biografică a lui Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Olteniei, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor>
„FIŞĂ
privind pe ARĂPAŞU TEOCTIST, Mitropolit al Olteniei
Este născut la 7 februarie 1915 în comuna Vînători – Botoşani, fiul lui Dumitru şi Marghioala, de cetăţenie şi naţionalitate română, cu domiciliul în oraşul Craiova.
Teoctist Arăpaşu a urmat diferite şcoli monahale în mănăstirile Bistriţa şi Cernica, iar în anul 1944 a obţinut licenţa în teologie.
După terminarea studiilor, TEOCTIST ARĂPAŞU a ocupat diferite funcţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, între care şi rector al Institutului teologic şi episcop vicar la Patriarhie.
În anul 1962 a fost numit episcop al Aradului, iar în 1972 mitropolit al Olteniei, unde funcţionează şi în prezent.
Este cunoscut că în perioada 1937-1941 a făcut parte din organizaţia legionară.
În prezent nu este semnalat cu manifestări ostile la adresa regimului.
11.XII.1974
EP/1 ex.”.
ANR, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dos.A/592, f.1 / ibidem f.3
59.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Iustin Moisescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„IUSTIN MOISESCU
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei
Data naşterii: 5 martie 1910
Locul naşterii: comuna Albeşti, judeţul Argeş
Studii: doctor în teologie
Limbi străine: franceza, greaca, polona
A urmat şcoala primară şi apoi Seminarul teologic din Câmpulung Muscel, după care între anii 1930-1934 a frecventat şi a absolvit cursurile facultăţii de teologie din Atena. Tot aici şi-a dat apoi doctoratul în teologie în anul 1937.
În continuare, a îndeplinit funcţii didactice în învăţământul teologic, după care a fost promovat în ierarhia bisericească, astfel:
în anii 1938 – 1940 a fost profesor la facultatea de teologie din Varşovia;
din 1940 până în ianuarie 1956 a fost profesor la facultatea de teologie din Cernăuţi, Suceava şi apoi la institutul teologic din Bucureşti;
din februarie 1956 până în ianuarie 1957, a fost mitropolit al Ardealului;
din ianuarie 1957 este mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
Înainte de 23 august 1944, mitropolitul Iustin Moisescu nu a fost încadrat politic.
După 23 august 1944, s-a încadrat în Uniunea Patriotică, activând ca preşedinte al organizaţiei Suceava a Partidului Naţional Popular şi a fost ales membru al C.C. al P.N.P.până la autodizolvare.
Din anul 1961 a fost ales deputat în Marea Adunarea Naţională în toate legislaturile. Este membru al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste.
În funcţia de mitropolit s-a preocupat de restaurarea mănăstirilor din Moldova şi de conservarea monumentelor de artă şi arhitectură. De asemenea, s-a îngrijit de pregătirea unor ghizi competenţi, care să poată prezenta la un nivel superior aceste monumente.
În activitatea şi comportarea sa, s-a dovedit un bun patriot, fiind receptiv în toate ocaziile faţă de problemele de interes naţional şi imprimând clerului o atitudine şi o ţinută loial-cetăţenească, de încadrare permanentă a clerului în disciplina generală social-cetăţenească.
Ierarh cu deosebite preocupări culturale, a tipărit un volum Dosoftei (Psaltirea în versuri) şi albume privind monumentele istorice din Moldova.
Pe plan extern, mitropolitul Iustin Moisescu este o personalitate reprezentativă a Bisericii ortodoxe române, care se bucură de autoritate în forurile internaţionale bisericeşti din care face parte.
Astfel, din 1961 el este membru al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi din 1964 membru în prezidiul Conferinţei bisericilor europene, ambele cu sediul la Geneva. În această calitate şi-a adus o contribuţie pozitivă în orientarea organizaţiilor respective pe linia sprijinirii acţiunilor de pace şi securitate în Europa, de colaborare între bisericile est şi vest europene. La diferite întruniri internaţionale s-a situat pe poziţii principiale, conforme intereselor ţării şi bisericii. În cadrul unor sesiuni ale C.C.al Consiliului ecumenic al bisericilor, a combătut tendinţele acestui consiliu de a se erija într-o suprabiserică, care să coordoneze activitatea bisericilor membre. În acest context a subliniat principiul libertăţii fiecărei biserici de a hotărî atitudinea sa în raport cu interesele şi particularităţile istorice ale poporului din care face parte.
Pe plan ecumenic, este socotit ca una din personalităţile proeminente ale ortodoxiei.
Deşi meritele mitropolitului Iustin Moisescu sunt evidente, totuşi în unele împrejurări este distant şi arogant faţă de ierarhii bisericii.
Desigur, personalitatea mitropolitului Iustin Moisescu este binecunoscută atât pe plan intern cât şi extern şi el are merite necontestate în justa orientare a bisericii.
În ceea ce priveşte rudele mitropolitului Iustin Moisescu, se cunosc următoarele:
Tatăl – Ion Moisescu a fost învăţător, iar mama (Maria) casnică, ambii fiind decedaţi.
Are două surori: Lucreţia Brătulescu, învăţătoare pensionară, al cărei soţ este preşedintele judecătoriei din oraşul Câmpulung Muscel şi Elena Maria Stoica, casnică, soţul ei fiind învăţător pensionar în comuna natală.
A mai avut un frate – Octavian Moisescu, de profesie învăţător, decedat în 1948.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r
60.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Nicolae Mladin, mitropolitul Ardealului, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„NICOLAE MLADIN
Mitropolitul Ardealului
Data naşterii: 18 decembrie 1914
Locul naşterii: Abrud, judeţul Alba
Studii: doctor în teologie din 1946
Limbi străine: franceza şi germana
Tatăl său a fost miner şi mama casnică. Nu au avut niciun fel de avere. Astăzi, ambii sunt decedaţi.
A făcut studii de teologie în ţară şi la Viena (1941-1943). În 1946 şi-a luat doctoratul în teologie.
În anii 1948-1949 a fost redactor secund, iar din 1949 a fost redactor prim al revistei bisericeşti „Telegraful Român”.
Tot în anul 1949 a îndeplinit funcţia de director al internatului teologic ortodox din Sibiu.
Între anii 1953-1967 a fost profesor la Institutul teologic ortodox din Sibiu.
Înainte de 23 august 1944, a militat în organizaţia legionară. În timpul celui de al II-lea război mondial a scris unele articole cu caracter duşmănos la adresa Uniunii Sovietice şi a comuniştilor.
După 23 august 1944, s-a înscris în Frontul Plugarilor, a devenit membru al ARLUS-ului şi al Uniunii preoţilor democraţi. În această perioadă a activat pe linia reîntregirii Bisericii ortodoxe române, a scris o serie de articole în favoarea regimului democrat-popular, prin care a contribuit la orientarea cultului ortodox în problemele sociale şi cetăţeneşti. A publicat de asemenea unele lucrări cu caracter bisericesc, dar cu un pozitiv conţinut istoric naţional şi social, privind problemele Transilvaniei.
În rândurile clerului este apreciat ca un bun orator bisericesc.
În 1966 a fost trimis în S.U.A., unde a acţionat cu rezultate bune în rândurile românilor ortodocşi, pe linia atragerii acestora sub ascultarea Sinodului Bisericii ortodoxe române. A făcut parte şi din alte delegaţii ale Bisericii ortodoxe române peste hotare, unde a avut o activitate şi o atitudine corectă, fiind apreciat pentru cultura sa teologică. Are o vastă activitate publicistică religioasă.
Are bune relaţii cu organele locale de stat, care apreciază orientarea socială pe care o dă preoţilor.
Începând din 1975, starea sănătăţii mitropolitului Nicolae Mladin este şubredă, semnalându-se fenomene de oboseală şi de amnezie. Această situaţie îi diminuiază posibilitatea de a-şi exercita cu autoritatea necesară funcţia de mitropolit, ceea ce duce la cazuri de indisciplină a unor preoţi, la lipsuri organizatorice şi insuficientă răspundere în activitatea permanenţei consiliului eparhial. Se manifestă, de asemenea, insuficientă îndrumare a sectorului tehnic şi lipsă de preocupare atentă pentru protejarea şi întreţinerea locaşurilor de cult – monumente istorice şi de arhitectură. În eparhia sa sunt cazuri frecvente de indisciplină financiară în rândul preoţilor din eparhie.
În urma îndrumărilor date, mitropolitul Nicolae Mladin a încercat să înlăture aceste deficienţe. Unele au fost înlăturate, altele mai persistă.
Mitropolitul tratează cu toată atenţia şi este receptiv la îndrumările ce le primeşte, dar starea sănătăţii sale îl împiedică să fie energic în tratarea cazurilor negative.
Deşi sunt cunoscute lipsurile evidente din activitatea mitropolitului, el este stimat de clerul ortodox, mult apreciat pentru publicaţiile sale de după 23 august, considerat ca un exponent de frunte al ierarhilor născuţi în Ardeal (element determinant în simpatia cu care este privit).
Lipsurile sale sunt privite de cler, dată fiind sănătatea sa fragilă, cu compătimire înţelegătoare.
Despre rudele mitropolitului Nicolae Mladin, se cunosc următoarele:
- Tatăl său, Gheorghe Mladin, a fost muncitor miner, iar mama (Letiţia) casnică, ambii decedaţi.
- Are o singură soră – Florica Volea, casnică, la Petroşani, soţie de miner.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 3r-4r
61.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Olteniei, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„TEOCTIST ARĂPAŞ
Mitropolitul Olteniei
Data naşterii: 7 februarie 1915
Locul naşterii: comuna Stăuceni, sat Vînători, judeţul Botoşani
Studii: licenţiat în teologie
Limbi străine: franceza
A urmat cursul primar în satul natal între anii 1921-1927. Pleacă la mănăstirea Vorona şi mai apoi la Neamţ.
Între anii 1932-1940 urmează cursurile seminarului teologic de la mănăstirea Cernica şi apoi facultatea de teologie din Bucureşti.
Paralele cu studiile teologice, a îndeplinit şi diferite funcţii pe linie bisericească. În anul 1935 este tuns în monahis, la mănăstirea Bistriţa (judeţul Neamţ), unde este hirotonit ca diacon. După 1942 funcţionează ca diacon la centrul eparhial din Bucureşti, precum şi la catedrala Patriarhiei, până în februarie 1945.
După absolvirea facultăţii, îndeplineşte diferite funcţii teologice ca:
preot la catedrala mitropolitană din Iaşi (martie 1945 – iunie 1948);
exarh al mănăstirilor din Moldova (iulie 1948 – martie 1949);
vicar administrativ la mitropolia Moldovei (aprilie 1949 – februarie 1950);
secretar al cancelariei sinodului şi administraţiei patriarhale din Bucureşti (martie – august 1950);
rector al Institutului teologic ortodox din Bucureşti (septembrie 1950 – septembrie 1954);
episcop-vicar patriarhal (octombrie 1954 – iulie 1962);
episcop al Aradului (august 1962 – ianuarie 1973);
arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, funcţie în care a fost ales în februarie 1973.
În perioada în care şi-a desfăşurat activitatea la Iaşi, sub îndrumarea mitropolitului Justinian Marina (viitorul Patriarh), a desfăşurat o largă activitate de sprijinire a acţiunilor iniţiate de organele de stat locale. În anii de secetă a sprijinit repartizarea unor copii la schituri şi mănăstiri, unde aveau asigurată hrana necesară.
A fost membru al Comitetului municipal Bucureşti de luptă pentru pace, calitate în care şi-a adus o contribuţie bine apreciată şi la buna îndrumare a preoţilor pe linia sprijinirii păcii. A scris articole cu un conţinut de orientare progresistă în revistele teologice.
Ca episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului şi în prezent mitropolit al Olteniei, Teoctist Arăpaş a primit diferite delegaţii străine care se interesau de situaţia cultelor din ţara noastră. Cu aceste ocazii a prezentat în mod corect realităţile din ţară, atât pe linie bisericească cât şi succesele poporului român pe plan economic, social şi cultural. A subliniat deplina libertate de care se bucură toate cultele, bunele lor raporturi cu statul român cât şi spiritul de colaborare ecumenică ce caracterizează activitatea acestora.
Cu prilejul serviciilor religioase ce le oficiază, a vizitelor canonice din parohii, predicile sale au un conţinut mobilizator, îndemnând preoţii şi credincioşii să participe la acţiunile iniţiate de organele de stat, să aibă o comportare moral-cetăţenească corectă.
Aceste calităţi au determinat alegerea lui Teoctist Arăpaş – la 9 martie 1975 – ca deputat în Marea Adunare Naţională – circumscripţia nr.9 – Goicea, judeţul Dolj.
Ca ierarh, mitropolitul Teoctist Arăpaş a făcut parte din diferite delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române, care au vizitat biserici din Uniunea Sovietică, S.U.A., Canada, Anglia, Franţa etc., aducându-şi aportul la soluţionarea problemelor ce au făcut obiectul deplasării respective.
Atent în a da îndrumări pozitive clerului, pe linie socială, totuşi mitropolitul Teoctist Arăpaş s-a arătat intolerant faţă de promovarea ideologiei materialiste, trimiţând proteste la ziarul local, cu prilejul publicării unui articol cu caracter ateist.
Uneori impulsiv, are o atitudine dură în relaţiile cu preoţii, iar faţă de ierarhii ceilalţi manifestă tendinţe de îngâmfare. Preocupat de intrigi popeşti, a determinat unele atitudini nejuste ale fostului patriarh, faţă de unii ierarhi. Această atitudine fiind bine cunoscută de membrii întregului sinod, a făcut să nu fie agreat de aceştia. Pe de altă parte, cultura sa teologică nu l-a impus în cercurile bisericeşti din afara ţării.
Totuşi, mitropolitul Teoctist Arăpaş s-a făcut apreciat prin buna gospodărire a eparhiei, prin grija de monumentele istorice, prin atitudinea de justă orientare a clerului în activitatea social-obştească.
În ceea ce priveşte rudele mitropolitului Teoctist Arăpaş, se cunosc următoarele:
Părinţii săi – Dumitru şi Marghioala Arăpaş – au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, în prezent ambii fiind decedaţi.
A avut 7 fraţi şi 3 surori, dintre care mai sunt în viaţă 2 fraţi şi o soră:
- Florea Arăpaş şi Ion Arăpaş, ţărani cooperatori în satul Victoria, comuna Stăuceni, judeţul Botoşani.
- Elena Amariei, văduvă, ţărancă cooperatoare în comuna Tulbureni, judeţul Botoşani;
- Ceilalţi 5 fraţi şi 2 surori au fost ţărani în comuna natală, în prezent decedaţi.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 5r-6v
62.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„NICOLAE CORNEANU
Mitropolitul Banatului
Data naşterii: 21 noiembrie 1923
Locul naşterii: oraşul Caransebeş, judeţul Caraş-Severin
Studii: doctor în teologie
Limbi străine: franceza
Nicolae Corneanu a absolvit şcoala primară în 1934 şi cursurile liceului din Caransebeş în 1942.
În perioada 1942-1946 a urmat cursurile Facultăţii de teologie din Bucureşti, iar în 1949 obţine titlul de doctor în teologie.
Hirotonit diacon în 1942, a funcţionat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Caransebeş până la desfiinţarea acesteia (1948).
În perioada 1948-1952 lucrează ca secretar la mitropolia din Timişoara, iar următorii patru ani (1952-1956) activează la acelaşi centru eparhial, în calitate de consilier cultural.
Reintră în cariera didactică, întâi ca profesor la şcoala de cântăreţi şi seminarul teologic din Caransebeş (1956-1959) iar apoi ca profesor conferenţiar la Institutul Teologic ortodox din Sibiu (1959-1960).
Este ales episcop al Aradului, în decembrie 1960, funcţie pe care o deţine până în februarie 1962, când este ales mitropolit al Banatului.
În întreaga sa activitate, Nicolae Corneanu s-a dovedit un element loial faţă de orânduirea socialistă. Şi în rândul preoţilor din eparhia Aradului şi apoi a Banatului, a imprimat un spirit de conlucrare şi sprijinire a acţiunilor iniţiate pe plan social-obştesc. În acelaşi sens a desfăşurat o activitate publicistică pozitivă în cadrul revistei „Mitropolia Banatului”, orientând activitatea clerului şi a credincioşilor din eparhia sa. Totodată a publicat articole privind trecutul istoric şi bisericesc al Banatului, evidenţiind ideea continuităţii româneşti în acele părţi ale ţării.
Prin cultura sa teologică şi mai ales prin faptul că înţelege necesitatea justei integrări a bisericii în societatea actuală, mitropolitul Nicolae Corneanu este socotit ca un teolog şi ierarh cult şi bine orientat.
S-a dovedit activ în promovarea unor relaţii de respect şi înţelegere între biserica ortodoxă şi celelalte culte.
O apreciată activitate desfăşoară mitropolitul Nicolae Corneanu şi pe planul relaţiilor externe ale bisericii.
Astfel, în perioada 1967-1975 a făcut parte din comisia „Credinţă şi Constituţie” din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva.
Din anul 1961 este membru al Comitetului de lucru al Conferinţei Creştine pentru Pace, cu sediul la Praga.
A condus sau a făcut parte din numeroase delegaţii ale Bisericii ortodoxe române, în cadrul schimbului de vizite cu celelalte biserici ortodoxe şi alte confesiuni.
Cu prilejul participărilor sale pe plan extern, mitropolitul Nicolae Corneanu a dovedit tactul necesar şi a găsit totdeauna calea de a promova punctele de vedere ale Bisericii ortodoxe române. Astfel, în cadrul forului de conducere al Conferinţei Creştine pentru Pace a reuşit să detaşeze o poziţie clară a cultelor din ţara noastră – deosebită de poziţia rigidă a reprezentanţilor altor biserici, în special ai Bisericii ortodoxe ruse. Delegaţiilor pe care le-a condus, le-a imprimat o linie specific românească, de raliere la principiile politicii externe ale statului nostru, exprimate cu argumente teologice adecvate.
Toate acestea i-au asigurat mitropolitului Nicolae Corneanu un binemeritat prestigiu în rândurile reprezentanţilor diferitelor biserici.
Dintre misiunile externe importante îndeplinite de mitropolitul Nicolae Corneanu în ultimul timp, menţionăm şi vizita efectuată în ianuarie 1977 la o serie de comunităţi ale emigraţiei române din S.U.A. şi Canada, reuşind să determine o mai mare apropiere a acestora de ţară.
Menţionăm că mitropolitul Nicolae Corneanu are o bună reputaţie în rândul clerului, fiind apreciat ca un ierarh măsurat şi înţelept. Este stimat pentru modestia sa, pentru atitudinea sa atentă faţă de oameni, pentru receptivitatea sa, tactul şi răbdarea cu care tratează problemele. Modul constructiv şi deferent cu care acţionează în cadrul consfătuirilor religioase internaţionale, l-au făcut respectat. Este bine apreciat, de asemenea spiritul de colaborare şi de respect reciproc pe care l-a stabilit cu ierarhii celorlalte culte.
Uneori însă, din dorinţa de a se impune pe plan bisericesc are tendinţe de intensificare a vieţii pastorale. Menţionăm totuşi că a fost totdeauna receptiv la observaţiile Departamentului Cultelor şi s-a reţinut de la unele măsuri necorespunzătoare.
Personalitate de prestigiu a bisericii ortodoxe, mitropolitul Nicolae Corneanu este un ierarh bine pregătit, bun patriot, dotat cu suficient tact, un om de colaborare, care înţelege just raportul dintre stat şi biserică.
În ceea ce priveşte rudele mitropolitului Nicolae Corneanu, se cunosc următoarele:
Tatăl său – Liviu Corneanu a fost preot, este decedat din 1933, iar mama (Elena) este casnică.
Are un singur frate, Octavian Corneanu, de profesie medic, care lucrează la Clinica de chirurgie infantilă din Cluj-Napoca.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 7r-8r
63.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Antim Nica, arhiepiscopul Tomisului şi al Dunării de Jos, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„ANTIM NICA
Arhiepiscopul Tomisului şi al Dunării de Jos
Data naşterii: 24 februarie 1908
Locul naşterii: comuna Bogzeşti – Orhei, Basarabia
Studii: doctor în teologie al Facultăţii din Chişinău
Limbi străine: rusa, franceza şi engleza
După terminarea studiilor şi obţinerea titlului de doctor în teologie la Chişinău, Antim Nica a îndeplinit următoarele funcţii:
Între 1935 şi 1940, în cadrul episcopiei din Bălţi a fost protosinghel şi arhimandrit cu diverse funcţii de administraţie.
Între 1940 şi 1944 a fost vicar al misiunii ortodoxe din Transnistria.
În anul 1944 este ales episcop al Episcopiei Cetatea Albă şi Ismail.
Între 1945 şi 1947 a fost director al Institutului Teologic din Bucureşti şi stareţ al mănăstirii Radu Vodă.
Între 1947 şi 1950 a fost episcop - locotenent al Episcopiei Galaţi.
Între 1950 şi 1973 a fost episcop - vicar al Patriarhiei Bisericii ortodoxe române din Bucureşti.
Între 1973 şi 1975 a fost episcop al Episcopiei Dunării de Jos, iar din 1975 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos.
Reţinem că a mai făcut studii teologice la Paris, Strasbourg şi în Anglia.
Înainte de 23 august 1944, în timp ce era misionar al Bisericii ortodoxe române în Transnistria, a publicat numeroase articole în revistele bisericeşti, a editat revista „Transnistria creştină”, a susţinut o campanie de ponegrire a URSS, iar în una din publicaţiile sale „Viaţa religioasă în Transnistria” a sprijinit războiul antisovietic.
După 23 august 1944 s-a încadrat în rândul preoţilor care au sprijinit acţiunile regimului democrat-popular şi în special în acţiunile referitoare la apărarea păcii.
Arhiepiscopul Antim Nica îndrumă preoţii pe linia loialităţii acestora faţă de stat şi de popor, pe linia îndeplinirii obligaţiilor pe care aceştia le au în calitatea lor de cetăţeni. Această îndrumare o face în toate împrejurările, dar în mod special prin conferinţele de orientare preoţeşti.
A publicat în revistele bisericeşti, studii, articole, cuvântări, pastorale şi recenzii, orientând corect personalul de cult, prin conţinutul acestora, în problemele majore ale vieţii interne şi internaţionale.
A făcut parte din diferite delegaţii clericale care s-au deplasat în URSS, Polonia, Cehoslovacia, Grecia, Bulgaria, Anglia, Libia şi unde a avut o atitudine corectă.
În calitatea sa de episcop vicar la Patriarhie a condus o bună perioadă serviciul de relaţii externe al Bisericii ortodoxe ţinând seama de îndrumările Departamentului Cultelor şi fiind receptiv la necesitatea ca delegaţiile bisericii în afara hotarelor ţării să promoveze principiile politicii externe a statului nostru.
Şi în calitatea sa de arhiepiscop este apreciat pentru experienţa sa de ierarh, pentru cultura sa şi pentru îndrumarea corectă, patriotică dată clerului. Se manifestă însă la arhiepiscopul Antim Nica o tendinţă de intensificare a vieţii religioase şi de reactivare a monahismului.
Despre rudele arhiepiscopului Antim Nica, se cunosc următoarele:
Tatăl, Anania Nica a fost învăţător şi diacon, iar mama (Anastasia) casnică, ambii fiind decedaţi.
Are un frate, arhimandrit Neofit Nica, preot la mănăstirea din Sinaia şi o soră – Maria Silvestrovici, soţie de preot, văduvă, care locuieşte în Basarabia.
A mai avut 4 fraţi, dintre care doi profesori şi un inginer în Bucureşti şi altul profesor la Chişinău, decedaţi.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 11r-12
64.<1977, Bucureşti, Fişă biografică a lui Iosif Gafton, episcopul Râmnicului şi Argeşului, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor, după vacantarea scaunului patriarhial, respectiv moartea lui Justinian Marina>
„IOSIF GAFTON
Episcop al Râmnicului şi Argeşului
Data naşterii: 5 decembrie 1896
Locul naşterii: comuna Puteni, judeţul Galaţi
Studii: Institutul teologic Bucureşti
Limbi străine: nu cunoaşte
Episcopul Iosif Gafton a urmat şcoala primară în satul în care s-a născut şi a absolvit cursurile seminarului teologic din Galaţi.
În anul 1925 devine licenţiat în teologie. Se căsătoreşte cu Valeria Mardare, care a decedat în 1933. Din căsătorie a rezultat un băiat – Lucian Gafton – azi lector la Institutul teologic din Bucureşti.
Activitatea clericală a lui Iosif Gafton a început în 1925, când a fost hirotonit preot. A activat în această calitate la parohia din comuna Rotari, judeţul Prahova, până în 1935, dată la care se transferă la Biserica Sf. Ecaterina din Bucureşti. Aici funcţionează până la 1 noiembrie 1943.
Transferat în Bucureşti, în afară de activitatea de preot paroh, îndeplineşte şi alte funcţii clericale, ca misionar eparhial şi consilier referent la arhiepiscopia Bucureşti.
La 1 noiembrie 1942 este trimis în monahism, iar la 5 decembrie 1943 intră în ierarhia bisericească, fiind ales arhiereu vicar la Arhiepiscopia Bucureştilor.
La 24 ianuarie 1944 este ales episcop al fostei eparhii a Argeşului, iar la 27 februarie 1949 devine episcop al Râmnicului şi Argeşului, prin unificarea celor două centre eparhiale, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent.
În perioada 1 august 1947 – 6 martie 1948 îndeplineşte şi funcţia de locţiitor de patriarh, după decesul fostului patriarh Nicodim.
Se cunoaşte că în trecut Iosif Gafton a fost animatorul organizaţiei religioase Oastea Domnului, cu un pronunţat caracter mistic. A simpatizat cu mişcarea legionară, motiv pentru care a fost contestat de dr. Lupu în ianuarie 1944, când a fost ales episcop al Argeşului. Cu acest prilej, Ică Antonescu îl caracteriza pe Iosif Gafton ca „... cel mai reprezentativ exponent al naţionalismului românesc şovin, produsul cel mai autentic al ortodoxismului, aşa cum era preconizat de revista „Gândirea”.
La biserica Sf. Ecaterina din Bucureşti a dezvoltat o activitate mistico-religioasă bolnăvicioasă, mai ales în timpul în care legionarii erau urmăriţi.
A încercat să facă din biserică un mijloc de rezistenţă legionară, fiind – la vremea aceea – confesorul cel mai căutat al lumii legionare.
După 23 august 1944 a depus eforturi pentru a se acomoda cu noua situaţie şi a manifestat dorinţa de a colabora cu organele locale de stat, dar orientarea sa pe linia sprijinirii politicii guvernului democrat popular de la 6 martie a fost mai greoaie, dat fiind antecedentul activităţii sale.
Cu timpul, activitatea episcopului Iosif Gafton a devenit deschis pozitivă, el acţionând ca preoţii să sprijine activităţile social-obşteşti.
De peste douăzeci de ani, se poate afirma că activitatea ca ierarh a episcopului Iosif Gafton este un exemplu de patriotism, de receptivitate faţă de transformările social-politice din ţara noastră.
Episcop Iosif Gafton este apreciat de organele de stat locale şi stimat de întreaga ierarhie bisericească. Se îngrijeşte cu multă atenţie de întreţinerea monumentelor istorice din eparhie.
Cu bogate cunoştinţe de cultură generală, dar mai ales teologice, a produs o bună impresie cu ocazia vizitelor făcute bisericilor în străinătate, vorbind cu mult respect şi cu inimă despre realizările regimului nostru. Vârsta sa şi modul său de prezentare deschisă a realităţilor din ţara noastră, au constituit uneori un motiv de credibilitate în plus, chiar şi pentru cercurile religioase neprietene, din afara ţării.
Despre rudele episcopului Iosif Gafton se cunosc următoarele:
Tatăl său, Gheorghe Gafton, a fost preot, iar mama (Ana) casnică, decedaţi.
Au fost 12 copii la părinţi, dintre care mai are în viaţă o soră în vârstă.
Are un fiu preot – Lucian Gafton – care până în anul 1976 a fost preot la parohia ortodoxă română din Londra, după care a fost numit lector la Institutul teologic din Bucureşti.”.
ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 13r-14r
65.<1978-1980, Bucureşti, Fişă biografică a lui Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Moldovei, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor>
„TEOCTIST ARĂPAŞU
Născut la 7 februarie 1915, în satul Vînători, comuna Stănceni, judeţul Botoşani
Originea socială: tatăl a fost ţăran cu gospodărie mijlocie
Naţionalitatea: română
Studii: facultatea de teologie
Cunoaşte limba franceză
Este arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
A urmat şcoala primară în satul natal (1921-1927), după care a intrat la mînăstirea Vorona şi apoi la Neamţ.
Între anii 1932-1940 a urmat cursurile seminarului teologic de la mănăstirea Cernica, iar în 1940-1944 pe cele ale facultăţii de teologie din Bucureşti
În 1935 a fost trimisîn monahism la mănăstirea Bistriţa-Năsăud; în 1937 a fost hirotonit diacon, iar în 1945, preot.
Din unele informaţii existente în dosarul personal rezultă că a desfăşurat activitate legionară (depozitând materialele de propagandă în mînăstirile Cernica şi Căldăruşani şi participînd chiar la rebeliune).
A îndeplinit următoarele funcţii:
1942-1945 – diacon la catedrala patriarhiei şi centrul eparhial din Bucureşti
1945-1948 – preot la catedrala mitropolitană din Iaşi
1948-1949 – exarh al mînăstirilor din Moldova
1949-1950 – vicar administrativ la mitropolia Moldovei
1950 – secretar al cancelariei sinodului şi administraţiei patriarhale
1950-1954 – rector al Institutului teologic ortodox din Bucureşti;
1954-1962 – episcop vicar patriarhal;
1962-1973 – episcop al Aradului;
1973-1977 – arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei;
Din octombrie 1977 este arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
A sprijinit, în toate ocaziile, acţiunile iniţiate de organele locale de stat. A fost membru al Comitetului de luptă pentru pace din Bucureşti, aducînd o contribuţie bine apreciată la îndrumarea preoţilor în a sprijini această acţiune. A scris articole cu orientare progresistă, în revistele teologice.
Ca episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi, în prezent, al Moldovei şi Sucevei, a primit diferite delegaţii străine care se interesau de situaţia cultelor din România. Cu aceste ocazii a prezentat în mod corect realităţile din ţara noastră, atît pe linie bisericească cît şi realizările poporului român pe plan economic, social şi cultural.
În predicile ţinute cu prilejul serviciilor religioase ce le oficiază şi avizitelor canonice din parohii, îndeamnă preoţii şi credincioşii să participe la acţiunile iniţiate de organele de stat, să aibă o comportare moral-cetăţenească corectă.
A făcut parte din diferite delegaţii ale Bisericii ortodoxe române care au vizitat biserici din mai multe ţări.
În activitatea sa manifestă, uneori, o atitudine dură în relaţiile cu preoţii şi o anumită tendinţă de îngîmfare faţă de ceilalţi ierarhi.
În general însă, Teoctist Arăpaşu s-a făcut apreciat prin buna gospodărire a eparhiei, prin grija faţă de monumentele istorice, prin atitudinea de justă orientare a clerului în activitatea social-obştească.
A fost decorat cu ordine şi medalii ale R.S.România.
Din 1975 a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională în toate legislaturile.
Despre familie:
Tatăl, Dumitru Arăpaşu şi mama, Marghioala, foşti ţărani cu gospodărie mijlocie, sînt decedaţi.
Are doi fraţi şi o soră, foşti ţărani cooperatori în comuna Stănceni, judeţul Botoşani.
A mai avut cinci fraţi şi două surori, toţi ţărani în comuna natală, decedaţi.”.
ANR, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dos.A/592, f.5-7
66.<30 iunie1988, Bucureşti,Fişă biografică a lui Teoctist Arăpaşu, patriarhul BOR, întocmită de organele PCR şi/sau de Securitate prin Departamentul Cultelor>
„DEPARTAMENTUL CULTELOR
TEOCTIST ARĂPAŞU
Născut la: 7 februarie 1915, în satul Vînători, comuna Stănceni, judeţul Botoşani
Originea socială: tatăl a fost ţăran cu gospodărie mijlocie
Naţionalitatea: română
Studii: facultatea de teologie
Cunoaşte limbile: franceză
Este patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Ungro-Vlahiei.
A urmat şcoala primară în satul natal (1921-1927), după care a intrat la mănăstirea Vorona şi apoi la Neamţ.
Între anii 1932-1940 a urmat cursurile seminarului teologic de la mănăstirea Cernica, iar în 1940-1944 pe cele ale Facultăţii de teologie din Bucureşti.
În 1935 a fost tuns în monahism la mănăstirea Bistriţa-Neamţ; în 1937 a fost hirotonit diacon, iar în 1945 – preot.
Din unele informaţii existente în dosarul de personal rezultă că a desfăşurat activitate legionară (depozitând materiale de propagandă în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani şi participînd chiar la rebeliune), iar în timp ce era elev la seminar a practicat homosexualismul.
A îndeplinit următoarele funcţii:
1942-1945 – diacon la catedrala Patriarhiei şi centrul eparhial din Bucureşti;
1945-1948 – preot la catedrala mitropolitană din Iaşi;
1949-1950 – vicar administrativ la Mitropolia Moldovei;
1950 – secretar al Cancelariei Sinodului şi Administraţiei patriarhale;
1950-1954 – rector al Institutului teologic ortodox din Bucureşti;
1954-1962 – episcop-vicar patriarhal;
1962-1973 – episcop al Aradului;
1973-1977 – arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei;
1977-1986 – arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
Din 16 noiembrie 1986 este patriarh al BOR, arhiepiscop al Bucureştilor şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei.
A sprijinit, în toate ocaziile, acţiunile iniţiate de organele locale de stat. A fost membru al Comitetului de luptă pentru pace din Bucureşti, aducînd o contribuţie bine apreciată la îndrumarea preoţilor în a sprijini această acţiune. A scris articole cu orientare progresistă în revistele teologice.
Ca episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi al Moldovei şi Sucevei, a primit diferite delegaţii străine care se interesau de situaţia cultelor din România. Cu aceste ocazii a prezentat în mod corect realităţile din ţara noastră, atît pe linie bisericească cît şi realizările poporului român pe plan economic, social şi cultural.
În predicile ţinute cu prilejul serviciilor religioase ce le oficiază şi avizitelor canonice din parohii, îndeamnă preoţii şi credincioşii să participe la acţiunile iniţiate de organele de stat, să aibă o comportare moral-cetăţenească corectă.
A făcut parte din diferite delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române care au vizitat biserici din mai multe ţări.
În activitatea sa manifestă, uneori, o atitudine dură în relaţiile cu preoţii şi cu ceilalţi ierarhi.
Ca patriah, Teoctist Arăpaşu este apreciat prinîndrumarea perseverentă pentru buna gospodărire a eparhiilor, pringrija faţă de monumentele istorice, prinatitudinea de justă orientare a clerului în activitatea social-obştească, pentru slujirea cu devotament a patriei, cerînd permanent clerului şi credincioşilor să participe activ la dezvoltarea economică-socială a ţării, la înfăptuirea politicii de pace, de prietenie şi largă colaborare cu toate popoarele.
A fost decorat cu ordine şi medalii ale R.S.România.
Din 1975 a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională în toate legislaturile.
Despre familie:
Tatăl, Dumitru Arăpaşu, şi mama, Marghioala, foşti ţărani cu gospodărie mijlocie, sînt decedaţi.
Din cei şapte fraţi şi trei surori, toţi ţărani, mai trăieşte un frate, fost cooperator în comuna natală.
PREŞEDINTE,
Ion Cumpănaşu
30.VI.1988”.
ANR, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dos.A/592, f.8[r-v]-9
2010.jpg)
