Doru APOSTOL, ing. — Roşia Montană – o bibliotecă de 6,3 trilioane de dolari

October 23, 2013, 4:58 am

≪ Previous: Mircea Rusnac – Torţionara Vida Nedici

Titlu: Rosia Montana – o biblioteca de 6,3 trilioane de dolari

Tags: Rosia Montana, 6,3 trilioane de dolari, Doru Apostol, aur, argint, metale rare, uraniu, telur

Roşia Montană – o bibliotecă de 6,3 trilioane de dolari

Doru APOSTOL

Studiul meu va fi un amalgam de simbolistică, cifre exacte, întrebări şi semnale de alarmă, fiind în acelaşi timp şi un denunţ penal adresat autorităţilor statului.

Roşia Montană este o bibliotecă. Iar o bibliotecă are 3 preţuri:

1. Preţul hârtiei din care sunt făcute cărţile, atunci când le vindem pentru reciclarea maculaturii. „Puţin, foarte puţin“, aşa se spune într-o reclamă. Atunci nu contează dacă sunt cărţi de istorie, de economie, de ştiinţă, de filosofie, de bune maniere...

2. Preţul de achiziţie al cărţilor. Cine a cumpărat vreodată o carte ştie că acestea nu sunt ieftine. Iar ca să-ţi faci o bibliotecă, efortul financiar este considerabil.

3. Cunoştinţele conţinute. Oricine are o bibliotecă acasă, ştie că nu a citit toate cărţile pe care şi le-a cumpărat. Şi aici nu este vorba despre faptul că nu aţi reuşit să memoraţi un dicţionar sau vreo enciclopedie. Cartea se citeşte pentru informaţie, dar mai ales pentru spirit. Iar acesta este nepreţuit, este de sorginte divină. Cărţile sunt izvor de cunoaştere, iar suma lor, biblioteca, ne formează ca oameni, şi este izvor pentru alte cărţi.

Deci ce facem cu biblioteca Roşia Montană?

1. O dăm la „fier vechi“, aşa cum am făcut cu toate combinatele, sistemele de irigaţii, resursele naturale (petrol, păduri s.a.) şi vom încasa câteva miliarde de euro?

2. O preţuim pentru că o avem şi o valorificăm cu puterile noastre, în interesul nostru? Cred că este motivant să te gândeşti la 6,3 trilioane de dolari. Apropo. Ştiţi cum se scrie în cifre? Sau cât înseamnă? Să vă ajut: 6.300 miliarde de dolari (şasemiitreisutemiliardedolari). Pun pariu că ştiaţi.

3. O punem în valoare şi facem PLUS VALOARE, sau VALOARE ADĂUGATĂ, nu doar taxe pe valoare adăugată? Asta înseamnă că din lemn facem mobilă, din tablă facem maşini, din aur facem bijuterii. Şi nu doar aurul contează. Mai sunt câteva elemente chimice a căror valoare despre care vorbim să fie mult mai mare de 6,3 trilioane de dolari.

De ce 6,3 trilioane de dolari?

Pentru că în multe declaraţii ale unor persoane implicate în diverse intervale de timp în prospecţiuni geologice asupra zăcămintelor de la Roşia Montană se menţionează şi cantităţile de elemente conţinute de minereu. Acestea sunt susţinute de inginerul geolog şef Aurel Sântimbrean, de deputatul Mugurel Surupăceanu, de Călin Gabriel Tămaş, lector doctor la Departamentul de Geologie, Facultatea de Biologie şi Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, precum şi de multe ONG-uri. Pe lângă aceste date, mai sunt unele care reies dintr-un buletin de analiză, dar în care nu sunt precizate locurile de recoltare (puţuri, lacuri, ape curgătoare), adâncimea de prelevare şi alte date de identificare.

Astfel, în urma consultării mai multor surse, mi-am permis să fac o centralizare a acestora. Astfel, ele vor fi diferenţiate pe culori, după cum urmează:

- culoare roşie vor fi cele oficiale (Sântimbrean), exprimate în grame per tona de minereu;

- culoare galbenă vor fi cele din buletinul de analiză, despre care nu am date procentuale per tona de minereu;

- culoare albastră vor fi metalele platinice, despre care nu am găsit referiri nicăieri, dar despre care se ştie că însoţesc minereurile de aur şi argint.

Folosesc noţiunea de elemente deoarece este ştiut faptul că acestea se împart în metale, nemetale, metale tranziţionale, metale alcaline, metale alcalino-pământoase, metaloizi, halogeni, gaze nobile, lantanide şi actinide.

Vă prezint şi tabelul cu buletinul de analiză din care am extras elementele care vor fi evidenţiate cu culoarea galbenă.

Chimismul apei limpezite (cu steril detoxificate)

	Proba⁽²⁾			TN001 Standard		Proba⁽²⁾			TN001 Standard
	RM1	RM2	RM3	TN001 Standard		RM1	RM2	RM3	TN001 Standard
Cianuri totale⁽³⁾	1,13	5,09	3,29	0,1	Mangan	0,3	0,8	‹ 0,1	1
Cianura slab disociabila⁽³⁾	0,37	0,77	0,22	...	Molibden	0,4	0,3	0,4	...
Thlocianat	70	69	91	...	Sodiu	725	900	705	...
Cianat	390	390	350	...	Niobiu	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...
Tiosaruri	‹ 2	‹ 2	2,50	...	Neodim	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Amoniac	6,6	7,3	25	2	Nichel	0,20	0,40	0,20	0,5
Aur	0,0085	0,043	0,0165	...	Fosfor	‹ 1	‹ 0,5	‹ 1	...
Argint	‹ 0,05	‹ 0,05	‹ 0,05	0,1	Plumb	‹ 1	‹ 1	‹ 1	0,2
Aluminiu	‹ 0,2	0,2	0,20	5	Praseodim	‹ 0,005	‹ 0,005	‹ 0,005	...
Arsenic	0,30	‹ 0,2	0,20	0,1	Rubidiu	0,35	0,35	0,50	...
Bor	0,20	0,2	0,40	...	Sulf	660	1.030	962	...
Bariu	‹ 0,05	‹ 0,05	‹ 0,05	...	Sulfat⁽¹⁾	1.980	3.090	2.886	600
Beriliu	‹ 0,02	‹ 0,05	‹ 0,02	...	Antimoniu	0	0,28	0,06	...
Bismut	‹ 0,02	‹ 0,02	‹ 0,02	...	Scandiu	‹ 0,5	‹ 0,1	‹ 0,5	...
Calciu	401	675	707	300	Seleniu	‹ 5	‹ 5	‹ 5	0,1
Cadmiu	‹ 0,5	‹ 0,1	‹ 0,5	0,2	Silicon	8	6	8	...
Ceriu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...	Samariu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Cobalt	0,40	0,40	0,80	1	Staniu	‹ 0,2	‹ 0,2	‹ 0,2	...
Crom	‹ 0,2	‹ 0,2	‹ 0,2	1	Stronțiu	1,4	2,1	2,1	...
Cesiu	‹ 0,02	‹ 0,02	‹ 0,02	...	Tantal	‹ 0,005	‹ 0,005	‹ 0,005	...
Cupru	0,10	0,10	0,10	0,1	Terbiu	‹ 0,005	‹ 0,005	‹ 0,005	...
Disprosiu	‹ 0,01	‹ 0,05	‹ 0,01	...	Telur	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...
Erbiu	‹ 0,01	‹ 0,05	‹ 0,01	...	Toriu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Europiu	‹ 0,002	‹ 0,05	‹ 0,002	...	Titan	‹ 0,2	‹ 0,2	‹ 0,2	...
Fier	0,20	1,4	1,0	5	Taliu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,03	...
Galiu	‹ 0,2	‹ 0,1	‹ 0,2	...	Tuliu	‹ 0,005	‹ 0,005	‹ 0,005	...
Gadoliniu	‹ 0,05	‹ 0,05	‹ 0,05	...	Uraniu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Germaniu	‹ 0,5	‹ 1	‹ 0,5	...	Vanadiu	‹ 0,5	‹ 0,5	‹ 0,5	...
Hafniu	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...	Wolfram	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...
Mercur	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	0,05	Ytriu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Potasiu	142	136	132	...	Yterbiu	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...
Lantan	‹ 0,01	‹ 0,01	‹ 0,01	...	Zinc	‹ 0,2	‹ 0,1	‹ 0,2	0,5
Litiu	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...	Zirconiu	‹ 0,1	‹ 0,1	‹ 0,1	...
Magneziu	5,4	14,4	8,2	100
Nota: (1) Calculat pe baza presupunerii că sulful total este sulfat. Unităţi în mg/l Rezultatele sunt în condiţii de laborator şi pot să nu fie la fel în practică. ‹ Indică nedetectabil în limitele metodei de testare.

Tabelul 1

Pentru preţurile elementelor am consultat mai multe site-uri ale unor firme care tranzacţionează unele dintre ele, oprindu-mă la http://www.chemicool.com/ . Trebuie făcută precizarea că acestea sunt nişte preţuri orientative, medii, ele suferind o fluctuaţie în sus sau în jos pe bursă, în funcţie de cerere şi ofertă. De asemenea, am considerat elementul în stare aproape pură, nu sub formă de oxizi, săruri sau alte forme de prezentare sau paletizare şi transport, ştiut fiind faptul că o puritate scăzută înseamnă şi un preţ scăzut. Dar aceasta este o altă discuţie care ar viza fiecare element în parte, pe grade de puritate sau metode şi cantităţi de livrare, în funcţie de standarde şi de cerinţele specifice clienţilor şi ofertanţilor, de posibilităţile de rafinare, cantităţi şi multe alte criterii. De asemenea, contează starea aproape pură, deoarece are preţul cel mai ridicat şi mai aproape de realitate, ştiut fiind faptul că de pildă, lemnul în picioare în pădure are un preţ, iar cel prelucrat sub formă de cherestea are alt preţ. Bineînţeles că dacă se prezintă şi sub formă de mobilă, preţul acestuia creşte mult mai mult.

Nr. crt.	Număr atomic	Element	Simbol chimic	Pret USD / 100 grame	Pret USD / 1 gram	Cantitate per tona minereu	Valoare element per tona minereu
1	3	Litiu	Li	27	0,27	-	-
2	4	Beriliu	Be	748	7,48	-	-
3	21	Scandiu	Sc	1.400	14	-	-
4	22	Titan	Ti	661	6,61	1.000	6.610
5	23	Vanadiu	V	220	2,20	2.500	5.500
6	24	Crom	Cr	32	0,32	50	16
7	27	Cobalt	Co	21	0,21	30	6,30
8	28	Nichel	Ni	7,7	0,07	30	2,31
9	31	Galiu	Ga	220	2,20	300	660
10	32	Germaniu	Ge	360	3,60	20	72
11	33	Arsen	As	320	3,20	5.000	16.000
12	34	Seleniu	Se	61	0,61	-	-
13	37	Rubidiu	Rb	1.200	12	-	-
14	38	Stronțiu	Sr	100	1	-	-
15	39	Ytriu	Y	430	4,30	-	-
16	40	Zirconiu	Zr	157	1,57	-	-
17	41	Niobiu	Nb	18	0,18	-	-
18	42	Molibden	Mo	44	0,44	10	4,40
19	44	Rutheniu	Ru	1.400	14	-	-
20	45	Rhodiu	Rh	13.000	130	-	-
21	46	Paladiu	Pd	5.833	58,33	-	-
22	47	Argint	Ag	120	1,20	10	12
23	48	Cadmiu	Cd	46	0,46	-	-
24	55	Cesiu	Cs	1.100	11	-	-
25	57	Lantan	La	800	8	-	-
26	58	Ceriu	Ce	380	3,80	-	-
27	59	Praseodim	Pr	470	4,70	-	-
28	60	Neodim	Nd	420	4,20	-	-
29	62	Samariu	Sm	360	3,60	-	-
30	63	Europiu	Eu	135.000	1.350	-	-
31	64	Gadoliniu	Gd	450	4,50	-	-
32	65	Terbiu	Tb	4.040	50,40	-	-
33	66	Disprosiu	Dy	450	4,50	-	-
34	68	Erbiu	Er	540	5,40	-	-
35	69	Tuliu	Tm	7.000	70	-	-
36	70	Yterbiu	Yb	1.400	14	-	-
37	72	Hafniu	Hf	120	1,20	-	-
38	73	Tantal	Ta	450	4,50	-	-
39	76	Osmiu	Os	7.700	77	-	-
40	77	Iridiu	Ir	4.200	42	-	-
41	78	Platina	Pt	13.000	130	-	-
42	79	Aur	Au	5.540	55,40	1,5	83,10
43	80	Mercur	Hg	48	0,48	-	-
44	81	Taliu	Tl	48	0,48	-	-
45	83	Bismut	Bi	39	0,39	20	7,80
46	90	Thoriu	Th	-	-	-	-
47	92	Uraniu	U	-	-	-	-
TOTAL				28.973,91 USD / tona minereu
TOTAL				lipsesc date despre concentraţie sau preţuri (thoriu, uraniu)
TOTAL				lipsesc date despre prezenţă şi concentraţie

Tabelul 2

Surpriză? Sunt elemente de care nu ştiaţi? Şi eu am păţit chestia asta şi a trebuit să le verific în Sistemul Periodic al lui Mendeleev pe unele dintre ele. Şi pentru mai multă claritate, am întocmit un tabel cu utilizări ale acestor elemente. În paranteză fie spus, senatorul Haralambie Vochiţoiu, vicepreşedintele Comisiei pentru Roşia Montană, de profesie inginer minier recunoaşte că este vorba despre "48 de metale grele", fără a preciza care sunt acestea.

Element	Utilizări
Litiu	- aliaje de lagăre (împreună cu sodiul și calciul) - dezoxidant, desulfurizant și degazant pentru cupru - prepararea tritiului ³H, intră în compoziţia agenţilor de răcire din reactoarele nucleare - baterii și acumulatori electrici - lubrifianţi pentru temperaturi înalte
Beriliu	- transparenţa la raze X îl recomandă pentru fabricarea ferestrelor şi a tuburilor pentru radiaţii X - în industria aerospaţială pentru sateliţi şi vehicule spaţiale - în reactoarele nucleare, ca moderator, agent absorbant sau reflector pentru neutroni - aliaje speciale de Cu pentru scule, proiectile
Scandiu	- aliaje de aluminiu-scandiu pentru componente din industria aerospaţiala, echipamente sportive şi de pescuit - în rafinarea petrolului (izotopul ⁴⁵Sc ca agent de urmărire) - ca îngrăşământ
Titan	- aliaje de Fe, V, Mo pentru aliaje puternice şi uşoare în industria aerospaţiala (motoare cu reacţie, proiectile, nave spaţiale) - costume de scafandru autonome pentru adâncimi mari - uz militar - procese industriale (chimie şi petro-chimie, uzine de desalinizare, hârtie) - medicină (proteze şi implanturi ortopedice şi dentare, instrumentar) - bijuterii, telefoane mobile, automobile, industria agro-alimentară - pigment TiO₂ pentru vopsea albă
Vanadiu	- aliaje de oţel şi titan pentru scule de mare viteză, motoare de avion, aeronautică - aliaje cu galiu pentru magneţi şi superconductori - catalizator pentru anumite reacţii chimice
Crom	- îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului la coroziune, duritate şi rezistenţa la rupere - galvanizare, catalizator pentru anumite reacţii chimice, coloranţi, colorarea verzuie a sticlei, detergenţi
Cobalt	- izotopul radioactiv ⁶⁰Co este utilizat la radioterapia cu raze gamma - îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului, componente pentru aeronautică şi motoare, galvanizare - pigmenţi albastru şi galben pentru colorarea ceramicii şi a sticlei - aliaje cu Samariu pentru magneţi permanenţi
Nichel	- aliaje de oţel inoxidabile - baterii NiCd şi acumulatori Ni-MH - magneţi permanenţi
Galiu	- termometre medicale (din cauza toxicităţii mercurului) - spectacole de ''magicieni'' (linguri care se topesc în palmă) - semiconductori, leduri şi diode laser, panouri fotovoltaice, oglinzi
Germaniu	- semiconductori, tranzistori şi circuite integrate - spectroscopie şi detecţie infraroşie - catalizatori şi aliaje
Arsen	- semiconductori, leduri şi diode laser, fotoconductori - ignifugarea lemnului, insecticide, tăbăcărie - măreşte duritatea aliajelor, muniţia de vânătoare (plumbul pentru alice) - pirotehnie (focuri albe - indian), coloranţi (galben regal pentru vopsele de ulei)
Seleniu	- catalizator pentru multe reacţii chimice - industria sticlei, pentru decolorarea ei sau colorarea în roşu - celule solare şi fotoelectrice, toner fotografic, camere de filmat, redresarea curentului electric, copiatoare, luxmetre, explozibili - îmbunătăţeşte lucrabilitatea aliajelor de Cu şi oţel - şampoane anti-mătreaţă - medicamente pentru creştere şi disfuncţii reproducătoare
Rubidiu	- fotocelule, tehnica vacuumului - artificii (culoare roşie) - sticlărie şi ceramică - datarea rocilor cu ⁸⁷Ru
Stronțiu	- pirotehnie (culoare roşu aprins) şi rachete de semnalizare - ceasuri atomice - producerea tuburilor catodice pentru televiziunea color - pasta de dinţi, terapia cancerului cu ⁹⁰Sr care este radioactiv
Ytriu	- pietre zirconia, monitoare pentru computere, lentile foto şi video, becuri economice - îmbunătăţeşte duritatea aliajelor de aluminiu şi magneziu - izotopul radioactiv ⁹⁰Y (produs în reactoarele nucleare de uraniu) se foloseşte la tratarea diferitelor tipuri de cancer - fabricarea superconductorului YBCO (la - 178 ^OC) - filtre pentru microunde, comunicaţii pentru sateliţi - fabricarea televizoarelor color (culoarea roşie) - camere de ardere pentru motoarele de rachetă
Zirconiu	- stomatologie şi implantologie, bijuterii - moderator pentru reactoarele de fisiune - catalizator în multe reacţii chimice - în aliaj cu Li se foloseşte pentru absorbţia CO₂
Niobiu	- obţinerea oţelurilor inoxidabile, criogenice şi refractare - motoare de avion şi echipamente rezistente la temperaturi înalte - obținerea de superconductori - bijuterii
Molibden	- creşte duritatea şi elasticitatea oţelului, rezistenţa termică şi la coroziune - fabricarea avioanelor şi rachetelor, lubrifianţi pentru temperaturi ridicate - catalizator în industria petrolieră - fabricarea tranzistoarelor, lămpi cu halogeni, medicină nucleară şi lămpi Röntgen
Rutheniu	- este folosit pentru creşterea durităţii platinei şi paladiului - în aliajele de titan, un adaus de 0,1 % măreşte considerabil rezistenţa la coroziune - un aliaj de Ru-Mo are proprietăţi de supraconductor - este folosit la contactele electrice din întrerupătoarele de Pt şi Pd - catalizator pentru multe reacţii chimice - bijuterii, computere - izotopul radioactiv ¹⁰⁶Ru este folosit în tratamentele cu citostatice a bolilor tumorale
Rodiu	- element de aliere pentru platină - catalizator pentru anumite reacţii chimice - strat de acoperire prin galvanizare sau vaporizare pentru instrumente optice şi bijuterii - contacte electrice
Paladiu	- catalizatori pentru automobile şi pentru industria petrolieră - instrumente chirurgicale, contacte electrice, bijuterii, ceasuri - purificarea hidrogenului (absoarbe de până la 900 de ori volumul propriu de hidrogen)
Argint	- este folosit în electrotehnică şi electronică - numismatică, bijuterii, industria fotografică, oglinzi - stomatologie, instrumente medicale, proteze, utilizare germicidă
Cadmiu	- baterii NiCd - aliaje pentru lagăre - electroplacare - pigmenţi, televizoare alb-negru şi color - celule fotovoltaice (împreună cu Te)
Cesiu	- izotopul radioactiv ¹³³Ce este folosit ca oscilator cuantic pentru ceasuri atomice, fiind etalon pentru Sistemul Internaţional de Unităţi la baza definirii etalonului pentru secundă - substanţă de umplutură pentru lichidele de forat folosite pentru a atenua găurirea din timpul forării - izotopul radioactiv ¹³³Ce este folosit în medicină, măsurători şi hidrologie - generatoare termoionice cu vapori de cesiu care convertesc energia termică în energie electrică - aparate pentru recunoaşterea optică a caracterelor, fotomultiplicatori, camere video, materiale fotosensibile, detectoare de radiaţii gama şi raze X, magnetometre, lasere de mare energie, lămpi fluorescente, redresoare cu vapori - utilizări în biologia moleculară, catalizatori în chimie - izotopul radioactiv ¹³³Ce poate fi folosit în dispozitive de dispersie radiologică (''bombe murdare'') - atenţionare de la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică
Lantan	- este folosit pentru acumulatorii NiMH utilizaţi la automobilele hibride ( o baterie pentru Toyota Prius necesită aproximativ 10 kg de La) - catalizator în cracarea petrolului - ochelari pentru infraroşu, lentile pentru telescoape
Ceriu	- aliaje de aluminiu, amnare, pietre de brichete - catalizatori pentru automobile - medicamente pentru tratarea şi prevenirea infecţiilor celor arşi şi imunosupresive
Praseodim	- este folosit la fabricarea magneţilor permanenţi de mare intensitate pentru motoare şi generatoare electrice folosite la maşinile hibride şi turbine eoliene - este folosit pentru acumulatorii NiMH folosiţi la automobilele hibride - aliaje pentru motoare de avion - ochelari pentru sudori şi suflătorii de sticlă - aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă - pigmenţi pentru sticlă şi emailuri - stroboscoape
Neodim	- magneţi permanenţi pentru computere, telefoane mobile, echipamente medicale, jucării, motoare, turbine eoliene, sisteme audio - lasere pentru tratarea cancerului şi epilare, pentru tăierea şi sudarea oţelurilor - ochelari de protecţie pentru suflătorii de sticlă - pigmenţi pentru sticlă şi emailuri - aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă
Samariu	- magneţi permanenţi pentru microelectronică, generatoare eoliene, radare - catalizator pentru unele reacţii chimice - lasere cu raze X - datare radioactivă - izotopul ¹⁴⁹Sm este adăugat în barele de siguranţă din reactoarele nucleare - izotopul radioactiv ¹⁵³Sm este folosit în tratarea mai multor tipuri de cancer - superconductori
Europiu	- tuburi fluorescente, monitoare - absorbant în reactoarele nucleare - elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Gadoliniu	- îmbunătăţeşte rezistenţa la temperaturi înalte şi la oxidare a oţelurilor - aplicaţii în domeniul microundelor, monitoarelor - substanţe de contrast pentru imagistica de rezonanţă magnetică
Terbiu	- monitoare TV şi display-uri pentru smartphone - substanţe de contrast pentru lumina ultravioletă - elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote - filme pentru înregistrări magneto-optice - magneţi pentru motoare electrice folosite la maşinile hibride şi generatoare eoliene - microfoane, fibră optică
Disprosiu	- materiale absorbante pentru reactoare nucleare - senzori, microfoane, traductori - fabricarea CD-urilor şi a hard-disk-urilor - lămpi de mare putere pentru cinematografie - laseri
Erbiu	- bare de control în reactoare nucleare - pigmenţi pentru sticlărie - filtre fotografice absorbante pentru lumina infraroşie - lasere medicale
Tuliu	- surse portabile de raze X - lasere, aliaje speciale cu alte metale rare - elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Yterbiu	- surse portabile de raze X - îmbunătăţeşte proprietăţile oţelului inoxidabil - laseri - catalizatori în industria chimică - detectori seismici
Hafniu	- bare de control pentru reactoare nucleare folosite la submarine - lămpi stroboscopice, catozi pentru echipamente electronice - aliaje speciale pentru aplicaţii aerospaţiale, motoare de rachetă - procesoare pentru computere
Tantal	- filamente pentru tuburi vidate - condensatoare şi rezistenţe de mare putere - instrumente şi implanturi chirurgicale şi dentare - oţeluri refractare
Osmiu	- aliaje foarte dure împreună cu alte metale platinice - implanturi cardiace, scanări de amprente, vârfuri de peniţe
Iridiu	- fabricarea creuzetelor - aliajele IrPt sunt folosite la confecţionarea termoelementelor - aliajele IrOs sunt folosite la fabricarea vârfurilor de peniţe - contacte electrice de mare putere - izotopii radioactivi sunt folosiţi în radioterapia cancerului
Platina	- confecţionarea bijuteriilor - echipamente de laborator, medicină dentară - contacte electrice, magneţi permanenţi - catalizatoare pentru autovehicule şi alte procese din chimie
Aur	- bijuterii, numismatică, broderii, coroane dentare - preparate culinare extravagante - scuturi pentru sateliţi, acoperiri pentru vizierele costumelor spaţiale - microelectronică, tehnică fotografică - izotopul radioactiv ¹⁹⁸Au este folosit în tratarea anumitor forme de cancer
Mercur	- termometre, barometre, manometre, tensiometre, filtre acusto-optice - cercetări ştiinţifice, stomatologie, electrochimie, amalgame, cosmetică, fungicide - explozibili brizanţi - pigmenţi, semiconductori - extragerea aurului, argintului şi a platinei - lămpi redresoare de curent alternativ, lămpi pentru raze ultraviolete
Taliu	- raticide şi insecticide - semiconductori, sticlă optică pentru infraroşii, celule fotovoltaice - detectoare de radiaţie gamma
Bismut	- medicină, cosmetică - detectoare şi sisteme de stingere a incendiilor - muniţie
Thoriu	- combustibil pentru reactoare nucleare - ThO₂ este folosit pentru materiale ceramice rezistente la temperaturi înalte - lentile şi echipamente ştiinţifice
Uraniu	- uraniul sărăcit se foloseşte la blindaje şi proiectile de uraniu sărăcit, ecrane pentru radiaţii, containere de transport pentru materiale radioactive - combustibil pentru reactoare nucleare - bombe nucleare de diferite tipuri

Tabelul 3

În 1985 se punea problema exploatării a 30 de milioane de tone din zăcământul de la Roşia Montană. De când cu implicarea RMGC, cantitatea ce va fi exploatată a crescut la 218 milioane de tone. Cel puţin aşa reiese din planul exploatării prezentat în tabelul de mai jos.

Planul exploatării miniere pe cariere (milioane tone)
Anul	Cariera Cetate		Cariera Cîrnic		Cariera Orlea		Cariera Jig		Total
Anul	Minereu	Steril	Minereu	Steril	Minereu	Steril	Minereu	Steril	Minereu	Steril
0	1,3	7,0	0,3	0,1	-	-	-	-	1,6	7,1
1	4,2	6,1	15,0	7,2	-	-	-	-	19,2	14,5
2	3,2	6,2	17,2	8,5	-	-	-	-	20,4	14,6
3	5,0	6,4	13,5	10,1	-	-	-	-	18,5	16,5
4	11,0	9,9	4,9	9,2	-	-	-	-	15,9	19,1
5	0,5	0,2	15,3	19,0	-	-	-	-	15,8	19,2
6	-	-	14,5	20,5	-	-	-	-	14,5	20,5
7	-	-	13,1	21,9	-	-	-	-	13,1	21,9
8	1,0	6,0	5,3	7,1	4,1	2,2	3,2	6,3	13,5	21,5
9	1,5	6,3	11,1	16,2	-	-	-	-	12,5	22,5
10	2,7	15,2	3,5	2,1	3,4	0,3	4,3	3,6	13,9	21,1
11	11,9	15,3	-	-	0,2	5,9	0,8	0,8	12,9	22,1
12	2,3	2,9	-	-	13,1	14,1	-	-	15,4	17,0
13	4,1	3,3	-	-	11,4	4,3	-	-	15,6	7,6
14	15,1	16,2	-	-	-	-	-	-	15,1	16,2
Total	63,9	102,0	113,6	121,9	32,2	26,8	8,3	10,7	218,0	261,5
Notă: Valorile totale sunt rotunjite.

Tabelul 4

Sunt prezentate şi date estimative privind cantităţile de aur şi argint. Bineînţeles, aici nu sunt incluse situaţiile în care se vor găsi filoane de aur şi argint, care ar putea creşte de câteva ori (de 7-8 ori !!!) cantităţile de aur şi argint obţinute.

Rezerve exploatabile
Zăcământ	Minereu (milioane tone)	Conţinuturi de metal		Metal recuperabil		Raport steril:util
Zăcământ	Minereu (milioane tone)	Au g/t	Ag g/t	Au t	Ag t	Raport steril:util
Cetate	63,9	1,49	5,66	95,1	361,7	1,60
Cîrnic	113,6	1,62	9,74	184,0	1106,5	1,07
Orlea	32,2	1,18	2,23	38,0	71,8	0,83
Jig	8,3	1,62	10,65	13,4	88,4	1,29
Total	218,0	1,52	7,47	330,5	1628,4	1,20

Tabelul 5

Şi acum să facem o scurtă recapitulare a tabelelor pe care vi le-am prezentat. În tabelul 2, valoarea elementelor extrase dintr-o tonă de minereu ajunge la 28.973,91 USD. Din aceasta, valoarea aurului şi a argintului însumată ajunge la doar 95,10 USD, din care statului român îi revin doar 6 % (adică aproape 6 dolari la fiecare tonă prelucrată). Bineînţeles, vor fi unii care vor spune că nu am menţionat nimic despre costurile de extracţie, de prelucrare, carburanţi, energie electrică, costul cianurilor şi al explozibililor, salarii şi tot felul de impozite etc. Cu toate acestea, raportul între valoarea elementelor şi valoarea încasată de stat este de aproape 4.829 : 1. Adică din acei 6 dolari, statul roman va plăti costurile necesare mentenanţei exploatării după închiderea minelor, costurile care ar decurge dintr-un posibil dezastru ecologic, costurile aferente spitalizării oamenilor afectaţi de cianurile folosite şi metalele grele rezultate etc.

Dar să nu mă pierd într-o dizertaţie inutilă (pentru moment). Având valoarea unei tone de minereu şi ştiind cantităţile ce se vor exploata, putem face mai departe calculele. Astfel:

28.973,91 USD/tona × 218 milioane tone = 6.316.312,38 milioane USD

= 6.316,312 miliarde USD

= 6,316 trilioane USD

Uimire! Înseamnă că proiectul Roşia Montană valorează 6,3 trilioane de dolari!!! Şi asta nu este tot. Nu am calculat valoarea elementelor evidenţiate pe fond galben (Tabelul 1) şi nici pe cele evidenţiate cu culoare albastră. Este foarte posibil să se poată extrage multe tone din fiecare element care nu a participat la precedentul calcul. Şi poate s-ar dubla sau tripla această valoare. Dar eu nu pot decât să fac speculaţii. În schimb, aş prefera să pun întrebări.

Cum mi-aş proteja această imensă sumă de bani? La această valoare, aproape că nu ar mai conta costurile de exploatare, salarii, redevenţe, taxe, carburanţi, energie electrică, şpăgi, promovare în media şi acţiuni de lobby. Nu m-ar interesa nici poluarea care ar rezulta, chiar dacă ar fi cea asumată prin proiect sau accidentală. Este ca şi cum aş face o simplă operaţie matematică: cât înseamnă un infinit împărţit la doi? Tot un infinit. Dar un infinit împărţit la trei? Tot infinit. De ce infinit? Pentru că de atât timp ar avea nevoie un om ca să câştige aceasta sumă, indiferent de pregătire, loc de muncă sau naţionalitate. În valoare absolută, nu ar conta dacă eşti miner român la Roşia Montană sau broker american pe Wall Street. Unul ar avea nevoie de un milion de vieţi, iar celălalt doar de o sută de mii. Şi nu încercaţi să faceţi calculele, pentru că am ales aleator numărul de vieţi. Aş putea să le schimb între ele şi tot nu ar conta, pentru că în timp ce minerul doar munceşte şi câştigă, celălalt poate să mai şi piardă într-o zi agoniseala de câteva mii de ani.

Am adus aminte de şpăgi şi acţiuni de lobby? Cu banii aceştia aş putea cumpăra orice guvern, aş putea cumpăra o majoritate dintre parlamentari (indiferent cărui partid aparţin) care să-mi creeze un cadru legislativ favorabil. Aş putea cumpăra oricâţi consilieri locali sau gazetari şi orice om s-ar putea intersecta cu interesele mele şi m-ar putea sprijini sau încurca. Mi-aş putea cumpăra oricât timp de emisie aş dori la orice televiziune sau radio şi oricât spaţiu publicitar în orice spaţiu media. Cât m-ar putea costa? Eu estimez între 2 şi 4 miliarde de dolari.

Dar eu aş face altceva cu banii aceştia. Pentru că eu sunt român şi patriot. Cu banii aceştia cred că ne-am putea permite ca ţară (din punct de vedere financiar şi tehnologic) să ne exploatăm singuri aceste rezerve fabuloase, pentru aproape toate elementele care se găsesc în minereurile de la Roşia Montană. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi cred că ne-am putea permite (din punct de vedere financiar, dar nu şi tehnologic) o Staţie Spaţială Românească, o bază permanentă pe Lună şi una pe Marte, cu tot cu costurile de aprovizionare şi dezvoltare. Şi tot ne-ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi cred că ne-am putea permite câteva mii de kilometri de autostradă (din punct de vedere financiar şi tehnologic) şi asfaltarea tuturor şoselelor şi străzilor din ţară, cu tot cu mita aferentă. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi cred că ne-am putea permite reabilitarea infrastructurii feroviare naţionale (şi din punct de vedere financiar, dar şi tehnologic). Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi cred că ne-am putea permite reabilitarea sistemului sanitar (din punct de vedere financiar, tehnologic nu se pune problema), astfel încât să nu mai fie nevoie să ne cumpărăm aspirină şi pansament la intrarea în spital, să nu mai fie nevoie să dăm mită doctorilor, iar ei să nu mai fie nevoiţi să o ia. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi cred că ne-am putea permite să ne reparăm şcolile, să le dotăm laboratoarele, să ne plătim profesorii. Iar cu ajutorul lor am putea face Roşia Montană Valley, aşa cum americanii au Sillicon Valley. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi aş mai putea continua lista cu nişte pensii decente. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Şi s-ar crea sute de mii de locuri de muncă. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani. Aştept propuneri pentru modalităţi de cheltuire a altor sume de bani. Şi tot ar mai rămâne foarte mulţi bani.

Entităţi interesate de Roşia Montană

Ar mai fi o discuţie despre cine este interesat de exploatarea zăcămintelor de la Roşia Montană. Pe internet am găsit o multitudine de firme, mai vechi sau mai noi, funcţionale sau desfiinţate, cu sedii mai mult sau mai puțin fictive, în diverse paradisuri fiscale. Abundă internetul de diverse scheme şi conexiuni între acestea, mai ceva ca într-o teorie a conspiraţiei. O să enumer doar câteva dintre ele, fără a avea pretenţia că acestea sunt toate şi fără a putea preciza care este rolul fiecăreia dintre ele:

- Starx Resources Ltd. (?);

- Gabriel Resources Ltd. („Gabriel Jersey") - simbol GBU pe bursa din Vancouver;

- CARTEL BAU - S.A.;

- FORICON - S.A.;

- COMAT TRADING - S.A.;

- Euro Gold Resources S.A. („Euro Gold");

- Deva Gold S.A.;

- Castle Europa Ltd.;

- Castle Europa S.A.;

- Euro Gold Resources S.A.;

- ROSIA MONTANA GOLD CORPORATION - S.A. (RMGC în continuare) (www.rosiamontanagoldcorp.com ) ;

- European Goldfields Ltd. (www.egoldfields.com);

- Paulson & Co Inc (New York, NY);

- Electrum Strategic Holdings (New York, NY);

- Newmont Canada Limited;

- Newmont Mining, SUA;

- BSG Capital Markets;

- Grupul Barry Steinmetz;

- Gabriel Resources, cu sediul în Yukon (Canada);

- Gabriel Resources, cu sediul în Insulele Barbados;

- Gabriel Resources, cu sediul în Olanda;

- Rom Aur SRL;

- Baupost.

Ar fi interesant de ştiut cine sunt aceste firme, care este obiectul lor de activitate, cărei legislaţii se supun. Pentru că este greu de crezut că o firmă cu sediul într-un paradis fiscal trebuie să se supună vreunui control riguros cu privire la activitatea minieră, în situaţia în care este foarte posibil să nu existe legislaţie specifică. Astfel se însumează toate facilităţile şi lipsa reglementărilor din toate aceste ţări şi paradisuri fiscale. În aceste condiţii se demonstrează că o eventuală tragere la răspundere a RMGC pentru nerespectarea diferitelor obligaţii şi promisiuni asumate va fi, practic, imposibilă.

Accidente asociate mineritului cu cianuri

Un aspect care se trece cu vederea este cel al accidentelor asociate cu mineritul cu cianuri. Lista este lungă şi cuprinde accidente în diferite locuri de exploatare, de pe toate continentele. Voi enumera doar câteva dintre acestea:

1971, 30 octombrie - Certej, Hunedoara, România - 300.000 metri cubi din ruperea digului şi alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare duce la moartea a 89 de oameni, 76 răniţi şi importante pagube materiale;

1982 - Zortman, Montana - 52.000 galoane de cianuri contaminează reţeaua de apă potabilă a oraşului Zortman - Zortman-Landusky Mine;

1989-1990 - Nevada - 8 scurgeri de cianuri, aproximativ 900 kg de cianura - Echo Bay Company's McCoy/Cove gold mine;

1993 - Summitville, Colorado, USA - contaminări cu cianuri şi metale grele pe o lungime de 17 mile a râului Alamosa; mina a fost deschisă în 1986 şi închisă în 1992 - Galactic Resources Ltd;

1994 - Marriespruit, Africa de sud - după o ploaie torenţială, un baraj de decantare cedează; 17 morţi;

1995 - Manila, Filipine;

1995 - Omai, Guyana - cedarea unui baraj duce la revărsarea a peste 3,2 milioane metri cubi de soluţii cu cianuri într-un râu şi afectarea a 23.000 de locuitori din aval - Cambior mining company's Omao gold mine;

1996 - Homestake Mine South Dakota, USA;

1997 - Gold Quarry Mine Nevada, territory of Western Shoshone, USA - o defecţiune duce la deversarea a peste 245 de mii de galoane de cianuri în doi afluenţi locali;

1998, aprilie - Los Friles, Spania - un baraj cedează şi deversează peste 1,3 miliarde de galoane de acizi şi săruri de metale grele în râul care se află la baza acestuia;

1998, 29 mai - South Dakota, USA - aproape 7 tone de cianuri sunt deversate de la Homestake Mine în afluentul Whitewood Creek din munţii Black Hills, rezultând o masivă poluare a apei şi o cantitate mare de peşti morţi;

2000 - Baia Mare, România - o deversare de cianuri şi metale grele în Tisa şi Dunăre; otrăveşte rezervele de apă şi omoară fauna acvatică pe o lungime de peste 400 km din Romania, Ungaria şi Iugoslavia;

2000, 30 iunie - Papua Noua Guinee - prin râul Tinto Lihir se deversează cianuri în ocean;

2001, octombrie - Ghana - mii de metri cubi de cianuri şi metale grele dintr-un baraj s-au revărsat în timpul operaţiilor de minerit în Wassa West District;

2001, noiembrie - China - 11 tone de cianură sodică lichidă s-au revărsat într-un afluent al râului Luohe în provincia Henan;

2002, 16 mai - Nevada, USA - scurgeri de cianuri (aproximativ 24.000 de galoane) la Twin Creeks Mine; în alt accident 230.000 metri cubi de deşeuri toxice sunt deversate în Arizona;

2002, 9 iunie - Nevada, USA - scurgeri de cianuri la Denton - Rawhide Mine;

2003, ianuarie - Honduras - scurgeri masive de cianuri la mina San Andrés;

2003, 14 ianuarie - North Atlantic Autonomous Region, Nicaragua - scurgeri de cianuri în râul Bamban, 12 copii morţi - Hemconic / Greenstone în Bonanza, Canada;

2003, 29 mai - Wassa East District, Ghana - scurgeri de cianuri la Tarkwa Gold Mine;

2003, 2 decembrie - USA - deversări de cianuri la mina Briggs, Balleratt;

2004, 11 ianuarie - Ghana - scurgeri de cianuri în râul Kubreko - Bogoso Gold Limited, subsidiara a Golden Star Resources;

2004, 30 ianuarie - guvernul australian confirmă prin rapoarte scurgeri de cianuri în pânza de apă freatică - Kalgoorlie Gold Mine;

2004, 18 martie - România - 10 tone de substanţe toxice şi cianuri se scurg în Siret; un accident similar a mai fost şi în 2001;

2004, 25 iunie - guvernul chinez raportează 7 cazuri de scurgeri de cianuri în ultima săptămână, soldată cu 21 morţi;

2004, 7 august - Papua Noua Guinee - scurgeri de cianuri la dezafectarea minei Misima;

2004 - 23 octombrie - Ghana - scurgeri de cianuri dintr-un iaz de decantare în râul Aprepre - Bogoso Gold Limited, Canada;

2005, 20 iunie - mina de aur Phu Bia, Laos - scurgeri de cianuri ce afectează populaţia piscicolă şi aproximativ 100 de localnici - Pan Australian Resources;

2005, 11 şi 31 octombrie - Rapu Rapu, Filipine - scurgeri de deşeuri toxice - Lafayette Mining's Rapu Rapu;

2005, 28 noiembrie - Romania - poluare cu cianuri la exploatarea Borşa şi contaminarea Tisei;

2006, ianuarie - Cehia - o scurgere de cianuri provoacă daune populaţiei piscicole din fluviul Elba;

2006, 18 iunie - Ghana - o scurgere de cianuri provoacă intoxicarea mai multor membri aparţinând unor comunităţi locale şi daune populaţiei piscicole;

2007, din 6 aprilie până în 11 iulie - Zamboanga, Filipine - un iaz de decantare se scurge în râul Siocon, otrăvindu-l cu deşeurile toxice - Toronto Ventures Inc., Canada;

2009, mai - Ahafo Gold Mine, Ghana - scurgeri de cianuri ale firmei Newmont Mining Corporation, Denver;

2009, 8 octombrie - Barrick Gold mine, Tanzania - deversări de nămoluri toxice în râu, 20 morţi [1];

2010, 4 octombrie - Kolontar, Ungaria - spargerea peretelui unui rezervor cu reziduuri toxice; volumul revărsării este estimat la 700.000 - 1.000.000 metri cubi; 8 morţi şi peste 150 de răniţi; 40 de kilometri pătraţi contaminaţi; unda de poluare a ajuns până în Dunăre - MAL, Ungaria;

2011, 31 octombrie şi 29 decembrie - compania Hambledon Mining Kazahstan - scurgeri de cianuri dintr-un baraj de decantare;

2012 - compania Boliden, Suedia - 9 accidente.

De asemenea sunt raportate şi accidente datorate transportului cianurilor sau actelor teroriste:

1994, februarie - Africa de Sud - 10 mineri sunt ucişi când un bazin de decantare se sparge şi îngroapă o parte din instalaţii sub un strat de nămoluri cu cianuri;

1998, 20 mai - Kumtor, Kirgistan - un camion care transporta cianură sodică (1.762 kilograme) cade de pe un pod şi contaminează râul Barskoon; 4 morţi şi 2.006 de pacienţi trataţi pentru otrăvire;

2000, martie - Papua Noua Guinee - un elicopter ce transporta 1 tonă de cianură sodică anhidră se prăbuşeşte lângă mina Tolukuma, contaminând zona;

2002, februarie - Australia - 400 litri de cianuri sunt deversate în nordul Australiei, afectând fauna locală;

2002, 17 mai - Texas, USA - o încărcătură de 10 tone de cianuri este furată din Wisconsin, fiind recuperată integral la o distanţă de 500 mile în Brownsville, Texas;

2002, 28 mai - Mexic - aproximativ 8 tone de cianură sodică anhidră folosită la o exploatare de argint este furată dintr-un transport; această încărcătură nu a fost recuperată în ciuda unei desfăşurări impresionante de forţe ale poliţiei, ridicând serioase temeri din partea oficialităţilor în privinţa toxicităţii acesteia în Mexic şi USA;

2003, 13 februarie - New York, USA - spitalele din New York sunt puse în stare de alertă din cauza unui posibil atac terorist cu cianuri, suplimentându-se dozele de antidot din secţiile de urgenţă;

2003, 5 aprilie - Taiwan - mai mult de 100 de persoane sunt spitalizate după răsturnarea unui camion ce transporta cianuri; dezastru ecologic până la revărsarea în mare prin portul Taichung.

Accidente şi cedări de baraje

Un aspect demn de luat în seamă este acela al înălţimii barajelor sau al iazurilor de decantare la care s-au produs accidente, acestea având o înălţime mai mică de 50 metri. Din documentele care ni se prezintă reiese că barajul de la Roşia Montană va avea o înălţime de 185-200 de metri, va fi din argilă impermeabilizată (cea mai ieftină soluţie din punct de vedere economic, dar nu şi tehnic) şi o suprafaţă de 360-600 ha.

Printre cauzele care conduc la accidente în cazul barajelor se pot enumera:

- materiale de construcţie şi tehnologii ieftine, sub standarde (barajul Gleno din Italia, care prin distrugerea sa a cauzat 356 de morţi);

- erori de proiectare (barajul South Fork din USA, care prin cedarea sa a provocat uciderea a 2.209 de oameni);

- instabilitate geologică în timpul exploatării, datorită umplerii şi golirii barajului, sau în situaţii de ploi torenţiale prelungite (cedarea barajului Malpasset din Franta a cauzat moartea a 423 de oameni);

- alunecări de teren care pot dezlocui mari cantităţi de apă din baraj, pe care să le arunce peste înălţimea barajului (în cazul barajului Vajont din Italia, valul rezultat a avut aproape 200 m înălţime şi a cauzat moartea a aproximativ 2.000-2.500 de oameni);

- deficienţe în întreţinerea barajului şi a instalaţiilor aferente (cedarea barajului Val di Stava din Italia a cauzat 268 de morţi);

- precipitaţii extreme (cedarea barajului Shakidor din Pakistan a cauzat aproximativ 70 de morţi; cedarea barajului Banqiao din China în 1975 a provocat moartea a 171.000-230.000 de oameni, aproximativ 6 milioane de construcţii distruse şi 11 milioane de sinistraţi);

- erori umane şi deficienţe în proiectare şi exploatare (cedarea barajului Dale Dike Reservoir din Anglia a cauzat 244 de morţi; cedarea barajului Buffalo Creek a dus la moartea a 125 de oameni);

- infiltraţii şi eroziuni, mai ales la barajele de pământ (cedarea barajului de pământ Teton din USA a cauzat 11 morţi);

- cutremure;

- acte de sabotaj.

Bineînţeles că oricare dintre aceste cauze pot duce la cedarea barajului de la Roşia Montană sau altfel spus a barajului de la Corna (dacă aceasta va fi locaţia aleasă). Iar prin cedarea barajului s-ar polua cu cianuri, metale grele şi alte reziduuri toxice valea Arieşului, a Mureşului, a Tisei inferioare, a Dunării, de la Belgrad până la vărsarea în Marea Neagră, inclusiv Delta Dunării. Iar dintre localităţile mari afectate de-a lungul acestei poluări s-ar putea enumera Alba Iulia, Deva, Arad, Szeged, Belgrad şi toate oraşele care se situează de-a lungul Dunării. Când spun afectate, mă gândesc doar la faptul că foarte multe localităţi situate de-a lungul acestei unde de poluare îşi iau apa potabilă pentru consumul populaţiei chiar din Arieş, Mureş, Tisa, Dunăre. Astfel, pentru o lungă perioadă de timp, aceste localităţi vor bea doar ''apă plată cu lămâie''. Dar cedarea barajului de 185 de metri implică în primul rând un efect cinetic, determinat de revărsarea unor enorme cantităţi de apă, noroi şi substanţe toxice care ar duce la moartea a mii sau zeci de mii de oameni, distrugeri directe a foarte multe clădiri şi construcţii, un număr greu de anticipat de răniţi şi sinistraţi, contaminarea cu aceste deşeuri a mai multor zeci de mii de hectare, distrugerea florei şi a faunei etc. Toate aceste pagube nu ştiu dacă pot fi acoperite dintr-o garantie de câteva milioane de dolari. Sau se preferă un miner mort unuia şomer? Dar cu victimele care nu sunt mineri ce facem? Este mai mediatică exprimarea ''o balerină a murit în urma cedării barajului''? Sau ''100 de copii au murit otrăviţi de apele revărsate'' are un impact mai mare? Ţinând cont că exploatarea de la Roşia Montană se va întinde pe o durată de 16-17 ani, iar barajul va rămâne pentru următoarele zeci sau sute de ani, posibilitatea unor accidente asociate exploatării şi barajului devine reală.

ASDSO (Association of State Dam Safety Officials) - Autoritatea de Stat Americană pentru Siguranţa Barajelor are o evidenţă ce conţine 173 de accidente şi 587 de incidente, doar în perioada 1 ianuarie 2005 - iunie 2013. De precizat că prin incident se înţelege situaţia în care fără intervenţie s-ar fi ajuns la cedarea barajului.

Poluarea cu cianuri

În lume se produc anual aproximativ 1,1 milioane de tone de acid cianhidric, din care circa 6% este folosit pentru producerea cianurilor necesare exploatărilor miniere auro-argentifere. Restul de 94% este folosit în aplicaţii industriale la fabricarea plasticului, adezivi, cosmetice şi produse farmaceutice, procesarea produselor alimentare, aditivi, îngrăşăminte şi ierbicide etc.

Cianura este folosită în multe exploatări auro-argentifere din Europa, în Suedia, Grecia, Finlanda, Spania, Ucraina, Turcia, Portugalia. În toată Europa sunt folosite aproximativ 1.000 de tone de cianuri in fiecare an, dintr-un total de aproximativ de 40.000 de tone folosite pe întreg mapamondul. Iar din această cantitate, la Roşia Montană se preconizează folosirea a 13.000 de tone anual, pentru o perioadă de minim 14 ani. Asta în situaţia că nu se mai doreşte prelungirea exploatării. Totuşi, această cantitate enormă ar reprezenta aproximativ o treime din consumul mondial pentru o singură exploatare. Nu este un pic cam mult, ţinând cont că mai sunt câteva zeci de exploatări miniere în lume care folosesc tehnica cianurării? Şi asta în ciuda faptului că rezervele estimate nu se încadreaza în topul celor mai mari şi rentabile exploatări de aur şi argint din lume.

Iată lista Top 10 din 2010 cu cele mai mari exploatări auro-argentifere din lume:

1. Grasberg Gold Mine - această mină este situată în Indonezia şi produce aproximativ 2.025.000 uncii de aur anual, conform raportului prezentat de Rio Tinto Plc. Mina este exploatată de Freeport-McMoRan Copper & Gold Inc. Pe lângă aur se mai extrage şi argint şi cupru.

2. Muruntau Gold Mine - această mină este la aproximativ 400 km de capitala Uzbekistanului şi produce aproximativ 1,8 milioane de uncii de aur anual. Mina este exploatată de compania de stat Navoi Mining and Metallurgical Combinat.

3. Carlin-Nevada Complex - această mină se află în statul Nevada, USA şi a produs aproximativ 1,735 milioane de uncii de aur. Este deţinută de Newmont Mining Corp. şi include exploatări de suprafaţă şi de adâncime.

4. Yanacocha Gold Mine - această mină se află în nordul statului Peru şi este cea mai mare din America de Sud, cu o producţie de 1,46 milioane de uncii de aur. Este exploatată de Newmont Mining şi deţinută de Newmont Mining and Buenaventurda, o companie peruviană.

5. Goldstrike (Betze Post) Gold Mine - această mină se află în nord-vestul statului Nevada, USA şi a produs 1,24 milioane de uncii de aur. Este deţinută de Barrick Gold Corp.

6. Cortez Gold Mine - mina este situată în sud-vestul statului Nevada şi a produs 1,14 milioane de uncii de aur. Este deţinută de Barrick Gold.

7. Veladero Gold Mine - această mină se află în Argentina şi a produs 1,12 milioane de uncii de aur. Este deţinută de Barrick Gold Corp.

8. Lagunas Norte Gold Mine - această mină se află aproape de centrul statului Peru şi a produs 808 mii de uncii de aur. Este deţinută de Barrick Gold Corp.

9. Lihir Gold Mine - această mină se află în Papua Noua Guinee şi a produs 790.974 uncii de aur. Este deţinută de Newcrest Mining Ltd., cel mai mare producător australian de aur.

10. Super Pit/Kalgoorlie - această mină este situată în vestul Australiei şi a produs 788 mii de uncii de aur. Este deţinută în părţi egale de Barrick Gold Corp. şi Newmont Mining Corp.

Datele despre exploatarea Roşia Montană menţionează cele mai mari rezerve de aur şi argint din Europa, cu o cantitate minimă de 4,78-5,42 milioane de uncii de aur şi 24,2-29 milioane de uncii de argint şi o cantitate maximă estimată de 10,1 milioane de uncii de aur şi 47,6 milioane de uncii de argint.

Însumând cantităţile de aur extrase de primele zece mine se obţine o producţie de aproximativ 12.906 mii de uncii de aur. Ceea ce, folosind sistemul Troy de măsurare a aurului, unde o uncie de aur este egală cu 31,1034 grame ne conduce la o producţie însumată de aproximativ 401 tone de aur, reprezentand 15,86% din producţia mondială de aur a anului 2010 care a fost de 2.528 tone de aur, în condiţiile în care consumul anual de cianuri este de aproximativ 40.000 tone. Totuşi, pentru o cantitate mai mică de aur, proiectul Roşia Montană are nevoie de 182.000 de tone de cianură, ceea ce ar însemna consumul mondial de cianuri pe aproape cinci ani. Asta înseamnă că pentru proiectul Roşia Montană se foloseşte de mai mult de 30 de ori mai multă cianură decât în orice altă exploatare similară de pe glob.

Sau cantităţile de aur sunt mult mai mari, sau se mai exploatează şi alte elemente despre care nu se face referire, procese tehnologice secrete şi intenţionat nedezvăluite pentru aprobare şi includere în valorificare şi impozitare, exportarea şlamului şi procesarea acestuia în altă parte etc. Citatul: "În contractul de concesiune secretizat se spune că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul celui care exploatează zăcămîntul." se regăseşte în toate articolele din presă care fac referire la proiectul Roşia Montană.

Presupunând că nu sunt accidente de-a lungul procesului tehnologic şi că o mare parte din cianura folosită este refolosită, totuşi o parte din aceasta se va regăsi în steril. Şi pe măsura ce se va aduna tot mai mult steril, va fi şi tot mai multă cianură. Din datele prezentate de persoanele interesate de acest proiect nu reiese ce procent din cantitatea folosită se va regăsi în haldele de steril şi apoi în lacul de acumulare. Dacă ar fi doar un procent şi tot s-ar acumula câte 130 tone în fiecare an. Iar în decursul a 14 ani s-ar aduna 1.820 de tone de cianură.

''Cianura este o substanţă extrem de toxică iar fabricarea, transportul, manipularea şi neutralizarea ei trebuie să fie gestionate cu atenţie. Totuşi, prezintă un avantaj major pentru mediu, deoarece se descompune rapid (se biodegradează sub incidenţa radiaţiei ultraviolete) în condiţii atmosferice normale devine inertă, iar compuşii rezultaţi în urma proceselor de degradare, hidroliză, adsorbţie, etc din iazul de decantare sunt foarte stabili (practic inerţi în mediul format în iaz o dată cu depozitarea sterilelor de procesare), nu există posibilitatea de bioacumulare ca în cazul mercurului sau metalelor grele, de exemplu.''

''După decantare, apa este recirculată în proces; în iaz, pe toată perioada staţionării, au loc procese: de degradare/descompunere naturală a cianurilor, de hidroliză, volatilizare, fotooxidare, biooxidare, complexare/ decomplexare, adsorbţie pe precipitate, diluţie datorită precipitaţiilor etc. ''

''Cea mai mare parte (90%) din cantitatea de cianuri degradată (media de 50%) se realizează prin hidroliză/volatilizare sub formă de acid cianhidric. ''

Aceste 3 citate sunt extrase din documentaţia oferită de RMGC pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Să înţelegem că cea mai mare parte din cianura din baraj se va evapora? În ce condiţii de temperatură (vară/iarnă; zi/noapte), umiditate (secetă/precipitaţii), presiune, luminozitate (zi/noapte; cer senin/noros), vânt (viteză, direcţie). Care este suprafaţa afectată de această evaporare? Dacă spunem un perimetru cu raza de 50 km e mult sau un perimetru cu raza de 100 km e puţin? Mă interesează pentru că mă aflu la mai puţin de 100 km în linie dreaptă faţă de Roşia Montană. Eu sunt din Sibiu, dar în situaţia mea pot fi şi ceilalţi concitadini şi locuitorii din Alba Iulia, Cluj şi Deva. Fără să mai trebuiască să enumăr toate localităţile de pe o rază de 100 km, este vorba despre cel puţin 2 milioane de locuitori. Şi mă interesează dacă îmi sunt afectate condiţiile de mediu. Oare o pasăre poate să traveseze barajul în zbor sau este afectată chiar migraţia păsărilor? Pentru că sunt sigur ca de transhumanţă nu mai poate fi vorba pe o rază de cel puţin 100 km. Nu vreau să mă gândesc la ce vor fi supuşi locuitorii din preajma barajului. Cei care dezvoltă o oarecare imunitate la cianuri şi metale grele se califică automat pentru viitoarele misiuni NASA care vor avea loc în medii ostile?

În cazul cedării barajului, vor fi mai multe milioane de locuitori afectaţi din România, Ungaria, Croaţia, Serbia, Moldova, Ucraina. Aceştia vor fi pierderi colaterale pentru cei care sunt interesaţi doar de partea financiară a proiectului Roşia Montană? Cât costă viaţa unui om, în situaţia în care firma RMGC pune la dispoziţia statului român doar câteva milioane ca asigurare pentru situaţii neprevăzute şi accidente? Ştiaţi că familiile victimelor accidentului de la Lockerbie (cursa Pan Am Flight 103) au primit câte 10 milioane de dolari fiecare? În situaţia unui dezastru al proiectului Roşia Montană mai mult ca sigur că firma RMGC îşi va declara falimentul, iar banii de asigurare poate vor fi insuficienţi pentru o coroană de flori necesare fiecărei victime ce trebuie înhumată. Iar noi va trebui să învăţăm să trăim cu această frică pentru cel puţin 100 de ani de acum încolo. Şi va trebui să şi plătim pentru acest proiect. Pentru că RMGC oferă doar 150 milioane de dolari pentru mentenanţă şi operaţiunile de supraveghere ale acestui baraj, deşi Agenţia de Mediu a SUA a evaluat aceste costuri la 2,6 miliarde de dolari.

Conform datelor pe care le pun la dispoziţie autorităţile, proiectul va implica escavarea a peste 500 milioane de steril necesar sau rezultat al cianurării pe un perimetru de 1.258 hectare, se vor şterge de pe hartă 4 munţi, se va săpa un crater gigantic de aproximativ 8 km diametru ce va fi vizibil din spaţiu. Astfel, proiectul RMGC va fi poate cel mai mare proiect de exploatare auriferă din lume, iar riscurile sunt greu de comparat cu orice alt exemplu de exploatare de acest gen. Trebuie să ne amintim că România nu este o ţară pe 2 continente şi NU NE PERMITEM un deşert cu cianuri într-o ţară europeană, cu atât mai mult cu cât este ţara noastră.

Metode de extragere a aurului fără cianuri

Proiectul RMGC presupune folosirea unor cantităţi enorme de cianură şi exclude din start orice altă variantă de exploatare.

Cea mai nouă metodă de extragere a aurului şi argintului din minereu aparţine unui cercetător român Jack Goldstein. Acesta împreună cu echipa pe care o conduce a şi brevetat o metodă de extragere cu tiosulfat de sodiu şi amoniac, care nu este toxică, nu produce reziduuri toxice, permite recuperarea celorlalte elemente din minereu, are un randament comparabil cu cianurarea (dacă nu mai bun) şi are costuri de operare mai scăzute decât cianurarea.

O altă metodă care câştigă teren este biomineritul. Aceasta este 100% ecologică şi este folosită în Chile, Australia, Brazilia şi Africa de Sud. Dr. Karen Olsson-Francis de la Universitatea Open din Milton Keynes, Anglia este unul din cercetătorii implicaţi în dezvoltarea acestei metode.

O echipă de cercetători din cadrul Universităţii Northwestern din USA condusă de Fraser Stoddart dezvoltă o metodă de extragere a aurului utilizând amidonul de porumb. Prin această metodă la care participă şi dr. în chimie Zhichang Liu se încearcă separarea aurului de alte materiale, printre care platina, paladiul şi multe altele.

Prin procedeul Haber Gold folosit de firma cu acelaşi nume din Canada se obţin multe avantaje comparativ cu metoda cianurării. Metoda foloseşte substanţe chimice care nu sunt toxice, recuperează mai mult aur şi mai repede decât metoda cianurării şi este mai ieftină decât această metodă extrem de poluantă.

Separarea gravitaţională se bazează pe diferenţa de densitate (greutate specifică) dintre aur (19,6) şi mineralele din jur (2,5-3).

Flotaţia face ca aurul să iasă la suprafaţă prin mijloace fizico-chimice în timp ce celelalte minerale se scufundă.

Amalgamarea este o metodă la care s-a renunţat datorită toxicităţii mercurului folosit şi care creează mari probleme de sănătate şi poluare.

Acestor metode li se mai pot adăuga multe altele în funcţie de concentraţiile elementelor din minereu, de interesul pentru anumite elemente care sunt mult mai preţioase decât aurul şi argintul şi care sunt deficitare pe piaţa mondială, de particularităţile de extracţie pentru aceste elemente (altele decât aur si argint) şi care pot face ca aurul şi argintul să fie produse secundare. Nimeni nu explică de ce la acest proiect consumul de cianură este cu peste 3.000% mai mare. Şi asta în situaţia în care nu se fac precizări cu privire la restul substanţelor care participă la acest proces tehnologic, cantităţile folosite şi gradul lor de periculozitate şi multe alte detalii.

În aceste condiţii trebuie interzisă exploatarea minereurilor auro-argentifere cu cianuri pe teritoriul României. E o tendinţă care se manifestă pe plan european, dar căreia i s-au opus tocmai europarlamentarii români.

În Siria este scandal din cauza folosirii gazului sarin. Indiferent cine l-a folosit. Şi au murit 1.000-1.500 de oameni nevinovaţi. La Roşia Montană se vor folosi 13.000 tone de cianuri pe an. Câţi oameni trebuie să moară pentru ca cineva să facă ceva?

Terorism nuclear, financiar-bancar şi ecologic

Secretomania din jurul proiectului Roşia Montană, acţiunile de lobby şi de promovare în media, neclarităţi cu privire la acţionariat, implicarea a numeroşi parlamentari, miniştri şi persoane cu intenţii vădite de susţinere a proiectului, lipsa de transparenţă din jurul proiectului, deciziile pripite şi discutabile de avizare fac ca acest proiect să fie învăluit de o aură de incertitudine cu privire la siguranţa şi securitatea exploatării şi vulnerabil la diverse tipuri de atac terorist.

Care sunt consecinţele în cazul unui atac terorist sau de sabotaj asupra instalaţiilor şi a barajului de acumulare? Cine răspunde pentru pierderile de vieţi omeneşti, pierderile materiale directe şi cele rezultate dintr-o poluare masivă cu cianuri şi metale grele? Cine răspunde pentru situaţia în care barajul cedează în urma unor precipitaţii care nu au fost luate în calcul sau alunecări de teren din cauze geologice care au fost ascunse în faza de avizare a proiectului sau dacă barajul cedează în urma miilor de microseisme provocate de exploziile necesare dislocării minereului din munte sau chiar a unui seism care depăşeşte calculele iniţiale?

Elementele europiu, terbiu şi tuliu sunt folosite la producerea elementelor de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote şi mai nou pentru bancnota de 100 de dolari americani. Pe lângă metodele de identificare recomandate de băncile centrale europene şi americane, mai sunt şi metode care ţin de securitatea acestor bancnote şi care sunt cunoscute de un număr restrans de persoane. Astfel, dacă în cadrul proiectului Rosia Montana se obţin şi aceste elemente, dar despre care ''nimeni nu ştie nimic'', este posibil ca totuşi câteva persoane să aibă cunoştinţă despre aşa ceva. Iar dacă aceste elemente ajung în posesia falsificatorilor de bani, s-ar putea ca la un moment dat piaţa financiară şi bancară a lumii să fie inundată cu zeci sau sute de miliarde de euro şi dolari falşi. O asemenea situaţie poate fi asimilată cu noţiunea de terorism financiar-bancar şi poate provoca haos pe pieţele financiare ale lumii, dezechilibru în economiile statelor puternic industrializate şi poate alimenta cu bani reali terorismul internaţional. Iar în faţa acestuia, nimeni nu e imun.

În tabelele 1,2 si 3 am arătat că între elementele ce se găsesc în cadrul proiectului Roşia Montană se află thoriu şi uraniu, care sunt radioactive. De asemenea, multe dintre elementele prezente în aceste tabele au şi izotopi radioactivi, cu diferite perioade de înjumătăţire. În situaţia în care doar se neagă prezenţa acestora, în condiţiile în care corupţia atinge nişte nivele greu de imaginat şi exprimat, nu cred că e greu pentru anumite grupuri să sustragă unul sau mai multe containere cu astfel de substanţe. Nu vor fi de ajuns şi sigur nu au tehnologia de fabricare a bombelor atomice, dar e suficient pentru fabricarea de dispozitive de dispersie radiologică. Poate vi se va părea că e o glumă proastă, dar aici trebuie amintit şi accidentul de la Mihăileşti din 24 mai 2004, unde au fost 18 victime. De asemenea trebuie amintit şi incidentul din 16.07.2011 din gara CFR Giurgiu, când au fost furate componente militare (16 focoase pentru rachete) dintr-un tren ce transporta efecte militare. Şi asta în timp ce paza era asigurată de jandarmi. În locul unui singur camion se pot folosi mai multe, iar printre acestea se poate afla şi un astfel de container. În astfel de condiţii, nu cred că mai contează unde s-ar putea întâmpla aşa ceva, ţinând cont de contaminarea radiologică. S-ar putea impune evacuarea unui oraş din cauza radiaţiilor fără a avea o explozie nucleară. Ar fi similar accidentului de la Cernobâl din 1986 sau a celui de la Fukushima din 2011. Nu are sens să dezvolt ideea pentru că nu vreau să dau idei celor interesaţi, ci doar să trag un semnal de alarmă.

Monopolul şi corupţia ajută RMGC

Prin privatizarea CFR Marfă către GFR se poate obţine o poziţie de monopol regional pentru transportul feroviar de marfă. Trebuie avut în vedere faptul că o companie cu capital românesc care a căpuşat ani de zile compania de stat CFR Marfă este acum în aşteptare pentru un răspuns din partea Consiliului Concurenţei. Dar asta e pe plan local. Pe plan regional, GFR desfăşoară operaţiuni în creştere în Grecia, Croaţia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Moldova, Serbia, efectuând transporturi pe tot cuprinsul Europei. Prin poziţia de monopol se poate realiza evacuarea rapidă a şlamului rezultat din operaţiunile de la Roşia Montană, cu ieşire spre rutele maritime şi spre uzinele de prelucrare din Europa şi restul lumii.

Trebuie amintit că senatorul Haralambie Vochiţoiu, vicepreşedinte al Comisiei pentru Roşia Montană a declarat că aproximativ 142.000 tone de material aurifer au fost scoase din ţară, sub pretextul unor analize efectuate în Canada şi Australia. Este de presupus că acestea au fost transportate cu trenul de la locul de extracţie şi până într-un port românesc sau din ţările vecine. Cu ce companie feroviară şi apoi maritimă, în baza căror acte, facturi, documente de export? De ce sunt întrebări fără răspuns?

Este interesant punctul de vedere al Consiliului Concurenţei chiar dacă privatizarea CFR Marfă către GFR a eşuat de această dată. Pentru că patronul şi-a anunţat intenţia de a participa la următoarele 100 de licitaţii de privatizare ale CFR Marfă.

Proiectul Roşia Montană valorează peste 6.300 miliarde dolari

Nr. crt.	Ţara	Datoria publică (total)	Datoria publică (% PIB)	PIB pe cap de locuitor	PIB nominal
1.	Japonia	13.700 miliarde dolari	233,1 %	33.994 dolari	5.880 miliarde dolari
2.	SUA	12.800 miliarde dolari	85,5 %	47.184 dolari	15.130 miliarde dolari
3.	Germania	2.790 miliarde dolari	81,8 %	37.591 dolari	3.560 miliarde dolari
4.	Italia	2.540 miliarde dolari	120,5 %	31.555 dolari	2.200 miliarde dolari
5.	Franţa	2.260 miliarde dolari	85,4 %	33.820 dolari	2.760 miliarde dolari
6.	Marea Britanie	1.990 miliarde dolari	80,9 %	35.860 dolari	2.460 miliarde dolari
7.	Canada	1.250 miliarde dolari	82,4 %	39.600 dolari	1.564 miliarde dolari
8.	Rusia	169,2 miliarde dolari	9 %	59.616 dolari	2.021 miliarde dolari
9.	România	51 miliarde euro	34 %	≈ 7.000 euro	140 miliarde euro

Tabelul 6

În cadrul tabelului de mai sus sunt prezentate câteva date despre datoria publică, raportul între datoria publică şi PIB, PIB-ul pe cap de locuitor şi valoarea PIB-ului. Aceste ţări fac parte din Grupul celor Opt (G8) la care am adăugat şi România pentru comparaţia statistică. Valorile din acest tabel sunt influenţate de cursul valutar, bursă, conflicte internaţionale, materii prime, modificări legislative, baze de calcul în care sunt incluşi mai mulţi sau mai puţini parametri, datorii asumate pe plan intern sau extern etc. Astfel, în SUA datoria publică a fost plafonată la 16.700 miliarde de dolari, nivel care a fost atins în toamna anului 2013 şi care asteaptă să fie rezolvată la nivel legislativ.

Dar în situaţia în care valoarea proiectului Roşia Montană este de cel puţin 6.300 miliarde de dolari s-ar putea spune că ''viitorul sună bine''. Dacă facem raportul între această sumă şi populaţia României de 20.121.641 persoane (conform Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor din 2011) rezultă o valoare de aproximativ 313.000 USD/persoană. E drept că această valoare s-ar raporta la durata de exploatare, dar tot nu e o sumă de neglijat.

Întrebarea evidentă este de ce nu exploatăm noi ca ţară aceste bogăţii fabuloase? De ce trebuie să fim slugi în loc să fim stăpâni? În situaţia în care ne vom exploata noi aceste rezerve am putea să aducem în economie cel puţin 10 miliarde de dolari anual pentru următoarele sute de ani. Dar asta înseamnă că trebuie să naţionalizăm aceste rezerve în interesul statului român. Şi când spun statul român mă gândesc la:

- cei care l-au votat pe preşedintele Traian Băsescu;

- cei care au votat USL, PDL, UDMR şi celelalte partide;

- cei care nu au votat;

- toată populaţia acestei ţări care trăieşte pe teritoriul naţional sau este plecată din ţară din diverse motive;

- toate minorităţile naţionale;

- bisericile recunoscute pe plan naţional aparţinătoare oricărui cult confesional;

- toţi bugetarii (medici, profesori, funcţionari publici, militari etc.);

- toţi cei care activează în câmpul muncii, pensionarii, copiii;

- cei care se află în penitenciare;

- cei care se odihnesc în cimitire;

- toate construcţiile care se află pe teritoriul României;

- istoria noastră (Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu ...);

- oamenii de ştiinţă şi de cultură pe care i-a dat acest popor şi opera lor (Brâncuşi, Enescu, Eliade, Coandă ...);

- lista poate continua pe multe pagini, dar nu include politrucii şi persoanele care din interese meschine şi cu metode ilegale doresc să-şi însuşească doar pentru ei o parte din orice înseamnă statul român.

Având în vedere cele prezentate în acest material, propun următoarele:

- interzicerea cianurării ca metodă de extragere minieră pe tot cuprinsul ţării;

- interzicerea exploatării gazelor de şist şi a petrolului prin metoda fracturării hidraulice;

- naţionalizarea rezervelor miniere strategice în interesul statului român;

- tragerea la răspundere penală şi trimiterea în judecată a celor care au întreprins acţiuni de subminare a economiei naţionale, corupţie, trafic de influenţă, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, înaltă trădare. Aici am şi eu o întrebare: imunitatea parlamentară conferă protecţie în cazuri de subminare a economiei naţionale şi înaltă trădare? Bineînţeles că de anchete şi încadrarea juridică se vor ocupa organele abilitate ale statului.;

- cu ajutorul Academiei Române, a institutelor de cercetare, a universităţilor, a societăţii civile şi a oricăror alte organisme naţionale cu atribuţii şi responsabilităţi specifice, să se construiască un program naţional de dezvoltare, exploatare şi prelucrare a resurselor naturale naţionale. Spun asta pentru că nici o resursă naţională nu constituie apanajul vreunui politician sau demnitar pe care să o folosească în interes personal.;

- stabilirea unor metode de extracţie şi exploatare care să nu producă impacturi ecologice majore şi posibile accidente cu pierderi uriaşe de vieţi omeneşti şi efecte catastrofice greu de reparat;

- construirea de unităţi de prelucrare (fabrici, combinate) a minereurilor extrase, pe teritoriul ţării evitându-se astfel exportul de materii prime;

- prin construirea de capacităţi de prelucrare se vor crea mii şi zeci de mii de locuri de muncă, care se vor întinde pe durata a multor zeci de ani;

- crearea unui cadru legislativ astfel încât să nu se mai ajungă în situaţii de acest gen.

Date de contact

Şi pentru ca acest material să fie un denunţ penal este nevoie să-mi dau datele de contact:

APOSTOL DORU CONSTANTIN

str. **** nr. ***

Sibiu

Tlf.: 0735.370387

Mai jos ataşez un tabel cu persoanele şi instituţiile căror le va fi adresat acest material, astfel încât acestea să poată întreprinde demersurile necesare pentru soluţionarea proiectului Roşia Montană.

Nr. crt.	Destinatar	Adresa de e-mail
1.	Preşedintele României	procetatean@presidency.ro
2.	Noua Republică - Mihail Neamţu	contact@nouarepublica.ro
3.	www.rosiamontana.org - ONG	alburnusmaior@ngo.ro
4.	Curtea Constituţională	ccr@ccr.ro
5.	SRI	relatii@sri.ro
6.	Mihai Răzvan Ungureanu	mru@forta-civica.ro mru.dreapta@gmail.com
7.	Europa FM (ptr Moise Guran)	stiri@europafm.ro
8.	Cristian Tudor Popescu	online@gandul.info publicitate@gandul.info
9.	Radu Banciu	contact@radubanciu.ro
10.	Academia Romană	ihaiduc@acad.ro dan.berindei@acad.ro hera@acad.ro otiman@acad.ro mstefan@acad.ro hermina@acad.ro
11.	Realitatea TV	martorocular@realitatea.net noisuntemtinta@realitatea.net
12.	B1 TV	stiri@b1tv.ro
13.	CSAT	csat@presidency.ro
14.	AIEA	official.mail@iaea.org iaeany@un.org iaeage@unog.ch mel@iaea.org
15.	Cotidianul	office@cotidianul.ro
16.	Radu Moraru	redactie@nasul.tv
17.	Ziare.com	sugestii@ziare.com
18.	Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie	sesizare@mpublic.ro
19.	Avocatul Poporului	avp@avp.ro
20.	Consiliu Superior al Magistraturii	secretar_general@csm1909.ro inspectie@csm1909.ro relatiicupublicul@csm1909.ro csm-presa@csm1909.ro
21.	DIICOT	diicot@mpublic.ro diicot_bt_sibiu@mpublic.ro
22.	DNA	anticoruptie@pna.ro
23.	MAI	petitii@mai.gov.ro
24.	CEPOL	info@cepol.europa.eu director@cepol.europa.eu communications@cepol.europa.eu
25.	INTERPOL	contact@interpol.int
26.	Guvernatorul BNR	info@bnro.ro
27.	Aurelian Pavelescu	voteazapavelescu@yahoo.com
28.	SIE	relatii_presa@sie.ro relatii_publice@sie.ro
29.	Europarlamentul European	redactia-ro@europarl.europa.eu sajto-hu@europarl.europa.eu envi-press@europarl.europa.eu indu-press@europarl.europa.eu econ-press@europarl.europa.eu jaume.duch@europarl.europa.eu presse-conf@europarl.europa.eu
30.	Greenpeace	info@greenpeace.ro irina.bandrabur@greenpeace.ro ionut.cepraga@greenpeace.ro doina.danciu@greenpeace.ro alexandru.riza@greenpeace.ro lorena.stoica@greenpeace.ro supporter.services.int@greenpeace.org pressdesk.int@greenpeace.org pressdesk.eu@greenpeace.org
31.	Descopera.ro	contact@descopera.ro
32.	Mediafax	marketing@mediafax.ro redactie.online@mediafax.ro
33.	Ziarul Financiar	editorweb@zf.ro zf@zf.ro zf24@zf.ro
34.	Humanitas	secretariat@humanitas.ro
35.	ASE Bucuresti	rectorat@ase.ro
36.	Universitatea Politehnică Bucureşti	cabinet.rector@upb.ro sim@upb.ro calin@tsocm.pub.ro v_stanciu@aero.pub.ro
37.	Universitatea Transilvania Braşov	rectorat@unitbv.ro f-sim@unitbv.ro f-ct@unitbv.ro f-seaa@unitbv.ro
38.	Deputat Remus Cernea	remuscernea.ro@gmail.com remus.cernea@cdep.ro
39.	Eugenia Vodă	www.eugeniavoda.ro
40.	Biserica Ortodoxă Română	cancelaria@arhiepiscopiabucurestilor.ro secretariatma@yahoo.com arhiepiscopia@reintregirea.ro episcopiaoradiei@yahoo.com episcop@episcopiadevei.ro secretariat@mitropolia-clujului.ro
41.	Secret Service - Romania	011-40-21-200-3462
42.	FBI	1-800-225-5324 disaster@leo.gov
43.	NSA	nsaarc@nsaarc.net smallbusiness@nsa.gov
44,	Institutul Geologic al României	office@igr.ro lorentz.diana@igr.ro

Tabel 7

Acest mail îl voi trimite şi tuturor cunoscuţilor cărora le am adresele de mail şi pe care îi rog să facă la fel. Astfel, poate vom reuşi să sensibilizăm autorităţile şi clasa politică şi să devenim cu adevărat o societate civilă şi o democraţie. De asemenea îl voi posta pe Facebook cu rugămintea ca fiecare să-l ''share-uiască'' astfel încât acest material să fie citit de cât mai multe persoane. Astfel fiecare va refuza sticla cu cianură pe care ne-au pregătit-o cei de la RMGC.

„Când vom termina nedreptatea? Atunci când cei care nu sunt victime vor simţi la fel de multă indignare ca cei care sunt“.

Solon, sec.7, conducător atenian

Vă mulţumesc pentru atenţia acordată,

ing. Doru Apostol

PS – Acesta e materialul la care lucrez de aproape două luni. Aştept părerea dvs. despre acesta. Tot ce scrie acolo e verificabil 100 la sută, în cărţi, mass media şi internet. Sper să vă placă. Am făcut această adăugare la sugestia unui cititor, căruia îi mulţumesc.

Joi, 17 octombrie 2013

Sursa: http://apostoldoru.blogspot.ro/2013/10/rosia-montana-o-biblioteca-de.html

NOTE

[1] Vezi şi http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/acuzatii-cutremuratoare-despre-baietii-destepti-ai-aurului-romanesc-basescu-face-lobby-pentru-o-firma-acuzata-de-implicare-in-crime-coruptie-si-distrugeri-pe-intreg-mapamondul-dosarul-barrick-gold-68102.html.

În completarea acestui studiu, vedeţi şi „Escrocii şi muşamalizatorii fraudei Roşia Montană“, aici: http://monitorsri.blogspot.ro/2013/10/escrocii-si-musamalizatorii-fraudei.html, precum şi materialul „Guvernul României, alături de Băsescu şi serviciile secrete româneşti, le bagă în buzunar SUTE DE MILIOANE DE EURO mafioţilor care se află în spatele proiectului Roşia Montană!“, pe http://camecocoon.blogspot.ro/2013/09/guvernul-romaniei-alaturi-de-basescu-si.html?m=1.

↧

Românii timoceni

December 3, 2013, 8:06 am

≫ Next: DECIZIE ISTORICĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC DE DINCOLO DE PRUT ! Curtea Constituțională a dat un verdict ISTORIC: OFICIAL, ÎN R. MOLDOVA SE VORBEȘTE ROMÂNEȘTE

≪ Previous: Doru APOSTOL, ing. — Roşia Montană – o bibliotecă de 6,3 trilioane de dolari

preuzeto sa Foruma Vlasi Srbije

Copyright 2012 © ARIADNAE FILUM, info@zajednicavlahasrbije.com

Condiții de utilizare| Politica de confidențialitate

Home Despre noi Activitatii Literatura Organizaţile Foto & Video Forum Contact

Despre noi

Sub denumire de Vlahi astăzi se subînţelege populaţia romanofonă care locuieşte spaţiul Serbiei de nord-est, marginit de râurile Timocul, Dunărea şi Moraua. În sensul geografic, vlahii sunt legaţi de matca sa- Republica România. geograful sârb M. Smileanici a motivat faptul că vlahii au locuit aceste meleaguri prin "rolul etnografic al sistemului muntos carpatic în Peninsula Balcanică", acesta manifestându-se, dipă parerea sa, prin "transpunerea elementului românesc pe partea cealaltă a Dunării".

În limba maternă a acestui popor, termenul "VALAH" nu înseamnă nimic. EI înşişi se autodenumesc „Rumâńi“, şi limba pe care o vorbesc numesc „Ľimba rumâńeascâ“. Este bine cunoscut că termenul „Rumân“ purcede de la „Romanus“ şi reprezintă o dovadă despre originea romanică a vlahilor.

Sursele istorice ne arată că pe aceste meleaguri în trecut au trăit multe triburi, precum: Dardanii, Meyii, Beşii, Sarzii, Pichenezii, Timahii, Daco-Geţii, şi mulţi ceilalţi. Nu se ştie precis care dintre aceste au apărţinut Tracilor, care Ilirilor şi care Celţilor.

După încoronarea lui împăratul Tiberius, în jurul anului 14. d. H, aceste triburi au intrat în componenţă a provinciei nouformate romane Moesia Superior, care a fost situată aproximativ pe întreg spaţiu al actualei Republicii Serbia. Procesul romanizării a distrus diferenţă între triburi, completamente. Purtători ai romanizării au foficianţi, şi meşteşugari, de origine din celelalte provincii romane. Vlahii sunt, de fapt, descedenţii ai triburilor domestice romanizate care, înainte de cuceriri romane, au trăit în Peninsula Balcanică.

Pe lângă triburile menţionate, o mare parte din etnogeneza sa provine de la Slavii, cu care populaţia romanică a avut primele contacte încă pe limesul Dunării, şi care locuiesc aceasta zona la sfârşitul secolului VI şi la începutul secolului VII

O parte din savanţi susţine teoria că românii s-u format ca popor chiar pe teritoriul locuit astăzi de românii din Serbia de est. Populaţia romanică a format un zid, care s-a suprăpus printre sârbii şi bulgaroo, şi de aceea sârbii au limba diferită de cea bulgară, iar între sârbii şi croaţii nu există asemenea diferenţe. Tot după această teorie, o parte din această populaţie a plecat mai târziu spre nord, unde i au romanizat pe slavii pe care i au găsit în Dacia lui Decebal de vreodată, iar partea cealaltă a plecat spre sud, unde şi astăzi trăiesc aromânii, foarte apropiaţi de românii.

Primele menţiuni în care găsim termenul vlah se găsesc în sursele bizantine din secolul XI. Katakalonul bizantin Kekaumenos, în opera sa "Strateghikon", vorbeşte despre o legătura incontestabilă a romanilor cu descedenţii săi, vlahii, care şi în decursul secolului XI se află pe malurile râurilor Sava şi Dunăre. Prezenţa vlahilor în statul medieval sârb (Branicevo) şi cel bulgar (Valea Timocului) este confirmată în primul rând în hrisovulele domnitorilor sârbi şi bulgari, iar mai târziu şi prin deftele de recesământ turceşti.

Pe bază oiconomiei, care este preponderent cu denumirile slave, putem deduce că vlahii care au trăit în evlul mediu pe aceste meleaguri, au fost în mare parte slavizaţi. Printre celelalte surse care pot confirma această teorie, se găsesc şi cele turceşti, care, vorbind despre vlahii din Branicevo în secolul XVI, spun că ei denumesc Naşterea lui Hristos Bojici, în loc de Crăciun.

este interesant că vlahii din spaţiul Serbiei actuale de nord-est sursele medievale găsesc şi în Bosnia, după cum putem vede din raportul lui Benedict Curipeşici, din primă jumătate a secolului XVI. Acest fapt nu surprinde, având în vedere că această populaţie era nomadă, ocupându-se în primul rând de oierit.

Cauta

Home Despre noi Activitatii Literatura Organizaţile Foto & Video Forum Contact

Copyright 2011 © ARIADNAE FILUM, sva prava zadržana. info@zajednicavlahasrbije.com

Uslovi upotrebe | Zaštita privatnosti

Vlasi u istorijskim izvorima i literaturi
Arion V.; Pârvan V.; Vâlsan G.; Papahagi Pericle; Bogdan-Duică G. România si popoarele balcanice, Tipografia Românească, Bucureşti, 1913. © Daco Romanica
Băluţoiu, Valentin. O Istorie pentru Românii de la sud de Dunăre, Ediţie bilingvă în limbile română şi bulgară, Editura Alma, Craiova, 2009.

Băluţoiu, Valentin. O Istorie pentru Românii de la sud de Dunăre, Ediţie bilingvă în limbile română şi sârbo-croată, Editura Alma, Craiova, 2009.

Berciu-Draghicescu, A.; Petre, M. Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948), vol. I, Bucureşti, Editura Universităii din Bucureşti, 2004. © Editura Universităţii din Bucureşti
Berciu-Draghicescu, A.; Petre, M. Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1918-1953), vol. II, Bucureşti, Editura Universităii din Bucureşti, 2006. © Editura Universităţii din Bucureşti

Bodogae, Teodor. Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria, şi Serbia : (Note etnografice şi statistice), Tipografia „Vocea Poporului” Al. Agapie, 1913 © Daco Romanica
Brătianu, Gheorghe I. Die Rümanische Frage 1940, Bukarest : [s.n.](Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională), 1940. © Daco Romanica
Brătianu, Gheorghe I. Origines et formation de l'unité Roumaine, Bucarest : Institut D'Histoire Universelle "N. Iorga", 1943. © Daco Romanica

Brătianu, Gheorghe I. Rumänische Einheit, Bukarest : Institut für Weltgeschichte N. Iorga (Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională), 1944. © Daco Romanica

Bucuţa, Emanoil. Olteni de peste Dunăre, Arhivele Olteniei , 02, nr. 05, ianuarie - februarie 1923, p. 4-8. © Daco Romanica
Bucuţa, Emanoil. Românii dintre Vidin si Timoc : cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi, Tipografia "Cartea Româneasca", Bucureşti, 1923. © Daco Romanica

Bucuţa, Emanoil. Românii din Bulgaria, revista Societatea de mâine, III, Cluj, nr. 33-34, 1926, p. 547-550 © BCU Cluj
Bucuţa, Emanoil., Dunărea românească, Revista Fundaţiilor Regale : revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 08, nr. 3, 1 martie 1941, p. 668-685. © Daco Romanica
Bucuţa, Emanoil. Românii din dreapta Dunării, revista Transilvania, LXXII, Sibiu, nr. 4, 1941, p. 268 – 273 © BCU Cluj
Bucuţa, Emanoil. Românii în viaţa Serbiei, Revista Fundaţiilor Regale : revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 09, nr. 2, 1 februarie 1942, p. 425-432. © Daco Romanica
Budiş, Monica. Customs of Building in the Romanian Community on the Valley of the Bulgarian Timoc, RESEE, 2003, 41, nr. 1-4, p.329-338. © Daco Romanica
Caracostea, D. Mioriţa în Timoc, Revista Fundaţiilor Regale : revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 08, nr. 4, 1 aprilie 1941, p. 141-144. © Daco Romanica

Cihac, Alexandru. Dictionnaire d'étymologie daco-romane: éléments latins comparés avec les autres langues romanes, L. St-Goar, 1870 © Google
Constante, C.; Golopenţia, A. Românii din Timoc: vol. I, Românii dintre Dunăre, Timoc şi Morava, Tip. "Bucovina," I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1943.
Constante, C.; Golopenţia, A. Românii din Timoc: vol. II, Românii dintre Vidin şi Timoc, Imprimeria Institutului Statistic, Bucureşti, 1944.
Constante, C.; Golopenţia, A. Românii din Timoc: vol. III, Românii dintre Dunăre, Timoc şi Morava, Texte. Imprimeria Institutului Statistic, Bucureşti, 1944.
Constantinescu, Nicolae A. L’Impératif Danubien : (Conférence), Revue historique du Sud-Est Européen, No. 7-9, Bucarest 1938. © Daco Romanica
Constantinescu, Nicolae A. Expansiunea românilor : Continuitatea în Dacia şi factorii expansiunii în Sud-Estul European : Conferinţă, Bucureşti : [s.n.], 1941. © Daco Romanica

Constantinescu, Nicolae A. Chestiunea Timoceană, Bucureşti : “Bucovina" I. E. Torouţiu” 1941. © Daco Romanica
Constantinescu, Nicolae A. Originea şi expansiunea românilor : Privire istorică, Bucureşti : Casa Şcoalelor, 1943. © Daco Romanica
Cvijić, Jovan. La Péninsule Balkanique : Géographie humaine, Paris : Librairie Armand Colin, 1918. © Daco Romanica
Densusianu, Ovid. Graiul nostru: Texte din toate părţile locuite de români, Vol. I-II, Socec & Co., 1906 © Google
Dimitrijevic-Rufu, Dejan. Rites de passage, identité ethnique, identité nationale. Le cas d'une communauté roumaine de Serbie, terrain n°22 mars 1994

Dimitrijevic-Rufu, Dejan. Naissances des enfants en mauvais présages; croyances et réponses sociales, RESEE, 1996, 34, nr. 1-2, p.71-78. © Daco Romanica
Dimitrijevic-Rufu, Dejan. Le rituel de la slava et l'imaginaire communautaire de l'unité. Les Roumains de Homolje et les Serbes en France, Revue européenne de migrations internationales. Vol. 16 N°2. Fêtes et rituels dans la migration. 2000, pp. 91-117. © Persée
Dragić, Dragomir. Forum za kulturu Vlaha. Vlasi ili Rumuni iz istočne Srbije i "vlaško pitanje" - pitanja i odgovori; Helsinški odbor za ljudska prava u Srbiji, Bor, 2000/2001/2002 © Helsinški odbor za ljudska prava u Srbiji
Dragomir, Silviu. Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, volumul 01, 1921-1922, p. 279-299. © Daco Romanica

Dragomir, Silviu. Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti : Editura Academiei Republicii Populare Romîne (Întrepr. poligrafică nr. 2.) 1959. © Daco Romanica
Drăghicescu, Dimitrie. Les Roumains de Serbie, s.n, 1919. © Gallica, bibliothèque numérique
Durlić, Paun Es. Sacred Language of the Vlach Bread : illustrated book and dictionary in 40 pictures [translated by Marija Čikeš] Belgrade : Balkankult Foundation, 2011.

Fischer, Emil. Die Herkunft der Rumänen; eine historisch-linguistisch-ethnographische Studie, von Dr. Emil Fischer., Handels-Druckerei, 1904. © Google
Florescu, Florea. Românii din dreapta Dunării, Sociologie românească, Anul II, Nr. 5-6, 1937, p. 230-234. © Daco Romanica

Florescu, Florea. Cusuiul din Vale: O colonie de Români timoceni din Cadrilater, Sociologie românească, Anul III, Nr. 4-6, 1938, p. 170-180. © Daco Romanica

Gacović, Slavoljub. Vampir u verovanjima sela Halova, Razvitak. - God. XXV, br. 1, Zaječar, 1985, str. 78-82.
Gacović, Slavoljub. Mitski tragovi u baštini sela Halova, Razvitak, mart – april 1985. God. XXV, br. 2, str. 74-80.

Gacović, Slavoljub. Prilog toponomastičkoj etimologiji na tlu Timočke Krajine, Razvitak, God. XXV, br. 3, Zaječar, 1985, str. 97-100.
Gacović, Slavoljub. Motivi grčkih, rimskih i legendi sa istoka u folklorom nasleđu sela Halova, Razvitak, novembar - decembar 1985. God. XXV, br. 6, str. 86-92.
Gacović, Slavoljub. O bajanju i vračanju u Vlaha istočne Srbije, Razvitak, maj - jun 1986. God. XXVI, br. 3, str. 88-99.

Gacović, Slavoljub. Etimologija neslovenskih osnova u ojkonimiji Vidinskog sandžaka XV i XVI veka, Zaječar : Matična biblioteka "Svetozar Marković", 1993.
Gacović, Slavoljub. Priča Gospodnja, Za zdravlje - iz istorije narodne medicine i zdravstvene kulture, V naučni skup Rajačke pivnice 1997, str. 259-270.
Gacović, Slavoljub. Razgraničenje Naisopoliske (Niške) i Akviske (Prahovske) regije s ubikacijom gradova iz VI veka, Zaječar : Matična biblioteka "Svetozar Marković", 1997.

Gacović, Slavoljub. Etimologija slovenskih osnova u ojkonimiji Vidinskog sandžaka XV i XVI veka, Zaječar : Matična biblioteka "Svetozar Marković", 1997.
Gacović, Slavoljub. Prožimanje demona smrti i sudbine Samodive i demona smrtonosne zarazne bolesti Čume, Za zdravlje - iz istorije narodne medicine i zdravstvene kulture, VI naučni skup Rajačke pivnice 1999, str. 287-297.
Gacović, Slavoljub. Putevi istine : polemika o vrednosti jednog naučnog rada, Zaječar : Matična biblioteka "Svetozar Marković", 1999.
Gacović, Slavoljub. Basma "za odvajanje" samrtnika od mrtvih i živih rođaka u Vlaha severoistočne Srbije, Za zdravlje : iz istorije narodne medicine i zdravstvene kulture : VII naučni skup, Rajačke pivnice 2000, str. 239-250.
Gacović, Slavoljub. Petrecǎtura : (pesma za ispraćaj pokojnika) u Vlaha Ungurjana, Zaječar : Matična biblioteka "Svetozar Marković", 2000

Gacović, Slavoljub. Odjeci drevnih mitova u basmama tipa voda ili vino gospodnje u kultu mrtvih kod Vlaha severoistočne Srbije, Etno-kulturološki zbornik za proučavanje kulture istočne Srbije i susednih oblasti, knj. 7 (2001/2002), str. 143-148.
Gacović, Slavoljub. Elementi mita o bogu Dionisu i drugih antičkih mitova u basmama tipa Priča Gospodnja kod Vlaha severoistočne Srbije, Razvitak, God. XLII, br. 207-208, Zaječar, 2002, str. 112-120.

Gacović, Slavoljub. Bajanja u kultu mrtvih kod Vlaha severoistočne Srbije, Beograd : Čigoja štampa, 2002

Gacović, Slavoljub. Stanovništvo timočke zone od srednjobalkanskih plemena u predrimsko doba do dolaska Slovena, Razvitak. God. XLIII, br. 213-214, Zaječar, 2003. str. 84-95

Gacović, Slavoljub. Stanovništvo timočke zone od dolaska Slovena do kraja XVI veka, Razvitak. God. XLIV, br. 215-216, Zaječar, 2004. str. 132-142
Gacović, Slavoljub. Kud se dedoše Rumuni Tihomira Đorđevića: kritički osvrt na knjigu Tihomira R. Đorđevića "Istina u pogledu Rumuna u Srbiji" i na njen pogovor priređivača Radomira D. Rakića "Tihomir R. Đorđević i Vlasi", Bor : Nacionalni savet vlaške nacionalne manjine, 2008.
Gatsovitch, Slavolïub. L'Arbre cosmique dans la culture Valaque du Nord-Est de la Serbie, Ethnoses and cultures on the Balkans : international conference, Bulgaria, Trojan, 23-26.08.2000, Vol. 1. Sofia : Society Dios, 2000, pag. 113-127.

Georgevitch, T. R. The truth concerning the Rumanes in Serbia, Imprimerie "Graphique", 1919. © University of Toronto

Georgevitch, T. R. La vérité sur les Roumains de Serbie, Imprimerie "Graphique", 1919. © Google
Giuglea, George.; Vâlsan, Gheorghe. Dela Românii din Serbia, culegere de literatură populară, cu hartă, fotografii, note, glosar, Tipografia Curţii regale, F. Göbl fii, 1913. © Google

Gĭorgevicĭ, Dr. Tih. R. Romîniĭ din Serbia . 19 , 112 ,167. ARHIVA, Organul Societăţiĭ Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, Anul XVII, Tipografia "DACIA" Iliescu, Grossu & Comp. 1906. © Daco Romanica

Grofşorean, C.; Ursu, N.; Birou, Virgil; Metea, Octavian.; Botiş, E.; Atanasiu, Gh., La fraţii timocenii, Revista Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, An. IX. Nr. Mai-August 1941, p. 248-266. © Biblioteca Judeţeană Timiş

Hagi-Gogu, Toli. Romanus şi Valachus sau ce este romanus, roman, român, aromân, valah şi vlah, Bucureşti : Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar” 1939. © Daco Romanica

Hrisicu, V. C. Câteva ctitorii româneşti în Bulgaria, Boabe de grâu : revistă de cultură, 3, nr. 03-04, martie-aprilie 1932, p. 88-96. © Daco Romanica

Iorga, Nicolae. Istoria statelor balcanice în epoca modernă : Lecţiĭ ţinute la Universitatea din Bucureştĭ, Văleniĭ-de-Munte : Tipografia Societăţiĭ "Neamul Romănesc", 1913. © Daco Romanica

Iorga, Nicolae. Din legăturile noastre cu sârbii : corespondenţa româneasca a voevozilor din Cladova, Bucureşti : Socec ; C. Sfetea ; Leipzig : Otto Harrassowitz ; Viena : Gerold, 1915. © Daco Romanica

Iorga, Nicolae. Oltenia şi Serbia : Conferinţă ţinută la Craiova în ziua de 22 Noiembrie 1915 în folosul refugiaţilor sîrbi, Vălenii-de-Munte : "Neamul Românesc", Tipografie, Editură, Legătorie de cărţi, 1915. © Daco Romanica

Iorga, Nicolae. Olteni afară din Oltenia, Revista istorică : dări de seamă, documente şi notiţe, 14, nr. 01-03, ianuarie - martie 1928, p. 1-8. © Daco Romanica
Iorga, Nicolae. Istoria bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor. Volumul 1 - Editia a 2-a. - Bucuresti : Editura Ministerului de Culte, 1928. © Daco Romanica
Iorga, Nicolae. Istoria bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor. Volumul 2 - Editia a 2-a. - Bucuresti : Editura Ministerului de Culte, 1930. © Daco Romanica
Kadlec, Karel. Valaši a valašské právo v zemích slovanských a uherských: S úvodem podávajícím přehled theorií o vzniku rumunského národa, Nákladem České akademie cisaře Františka Josefa, 1916. © University of Toronto

Kanitz, Felix Philipp. Serbien, historisch-ethnographische Reisestudien aus den Jahren 1859-1868, mit 40 Illustrationen im Texte, 20 Tafeln & einer Karte , Hermann Fries, 1868. © Google

Kanitz, Felix Philipp. Donau-Bulgarien und der Balkan: Historisch-geographisch-ethnographische reisestudien aus den jahren 1860-1879, Bnd. 1-2, Renger'sche buchhandlung, 1882. © Google
Kanitz, Felix Philipp. Donau-Bulgarien und der Balkan: Historisch-geographisch-ethnographische reisestudien aus den jahren 1860-1879, Bnd. 3, Renger'sche buchhandlung, 1882. © Google

Kanitz, Felix Philipp. Das königreich Serbien und das Serbenvolk: von der Römerzeit bis zur gegenwart Band 1, B. Meyer, 1904. © University of Toronto
Kanitz, Felix Philipp. Das königreich Serbien und das Serbenvolk: von der Römerzeit bis zur gegenwart Band 2, B. Meyer, 1909. © University of Toronto
Kanitz, Felix Philipp. Das königreich Serbien und das Serbenvolk: von der Römerzeit bis zur gegenwart Band 3, B. Meyer, 1914. © University of Toronto
Kiepert, H. Ethnographische Übersicht des Europäischen Orients, Berlin : Reimer, 1877. © Vrije Universiteit Amsterdam

Lejean, Guillaume. Ethnographie de la Turquie d'Europe par G. Lejean: Ethnographie der europäischen Türkei, J. Perthes, 1861. © Universitätsbibliothek Regensburg
Lupu, Nicolae. Originea românilor, Bucureşti : [s.n.] (Institutul de Arte Grafice al Muncii), 1941. © Daco Romanica
Madgearu, Alexandru. The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Centrul de Studii Transilvane (Bibliotheca Rerum Transsilvaniae, XXXIV) Cluj-Napoca, 2005.
Madgearu, Alexandru. Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2007.
Marcu, Alexandru.; Criveanu, Nifon.; Rădulesu-Motru, Constantin. Oltenia, Ramuri, Craiova, 1943. © Daco Romanica
Marsili, Luigi Ferdinando. Danubius Pannonico-Mysicus, observationibus geographicis, astronomicis, hydrographicis, historicis, physicis, perlustratus, et in VI Tomos digestus.Gosse, Alberts, de Hondt, 1726. © BCU Cluj
Mihăilescu, Vintilă. Blocul carpatic românesc : (Cu prilejul unei hărţi istorice : Harta etnică a României după Recensământul românesc din 1930), Bucureşti : Imprimeria Naţională, 1942. © Daco Romanica

Miklosich, Franz. Die slavischen Elemente im Rumunischen , Wien, 1861. © Google

Morariu, Tiberiu. Românii dintre Morava şi Timoc, Revista Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, An. IX. Nr. Mai-August 1941. p. 228-242. © Biblioteca Judeţeană Timiş
Munteanu-Murgocĭ Georg.; Popa-Burcă, I. România şi ţĕrile locuite de Români, C. Göbl, 1903. © Google
Neniţescu, Ioan S. De la Românii din Turcia europeana: studiu etnic şi statistic asupra Armânilor, Bucuresci : Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1895. © Daco Romanica
Noe, Constantin.; Popescu-Spineni, Maria. Les Roumains en Bulgarie, Craiova : Ramuri, 1939. © Daco Romanica

Palade, T. Însemnări din Serbia, Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, 27, nr. 01-03, ianuarie-martie 1916, p. 26-39. © Daco Romanica
Pătruţ, Ioan. Printre prizonierii Români din Timoc, revista Transilvania, LXXII, Sibiu, nr. 4, 1941, p. 319 – 321 © BCU Cluj
Petrescu, Paul. Observations on Folk Art in Timoc, RESEE, 01, tom. 1, nr. 3-4, 1963, p. 485-515. © Daco Romanica

Petrovici, Emil. Românii dintre Timoc şi Morava, revista Transilvania, LXXII, Sibiu, nr. 3, 1941, p.180 – 184 © BCU Cluj
Petrović, Dragoljub. Iredenta fašističke Rumunije u severoistočnoj Srbiji 1941–1944. godine, Jugoslovenski istorijski časopis, 3, Beograd, 1966. str. 31–54.
Picot, Emile. Chants populaires des Roumains de Serbie, E. Leroux, 1889. © Google
Popovic, Virginia. Două variante ale Baladei Mioriţa, Memoria Ethnologica, nr. 30-31 (an IX), Baia Mare, ianuarie-iunie 2009, p. 14-21
Popovici, Athanase. Le mémoire des Roumains de Serbie, Paris : Société anonyme des Imp. Wellhoff et Roche, 1919. © Harvard University Library
Pagini de folclor românesc din Serbia. Texte din colecţia lăutarului Sima G. Prunarevic 1888-1969 / ed.: Potoroacă, Elena Ramona.; Trailović, Zvonko. - Sibiu: Editura ASTRA Museum, 2011 © Complexul Naţional Muzeal ASTRA Sibiu, România
Puşcariu, Sextil. Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache: 1. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Winter, Heidelberg, 1905. © University of Toronto
Râmneanţu, Dr. P. Românii dintre Morava şi Timoc şi continuitatea spaţiului lor etnic cu al Românilor din Banat şi din Timocul bulgar. Bul. Eug. şi Biopolitic, an. 1941, pag. 40—62. © BCU Cluj

Sandu-Timoc, Cristea. Strinu, Revista Fundaţiilor Regale : revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 10, nr. 12, 1 decembrie 1943, p. 650-653. © Daco Romanica

Sandu-Timoc, Cristea. Poveşti populare româneşti, Bucureşti : Minerva, 1988.
Sandu-Timoc, Cristea. Vlahii sunt români: documente inedite, Editura Astra Română, Timişoara, 1997. © BCU Cluj

Sandu-Timoc, Cristea. Poezii populare de la românii din Timoc : nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei, / culese de C. Sandu-Timoc ; cu o introducere de N. Cartojan. - Ediţia a 2-a îngrijită şi redactată / de Christian Căpinaru. - Bucureşti : Ager, 2007.

Seişanu, Romulus. România : atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Universul, Bucureşti, 1936. © Daco Romanica

Sikimić, Biljana. Tragom terenskih istraživanja Emila Petrovića u Srbiji: Čokešina, Lokve i Ždrelo, Probleme de filologie slavă XV, Timişoara 2007, 443–454.
Sikimić, Biljana. Etnolingvistički pristup vlaškoj duhovnoj kulturi – običaj „kumačenje“, Actele simpozionului Banatul, trecut istoric şi cultural, Timişoara – Novi Sad – Reşiţa 2005, 148–158.

Sikimić, Biljana. Tradicionalna vlaška kultura danas: Ursătoril’i, Actele simpozionului Banatul, trecut istoric şi cultural, Timişoara – Novi Sad – Reşiţa 2005, 261–269.

Sikimić, Biljana. Vlaška predanja o Žojmariki, Actele simpozionului Banatul, trecut istoric şi cultural, Timişoara – Novi Sad – Reşiţa 2005, 383–393.

Sikimić, Biljana. Etnički stereotipi o Vlasima u Srbiji, Kulturni i etnički identitet u procesu globalizacije i regionalizacije Balkana, JUNIR 9, Niš 2002, 187–203.
Sikimić, Biljana. Humorni aspekt srpsko-vlaške jezicke komunikacije, Radovi simpozijuma: jugoslovenski Banat, kulturna i istorijska prošlost 4, Novi Sad 1999, 112–118.
Sikimić, Biljana. Balkan secret languages vs. modern slang: Rumanian contribution, Revue des etudes sud—est europeenes 3-4, Bucureşti 1992, 275–280.
Skok, Petar. Češka knjiga o vlaškom pravu, Zemaljski muzej u Bosni i Hercegovini. Glasnik Zemaljskog muzeja u Bosni i Hercegovini, XXX., Zemaljska štamparija, 1919. str. 295-316. © Bibliotheca Musei Bosniae et Hercegovinae Sarajevo

Skok, Petar. Etimologijski rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika; uredili Mirko Deanović i Ljudevit Jonke ; surađivao u predradnjama i priredio za tisak Valentin Putanec. - Zagreb : Jugoslavenska akademija znanosti i umjetnosti, 1971-74.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Din lexicul dialectal al satului Gradskovo, Lumina 4–5–6, Pančevo, 2003, 54–62 (coautor: Biljana Sikimić).
Sorescu-Marinković, Annemarie. Cântece funerare vlahe, Tradiţia XII (XIV), nr. 23, 24, 25 (26, 27, 28), Novi Sad, 2004, 28–29.
Sorescu-Marinković, Annemarie. The Vlach Folk Literature – an Identity Document that Has not Been Printed Yet, Књижевност на језицима мањина у Подунављу, Београд: Институт за књижевност и уметност, 2004, 185–193.

Sorescu-Marinković, Annemarie. The Concept of Loneliness and Death among Vlachs in Northeastern Serbia, Symposia – Caiete de Etnologie şi Antropologie, Craiova: Muzeul Olteniei, 2004, 159–182 (co-author: Biljana Sikimić).

Sorescu-Marinković, Annemarie. The Vlach Funeral Laments – Tradition Revisited, Balcanica XXXV, Beograd, 2005, 199–222.

Sorescu-Marinković, Annemarie. Boljetin – o paradigmă a singurătăţii, Actele simpozionului „Banatul – Trecut istoric şi cultural”, Timişoara – Novi Sad – Reşiţa, 2005, 410–424.

Sorescu-Marinković, Annemarie. Punţile pentru mort la românii de pe Valea Timocului, Actele simpozionului „Banatul – Trecut istoric şi cultural”, Novi Sad – Pančevo, 2005, 166–174.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Cultura populară a românilor din Timoc – încercare de periodizare a cercetărilor etnologice, Philologica Jassyensia II, nr. 1, Iaşi, 2006, 73–92.
Sorescu-Marinković, Annemarie. The Vlachs of North-Eastern Serbia: Fieldwork and Field methods today, Symposia – Caiete de Etnologie şi Antropologie, Craiova: Muzeul Olteniei, 2006, 125–142.
Sorescu-Marinković, Annemarie. To be or not to be Romanian: Field emotions in Romanian speaking communities from Serbia, Dynamics of National Identity and Transnational Identities in the Process of European Integration (ed. E. Marushiakova), Cambridge Scholars Publishing, 2007, 55–66.

Sorescu-Marinković, Annemarie. Comunităţi românofone din Serbia. Identitate lingvistică sau ceva mai mult? , Români majoritari/Români minoritari: interferenţe şi coabitări lingvistice, literare şi etnologice, Iaşi: Academia Română, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, 2007, 863–876.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Unde sunt moroii de altă dată? Dinamica timpului în textele mitologice ale românilor din Timocul sârbesc, Integrare, autonomie, dialog intercultural, Colecţia minorităţi 10, Complexul Muzeal Arad: 2009, 184–202.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Vâlva la românii din Timocul sârbesc: încercare de cartografiere, Alimori – Revista de Etnologie şi Antropologie, Vol.1, nr.1, 2009, 43–58.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Mitologia minieră a bufanilor din Timoc, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, nr.X, Craiova, 2009, 189–212.
Sorescu-Marinković, Annemarie. Fişă pentru un dicţionar mitologic al românilor din Timoc: muma-pădurii, Teme în antropologia socială din Europa de sud-est – Volum dedicat memoriei Profesorului Paul Stahl, Editura Paideia: Bucureşti, 2010, 206–235.
Staicu, Emil. Sârbii şi Românii, Noua Revistă Română, 14. dec. 1908, nr. 10, Bucureşti, p. 155-157. © Daco Romanica
Szabó, József. Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic şi geografic, Anuarul Institutului de istorie naţională, II, Cluj, 1923, p. 384-386 © Daco Romanica

Şerban, Stelu. The Valachs from Bulgaria beetween „Minor” and „Major” History, RESEE, 2005, 43, nr. 1-4, p.77-90. © Daco Romanica

Tanaşoca, Anca.; Tanaşoca, Nicolae Şerban. Unitate romanică şi diversitate balcanică, Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004.
Toarcă, Ionelia. Comunitatea românească din estul Serbiei: studiu geografic, Editura Semne, Bucureşti 2012.
Ţîrcomnicu, Emil. Comunităţile româneşti din dreapta Dunării, Geopolitica, Nr.1 (1), an I, Bucureşti, 2002.

Ţîrcomnicu, Emil. Reminiscenţe spirituale ale românilor din Bulgaria (I). Sărbători şi obiceiuri calendaristice, Memoria Ethnologica, nr. 26-27 (an VIII), Baia Mare, ianuarie-iunie 2008, p. 90-95
Ţîrcomnicu, Emil. Reminiscenţe spirituale ale românilor din Bulgaria. Sărbători şi obiceiuri familiale, Memoria Ethnologica, nr. 30-31 (an IX), Baia Mare, ianuarie-iunie 2009, p. 98-106
Ţîrcomnicu, Emil. Albotina – loc spiritual şi reper identitar pentru romanii timoceni din Bulgaria, Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Nr. 11 (24) Serie nouă, Chişinău, 2009, p. 125-136.
Ţîrcomnicu, Emil. Românii din nordul Bulgariei – considerente istorice, sociologice şi etnografice, Philologica Jassyensia, An VI, Nr. 2 (12), 2010, p. 255–265 © Revista "PHILOLOGICA JASSYENSIA"
Ţîrcomnicu, Emil. Contribuţii la cunoaşterea etnografică a zonei transfrontaliere româno-bulgare, Memoria Ethnologica, nr. 38-39 (an XI), Baia Mare, ianuarie-iunie 2011, p. 108-114
Ubicini, A. Les Serbes de Turquie: études historiques, statistiques et politiques sur la Principauté de Serbie, le Montenegro et les pays serbes adjacents : géographie, statistique, organisation politique, religieuse, administrative, armée, finances, etc. E. Dentu, 1865. © Google
Vâlcu, Stefan. Several Remarks Regarding the Evolution of the Romanian Communities in the Vidin Area (Bulgaria), in 1920-1930s, RESEE 45, nr. 1-4, 2007, p. 385-396. © Daco Romanica
Vâlcu, Ştefan. Istoriografia română antebelică despre românii timoceni, Analele Universităţi Spiru Haret, Seria Filologie, nr.8, 2007, nr.9, 2008, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008. p.231-240 Copyright © Universitatea Spiru Haret
Vâlsan, G. Les Roumains de Bulgarie et de Serbie, Impr. Gauthier-Villars, 1918. © Google
Vâlsan, G. Ţinutul Porţilor de Fier, Arhivele Olteniei , 05, nr. 23, ianuarie - februarie 1926, p. 3-6. © Daco Romanica

Weigand, Gustav. Die Rumänen in Serbien. GLOBUS: illustrierte Zeitschrift für Länder- und Völkerkunde, Bd. LXXVII. Nr. 17. 1900., s. 265-269 © Google
Weigand, Gustav. Românii în Serbia, revista Transilvania, XXXI, Sibiu, nr. 5, 1900, p.105 – 113 © BCU Cluj
Weigand, Gustav. Româniĭ din Serbia şi din Bulgaria apuseană., Noua Revistă Română, 15. feb. 1900, nr. 4, Bucureşti, p. 152-159. © Daco Romanica

Weigand, Gustav. Die rumänischen Dialekte der kleinen Walachei, Serbiens und Bulgariens, Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, Band 7, Johann Ambrosius Barth, 1900., s.1-92 © Google

Weigand, Gustav. Rumänen und Aromunen in Bulgarien, Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, Band 13, Johann Ambrosius Barth, 1908. s. 1-104 © Google
Weigand, Gustav. Linguistischer Atlas des Dacorumänischen Sprachgebietes, Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1909. © Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Zbuchea, Gheorghe. O istorie a românilor din Peninsula Balcanică : Secolul XVIII-XX, Bucureşti : Editura "Biblioteca Bucureştilor" 1999. © Daco Romanica

Zbuchea, Gheorghe Despre destinul istoric al românilor din dreapta Dunării în secolul XX, AUSH IST., 2000, variantă Editura Predania
Zbuchea, Gheorghe Românii la sud de Dunăre, Tratatul de Istorie al Academiei vol VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, variantă Editura Predania

Zbuchea, Gheorghe Românii din afara graniţelor ţării, Tratatul de Istorie al Academiei vol VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, variantă Editura Predania
Витковић, Гаврило. Извештај Максима Ратковића, ексарха београдског митрополита 1733, Гласник Српског ученог друштва, књига LVI, Београд, 1884., стр. 117-326 © Google

Гавриловић, Јован. Прилог за географију и статистику Србије, Гласник Друштва србске словесности, свеска IV, Београд, 1852., стр. 227-249. © Google
Гацовић, Славољуб. Превентивно призивање дуалног теонима неба и земље употребом дивизме у кађењу свадбене трпезе Влаха североисточне Србије, Пиротски зборник, год. 33, бр. 25-26, Пирот, 2000, стр. 29-38. © Народнa библиотекa Србије
Гацовић, Славољуб. Етноси у светлу топономастике на простору источне Србије и западне Бугарске, Пиротски зборник, год. 34, бр. 27-28, Пирот, 2003, стр. 61-72. © Народнa библиотекa Србије
Гацовић, Славољуб. Континуитет романског и другог становништва, Развитак, Год. 44, бр. 217/218, Зајечар, 2004, стр. 138-153.
Главна Дирекцияа на Статистиката. Статистически годишник на Българското царство : година втора : 1910 [с данни за 1909 година], София, 1911. © Национален Статистически Институт
Главна Дирекцияа на Статистиката. Статистически годишник на Българското царство : Година XXIV : 1932 [с данни за 1931 година], София, 1932. © Национален Статистически Институт

Грујић, Ст. Статистика држава Балканског полуострва: Краљевина Србија, Штамп. Краљевине Србије, 1890. © Google
Дурлић, Паун Ес. Басме из горњег Пореча, Развитак, Зајечар, јул - октобар 1987. бр. 4-5, стр. 105-118.
Дурлић, Паун Ес. Легенде и предања о Милошу Обилићу код Влаха у североисточној Србији, Развитак бр. 2, Зајечар, март – април, 1989, стр. 66-73.
Дурлић, Паун Ес. Чија је кула Милошева кула?, Развитак бр. 2, Зајечар, март – април, 1989, стр. 74-86.
Дурлић, Паун Ес. Култ мртвих као основа за одређење религије Влаха, Етно-културошки Зборник, књ. I, Сврљиг, 1995, стр. 232-240.
Дурлић, Паун Ес. Леска као мушки апотропеон поречких Влаха, Гласник Етнографског института САНУ, књ. XLV, Београд, 1996, стр. 137 – 143.
Дурлић, Паун Ес. Слава ("празњик") код Влаха Поречке Реке, Етно-културошки Зборник, књ. IV, Сврљиг, 1998. стр. 253-258.
Дурлић, Паун Ес. Свети језик влашког хлеба : сликовница са речником у четрдесет слика, Београд : Балканкулт фондација, 2010.

Ђокић, Небојша.; Думић, Оливера. Етнички састав становништва на простору данашње Браничевске епархије у XVIII веку, Браничевски гласник.- Бр. 7, Пожаревац, 2010, стр. 82-133

Ђорђевић, Tихомир Р. Кроз наше Румуне, Српски књижевни гласник, књига XVI, Београд, 1906. стр. 44–58, 126–136, 200–210, 282–290, 376–384, 526–532, 614-619, 692-698, 763–782. © Google
Ђорђевић, Tихомир Р. Незнано гробље у Жагубици, Старинар, Београд, 1908. стр. 161-171.
Ђорђевић, Tихомир Р. Доситеј Обрадовић и Румуни, Српски књижевни гласник. књ. XXVI, св. 6, Београд, 1911. стр. 452-461.

Ђорђевић, Tихомир Р. Економија и еволуција насеља, Гласник Српског географског друштва, свеска 1, Београд, 1912, стр. 27-42 © Hathi Trust Digital Library
Ђорђевић, Tихомир Р. Румуни у Србији за време прве владе кнеза Милоша (1815-1839), Годишњица Николе Чупића XXXV, Београд, 1923., стр.164–182. © Google
Ђорђевић, Тихомир Р. Један пример досељавања Румуна у Србију, Српски књижевни гласник LXII/1, Београд, 1941, стр. 47–53 © Народнa библиотекa Србије
Живковић, Тибор. Етничке промене на територији данашње Србије у периоду од VI до X века, Гласник Етнографског института САНУ, бр. 45, 1996. стр. 89-99 © Eтнографски институт САНУ
Занетовъ, Гаврилъ. Населението по долината на Велика Морава,съ една карта, Държавна печатница, София, 1918. © Google
Ивановић, Андрија. Описаније окружија Крајинског, Гласник Друштва србске словесности, свеска V, Београд, 1853., стр. 227-253 © Google

Јањетовић, Зоран. Националне мањине у очима српске елите 1918-1941, Срби и Југославија. Држава, друштво, политика. Зборник радова. Београд: Институт за новију историју Србије, 2007. стр. 118-143. © INIS
Јовановић, Драгољуб K. Црна Река, Гласник Српског ученог друштва, књига LIV, Београд, 1883., стр. 187-256 © Google

Јовановић, Љубомир. Млава, Српски етнографски зборник V, НИПС 2, СКА, Београд, 1903., стр. 247-458 © Google
Карић, Владимир. Србија: опис земље, народа и државе, У Краљевско-српској државној штампарији, 1887. © Google
Кнежевић, Бранка. Манастир Манастирица - предање и историја, Саопштења XVII, Републички Завод за заштиту споменика културе СР Србије, Београд, 1985, стр. 161-166. © Републички завод за заштиту споменика културе - Београд.
Кнежевић, Бранка. Манастир Лапушња, Саопштења XVIII, Републички Завод за заштиту споменика културе СР Србије, Београд, 1986, стр. 83-114. © Републички завод за заштиту споменика културе - Београд.
Лазић, Антоније. Насељавање и развитак насеља у Средњем и Горњем Пеку, Гласник Српског географског друштва, 25, Београд, 1939. © Народнa библиотекa Србије

Мачај, Стеван. Црноречки округ, Гласник Српског ученог друштва, књига LXXIII, Београд, 1892., стр. 1-186 © Google
Миладиновић, Михаило Ј. Пожаревачка Морава, СЕЗ XLIII, НИПС 25, СКА, Београд, 1928 2011 © Народнa библиотекa Србије
Милићевић, М. Ђ. Кнежевина Србија, У Државној Штампарији, Београд, 1876. © Google
Николић, P. Манастир Крепичевац, Развитак, бр. 1, јануар—фебруар, 1965, Зајечар, 1965, стр. 75-77.
Петровић, Драгољуб. Важнији моменти из историје настанка Влаха у североисточној Србији, Развитак бр. 2, Зајечар 1968, стр. 44–49.
Пчелар, Илија. Окружје Крајинско , Гласник Друштва србске словесности, свеска IX, Београд, 1857., стр. 189-223 © Google
Радонић, Јован. Писмо А. И. Тургењева митр. Ст. Стратимировићу и одговор митрополитов са прилогом његове расправице о Власима, Летопис Матице Српске, књига 228, свеска VI за год. 1904, Издање Матице Српске, Нови Сад, 1904., стр. 68-121.
Романски, Ст. Ромънитѣ между Тимокъ и Морава, Македонски прегледъ, списание за наука, литература и общественъ животъ, година II кн. 1., София, Печатница П. Глушковъ, 1926., стр. 33-68 © Duraspace NUB "Sv. Kliment Ohridski"

Сикимић, Биљана. Етнолингвистички и социолингвистички концепти о мањинама на Балкану, Положај националних мањина у Србији, САНУ, Београд 2007, 401–419.
Сикимић, Биљана. Полевые исследования „влахов“ северо-восточной Сербии, Актуальные вопросы балканского языкознания, Санкт-Петербург 2003, 85–96.

Сикимић, Биљана. Oбичaj „кумачење” код Влаха и Срба у североисточној Србији и jужном Банату (проблеми етнолингвистичких истраживања), Исследования по славянской диалектологии 7, Славянская диалектная лексика и лингвогеография, Москва 2001, 112–126.

Сикимић, Биљана. Слојеви румунских позајмљеница у југоисточној Србији, Говори призренско-тимочке области и суседних дијалеката, Ниш 1995, 457–468.
Смиљанић, М. Етнографско груписање народа Балканског полуострва, Годишњица Николе Чупића, књига XXIV, Београд, 1905, стр. 102-123 © Google

Сореску-Маринковић, Анамарија. Бајања из Подгорца, Развитак XLVI, број 223–224, 2006, 46–47.

Сореску-Маринковић, Анамарија. Нови теренски записи мотива о прогоњеној девојци: влашке варијанте, Српско усмено стваралаштво (ур. Н. Љубинковић, С. Самарџија), Београд: Институт за књижевност и уметност, 2008, 431–467 (coautor: Biljana Sikimić).
Сореску-Маринковић, Анамарија. Самодива код Влаха: Интерпретација и реинтерпретација фолклорног текста, Моћ књижевности: In memoriam Ана Радин (ур. Мирјана Детелић), Београд: Балканолошки институт САНУ: 2009, 249–275.

Сореску-Маринкович, Анемари. Да бъдеш или да не бъдеш румънец: Теренни емоции сред румъно-езичните общности в Сърбия

, Динамика на нациолната идентичност и транснационалните идентичности в процеса на европейска интеграция (съставител Мирелла Дечева), София: Издателство „Парадигма“, Academica Balkanica 4, 2008, 135–147.
Сорєску-Марінкович, Анна-Марія. Віщунки в румунів Тімоку: колективний та індивідуальний фольклорний репертуар
, Народна творчість та етнологія, nr.2, 2011, 93–98.

Тричковић, Р. Два турска пописа Крајине и Кључа из 1741. године. Miscellanea, Историјски институт, Београд, 2, 1973. стр. 193-338. © Историјски институт Београд
Управа државне статистике. Државопис Србије: Statistique de la Serbie , св. I-III, 1863, 1865, 1869. © Google
Управа државне статистике. Статистички годишњак краљевине Србије. Annuaire statistique du Royaume de Serbie, V, у Државној штампарији, Београд, 1904. © Google
Филиповић, Миленко С. (уредник). Симпозијум о средњовековном катуну : одржан 24. и 25. новембра 1961. г., Посебна издања, књ. II, Одељење историјско-филолошких наука, књ. 1, Научно друштво СР БиХ. Сарајево, 1963.
Храбак, Богумил. Власи старинци и досељеници у Поречју Западне Мораве (до 1570. године).Зборник радова Народног музеја, 20, Чачак, 1990, стр. 5-46.
Записки Императорского русского географического общества по отделению этнографии. Том третий. СПб. 1873 г. 628 с. + карта восточной части.,О племенном составе населения в княжестве Сербском, чл.-кор. Якшича, В., перевод д. чл. В. Н. Майнова (с картою) c. 219-253 © Google

↧

DECIZIE ISTORICĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC DE DINCOLO DE PRUT ! Curtea Constituțională a dat un verdict ISTORIC: OFICIAL, ÎN R. MOLDOVA SE VORBEȘTE ROMÂNEȘTE

December 5, 2013, 1:40 pm

≫ Next: Marcel Bărbăței - Inscripţia "Budapesta", din nou pe Arcul de Triumf

≪ Previous: Românii timoceni

Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a pronunțat hotărârea privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituție în coraport cu Preambul Constituției și Declarația de Independență a Republicii Moldova (sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013).pretarea dispozițiilor 13 alin. (1) din Constituție în coraport cu Preambul Constituției și Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Circumstanțele cauzei

La originea cauzei se află sesizările depuse la 26 martie 2013 și, respectiv, 17 septembrie 2013, completate ulterior, de deputații Ana Guțu, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Corina Fusu, Boris Vieru și Gheorghe Brega privind inter
Autorii sesizării au pretins, în special, ca prin interpretare să confere Declarației de Independență a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituțională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română, și nu „limba moldovenească în baza grafiei latine”, precum este formulat în articolul 13 din Constituția Republicii Moldova.

În opinia scrisă a Președintelui Republicii Moldova se menționează că denumirea științifică a limbii de stat în Republica Moldova este un lucru cert, aceasta continuând să fie o problemă de ordin politic.

În viziunea Președintelui Republicii Moldova, națiunea română este organizată în două state românești: România și Republica Moldova. În cazul Republicii Moldova, sunt culese roadele unei ideologii perfide, diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazează pe conceptul „existenței a două națiuni, a două limbi, a două istorii diferite”.

Președintele Republicii Moldova consideră că problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema identității lingvistice a națiunii titulare, a generat o profundă scindare în cadrul populației Republicii Moldova. Republica Moldova trebuie să-și rezolve neîntârziat problemele lingvistice, denumirea oficială a limbii de stat urmând să fie determinată doar prin prisma adevărului științific, fără imixtiunea politicului.

Potrivit Academiei de Științe a Moldovei, limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română, iar sintagma „limba moldovenească, funcționând pe baza grafiei latine” din articolul 13 alin. (1) din Constituție poate fi echivalată semantic cu limba română. În același timp, Academia menționează necesitatea funcționării limbii de stat a Republicii Moldova pe baza normelor ortografice ale limbii române.

Sesizarea a fost judecată de către Curtea Constituțională, în următoarea componență:

Dl Alexandru TĂNASE, președinte,
Dl Aurel BĂIEȘU,
Dl Igor DOLEA,
Dl Tudor PANȚÂRU,
Dl Victor POPA,
Dl Petru RAILEAN, judecători

Concluziile Curții

Audiind argumentele părților și examinând materialele dosarului,Curtea a reținut că Declarația de Independență consacră crearea noului stat independent Republica Moldova și stabilește temeliile, principiile și valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.

Curtea a reținut că Declarația de Independență, fiind parte integrantă a Preambulului Constituției, are valoare de text constituțional și face corp comun cu Constituția, fiind textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate.

Curtea a statuat că Declarația de Independență constituie fundamentul juridic și politic al Constituției, astfel încât nici o prevedere a acesteia din urmă nu poate depăși cadrul Declarației de Independență.

Prin urmare, orice control de constituționalitate sau interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituției, ci și principiile constituționale enunțate în Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Astfel, Curtea a conchis că, în cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează.

Hotărârea Curții

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituțională a hotărât că, în sensul Preambulului Constituției, Declarația de Independență a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția, fiind textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate. De asemenea, Curtea a statuat că, în cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează. Hotărârea este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Curtea Constituțională urma să examineze două sesizări care vizează articolul 13 din Constituție, privind limba de stat a Republicii Moldova. Sesizările au fost depuse de către deputatul grupului liberalilor reformatori, Ana Guțu, și de către fracțiunea PL.

Ana Guțu solicită interpretarea articolului 13 al Constituției, în care se spune că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcționând pe baza grafiei latine”. Parlamentara spune că „limba moldovenească” poate fi echivalată semantic cu „limba română”, din moment ce sintagma „limba română” este în exclusivitate valabilă din punct de vedere științific, fapt demonstrat prin cercetările lingvistice contemporane și aplicat fără excepții în realitățile educaționale și științifice din Republica Moldova.

Deputații PL menționează că în Declarația de Independență a Republica Moldova scrie că limba română este limbă de stat. Or, Declarația de Independență constituie fundamentul juridic și politic al Constituției. „Conchidem că, în cazul în care există prevederi ale actelor normative contrare Declarației de Independență, ele urmează a fi înlăturate printr-o hotărâre a Curții Constituționale”, se menționează în textul sesizării liberalilor.

Sursa: timpul.md

↧

Marcel Bărbăței - Inscripţia "Budapesta", din nou pe Arcul de Triumf

December 6, 2013, 2:46 am

≫ Next: Situaţia terenurilor şi a clădirilor retrocedate ilegal în Ardeal

≪ Previous: DECIZIE ISTORICĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC DE DINCOLO DE PRUT ! Curtea Constituțională a dat un verdict ISTORIC: OFICIAL, ÎN R. MOLDOVA SE VORBEȘTE ROMÂNEȘTE

Mai bine mai târziu decât niciodată!

Inscripţia "Budapesta", din nou pe Arcul de Triumf

Acasă » Actualitate

http://www.cotidianul.ro/inscriptia-budapesta-din-nou-pe-arcul-de-triumf-224971/

Inscripţia "Budapesta", din nou pe Arcul de Triumf

Într-un răspuns oficial adresat jurnalistului Dan Tănasă, secretarul de stat din Ministerul Culturii, Radu Boroianu, a comunicat faptul că inscripţia ”Budapesta” va fi reamplasată pe Arcul de Triumf din Bucureşti.

Anterior, Primăria Municipiului Bucureşti comunicase şi ea că vor fi efectuate lucrări de restaurare şi conservare a monumentului care includ şi reamplasarea inscripţiei, însă termenul stabilit pentru luna august fusese depăşit din “motive obiective”.

Reamintim că, dintre toate, numai placa inscripţionată cu numele capitalei ungare a fost acoperită cu ciment, ştergându-se astfel o filă din istoria noastră. Numele „Budapesta‟ marca ocuparea capitalei ungare, în 1919, de către trupele române. Armata noastră lupta pe atunci împotriva expansiunii bolşevismului ungar.

Accesări: 4189

Marcel Bărbătei
Publicat Marţi, 22 octombrie 2013

↧

Situaţia terenurilor şi a clădirilor retrocedate ilegal în Ardeal

December 6, 2013, 2:47 am

≫ Next: George Damian. Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj- 1909

≪ Previous: Marcel Bărbăței - Inscripţia "Budapesta", din nou pe Arcul de Triumf

Situaţia terenurilor şi a clădirilor retrocedate ilegal în Ardeal

Somaţia Forumului "Transilvania furată"

Acasă » Actualitate

http://www.cotidianul.ro/somatia-forumului-transilvania-furata-227615/

Noi participanţii reuniţi în cadrul Forumului “Transilvania furată” membri a mai multor organizaţii neguvernamentale din întreaga ţară am prezentat situaţia terenurilor agricole, pădurilor păşunilor şi a clădirilor retrocedate ilegal din Ardeal.

S-au pus în evidenţă şi alte, modalităţi de înstrăinare a posesiunilor de drept ale cetăţenilor români şi a statului român, uneori chiar deposedarea unor comunităţi întregi (vezi cazurile Nadăş, Zădăreni, Valea Mare, Târnova, Idicel Pădure, Câmpia Turzii şi altele).

O altă modalitate de a pune în pericol proprietăţile populaţiei o reprezintă extragerea hidrocarburilor neconvenţionale cu tehnologia de fracturare hidraulică de mare volum care vor avea ca finalitate contaminarea ireversibilă a apei şi solului şi un genocid împotriva locuitorilor zonelor respective.

Forumul a luat act de intensificarea jafului naţional prin concesionarea şi vânzarea către străini pe preturi derizorii şi fără condiţionări a pământului ţării .

Faţă de aceste situaţii Forumul solicită :

Reanalizarea şi revizuirea actelor normative în baza cărora s-au făcut retrocedările şi anularea acelora care dau posibilitatea jefuirii teritoriului naţional. Să fie retrocedate doar acele proprietăţi ce au fost abuziv confiscate de către regimul comunist. Acţiunea privind restituirea şi reconstituirea proprietăţilor prin mijloace frauduloase urmând proceduri administrative şi judiciare primejduiesc integritatea şi suveranitatea Statului Român, amanetează viitorul copiilor şi urmaşilor noştri.

Ca măsură imediată solicităm introducerea unei nişe de reglementare legislativă cu privire la proprietăţile care:

au făcut obiectul reformei agrare din 1921 cu referire specială la situaţia aşa-zişilor ”optanţi unguri”

proprietăţile fraudulos însuşite în urma ocupaţiei hortyste în Ardealul de Nord 1940-1944 prin decrete şi regulamente ale regimului hortyst ale căror efecte se întind până în zilele noastre

menţinerea elementelor celor două reforme agrare şi inventarierea structurilor de proprietate succesive după 1921

Suspendarea tuturor proceselor aflate pe rol precum şi a tuturor actelor normative având ca obiect retrocedările până la revizuirea actelor normative .

Blocarea vânzării terenurilor către străini pentru apărarea integrităţii şi suveranităţii României .

Forumul a luat act de existenţa a nenumărate acţiuni ilegale şi abuzive ale reprezentanţilor autorităţilor locale şi a instituţiilor statului împotriva cetăţenilor, a comunităţilor şi a proprietăţilor acestora .

Faţă de situaţiile puse în evidenţa, Forumul somează autorităţile Statului Român să-si exercite atribuţiile primordiale de protejare a integrităţii şi suveranităţii noastre naţionale .

În cazul în care Parlamentul, Guvernul şi celelalte instituţii ale statului nu vor ţine seama de aceste solicitări Forumul îşi rezervă dreptul de a apela la formele de protest legale, pentru a preîntâmpina şi contracara orice acte de trădare naţională.

Tîrgu Mureş la 30.11.2013

Asociaţia pentru Composesoratul Nadăş, Uniunea Vatra Românească, ASTRA Despărţământul Central Judeţean Mureş, Asociaţia patriotică Avram Iancu Filiala Mureş, Asociaţia proprietarilor de păduri şi păşuni, Reprezentanţi ai Obştilor săteşti din Valea Mare, Zădăreni, Târnova, Idicel Pădure, Vatra Daciei, Acţiunea 2012, Asociaţia România Fără Ei .

↧

George Damian. Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj- 1909

December 8, 2013, 5:14 am

≫ Next: C.Drăgănescu. Păstoritul şi etnogeneza românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”) - un interesant document biologic şi istoric*

≪ Previous: Situaţia terenurilor şi a clădirilor retrocedate ilegal în Ardeal

Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj

19 decembrie 2012

5 comentarii

În anul 1909 la Universitatea din Cluj singura limbă de predare era maghiara. Dar limba română nu era acceptată nici în pauze. Valer Pop (viitor ministru în România Mare) povesteşte în memoriile sale că în toamna acestui an fratele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Ştefan Hossu a fost apostrofat de un student maghiar pe motiv că citea un ziar românesc pe holul universităţii. Maghiarul i-a smuls ziarul din mână şi i l-a rupt, Ştefan Hossu n-a stat degeaba şi l-a pălmuit. Românii, în minoritate, abia au reuşit să-l scape pe Ştefan Hossu de furia ungurilor prezenţi.

Chestia nu putea rămâne fără urmări, aşa că studenţii români s-au organizat şi a doua zi au umplut amfiteatrul, iar în pauză toţi au scos din buzunare ziare româneşti şi au început să le citească. Maghiarii au încercat să îi scoată cu forţa din universitate, însă pentru că românii erau mult prea mulţi, nu au avut curajul să treacă la măsuri fizice, rezumându-se la strigăte şi înjurături. Conflictul a fost aplanat de rectorul universităţii care a anunţat că orice intoleranţă sau provocare va fi sancţionată cu exmatricularea tuturor vinovaţilor. Dar nici un ungur nu a mai avut curajul să se lege de vreun român că citea ziare româneşti în public.

Sursă http://www.george-damian.ro/un-exemplu-de-toleranta-maghiara-la-universitatea-din-cluj-4090.html

↧

C.Drăgănescu. Păstoritul şi etnogeneza românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”) - un interesant document biologic şi istoric*

December 9, 2013, 8:18 am

≫ Next: MARIA DIANA POPESCU. [Nicolae Ceaușescu] „Trebuia înlăturat pentru că gândea românește!”

≪ Previous: George Damian. Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj- 1909

Les moutons a cornes pointues (A.E.Brem-Le Merveilles de la nature Les Mamiferes (1864 p.642)

Păstoritul şi etnogeneza românilor

Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”)

-un interesant document biologic şi istoric^{^*}

Un studiu de C.Drăgănescu

“Sârbii, ca şi ungurii, au învăţat păstoria de la români”

B.P. Haşdeu Originile pastoriei la romani 1974

Rezumat: Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon este una din rasele grupului filetic egiptean vechi (Ovis paleoegiptica), crescută în Serbia, Montenegro, Ungaria, România, la graniţa cu Serbia. Ea indică o trecută existenţă a unui trib valahîn această zonă, implicit o contribuţie valahă la ethogeneza etniilor din această arie. Buffon (1780), Darwin (1865) şi mulţi alţi oameni de ştiinţă au numit-o Valahă. Sârbii o numesc Valahă cu coarne în tirbuşon (Vlaska vitoroga), ungurii Racka, iar Linnee O.a.strepsiceros. Traducerea lui strepsicerosîn limba germană (ascuţit=Zackel) (Nathusius 1890), a dus dus la o confuzie a ei cu un alt grup filetic-Valah, greşit numit Zakel, descendent din vechea oaie tracică. Pentru a evita confuzia, noi am propus (1994) acceptarea denumirii sârbeşti ca denumire internaţională, denumirea ungară , acceptată şi în România, dând o indicaţie greşită (=sârbă). Baluşa, o rasă din Kosovo, la care numai berbecii au coarne în tirbuşon şi oile sunt ciute, ca la o fostă rasă antică iraniană, poate indica fosta existenţă a încă unui trib valah.
Este o rasă sedentară, inaptă pentru transhumanţă şi chiar pentru întreţinerea în turme mari, neadaptată pentru a ierna în câmp deschis şi chiar să stea în ploaie. Are o pondere mai mică a fibrelor fine decât Ţurcana în lâna sa mixtă apare o culoare neagră recesivă faţă de albul lânii, invers ca la Ţurcană. Este economic necompetitivă cu alte rase locale sau ameliorate şi este în pericol de dispariţie în Serbia, chiar în România, dar este bine conservată în Ungaria. Este o resursă genetic şi chiar cultural importantă, interesantă chiar estetic pentru aspectul coarnelor sale, fapte ce impun aplicarea unui riguros program de conservare genetică.

Introducere

RasaValahăcu coarne în tirbuşon, unică şi interesantă prin forma coarnelor sale spectaculoase, aminteşte de antica oaie a egiptenilor. A fost prima oară prezentată de Buffon (1780), după o descriere a lui Colinson, sub numele de Valahă (“Brebis valachienne”). Colinson o observase în fostul spaţiu iugoslav şi a numit-o Valahă,, fiind probabil oaia unor valahi (români), aşa cum de fapt o numesc sârbii (Vlaska vitoroga-Belic 1980, Stojanovici 2003). I.L. Mason (1988) o numeşte Valahă cu coarne şurub (Vlach screwhorn). Numeroşi oameni de ştiinţă din secolele 18, 19, 20, inclusiv Ch. Darwin (1865) o prezintă sub numele dat de Buffon sau cu precizarea că este o oaia cu coarne ascuţite (Le Mouton a Cornes Pointues). Ultima precizare morfo-descriptivă este preluată din denumirea descriptiv-taxonomică dată de Linnée (Ovis aries strepsiceros). Numeroase desene, şi fotografi, (14 sintetizate de N.Crăciun pe internet), îi însoţesc prezentările.

Pentru a evita confuzia cu alte rase numite tot valahe, dar distincte taxonomic, noi am recomandat (1994), folosirea în taxonomia zootehnică a numelui sârbesc. Ungurii numesc această rasă “Racka”, neobservând că aceasta însemnează “Sârbă”(Racs=Sârb).. Oamenii de ştiinţă români au acceptat denumirea de Raţca, neobservând cu excepţia lui Maior -1899), incorectitudinea acestui nume. Cornevin (1890) a prezentat rasa sub numele “din Montenegro”. Nathusius (1880) a tradus în germană numele de strepsiceros (coarne ascuţite), dat de Linnée, numind-o Zackel, nume care a fost eronat extins la toate oile Valahe (Ţurcană etc), care de fapt nu au legătură taxonomică cu Valaha cu coarne în tirbuşon..

În denumirea, chiar clasificarea acestei rase persistă, după cum se vede, dealtfel ca în întreaga taxonomie zootehnică, multe erori cu implicaţii tehnico-economice şi culturale negative. Este, cum spuneam (1998) o adevărată comedie a erorilor.

Notăm că Buffon si Linnée, au stabilit un sistem valid pentru identificarea, denumirea, clasificarea vieùuitoarelor, au pus bazele taxonomiei zoologice şi vegetale actuale. Linnée a încercat să facă ordine şi în lumea animalelor domestice. El a folosit şi la ovine denumirea binară (O. aries: rustica, hispanica, anglica, policerata, africana, laticauda guinesis, strepsiceros ) Marea diversitate a raselor domestice şi denumirilor, descrierea deficitară nu au dat posibilitatea să se rezolve problema până în zilele noastre. FEZ a încercat să abordeze ştiinţific problema sistematicei zootehnice; FAO nici atâta. Un aport a avut Mason; el sesizează necesitatea taxonomiei, dar, dat fiind “dificultatea de a obţine informaţii comparabile referitoare la caracterele raselor şi variţia denumirilor la aceeaşi rasă, a fost forţat să se mulţumească cu elaborarea unui util dicţionar al raselor (1951, 1969,1988, 1999).

Obiectivul studiului nostru a fost acelea de a ilustra şi corecta anumite erori taxonomice (nomenclatură, descriere clasificare) şi culturale referitoare la această rasă. Am vizat în special precizarea unor trăsături în special pentru rasa din Romania. Practic a trebuit să ne referim şi la cele din Serbia şi Ungaria, ele fiind similare şi probabil nu prea izolate reproductiv (prin anii 1960 Ungaria importase un nucleu din România). Notăm că în Ungaria, din raţiuni ştiinţifice şi/sau istorice rasa este bine conservată şi studiată (menţionăm un studiu al lui Bodo).

Material şi metodă
Cercetările noastre au început în anul 1994, fiind stimulate de unele date prezentate între o broşură a lui Dunka Béla, o carte a lui Nathusius şi de o vizită la o rezervaţie ungară în care se conservă rasa — Parcul de resurse genetice Hortobagyi Nemzeti. În continuarea documentării am vizitat şi studiat, în colaborare cu IPCOC Palas şi Staţiunea Experimentală Caransebeş, gospodării ţărăneşti crescătoare ale acestei rase din patru comune ale zonei Dogneci, din apropierea graniţei cu Serbia. Am încercat să văd rasa şi în Serbia, iar la Staţiunea experimentală Caransebeş s-a format un nucleu din această rasă, unele observaţii directe, făcute acolo fiind comunicate.

Resultate şi discuţii

(I) Originea şi clasificarea rasei. În legătură cuoriginearasei Valahe cu coarne în tirbușon sunt două supoziţii.

(a). Prima supoziţie rezultă din denumirea dată de Buffonşi menţinută practic de toţi oamenii de ştiinţă din secolele 18,19 chiar 20. Denumire sugerează că această rasă a fost rasa unui trib valah,respectiv român, fiind cunoscut că acesta este denumirea dată proto-românilor şi românilor după schimbarea puterii în Constantinopol (în anul 641 limba oficială s-a schimbat din latină în greacă), şi venirea slavilor. Localizarea atestată de sârbi, de unguri, de români, chiar de Cornevin atestă faptul că valahii, proprietari ai rasei, erau originari din spatiul Montenegro, serbo-panonic. Cel mai probabil rasa a fost adusă în timpul ocupaţiei romane, deci înainte de perioada migraţiilor, de venirea sârbilor şi a maghiarilor. Romanii mai luaseră rase de animale, din Orientul mijlociu (Merinosul, probabil Ţigaia).
Traco-geto-dacii, celălalt strămoş al “valahilor” nu aveau, ca şi alte popoare din zonă (grecii, iliri) asemenea oi. Fiecare rasă locală de animale domestice este de fapt un document în istoria comunităţi care a creat-o. În urma unui studiu de filologie comparată, de fapt se pare neterminat, consacrat “păstoriei la români” Haşdeau concludea că de fapt “sârbii, ca şi ungurii, au învăţat păstoria de la români”(1874); observația este de fapt valabilă pentru aproape toate popoarele din zonă.

Supoziţia acestei origini este atestată de Ryder şi Stephenson (1968), citaţi şi de Vicovan (2006). Ryder şi Stephenson au studiat originea oii Valahe cu coarne în tirbuşon menţionând că au existat în antichitate numai două grupe de oi cu asemenea coarne: (1). Acum cca 5000 de ani existau în Mesopotamia (Iranul actual) oi la care numai berbecii aveau coarne şi acestea erau în tirbuşon. (2) În acelaşi timp erau în Egipt oi ce aveau coarne în tirbuşon la ambele sexe. Ryder notează că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon reaminteşte oaia egipteană, deşi sunt diferenţe între ele. Oaia egipteană avea urechi blegi,lână scurtă, picioare lungi. O rasă de acest tip, notează Ryder se mai găseşte undeva în Africa de nord-est.

O complicaţie a problemei, ce-şi aşteaptă probabil o analiză istorico-ştiinţifică, este dată de faptul că la o a doua rasă cu coarne în tirbușon din zonă — Balușa (Baljusha-Stojanovici 2003) plasată în Kosovo-Metohia, spre Montenegro — numai berbecii au coarne, oile fiind ciute (ca vechea rasă din Mesopotamia). Au fost oare în zonă două triburi proto-române, unul în Panonia-Nord Serbia, altul în Kosovo-Motenegro? Nu este exclus; numărul triburilor traco-romane a fost probabil mare. Documentul este cert şi problema este istoric interesantă. Darwin (1865), care îl citeaza pe Youatt (1841) vorbeste numai de rasa la care ambele sexe aveau coarne. Oare oaia văzută de Colinson era a tribului din din Panonia iar cea sesizată de Cornevin (1890) din Kosovo-Montenegro?Documentul este cert şi problema este istoric interesantă.

(b). Cea de a doua supoziţie este lansată şi susţinută de unii oameni de ştiinţă din Ungaria. În formularea lui Dunka(1984) rasa “a pătruns în Bazinul Carpatic în cursul marilor migraţii, sosind fie cu Maghiarii cuceritori, fie cu alte popoare sau triburi”.Ca argument pentru această supoziţie el vorbeşte de existenţa unei rase similare moldoveneaşti sau ruseşti.
Dar o asemenea rasă nu există şi nu a existat nici la ruşi şi nici la moldoveni. Béla Dunka arată de asemenea că această rasă a fost rasa indigenă a stepei ungare.Deşi contrazice datele lui Buffon, s-ar putea să aibă dreptatei. Cavallio-Sforza (2001), mare specialist în paleogenetica europeană, sugerează existenţa în stepa pontică “înainte de cucerirea ei şi impunerea limbi maghiare de monarhia maghiară.” a unei vechi “populaţii locale ce vorbea “Romance” în această arie unde fusese o provincie romană” Este posibil, dar puţin probabil ca populaţia proto-română din fosta provincie romană-Panonia- să fi avut , înaintea celei din spaţiul sudpanonic (Serbia) oaia valahă cu ambele coarne în tirbuşon, spre deosebire de cea din Kosovo !**

Kukovics (2005) susţine opiniile lui Dunka afirmând că Raţca (Valaha cu corne în tirbuşon) albă ar avea “conform majorităţii opiniilor, o origine asiatică şi ar fi venit în Europa, , cu poporul ungar în secolul al 9-lea” (p.210). În legătură cu Raţca neagră, acelaşi autor afirmă însă că “a venit în Europa în secolul al 9-lea, conform unor opinii . (p.208). Probabil ultima afirmaţie este cea corectă. Ea este atestată şi de denumirea rasei afişată de autorităţi ungare în anul 1996 pe boxa rasei “Racka” la o expoziţie de animale de la Utrech-Olanda “Racka ou Valache”(foto).

Fără a insista, notăm că teza aducerii rase în secolul 9 are, probabil şi explicaţii subiective. Conform opiniei lui Dunka, ea ar fi dispărut din Transilvania în secolul 13, când Românii, venind din Balcani, au adus Ţurcana şi Ţigaia !!. De fapt se pare că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu rezistă în zona montană, în Transilvania. Un crescător a eşuat în încercarea lui de a o introduce în anii 1970 în zona Bistriţa. Obiectiv, este poate mai interesantă o deducţie din adevărul paleogenetic demonstrat de Sforzza (2001) că ungurii sunt genetic numai cca 10 % maghiari şi prin o mare proporţie din genele lor sunt… fraţi şi cu românii asimilaţi, foşti proprietari ai oilor din Panonia.

Problema mai are o complicaţie. Baltay (1994) arată că până în secolul 17 rasa Valahă cu coarne în tirbuşon era cea mai importantă în Ungaria, ceea ce ar atesta vechea prezenţă. Marele arheolog ungur Bokony, arată însă că osemintele ei apar abia din secolul 17.

Abordări subiective ale denumirii. A existat şi exista în SE Europei o anumită tendinţă, manifestată în special în ultimele secole de a se schimba din raţiuni politice sau din întâmplare numele raselor. Ca o exemplificare, notăm că în lucrarea de inventariere a raselo globului publicată de FAO în anul 2000 (FAO WWL III ) rasa “sârbească, numită recent oficial în Serbia (Stojanovic 2003) Vlaska vitoroga este denumită Zackel vitoroga. Nu este singura schimbare subiectivă de nume constatată. Se evită denumirea rasei de Vlahico în Grecia. Polonezii numesc acum oaia Valahă… Poloneză de munte.

Punerea la punct a unei ştiinţe a taxonomiei zootehnice, asa cum au făcut-o zoologii, ar avea, credem, nu numai efecte ştiinţifice favorabile, ci şi social-istorice.

(2) Clasificarea rasei Valahe cu coarne în tirbușon

Consideraţiile pezentate sugerează şi clasificarea filogenetică de mai jos a grupului de rase Valahe cu coarne în tirbuşon.

Erori de clasificare
Rasele Valahe cu coarne în tirbuşon au fost şi încă sunt eronat incluse în grupul filetic Zackel. Această clasificare incude două erori:
1. Nici o rasă din grupul Zackel nu este numită Zackel. Ele sunt rase descendente din oile Traco-Geto-Dacilor introduse cu cca 1000 de ani î.e.n. din Mesopotamia şi sunt sau au fost numite Valahe, acesta fiind numele corect al grupei (Drăgănescu 1994); singură Ţurcana poartă un nume de origine sanscrită, ce avea vemnificaţia de oaie şi capră.
2. Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu are legături filogenetice cu rasele Valahe; de fapt ea este singura rasă care merită numele de Zackel, ce însemnează coarne ascuţite, traducerea în germană a denumirii ei latine-“strepsiceros”.

Explicaţia erorii este următoarea. Nathusius (1880) a făcut un studiu istoric al identificării şi denumirii raselor. El a tradus în germană numele dat de Linnée rasei O.a.strepsiceros, numind-o Zackel (coarne ascuţite), fapt ce I s-a părut probabil mai ştiinţific decât denumirea Valahă, dată de Buffon.
Inovaţia lui Natusius a favorizat o eroare, majoră: toate rasele numite Valahe (Valakhskaia, Valassky, Zoslachtena Valaska, Walachenschaf, Vlahikos, etc. ) au fost incluse probabil în primul rând de mari specialişti germani, în grupa Zackel.
Este posibil ca eroarea să fie favorizată şi de faptul că termenul de Zackel avea semnificaţia pentru germanii din românia de “ţăran de la munte”, respectiv valah (dicţionarul german-sas). Eroarea merge mai departe. O rasă Ţurcană (Valahă) Ţurcana de Ghimeş, este numită în Ungaria Gymes Racka deşi evident “Racka” nu poate trăi în zona montană Ghimeş.
Eroarea a putut fi justificată probabil şi datorită faptului că oile Valahe au ca şi Valaha cu corne în tirbuşon, lână mixtă, şi oamenii de “ştiinţă” nu au observat că nu este aceiaşi, structura lânii fiind diferită.

II. Localizarea şi mărimea rasei

În Româniarasa era crescută, aşa cum am constatat în anul 1997, în 4 sate (Biniş, Comorâşte, Forotic, Doclin) din judeţul Caraş-Severin-Banat, zona Dognecea ( 20-50 km de graniţa cu Serbia). Erau 209 oi şi 18 berbeci cu origine cert pură, crescute în 22 gospodării de subzistenţă. Mai erau înregistrate 671 oi şi 28 berbeci de rasă, dar nu cert pure în 35 ferme. În anul 1999 erau înregistrate în întreaga arie 2058 oi. Vicovan (2006) a estimat pe aceste date, o mărime efectivă a rasei de 1601, ceea ce indică o situaţie critică a rasei, pericol de dispariţie. Din această arie s-a făcut un export în anii 1960, în Ungaria, pentru nucleul de conservare.

În Ungaria rasa este bine conservată şi selectionată. Ea a fost studiată şi prezentată prima oară bine de către Bodo (1996). Efectivul aflat în producţie era în anul 2002-2003 de cca 1300 de oi negre şi 10 000 albe.. Efectivul înregistrat în stud-book era în anul 2005 de 2400 oi albe în 30 de ferme şi 1450 negre în 35 de ferme.
Sistemul de producţie era tradiţional, extensiv. Caracterele de producţie înregistrate erau: prolificitate 1,1-1,2, sporul în greutate 220-240 la femele şi 250-300 la masculi, greutatea vie la vârsta de un an 30-34 kg la femele şi 42-46 kg la masculi, greutatea la adult era de 40-44 kg la oi şi 50-55 kg la berbeci crescuţi în sistem extensiv tradiţional de tip ecofermă. Producţia de lână a fost de 2,o-3,o kg cu o fineţe de 24-32, respectiv 50-60 microni, lungimea şuviţei a fost de 14-27 cm.

În Serbiarasa este în stare critică. În anul 2003 efectivul de cca 50 ovine (47 oi,3 berbeci) era localizat în nordul Serbiei, Voivodina, în special în zona Vârşeţ. Greutate corporală a berbecilor era de 40 kg.,a oilor de 35 kg. Rasa Baliuşa se creştea în sud-vestul Serbiei, în Kosovo şi Metohia, reprezentând cam 3-4 % din efectivele locale de ovine. Rasa este în scădere, deci în stare critică. Berbecii au o greutate de 65 kg. iar oile de 55 kg. Sunt de culoare albă, având capul negru (Stojanovic, 2003).

III. Unele particularităţi morfo-productiveale rasei Valahe cu coarne în tirbușon

Cum acum rasa este inclusă frecvent în grupul filetic al raselor Valahe, — descendent din oile tracice şi greşit numit Zackel, este util să evidenţiem caracterele ce favorizează confuzia şi pe cele ce atestă diferenţa economică, genetică între ele.

La o privire superficială se pare că singura diferenţă majoră între rasele Ţurcane (Valahe, eronat numite Zackel) şi Valaha cu coarne în tirbuşon este forma coarnelor. În realitate diferenţele sunt mult mai mari, mai subtile, mai complicate.

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este sedentară’, neadaptată la transhumanță, nici la pendularea simplă (păşune de şes-păşune alpină). Se pare că nu este adaptată la vieţuire în turme mari şi cert nu suportă iernatul în câmp deschis (iernează acasă cam 30-60 zile)şi nu suportă chiar ploaia (în timpul ploios ea caută adăpost, însă Ţurcana evită adăpostul). Una din explicaţiile acestei ultime diferenţe este ponderea mai mică în lână a fibrelor fine, comparativ cu cele groase (tabelul 1), fapt ce explică probabil o mai mică adaptare la frig şi chiar la ploaie.

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este folosită pentru producţia de lapte, carne, lână. Nu sunt prea multe cercetări comparative pentru aceste caractere la ea şi la Ţurcană. Cercetările lui Saurer (1999) făcute în aceeaşi fermă arată că greutatea vie la Valahă cu coarne în tirbuşon a fost de 5o.15 kg (Ţurcana de Caransebes —46.43 kg., diferenţă nesemnificatvă statistic) producţia de lână 1.44 kg (Țurcana — 2.45 kg), randamentul la spălare a lânii 75% (Tsurcana — 68.2%), procentul de grăsime în lapte — 6.4% (Țurcana—7.2%), proteină în lapte — 6.15% (Țurcana — 5.75%), lungimea şuviţei — 28.2 cm (Țurcana — 26.4 cm), fineţea medie a lânii — 38.11 microni (Țurcana — 4o.5 microni). Unele date sunt confirmate de cercetări anterioare (tabelul 2, 3 Ștefănescu, 1956)

Tabelul 2

Procentul de fibre diferite la Valaha cu coarne în tirbuşon şi Ţurcană

( Stefănescu şi col 1958)

Rasa	Tip de fibre
Rasa	Fine (18-30 micron)	Medii (30-45 microni)	Groase (45- micron)
Valahă Coarne tirbuşon	34,95	40,68	24,37
Țurcana	55,0.2	24,36	16,62

Lipsesc sau sunt puţine cercetări morfologice la rasa Valahă cu coarne în tirbuşon din România, comparativ cu cea din Ungaria, Serbia şi cu Ţurcana. În ceea ce priveşte culoarea se pare că negru lânei la Valaha cu coarne în tirbuşon este recesiv faţă de alb, invers ca la Ţurcană. Se pare că prin dezvoltare şi conformaţie rasa Valahe cu coarne în tirbuşon din Ungaria (prezentată de Bodo) este mai uniformă şi calitativ superioară, efect al unei selecţii sistematice. Faptul este demonstrat simplu şi clar în poziţia coarnelor. Rasa ungară are coarnele uniform în V, pe când în România sunt şi multe oi ce au coarnele îndreptate lateral.

Tabelul 3

Producţia de lână şi lapte la Valaha cu coarne în tirbuşon și Ţurcană

(Stefănescu şi colab. 1958)

Rasa	Lână (kg)			Producţie lapte (kg)				Lactatia (zile)
	Nr. ind.	Medie (kg)	Limite (kg)	No. ind.	Medie	Limite	% grăs	Medie	limite
Valahă coarne tirbușon	20	1,8	1,5- 3,9	22	134,13	23,84- 269,29	7,05 (5,9- 8,2)	161,12	138- 177

Țurcană	216	2,06	1,2-4	-	-	-	-	-	-

În Ungaria culoare este mai uniformă(lână albă-faţă şi membre ruginii; lână neagră, faţă şi membre). Detalii legate de caracterel morfo-productive ale rasei din Ungaria sunt prezentete în chestionare. Chestionarele lui Kukovics(2005).

IV. Sisteme de producţie, management genetic

Majoritate oilor Valahe cu coarne în tirbuşon din România aparţin unor ferme de subzistenţă, fiecare având 1-20 oi. Oile sunt păşunate în jurul satului; proprietarii sunt asociaţi, organizează turme de cca 100 de oi cu un păstor angajat.Oile înnoptează acasă, unde sunt mulse seara şi dimineaţa de fiecare proprietar.

În general fiecare crescător tinde să să aibă berbeci proprii şi reproducţia se face în cadrul comunităţii, crescătorii schimbând între ei berbeci pentru a evita consangvinizarea, Sunt însă şi unele ferme de elită care îşi asigură berbeci din prăsilă proprie, practicând o anumită consangvinizare.

Conservarea rasei. După cooperativizarea forţată din anii 1950-1964 s-au introdus oi Ţurcane la cooperativele agricole din zona de creştere a rasei Valahe cu coarne în tirbuşon. Crescătorii particulari au observat că Ţurcana are unele avantaje faţă de Valaha cu coarne în tirbuşon şi au început masiv să schimbe rasa. Ca rezultat efectivul rasei Valahe cu coarne în tirbuşon a scăzut şi continuă să scadă. Ea a intrat într-un grav pericol de dispariţie, probabil ca în Serbia. Prin tradiţie o serie de crescători mai ales bătrâni, o conservă încă, dar pentru conservarea rasei nu se poate miza pe aceasta.

Necesitatea genetică a conservării, la care se adaugă şi cea social-culturală impun elaborarea şi aplicarea unui program ştiinţific strict de conservare a rasei din partea organelor de stat. Pe lângă organizarea cooperării tehnico-economice a crescătorilor şi stimularea lor economică se impune şi conservarea rasei în parcuri ecologice naţionale. Exemplul şi experienţa Ungariei trebue probabil urgent considerat.

Dr. C. Drăgănescu

Referințe

Baconyi, S., 1974,History of Domestic Mamals in Central andEasternEurope, Akad.Kiado Budapest

Bodo I. 1944 The Hungarian Racka AGRI 13: 83-91

Crăciun N., 2012 (http://nelucraciun.wordpress.com/2012/10/14/un-brand-pierdut/).

Darwin Ch. 1865, The Variation of Animal and Plants under Domestication ; 1

Drăgănescu C., 1994 ,An attempt to a filetic classification of Valachian and Tsigai breeds. Stocarstvo 48:9-19:395-401; 1995 Origine and relationschip between Valachian and Tsigai breeds from the Danubian area.Stocarstvo49:9-10:321-327 are.Int.Simp, Naples.EAAP Public.85:101-106; Drăgănescu C. 1997 Note on the Corkscrew Horns Sheep Name Dagene Symp ; Draganescu C. 1998 The Buffon Valachian sheep. Book of abstracts EAAP 49 meeting .S2.33; Drăgănescu C, 1997 Rasele de oi din centrul şi sud-estul europei-puncte de reper în istoria românilor.Acad.Rom. Studii de istorie economicăIII.Ed Acad,; Drăgănescu C. 2001. An attempt to a phyletic Classificatio of Balkan Nativ Breeds. Tekirdag- Turkiye; Drăgănescu C. 2005 Corkscrew Horns Valchian breed in: Poossible way of conservation...RFP EURPE (Questionaire)

Draganescu C * 2003 Romanian Strategy for the management of AnGR Bucharest 97 pag

Dunka Bela 1984 A Maghiar Racka (The Hungarian Racka) Hortobaghy Nemzet Park Debretin ;

Hasdeu B.P.1874 Originile păstoriei la români, în Studiu de filologie comparată (Scrieri istorice II 1973)

Kukovics, S.,.2005, Hortobagyi Racka -Blak variant ( pp.208-209); White variant (pp.210-211) in: Poossible way of conservation...RFP EURPE (Questionaire), Mason I.L. 1988. World Dictioary of Livestock Beeds CAB Int.

Nathusius H.v. 189o. Vortrage uber Schafzuct p 396-398,201.Berlin, Wiegendt

Rider M.L., Stephenson S.K., 1968, Wool Growth. Acad Press London. New York

Sauer I. Et al. 1999 Studiul parametrilor morfo-productivi la rasa Ratca.; 1998 Corckscrew horns Walachian sheep breed ( Racka ) in Romania –Dagene-Budapesta

Ştefănescu C., Angelescu L.,Taftă V., Trifu G. 1958 Rezultate Experimentale asupra metişilor G2 Merinosx Ţurcană (Varietatea Albă şi Raţca). An.ICZ XV:298-319

Stoianovic Sredan, Dordevic-Milosevic Suzana 2003 Autochthnous breeds ..in Serbia and Montenegro Beograd

Teodoreanu N., Derlogea V., Stefănescu C. 1952 Cercetări asupra însuşirilor lânii la metişii G1 MerinosxŢurcană,varietatea Raţca.Com.Acad.II,7-8

Vicovan G., Vicovan A., Radu R. 2006 Rasa Valaha cu coarne in tirbuson p.99-104 in:Evaluarea Statusului de risc...Ed. Europolis Constanta

FAO WWL III ed.2000

Paul Ion (Doclin) 2011. Interviu acordat la Timagralim (internet)

Fig.2. Un berbec, pastorul şi cercetătorii în zona Dogneciu din Banat.

Fig.3 O turma de oi in zona Dogneciu-Caras-Severin 1996

* Prima forma a acestei lucrări, ce sintetizează alte comunicăro anterioare, este prezentată în jucrările USAMV Bucharest-Sc.Papers D XLVIII 2005:11-16). Documentări ulterioare au impus unele complectări.
======
** Nota Redacției. Populația care vorbea romance în stepa panonică este poate cea pomenită de Notarul Anonimus.

↧

MARIA DIANA POPESCU. [Nicolae Ceaușescu] „Trebuia înlăturat pentru că gândea românește!”

December 19, 2013, 5:49 am

≫ Next: Interviu cu prof.univ. Ana Gutu despre Unitate. Realizat de Gabriel Teodor Gherasim.

≪ Previous: C.Drăgănescu. Păstoritul şi etnogeneza românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”) - un interesant document biologic şi istoric*

„Trebuia înlăturat pentru că gândea românește!”

Sursa

Cu privire la subiect, în mod sigur, voi primi, şi de această dată, o invitaţie călduroasă de a merge să mă întîlnesc cu „făuritorii” mei, însă, dacă toată lumea ar fi iubit dreptatea, dacă unii ziarişti din ţară nu s-ar fi vîndut asasinilor, adevărul n-ar mai fi umblat astăzi zdrenţăros şi cu capul spart. Nici nu-şi intră bine decembrie în drepturi, că presa o dă cotită şi învîrtită cu asasinarea soţilor Ceauşescu. Indiferent ce a fost şi cum a fost, preşedintele Republicii Socialiste România (pentru cei mai tineri, aşa era denumirea oficială a ţării noastre, în 1989), Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu, erau oameni de stat şi au fost eliminaţi în stil mafiot, prin împuşcare cu rafale de Kalaşnikov, în marea Sărbătoare a Sfîntului Crăciun, după o „judecată” sumară şi strîmbă. După execuţia barbară şi ruşinoasă, dictată pe 24 decembrie, prin telefon, de la Bucureşti, de un grup din care făceau parte Brucan, Iliescu, Măgureanu, Roman, Voican, Militaru, Kemenici, care aveau garanţia impunităţii lor, totul s-a prăbuşit în România şi am ajuns, realmente, sclavi într-o sărăcie lucie. Cît curaj au Petre Roman şi restul asasinilor cînd afirmă că trupurile Ceauşeştilor şi filmul execuţiei au dispărut timp de cîteva ore!

Ex-preşedintele României şi soţia sa, Elena Ceauşescu, nu au fost condamnaţi de un tribunal oficial.
Au fost executaţi, potrivit unei hîrtii scrise şi semnate, pe 23 decembrie 1989, de către Ion Iliescu, dată la care el nu avea nici o calitate oficială în conducerea Statului Român, în afară de cea de şef al găştii de „profitori sub acoperire” de revoluţionari, ce încercau anihilarea adevăraţilor revoluţionari, pentru a nu scăpa din mînă puterea. Conform zicalei „frica păzeşte bostănăria”, la scurt timp după asasinarea celor doi, de teamă că poate le va veni rîndul şi lor, călăii au trecut, urgent, la abolirea pedepsei capitale în România. Ceauşeştii au fost ucişi cu sînge rece, iar cei implicaţi în asasinarea cuplului prezidenţial ar trebui să răspundă în faţa legii. Acum! Cu prilejul discursurilor publice, preşedintele Nicolae Ceauşescu atrăgea atenţia cu privire la pericolul imperialismului, care poate duce la pierderea identităţii economice, a identităţii de neam şi chiar a independenţei naţionale. Aşa s-a şi întîmplat după lovitura de stat. Cercetaţi documentele, aşa am făcut şi eu, apoi o să vreţi să îl comemoraţi.
Politica externă a lui Nicolae Ceauşescu se baza pe „neamestecul în treburile interne ale altor state”. Şi pentru că, pe plan internaţional, fostul preşedinte acţiona şi gîndea româneşte, trebuia înlăturat şi înlocuit cu o marionetă care gîndea şi acţiona pe dublu canal: în favoarea marilor puteri capitaliste, dar păstra, prin telefonul roşu, conexiunea cu Moscova… Cinismul cu care un plutonier, pe numele său Dorin Cîrlan, relata anul trecut execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, la un post central de televiziune, citez – „am făcut-o ferfeniţă pe Elena Ceauşescu şi i-am scos polimerii din cap o dată cu creierii, oasele şi sîngele”, m-a cutremurat şi m-a determinat să cred că omul are „bujiile” ancrasate. Ori s-o fi scrîntit după crimele comise. Ori a fost special ales în plutonul de execuţie, pentru că nu era întreg la minte. Plutonierul acesta împuşcase doi oameni, nu cu un glonţ, ci cu rafale şi deborda de entuziasm infantil pe ecran, facînd din asta o bravadă publică.
Cei care au înfăptuit asasinatul şi cei care l-au comandat, în urma mascaradei judiciare, n-au nici o scuză. Cu toate că au acţionat la comandă externă şi internă şi sub manipulările ce au guvernat lovitura de stat din 1989. Se pare că avem o vocaţie de a ne asasina patrioţii. Istoria stă mărturie. La fel ca şi Mareşalul Ion Antonescu, Ceauşescu a strigat înaintea primului glonţ: „Trăiască România liberă şi independentă, moarte trădătorilor!” S-a avut mare grijă, însă, ca această parte a filmului (cosmetizat, falsificat şi trucat), difuzat pînă la intoxicaţie, în fiecare an, înainte de Crăciun, şi care a făcut înconjurul lumii, să nu ajungă la public, să fie tăiată. De fapt, un asasinat politic abominabil, la scara Istoriei, o ruşine pentru noi.
Execuţia cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşesc pe 25 decembrie, la Sfînta Sărbătoare a Naşterii Mîntuitorului, este un asasinat anticreştin, iar sub acest blestem a urmat involuţia poporului în libertatea şi democraţia mult-visată de naivi. Asasinarea soţilor Ceauşescu a fost folosită ca „o veste minunată” în presa vremii. Toate ziarele titrau cu litere de-o şchiopă: „O veste minunată: dictatorul a fost prins şi împuşcat!” O manipulare grosolană! Asasinatul înlocuise vestea minunată a Naşterii Domnului Isus, sărbătoarea creştinului român. Ceauşescu le stătea în cap occidentalilor. De fapt, a fost omorît pentru că a ridicat ţara de la stadiul de semifeudalism, la cel al civilizaţiei. Devenise incomod puterilor Occidentului.
Ceauşescu a oferit românilor: educaţie de înaltă clasă, într-un învăţămînt gratuit, loc de muncă garantat, locuinţă pentru fiecare familie sau tînăr, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, cînd românii mor cu zile). A oferit demnitate umană şi protecţie socială. Ce-a dat capitalismul românilor? Sărăcie, şomaj, hoţie, tîlhărie, droguri, etnobotanice, escrocherie, homosexualitate, lesbianism, prostituţie, sclavie, discriminare, crime şi pistol la brîu tuturor nenorociţilor. Cine a suferit în regimul dinainte de ’89? Puturoşii, proştii, curvele şi hoţii de buzunare. Desigur, şi atunci se făceau abuzuri, dar nu pot fi comparate cu cele de astăzi. Ultimii 24 de ani de după lovitura de stat şi asasinarea cuplului prezidenţial au fost cu adevărat dramatici. Părinţii au trăit dictatura cu regim socialist, nu comunist, cum zic necunoscătorii şi ignoranţii, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi cu ce se mănîncă Istoria de pînă în 1944, şi chiar cea pînă în 1964.
Într-o dictatură cu regim socialist, Ceauşescu a construit extrem de multe edificii, ca să aibă ce închide, vinde şi demola capitaliştii. S-au ridicat 4 milioane de apartamente, unde s-a mutat jumătate din populaţia ţării, s-au construit fabrici şi uzine mari, unde au muncit peste 10 milioane de oameni, s-au construit Transfăgărăşanul, Metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră (după care tînjesc mulţi, astăzi), Casa Poporului, Sidex Galaţi, Oltchim, Petromidia, şcoli, grădiniţe, spitale, creşe, pe care capitaliştii nici n-au fost în stare să le dea cu var. România a pierdut în cei 24 de ani de la lovitura de stat aproape întreaga industrie, a pierdut suveranitatea şi independenţa economică. Generaţiile prezentului trebuie să afle că familiile tinere primeau locuri de muncă şi apartamente de la stat, după terminarea facultăţii studenţii primeau repartiţie, iar învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite.
Priviţi acum sutele de mii de copii abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în Occident, priviţi fabricile de şomeri, adică universităţile care îi lasă pe tineri în voia libertăţii haotice. Da, teoretic, socialismul e o noţiune neprietenoasă. Dar, cei mulţi, talpa ţării, nu se zbăteau în sărăcie ca astăzi, cînd sîntem liberi să întreţinem Bugetul Statului fraudat de guvernanţii şi politicienii care s-au îngrăşat pe spinarea poporului. Controlul asupra populaţiei este mult mai extins azi decît în socialism, doar că nu mai e realizat prin forţă, ci prin mijloace subtile: lefuri şi credite, înregistrarea neconstituţională şi abuzivă, expunerea codului numeric personal, controlul opiniei publice (adică tot prin frică).
Românii au fost forţaţi să devină consumatori. Li se dau lefuri pe card, ca să consume după nevoile Occidentului, de parcă românii nu ar mai avea voinţă proprie, dar şi ca să fie obişnuiţi cu banii virtuali. Urmează cărţile de identitate cu CIP şi detectare prin GPS inclusă. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1989, azi stai cu frica în sîn că o să ajungi şomer, eşti liber, doar să te plimbi pe jos, să-ţi dai copilul pe bani grei la şcolile particulare ale mafioţilor, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota copilului. Astea da, „succesuri” democratice! În socialism nu vedeai oameni dormind pe stradă, daţi afară din case, nu vedeai ţărani săraci. Ceauşescu a construit o economie puternică, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la F.M.I., B.M. etc.
Dar, ca preşedinte, cînd nu eşti dator organismelor financiare mondiale, eşti considerat dictator, eşti invadat de şacali, ţi se iau resursele naturale, iar poporul este transformat în contribuabil activ (deşi nu are loc de muncă, taxele sînt obligatorii), sclav şi consumator. Libia, Egipt, Siria, şi România sînt exemple vii în acest sens. L-au eliminat pe Ceauşescu cînd ţara nu mai avea datorii şi economia mergea strună. Tocmai cînd terminaserăm de plătit datoriile şi urma să ne bucurăm de un nivel de viaţă european, de teamă că vom concura puterile occidentale, au venit alogenii şi-au pus ghiara pe avuţiile naţionale. Chiar dacă în socialism, pentru o perioadă scurtă, s-a mîncat mai puţin, s-a trăit fără căldură, s-a dat curent electric cu porţia, chiar dacă pîinea, zahărul şi uleiul erau cartelate, aşa s-au plătit datoriile externe. Nu existau milionari şi miliardari care să fraudeze statul.
Azi există mîncare şi pîine din belşug (dar puterea de cumpărare este zero), dar garnisite cu E-uri mortale, care au răspîndit boli, obezitate, cancer, diabet, gradul de îmbolnăvire al populaţiei fiind triplat. S-au înmulţit boschetarii, copii străzii, mai ceva decît cîinii comunitari, presa e plină de scandaluri, crime; miliardarii de carton au conturile doldora, şi n-au dat o zi cu sapa. Legea-i făcută pentru ei, au maşini luxoase şi pistolul la brîu. Toate acestea lucruri fermecătoare au fost înscrise în planul loviturii de stat din 1989. Ne merităm soarta. Să trăiţi bine!
Aşadar, mă întorc la întrebarea unui ziarist român din presa centrală : „De ce n-a făcut Ceauşescu autostrăzi?” Simplu: exportul către Rusia şi spre celelalte ţări se făcea pe căile ferate şi pe apă. Specialiştii timpului au gîndit în conformitate cu necesităţile practice. Nimeni nu a umblat în opinci în perioada socialistă, de acum înainte vom umbla, poate, desculţi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. După 1989, cîţi kilometri de autostradă s-au construit? Poate răspund miniştrii de la Transporturi sau Bechtel?
Toată bogăţia ţării, adunată cu sudoarea poporului, a fost confiscată de „elita” politică şi financiară, în cîrdăşie cu organismele financiare mondiale, de băieţii şmecheri, de pungaşii pripăşiţi pe la noi şi prin guvern, care ne dau atît cît să nu murim de foame. Chiar nu înţeleg de unde toată stupizenia unor colegi de breaslă de a se raporta doar negativ la ceea ce a fost pe vremea lui Ceauşescu? Să lăsăm trecutul distrus cu bună ştiinţă şi cu rea-credinţă, şi să-i întrebăm pe neisprăviţii care au acumulat averi uriaşe, pe care nu le puteau realiza într-un mileniu prin muncă cinstită, de ce ne-au îndatorat pînă la sufocare, de ce au jefuit averea ţării, pe care au depus-o în bănci străine, de nu mai avem fonduri pentru investiţii, pentru salarii şi pensii? Dacă tot se plîng că nu mai sînt bani pentru investiţii, de ce nu investesc, ei, banii furaţi de la popor? De ce, oare, tot aşteptăm noi investitori străini? Aceştia nu vor urmări niciodată binele ţării unde fac investiţia, ci, firesc, propriul lor profit, cît mai mare, pe care-l vor externa, în valută, nu în lei. Leii îi lasă pentru vînzătorii de ţară autohtoni, care le asigură calea spre cîştiguri ilicite.
Cei care au guvernat după lovitura de stat, n-au fost în stare să construiască nimic în ţară, în afara de sedii de birouri pentru stors românul de ultima leţcaie. Toţi au fost puşi pe căpătuire. Au devalizat băncile (Bancorex, Banca Agricolă, Banca Religiilor etc.), întreprinderile, fabricile, combinatele, au sărăcit populaţia prin inflaţie de 300%. Sub minciuna iliesciană, în coabitare cu a lui Petrică în pulover, numită „privatizare”, producţia României a fost redusă, treptat, la tăcere. Ce nu s-a putut fura, s-a vîndut străinilor cu capital majoritar, sau total, pe mai nimic, preţul fiind sub cel de fier vechi, dar pe mită grasă.
Un fost funcţionar al Ministerului Economiei de pe vremuri, de formaţie economist, azi pensionar, mi-a explicat cum s-a reuşit, înainte de 1989, performanţa echilibrului economic şi absorbţia în procent de 100% a forţei de muncă tinere, cum România a refuzat orice contact cu F.M.I.-ul şi cu alte organisme financiare internaţionale, care încercau atragerea României în capcane. „Trepăduşii n-aveau ce căuta în rotiţele sistemului, tocmai de aceea sistemul economic nu avea nici noxe, nici fisuri grave. Nu erau clase favorizate. Multe dintre lucrurile de dinainte de ’89 – păstrînd proporţia evoluţiei în timp – erau superioare celor de azi. Atunci erau tot felul de organisme de cinste şi control, care rezolvau problemele oamenilor, azi nu ai la cine apela, hoţii se dau drept conducători”.
Studii recente arată că, pe atunci, toată populaţia activă avea slujbă, astăzi, aproximativ 6 milioane de români îşi caută de lucru în afara ţării. Toţi românii aveau locuinţe, azi sînt datori pe viaţă băncilor străine, scoşi în stradă şi executaţi silit. Atunci, se întrerupea curentul electric zilnic, astăzi, nu avem bani să-l plătim. Atunci, erau cîteva ore de televiziune pe zi, astăzi, sute de posturi TV ne aduc în case violenţă, destrăbălare, circ politic, crime, dezmăţ, sexualitate, pornografie, homosexualitate, care tulbură minţile copiilor şi îndeamnă la sex de la vîrste fragede, ducînd la angoase, la frustrări, sinucideri şi conflicte interioare cu sinele. Despre ce economie vorbeşte astăzi guvernul? Coloşii industriali, care decenii la rînd au asigurat producţia internă şi exporturile ţării noastre, au fost bombardaţi. Nu sînt bani pentru salariile medicilor, se desfiinţează şcoli şi spitale, sănătatea e la mîna grupurilor farmaceutice care condiţionează numirea factorilor de conducere şi politica instituţiilor de sănătate.
„Regimul socialist investea cam 30% din PIB în cercetare-dezvoltare, tehnică militară (tancuri), aerospaţială (avioane inclusiv supersonice), agricultură, infrastructură (căi ferate, drumuri şi poduri la sate, canale şi sisteme de irigaţii, baraje, canalizări)”.
Ce a adus, aşadar, „revoluţia”, pardon, lovitura de stat? Libertatea de a merge la căpşuni, libertatea sclaviei pe pămînt românesc şi dispreţul Occidentului. O ţară primită cadou în 1990, fără un leu datorie externă şi cu destui bani cash (a se înţelege lichiditate B.R.C.E.), a fost sufocată de datorii pentru generaţii de-a rîndul. Imediat după lovitura de stat, Petre Roman, premier pe atunci, a anunţat că industria ţării este „un morman de fiare vechi”, o minciună colosală, care a dat startul jafului, aflat şi azi în desfăşurare.
Aşadar, de ce a fost asasinat Nicoale Ceauşescu? Pentru că a condamnat invazia U.R.S.S. în Cehoslovacia în 1968; pentru că a construit Casa Poporului, a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon; pentru că România era al patrulea exportator de armament din Europa; pentru că, a construit Metroul din Bucureşti, Centrala atomică de la Cernavodă, Canalul Dunăre-Maria Neagră; pentru că în primăvara anului 1989, România achitase toate datoriile externe, în valoare de peste 18 miliarde de dolari; pentru că acumulase depozite în aur la Banca Naţională (volatilizate astăzi şi trimise în excursie, peste hotare); pentru că a interzis avortul şi a încurajat natalitatea, aducînd populaţia la peste 22.000.000, pentru că nu a avut conturi în străinătate, cum au pretins neobolşevicii; pentru că a construit peste 4 milioane de apartamente; pentru că producţia de oţel a ţării era de 8% din producţia mondială, iar în funcţie de acest lucru, România putea modifica oricînd preţul oţelului la bursă; pentru că a construit peste 10.000 de şcoli, universităţi şi grădiniţe, aproape 100 de hidrocentrale; pentru că România avea una din cele mai dezvoltate reţele de cale ferată din Europa; pentru că, începînd din 1973, Nicolae Ceauşescu a permis înfiinţarea a 48 de societăţi mixte, cu participare de capital occidental în ţară şi străinătate, iar volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape se dublase: de la 28% în 1965, la 45% în 1974; pentru că, între anii 1971-1975, România a înregistrat o rată anuală de creştere de 11,8%, cifră neegalată niciodată în plan european.
Pentru toate acestea şi pentru vina de a nu fi fost un patriot de ocazie, ci unul adevărat, Ceauşescu a fost asasinat cu sînge rece, într-o frenetică grabă, în ziua Sfîntă a Crăciunului. Dacă încerci astăzi să vorbeşti despre Ceauşescu eşti imediat catalogat drept comunist sau nostalgic. În cazul meu, nu pot fi acuzată nici de participaţiune la sistem, nici de nostalgie comunistă. Pe vremea asasinilor lui Nicolae Ceauşescu, ajunşi între timp miliardari cu ajutorul americanilor, mă ocupam cu biberonul. Studiaţi documentele de arhivă şi veţi vedea ce-a făcut Ceauşescu cu banii de la F.M.I. şi de la Banca Mondială, şi ce-au făcut aceşti democraţi, grăsuni de bătătură, specializaţi în escrocherii financiare la şcolile politice de vară ale partidelor. Studiaţi documentele! Preşedintele împuşcat de cei cîţiva antiromâni, îndoctrinaţi de „agenturili străine” nu vi se va mai părea atît de sinistru. Ceauşescu a fost cu adevărat un patriot. În afara lichelelor care au prădat Statul Român şi o duc extrem de bine, astăzi poporul zace în sărăcie, exploatat mişeleşte, de aproape un sfert de veac. Zidul de la Tîrgovişte e prea mic pentru aceste haite de politicieni care au subminat şi ruinat România postdecembristă!
MARIA DIANA POPESCU

Comentariu de Dan Culcer. Patriotismul lui Nicolae Ceușescu rămâne încă a fi demonstrat. E totuși realizatorul colectivizării forțate, acțiunea care a desăvârșit distrugerea țărănimii din România. Cooperativizarea în interes comun cu păstrarea proprietății individuale ar fi fost necesară, în vreme ce distrugerea relației dintre pămât și țăran a fost fatală bazei tradiționale a națiunii. Redistribuirea proprietății colective după 1990 a avut tot un efect negativ, așa cum a fost realizată. A dat loc unor abuzuri și a distrus ceea ce se realizase pozitiv după suferințele colectivizării forțate. Exemplul pe care l-am dat recent pentru a formula rețineri față de o prea superficială și binevoitoare analiză, este poziția dictatorului față de două teme culturale esențiale, publicistica lui Mihai Eminescu și Istoria literaturii roâne de G. Călinescu. Au trebuit să se manifeste tenacitatea și insistențele unor intelectuali pentru ca cele două opere să fie repuse târziu, foarte tîrziu în circulație, deși ambele erau temelii ale naționalismului cultural organic.

Concentrarea argumentativă subiectivă din articolul Mariei Diana Popescu, punerea pe seama clarviziunii și patriotismului celui asasinat în decembrie 1989 a tutor realizărilro regimului de după 1963 este o iluzie de perespectivă, dacă nu și o manipulare propagandistică.

E adevărat că se produsese în România o concentrare a puterii cum doar în condiții de război s-a mai întâmplat cu Hitler, Churchil sau Ion Antonescu sau cu Stalin după moartea lui Lenin. Deci se poate imagina că tot binele și răul i se datoresc lui Ceaușescu. Înainte și după 1989 i s-au pus în cârcă toate relele. Acum, aici, i se atribuie tot binele. Analize false în ambele cazuri. Activitateai economică complexă a unei țări este prezentată ca fiind rezultatul viziunii acestui om, fără îndoială inteligent dar incult și limitat de tot felul de scheme de gândire pe care le-a achiziționat din dogma leninist-stalinistă, scheme care i-au fost inculcate de cursurile de ideologie la care a fost un elev ca atâția alții. Se elimină din analiză și deci din jocul politic toate grupurile de influență și toate personalitățile care au participat la decizii prin conceprea unor proiecte pe care, sub diverse presiuni, Ceaușescu le accepta și aproba. Amintirile lui Ion Gheorghe Maurer, dispersate și reoconstituibile prin confruntarea unor mărturii diverse, impun o altă persspectivă. Nu sunt singurele texte. Procesele verbale ale reuniunilor de la vârf, (din cele publicate deja de Arhivele Naționale, rolul lui Ceușescu apare mai puțin daurit de perspectivele rozalii ale celor doritori să reconstituie un model de patriotism, documentele produse de Cancelaria, din perioada finală, condusă de Curticeanu, alte documente de arhivă accesibile trebuiesc studiate. Una este ziaristica militantă și adesea pertinentă în condițiile actuale de morozitate politică, a Mariei Diana Popescu sau a altora de la ART@MIS și alta este adevărul istoric, chiar aproximativ încă.

Dan Culcer

↧

Interviu cu prof.univ. Ana Gutu despre Unitate. Realizat de Gabriel Teodor Gherasim.

December 22, 2013, 7:03 am

≫ Next: Ne-a parasit Nicolae Florescu, directorul revistei Jurnalul literar

≪ Previous: MARIA DIANA POPESCU. [Nicolae Ceaușescu] „Trebuia înlăturat pentru că gândea românește!”

Gabriel Teodor Gherasim: Stimata doamna Gutu, va rog, in primul rand, sa le impartasiti cititorilor nostrii cateva date biografice, academice si din activitatea dumneavoastra politica, inclusiv pana in prezent:

Ana Gutu: Sunt profesor universitar de 30 ani, doctor în filologie romanică, autor a circa 300 publicații științifice și publicistice, cunosc mai multe limbi străine, în politică am venit în 2009 pe valul mișcării anticomuniste, pentru a redobândi libertatea de exprimare și de gândire.

Gabriel Teodor Gherasim: Ce inseamna pentru dumneavoastra limba romana si de ce este o necesitate realitatea recunoasterii ei in Basarabia, si trecerea la index a etichetei de “limba moldoveneasca” atat de aparata, de la comunistii lui Voronin, la unii membrii ai aliantei de la putere, gen membrii formatiei Marian Lupu?

Ana Gutu: Limba română este cadrul existențial spiritual, în care am fost educată de buneii și părinții mei, eu fiind originară din sudul Basarabiei, dintr-o localitate de pe malul Prutului, orășelul Cahul. În copilărie am avut cărți românești în casă, am privit TVR 1, am vizitat România chiar pe timpul sovietic, deoarece aveam rude la Iași și Galați, străbunica pe linia tatălui plecată fiind în România încă din 1933, pe timpul României Mari, cu trei fiice ale sale, bunica rămânând dincoace de Prut. Buneii mei niciodată nu au folosit glotonimul ”limbă moldovenească”, toate confuziile survenind de fapt mai târziu, când am venit la Chișinău la facultatea de limbi străine. În RM problema denumirii limbii este și, cu siguranță, va fi pe larg exploatată de către politicieni în scopuri manipulatorii, astfel contribuind la ținerea în neștire a unei părți bune a electoratului. Partidele de stânga insistă asupra teoriei moldovenismului, care coboară în Evul Mediu, aceștia ignorând astfel în mod voit istoria, deoarece statele europene moderne s-au format către mijlocul sec. al XIX.

Gabriel Teodor Gherasim: Se spune mult in istorie ca fortele comuniste au “eliberat” Estul/Centrul Europei de “fascisti” (corect nazisti), dar ce nu se spune este, -dupa cum a fost demonstrat foarte bine de documentarul The Soviet Story/Povestea Sovietelor (Snore 2008, Latvia) -, ca, pana in 1941, comunistii si nazistii au fost prieteni la catarama, vazandu-se unii pe altii ca “revolutionari” si ajutandu-se politic, militar, economic, si strategic in haicuirea si impartirea Europei dupa bunul lor plac. Cazul Basarabiei/Bucovinei de Nord/Bugeac si respectiv al Nordului Transilvaniei, furate Romaniei si impartite “frateste” de comunisti si nazisti intre ei si aliatii lor in 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop ), - ceea ce a dus ulterior la intrarea Romaniei in razboi in 1941pentru eliberaera acestor pamanturi romanesti -, este tipic in acest sens. Cuvantul “revolutie” inseamna sa rastorni ceva cu fundul in sus: valori, straturi sociale, tesutul etnic al popoarelor neaose de mii de ani. S-au pierdut multi membrii ai familiei datorita “purificarii entice anti-romanesti” din Basarabia. Pe cine au deportat si/sau ucis rusii cu precadere in Basarabia, si ce fel de colonisti au adus si promovat ca sa-i inlocuiasca pe acesti romani?

Ana Gutu: Decizia Curții Constituționale din 5 decembrie repune în drepturi adevărul istoric despre Basarabia, și anume că aceste pământuri au fost ocupate, rupte din trupul țării românești, Basarabia fiind supusă unui proces feroce de deznaționalizare și epurare etnică. Deportările și foameea organizată, care au fost un adevărat genocid împotriva băștinașilor români, dar și altor etnii conlocuitoare, au fost declanșate, în primul rând, pentru a-i pedepsi pe cei care se autoidentificau români, pe cei care erau gospodari în bun spirit românesc. În urma acestui genocid al sovieticilor împotriva românilor basarabeni au pierit sute de mii de oameni.

Gabriel Teodor Gherasim: Sa vorbim de confuzia deliberata dintre romanii din regiunea Moldovei, numiti “moldoveni” (cum sunt “texani” americanii din Texas) si ideea fantezista ca acestia ar fi o asa-zisa “etnie moldoveneasca” si vorbind o “limba moldoveneasca”. In librariile din Europa si SUA nu exista vreun “dictionar Moldo-“, ci numai “Romano-Englez”, ”Romano-Italian” etc. Ma uluieste continuarea ineptiei despre o “etnie/limba moldoveneasca” si dupa revenirea la grafia latina a limbii romane in Basarabia. Deloc intamplator - si fratii mai mici ai rusilor, Iugoslavii (slavii de la sud - acum sarbii) ii supun aceleiasi politici privind o falsa dicotomie pe romanii din sudul/vestul Dunarii (Timoc), fata de romanii din Romania, numindu-I pe primii …”vlahi.” Acelasi lucru il fac cu romanii din Grecia si grecii, bulgarii, albanezii si croatii in propriile tari, mai putin macedonenii. Ungurii fac acelasi lucru cu impartirea romanilor din Ungaria in romani si “baiesi”, care vezi Doamne ar vorbi…”limba baiasa”.

Repet, aici nu-i nici macar vorba de aromani, deci tot de romani dar care au un dialect; este vorba de romani ca si Dvs.si ca mine, care ne intelegem fara fituici cu pretentii de “dictionare” (vezi maculatura lui Vasile Stati, la care nici macar domnul Marian Lupu nu face referinta ). Deci am doua intrebari: cum explica (neo)comunistii si rusofilii aceeasi limba romaneasca ca fiind “doua” limbi in era Internetului si a lipsei de sarma ghimpata, si –mai important poate - ,ce au ei de castigat cu aceste insulte fata de evidenta bunului-simt?

Cum s-au simtii rusii din Basarabia de exemplu, daca i-am numi “poporul narozilor” care ar vobi “limba naroada”, adica rusa dar scrisa in…alfabetul latinesc?

Ana Gutu: După cum am mai menționat cu varii ocazii, inclusiv în scrierile mele științifice, confuzia identitară și lingvistică este rezultatul ocupațiilor din 1812 și 1940/1944, deoarece inițial imperiul țarist, iar mai apoi imperiul sovietic, au dus o luptă acerbă pentru eradicarea suflării românești, însă nu au reușit. Partidele de stânga, mai ales comuniștii, sunt ereditari de drept ai doctrinei leniniste, ai fostului partid comunist din URSS. Ei au misiunea de a promova în continuare aceste politici nihiliste. Trist este faptul că reprezentanții minorităților naționale și etnice, nu toți, dar totuși, o bună parte din ei, fac jocul comuniștilor și nici nu acceptă ideea de a respecta națiunea majoritară în tot ceea ce înseamnă istoria, civilizația, limba română, ducând o politică de negare și respingere a adevărului științific.

Gabriel Teodor Gherasim: Tin minte, pe timpul “democratiei” comuniste tovarasul Voronin a impus schimbarea – printre altele - a titulaturii Liceului Romano-Francez Gheorghe Asachi din Chisinau in Liceul “Moldo”-Francez, si i-a pedepsit cu expulzarea pe curajosii elevi care au opus rezistenta. Este interesant si faptul ca directoarea Liceului Romano-German din capitala a acceptat modificarea, argumentind, dispretuior: “Aici spunem Liceul Moldo-German, pentru ca nu suntem la Asachi”. Aceasta ridica doua intrebari: exista doua constiinte contrapuse intre generatiile mai tinere “pro-romanesti” si cele adulte “filo-rusesti,” sau exista oameni de bun-simt, care se recunosc drept romani din ambele generatii, dupa cum exista si unelte de dezbinare “moldoveniste” in toate generatiile?

Ana Gutu: Dialogul generațiilor este mai dificil în RM, deoarece există familii în care adulții mai votează ideologia comunistă, poate mai mult din nostalgie, căci erau pe atunci tineri, iar tinerețea e pentru orice om periaoda vieții cea mai fericită. Adevărat e că vom avea nevoie de ceva timp ca să se producă un schimb de generații, să-și facă efectul educația, cartea, lumina. Accelerarea acestui proces poate fi obținută prin educarea populației cu ajutorul unui spațiul informațional românesc adecavt, din păcte acest spațiu informațional în RM nu există, suntem invadați de canale rusești, prin care este continuată opera de ținere în prizonierat nostalgic a oamenilor cu rezistență inadecavtă la tot ceea ce înseamnă propagandă și minciuna de la Kremlin.

Gabriel Gherasim: Inca de pe timpul imperiului roman, zicala “Divide et Impera” (Imparte si Domina!) a fost folosita cu succes de toate imperiile in zonele ocupate. Ceea ce am vazut in Basarabia, au fost romani basarabeni care “s-au dat cu rusii” si au devenit parte integranta in persecutarea propriului popor (mancurtii). Mai greu de acceptat este ca oameni, ale caror familii au suferit crunt sub persecutia comunista ruseasca nu numai ca au pasit peste cadavrele inaintasilor si au trecut de partea opresorilor, dar au si devenit porta-voce a lor. Sa il luam pe Vladimir Bujenita, al carui bunic matern, Isidor Sarbu a fost luptator anti-comunist si refugiat inRomania dupa ocuparea ruseasca a Basarabiei. E vorba de numele conspirativ De Vladimir Voronin (Cioara), fost si prezent milionar si presedinte al comunistilor, care a numit tricolorul Moldovei (deci romanesc) “steag fascist”. Alt caz e tovarasa Zinaida Greceanii, fosta prim-ministru pusa de comunistii aserviti Moscovei, ai carei parinti Marioara Ursu si Petrea Bujor au fost deportati in Siberia in anii ’50.
Ce instrumente si tehnici a folosit sistemul comunist de a fost in stare ca sa desfigureze in asa hal indivizii, sa ii transforme pe unii din victime in asupritori?

Ana Gutu: S-a scris deseori despre sindromul Stockholm, atunci când victima devine adoratoare a călăului său, probabil aceasta s-a întâmplat cu românii din Basarabia, frica încubărindu-se în mintea populației de aici. Secolul al XIX-lea a fost un secol al luminilor în Europa, dar pentru basarabeni acest secol a fost unul al analfabetismului, al privării de drepturi identitare și lingvistice. Basarabia nu a venit pregătită către Ziua Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Era un spațiu profund rusificat, unde abia după 1 decembrie 1918 au fost deschise circa 3 000 de școli românești, cămine culturale, a început viața culturală adevărată, dar 22 de ani au fost mult prea puțini în acest sens. Dupăî 1940/1944 ocupanții sovietici și-au făcut bine treabă prin intermediul propagandei și ideologizării, migrației forțate și schimbării componenței etnice a populației (căsătroii mixte în special, din care rezultau copii vorbitori de rusă). Aici în RM s-a înrădăcinat termenul de ”mancurt”, personaj lipsit de memorie originară, un termen mai puțin cunoscut în vest, deoarece vine dintr-un roman al unui scriitor kirghiz. Din păcate, inclusiv acum RM e plină de mancurți, oameni lipsiți de sentimentul identitar, chiar dacă au nume românești.

Gabriel Teodor Gherasim: Cealalta parte a ecuatiei iarasi este de ce, in ciuda aceluiasi sistem de mutilare sufleteasca, au fost si sunt romani basarabeni, care in ciuda aceluiasi regim de deznationalizare, si in ciuda persecutarii familiei pana la omucidere de catre rusi, au pastrat si au promovat de-o viata cultura, limba, istoria, si civilizatia daco-romana dintre Nistru si Prut? Ce-a creat de fapt diferenta dintre cedare, si rezistenta, in fata persecutiilor comuniste rusesti?

Ana Gutu: Păstrarea sentimentului identitar național a fost mai ales posibilă în familiile de intelectuali, unde buneii, părinții, au fost profesori, medici, familiile în care părinții au fost oameni gospodari și au fost expropriați, apoi deportați în Siberia. Universitatea din familie a contat foarte mult în acest sens.

Gabriel Teodor Gherasim: Sa ajungem la minoritari. La 20 de ani de la independenta Moldovei dupa jugul rusesc, un numar important de alogeni rusolingvi pastreaza franghiile economiei de la Chisinau. Populatia minoritara rusofona insista ca majoritatea de 80% de etnici romani sa stie ruseste, pentru ca ei sa nu vorbeasca romaneste. Aceiasi rusolingvi, odata ajunsi in Vestul Europei sau in SUA (inclusiv daca sunt sub 60 de ani) invata limba tarii-gazda in 6 luni sau stiu ca ajung sa nu aiba ce manca, adica din ce isi castiga existenta. Mai tragic, pentru gospodarii romani basarabeni deportati in Siberia, Kazahstan s.a., alternativa era sa invete imediat ruseste sau sa moara. Cum explicati persistenta rusofonilor din Basarabia de a refuza sa invete limba romana, pe care ei o numesc “moldoveneasca”, si ma refer aici la copii de la 16 ani pana la adulti sub 60 de ani? Sau cum explicati tupeul bascanului din “Gagauzia” care ameninta ca restituie scrisorile Chisinaului pentru ca sunt in…”limba moldoveneasca”, si nu “in rusa,” dupa cum tot aceeasi Gagauzia insista ca sa predeie in “limba moldoveneasca” refuzand sintagma Limba Romana?

Ana Gutu: Să nu uităm că rușii sunt exponenții unei mari națiuni, națiuni care până a se constitui, a dus războaie, a cucerit popoare. Rusia e o țară destul de mare, ca rușii să se poată mândri cu ea, cu istoria lor, cu civilizația și cultura lor. Aceasta le-a dat legitimitatea de a se simți mari și tari oriunde s-ar afla. E filosofia existențială, în spirit imperial, care e îmbățișată cu plăcere și nicio reținere de ruși. De aici vine și handicapul lingvistic, propriu exponenților națiunilor mari. Rusul se vrea stăpân oriunde ar merge. Explicația este de sorginte istorică. E greu să răstorni o astfel de filosofie existențială. În RM cele 20 de procente de minorități, 5 de ruși, 11 de ucraineni, 3 de găgăuzi, 1 de bulgari ș.a., luate la un loc formează o minoritate rusolingvă puternică, ce renunță la limba lor maternă în favoarea limbii ruse. Toate bune și mai bune până în momentul când reprezentanții acestor minorități încep a decide soarta limbii oficiale din RM. Pentru astfel de acțiuni, menite să submineze ordinea constituțională a statului, oricine, indiferent de naționalitate sau etnie, trebuie să fie tras la răspundere, mai ales după decizia Curții Constituționale din 5 decembrie 2013.

Gabriel Teodor Gherasim.: Cand retorica antiromaneasca pierde teren, se recurge la violenta: agresivitate si violenta contra participantilor la Marsul Unirii de la Balti, impuscarea cetatenilor civili la punctul de trecere al “vamesilor transnistrieni” rusi, violarea si omorarea tinerilor la protestele din aprilie 2010, asasinarea, prin diverse “accidente”, a artistilor si intelectualilor unionisti romani de-a lungul anilor, invadarea in scoli, si/sau expulzarea profesorilor si a elevilor din scolile romanesti “moldovenesti” din Estul Moldovei (Transnistria), arestarea sub acuzatii false de “teroristi” a elevilor romani din Transnistria, existenta armatei rusti de ocupatie din anii 90 pana in prezent, in ciuda Tratatului de Retragere semnat la Istambul in 1999 etc. In ce masura trebuie sa inventariem si repeta aceste fapte publicului romanesc si international, pentru a arata cat de “democratica”, este, de fapt, Rusia azi in Republica Moldova?

Ana Gutu: Inventarierea o vor face istoricii, aceasta este misiunea lor, eu consider că presiunile Rusiei vor urma, inclusiv după parafarea și semnarea Acordului de Asociere cu UE, deoarece Rusia, în virtutea veleităților sale imperiale, nu dorește să piardă teren în fostele spații sovietice. Important e să fim consecvenți, demni, să rezistăm și să ne urmăm destinul european.

Gabriel Teodor Gherasim: Sa revenim la condamnarea comunismului: Romania a facut-o in 2006, la fel si tarile din Estul Europei. R.Moldova a interzis, in 2012, simbolurile “secera si ciocanul”, sub a caror flamura rosie au murit peste 150 000 000 de civili in toata lumea in regim comunist. Rusia, insa, mai are steaua rosie pe Kremlin si venereaza hoitul lui Lenin, pe post de “Mesia al comunistilor”.

Si Comunitatea Europeana a refuzat in repetate randuri sa condamne comunismul, cel mai recent in 2010, cand Romania, Republica Ceha, Ungaria, Bulgaria, Latvia si Lituania au cerut din nou acest lucru. Frica pentru ca o sa le taie rusii gazele naturale si conlucrarea partidelor de stanga din Grecia si Vestul Europei au facut ca occidentalii sa respinga initiativa.
In Londra in 2011 a avut loc o expozitie cu chiloti de dama cu secera si ciocan pe ei in loc de floricele si au venit propuneri din SUA sa se faca bauturi de limonada chemate Leninada. Fascinatia cu dictatorii comunisti a ajuns si la Casa Alba a lui Obama, unde, in 2009, pe bradul de Craciun a aparut si un glob cu fata lui…Mao Tse Dung (65 000 000 de victime, conform Cartii Negre a Comunismului). Iar in 2010, in acelasi an cand Georgia a demolat statuia lui Stalin din Groznii, in Bedford Virginia, americanii i-au ridicat o statuie lui … Stalin, pentru “eliberarea” Frantei (de mentionat ca singurii “estici” care au participat, de fapt, la eliberarea Occidentului, a fost armata poloneza din exil, pe care Chrchill a predat-o dupa razboi rusilor; acestia i-au arestat pe soldati si i-au omorat pe supravietuitorii luptelor contra germanilor din Franta si Italia). Presedintele Nicolae Timofti a declarat in revista austriaca Die Presse ca: “nu exista nici o diferenta intre sistemul nazist si cel sovietic.” Deci cum trebuie educati acesti occidentali ca sa afle memoria atator martiri, pe care ei o terfelesc prin bagatelizarea sau chiar glorificarea ideologiei si a actiunilor comuniste?

Ana Gutu: Fiind delegat la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei am contribuit la elaborarea raportului și apoi, prin amendamente votate în plen, la adoptarea în 2010 a Rezoluției 1723 cu privire la ”Comemorarea victimelor Holodomorului” – foametei organizate în Ucraina, document în care se face referință la foametea organizată din Transnistria în 1932-1933 și Basarabia în 1946-1947. Deja în 2006 APCE a adoptat Rezoluția 1486 cu privire la ”Necesitatea condamnării internațiobale a crimelor regimurilor totalitar-comuniste”. Parcă există un cadru internațional pentru a realiza demersul în cauză, eu, însă, consider că statele post-comuniste nu au fost suficient de insistente în acest sens. Recent eu și colegii mei deputați din Partidul Liberal Reformator am adresat președintelui RM Domnului Nicolae Timofti o scrisoare deschisă, prin care solicităm crearea unui institut de studiere a crimelor regimului comunist. Institutul va avea drept sarcină elaborarea unui rechizitoriu, în baza mărturiilor vii, documentelor și dosarelor de arhivă. Rechizitoriul împotriva crimelor comunismului trebuie să fie prezentat într-o instanță judiciară din RM care să se pronunțe în sensul condamnării regimului comunist pentru crimele comise împotriva cetățenilor din Basarabia. Deja având un câștig de cauză la nivelul instanțelor naționale, putem vorbi și de concertarea eforurilor pe dimensiunea internațională și să insistăm la o judecată internațională care ar condamna crimele regimurilor totalitare comuniste, așa precum o recomandă APCE în rezoluția 1486 din 2006.

Gabriel Teodor Gherasim: In ciuda rusificarii si a tribalizarii masive asa-zis “moldoveniste” din Moldova, totusi, Basarabia da exemple demne de urmat intregii natiuni daco-romane: Festivalul Limba Noastra Cea Romana (devenit fenomen universal in Romania si comunitatile romanofone), Protestele Tinerilor din Aprilie, Podul de Flori din anii ‘90, Marsul Unirii, cel mai mare drapel tricolor romanesc din lume desfasurat la Chisinau. Unde vedeti redesteptarea romanilor dintre Nistru si Prut in viitorul apropiat si departat al poporului nostru?

Ana Gutu: Consider că redeșteptarea românilor dintre Prut și Nistru a început încă în anii 1988-89, e un proces continuu, deoarece schimbarea mentalităților sociale ne va lua ceva timp. E nevoie de foarte multă lumină, multă carte, multă informație. Schimbarea mentalităților este inevitabilă odată cu schimbarea generațiilor și deschiderea definitivă a frontierelor. Din 2014 cetățenii RM vor călători fără vize în UE, deci, inclusiv, în România. Sângele se va reamesteca, ad literam, prin căsătoriile tinerilor de pe ambele maluri ale Prutului, iar odată cu deschiderea frontierelor li se vor deschide larg ochii și celor care se încăpățânează să vadă soarele de asupra caoului, țintindu-și cu onstinație privirea doar spre bocancii ocupantului.

Gabriel Teodor Gherasim: Mult stimata doamna Gutu, ne intalnim la amurgul anului 2013. Puneti ca sa ne dati un sumar a ceea ce a insemnat 2013 pentru Basarabia si pentru poporul roman in general?

Ana Gutu: În primul rând, a fost un an aniversar, s-au împlinit 95 de ani de la Marea Unire din 1918. România a jucat un rol definitoriu în realizarea unui eveniment istoric pentru Republica Moldova – parafarea Acordului de Asociere a RM la UE, Vilnius, Lituania. România a fost și este mai mult decât țară-avocat pentru Republica Moldova în sprijinirea parcursului său european. Integrarea economică și politică a Republicii Moldova în UE va însemna și reîntregirea civilizației românești. Un alt eveniment important, din punctul meu de vedere, îl constituie hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova, în privința constituționalizării Declarației de Independență a RM din 1991, document în care se utilizează glotonimul LIMBA ROMÂNĂ. Prin modesta-mi contribuție, și anume, sesizarea pe care am făcut-o la Curte la 26 martie 2013, am declanșat un răspuns juridic important – limba română s-a întors din punct de vedere gloto-politic în Republica Moldova.

Gabriel Teodor Gherasim: Ce inseamna faptul ca limba romana este considerata ca limba de stat pentru Republica Moldova?

Ana Gutu: În primul rând, aceasta consfințește următoarea realitate axiomatică: suntem un popor, avem o istorie comună, avem aceeași limbă - limba română, dar, deocamdată, locuim în două state românești. Cei care vor continua să nege acest fapt, din start sunt înregimentați fie în tagma celor obscuri la minte, fie în tagma propagandiștilor manipulatori, căci și de aceștia există destui în RM, din păcate

Gabriel Teodor Gherasim: Cine au fost promotorii limbii romane a Declaratiei de Independenta, carora le ramanem indatorati, si cine au fost promotorii “limbii moldovenesti” din Constitutie, care s-au acoperit de ridicol de-a lungul decadelor, pana la culminarea in infama fituica de “dictionar moldo-roman”?

Ana Gutu: Dintoteauna promotorii și salvatorii limbii române în Basarbia au fost oamenii de cultură, oamenii luminați la minte, scriitorii, poeții, actorii, profesorii vizionari – adică, filosofii. Providența a făcut ca textul Declarației de Independență a RM din 1991 să fie ticluit cu mult har. Nici viciosul articol 13 din Constituție, care este rodul ocupației sovietice, nu a stăvilit adevărul științific. Nomenclatura comunistă a avut tentacule și încă le mai are până în ziua de azi. Un imperiu al răului, precum a fost cel sovietic, nu dispare niciodată fără urme. Finalmente, adevărul științific triumfă, spiritul unui popor învinge, oricât de mari ar fi stavilele ridicate în mod artifical de imperii și dictatori.

Gabriel Teodor Gherasim: De la politicieni din Gagauzia, care s-au nascut si traiesc in Moldovadar vorbesc numai ruseste, la ucrainienii din Bucovina de Nord si Bugeac, diverse autoritati au continuat ca sa publice carti si sa creeze matricole scolare unde limba romana si “limba moldoveneasca” erau considerate limbi diferite, iar vorbitorii lor, drept “popoare diferite”.

In ce masura decizia Curtii Constituționalede la Chisinau poate obliga universalitatea limbii romanesti in curiculumurile scolare si/sau datele statistice ale densitatii poporului roman (acum re-adus sub aceeasi identitate)?

Ana Gutu: Trebuie să spunem foarte clar, din 1991 încoace, nu au existat probleme cu denumirea corectă a limbii în curricule și manuale, documente științifice, academice, instituționale, culturale etc. Minoritarii utilizează intenționat probleme denumirii limbii în scopuri politice, pentru a destabiliza situația din republică, pentru a opri mișcarea RM pe calea integrării europene. Unii din ei sunt cu simbrie din est, nici nu ne miră acest lucru. Dar, atitudinile se vor schimba, cu siguranță, odată cu schimbarea calității vieții.

Gabriel Teodor Gherasim: Multi au fost copiii si adultii care au fost abuzati verbal si fizic in marsurile unioniste, din Chisinau, la Balti, si in alte locatii. A meritat suferinta lor pentru rezultatele din acest an?

Ana Gutu: Agresiunile verbale și de orice alt gen pe motive unioniste sau lingvistice nu sunt o noutate în RM. Eu personal am crescut într-un orașel profund rusificat, și acum îmi amintesc de certurile pe motive etnice, care izbucneau între elevii moldoveni și cei ruși în timpul faimoaselor parade de 1 mai sau 7 noiembrie. Toleranța și acceptarea celuilalt este o lecție pe cate trebuie s-o învețe mai ales reprezentanții minorităților din RM. Mai ales ei, deoarece noi le-am învățat limba, chiar dacă ei sunt mai puțini, însă, fenomenul invers așa și nu s-a produs în masă, ci doar foarte sporadic. Acum, primind mesaje electronice amenințătoare la adresa mea, pentru că pledez în favoarea limbii române, identității noastre românești, stau și mă întreb: ce s-a schimbat de la ocupația sovietică încoace? Mai nimic. Același nerespect pentru băștinași, același dispreț. E cazul să fim noi mai demni și să ne facem respectați, prin promovarea valorilor noastre românești cu multă fermitate și caracter.

Gabriel Teodor Gherasim: In ciuda deportarilor dine perioadele tariste, comuniste si “democrate” (a la Putin, in Transnistria) de deznationalizare romaneasca din Basarabia/Bucovina de Nord Bugeac, si a introducerii constant de colonisti rusofoni, supravietuitorii victimelor deportarilor si a persecutiilor anti-romanesti facute de Rusia intre Nistru si Prut, s-au ridicat la inaltimea inaintasilor lor, prin culminarea legiferarii limbii romane, ca sa revina in Basarabia la ea…acasa (la fel ca si tricolorul si leul monedei).

Ce mai trebuie de facut pentru ca Basarabia sa re-ajunga in Romania?

Ana Gutu: E nevoie de multă curiozitate din partea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Frații, separați de un râu, încă nu se cunosc suficient. Să trecem Prutul cu mai multă îndârjire, să comunicăm pe toate căile posibile, să facem astfel ca românii din România să aibă cetățenia Republicii Moldova, pentru a nu le permite comuniștilor și acoliților coloanei a cincea să vină vreodată la putere, să ne dicteze cine suntem și de unde venim. Lecția istoriei este una dureroasă, dar ea este o lecție! Ar fi bine s-o învățăm și să utilizăm în mod pragmatic toate oportunitățile, de ordin economic, mai ales, ca să unim cele două maluri ale Prutului, pas cu pas, inteligent, ireversibil, odată și pentru totdeauna.

Gabriel Teodor Gherasim: Ce doriti ca sa urati Republicii Moldova si Romaniei pentru Noul An?

Ana Gutu: Cele două state românești să se regăsească cât de curând, un prim pas fiind, ridicarea barierelor de circulație în 2014. E un pas gigantic spre reîntregirea neamului românesc. Să se poată întâlni frate cu frate, părinții cu copiii lor, să se re-amestece sângele, care să o ia la fugă prin venele noastre românești, readucând la viață părțile atrofiate ale trupului României, dându-i o speranță nouă, plină de energii creatoare.

Gabriel Teodor Gherasim: Ati mai vrea sa adaugati ceva pentru cititorii nostri din toata lumea?

Ana Gutu: Le doresc tuturor Crăciun fericit, sărbători de iarnă luminoase, curaj și perseverență, sănătate și fericire personală.

Gabriel Teodor Gherasim.: Cum pot sa va contacteze cititorii nostri?

Ana Gutu: La adresa electronică agutu@ulim.md

Gabriel Teodor Gherasim: Doamna Profesor Gutu, multumim pentru interviu si va dorim dumneavoastra si celor dragi Craciun Fericit! si An Nou Ferici!

↧

Ne-a parasit Nicolae Florescu, directorul revistei Jurnalul literar

December 22, 2013, 7:59 am

≫ Next: Nicolae Trifon. Portrait de Nicolae Gheorghe en activiste rom et pourfendeur de la raison tsigane

≪ Previous: Interviu cu prof.univ. Ana Gutu despre Unitate. Realizat de Gabriel Teodor Gherasim.

Despartire de un prieten

Ne-a parasit Nicolae Florescu si suntem profund indurerati, alaturi de sotia si de familia,

carora tinem sa le exprimam nu numai emotia, dar si intreaga noastra recunostinta pentru

activitatea admirabila desfasurata in animarea Jurnalului Literar.

Gratie lui, exilul romanesc a devenit prezent in Romania de astazi, domnia sa jucand un

rol esential in aceasta evolutie. A facut-o neostenit, cu rabdare, cu eruditie, cu simtamintul

dreptatii. Gratie lui, lupta pentru libertate dusa in conditii atit de dificile de femeile si barbatii

care aleg exilul pentru a spune adevarul, cum a scris Nietzsche, este cunoscuta astazi in

Romania ca parte integranta a patrimoniului cultural si istoric al Tarii.

A acordat o atentie deosebita Bibliotecii Romane si Institutului Roman de la Freiburg,

adevarate sanctuare ale patrimoniului cultural roman, fondate de exilati pentru conservarea

memoriei. Venea la adunarile generale, anima sesiunile stiintifice, facea referate pe care

le difuza in Jurnalul Literar. Sprijinea independenta institutiei si pe toti cei care isi pastrau

libertatea de actiune si gandire si care nu se supuneau detinatorilor puterii.

De asemenea, a sprijinit asociatia « La Maison Roumaine » din Paris, considrand ca ea apara

valorile in care credea : cinstea, dreptatea, refuzul compromisurilor si ca se afla in slujba

valorificarii bogatului patrimoniu cultural national.

Atent la a reda o imagine a Romaniei cit se poate mai buna, tinind cont de partile luminoase

si de cele intunecate ale ei, Nicolae Florescu, prin daruirea sa, si-a servit Tara. A afirmat fara

echivoc adevarul despre realitatile din Tara sa, regretand ca imaginea Romaniei, asa cum

apare adeseori vehiculata, nu este decit o caricatura proasta.

Opera sa va ramane : ea va fi cea mai buna marturie despreomul Nicolae Florescu: doritor sa

stie, caracter drept si neobosit lucrator in folosul a ceea ce Tara sa a avut si are mai bun !

Odihneasca in pace !

Vlad Constantinesco

↧

Nicolae Trifon. Portrait de Nicolae Gheorghe en activiste rom et pourfendeur de la raison tsigane

December 22, 2013, 9:23 am

≫ Next: Brățările dacice, turnate în secolul XX

≪ Previous: Ne-a parasit Nicolae Florescu, directorul revistei Jurnalul literar

Portrait de Nicolae Gheorghe en activiste rom et pourfendeur de la raison tsigane

La première fois que j’ai rencontré Nicolae Gheorghe, au tout début des années 1970, ce fut par l’intermédiaire d’un ami commun qui l’a présenté d’une façon assez étrange, sur un ton quelque peu condescendant : « Tu verras, c’est un collègue (à la fac de sociologie à Bucarest), eh bien, il n’ose même pas se promener seul les samedi soir de peur d’être pris pour un ţiganborât (Tsigane vomi) ». Ainsi averti, j’avais bien remarqué que son teint était un peu foncé tandis que ses joues semblaient marquées par la variole, mais cette description ne m’a guère impressionné, les tensions et la menace de conflits imminents entre les Tsiganes et les Roumains étant un des sujets favoris de cet ami, lui-même originaire d’un village des alentours de Bucarest qui comptait de nombreux habitants tsiganes. Sur le coup, nous avons spontanément sympathisé, puis nous nous sommes perdus de vue pour nous retrouver une décennie plus tard, à Paris. Entre temps nous avions fait plein de trucs chacun de son côté, moi, en France, j’avais fait littéralement le tour des groupes et comités les uns plus radicaux que les autres, lui il avait parcouru en long et en large la Roumanie pour recueillir des informations sur les communautés tsiganes grâce notamment à son travail au Centre de recherches sociologiques dans le cadre très officiel, jusqu’à 1981, du programme du Parti communiste roumain d’« intégration des Tsiganes ». Ce qui nous a agréablement surpris c’est que nous nous retrouvions pratiquement sur la même longueur d’ondes sur plein de sujets alors que nous nous étions détachés totalement des milieux que nous fréquentions auparavant. Peu avant son retour en Roumanie, nous avons enregistré un long entretien qui paraîtra quelques mois plus tard dans Iztok, puis sera repris intégralement par la Documentation française. Le texte portait la signature Alexandru Danciu, puisque c’est sous ce pseudonyme qu’il venait d’envoyer en février à Radio Free Europe une lettre ouverte au lendemain de l’agression d’un journaliste français (Bernard Poulet, du Matin) à Bucarest attribuée par les autorités à des « voleurs tsiganes ». Dans cette lettre, il exposait la situation précaire des Tsiganes en Roumanie et critiquait le PCR qui était en train d’abandonner le programme d’intégration signalé plus haut.

Pendant les trois décennies qui ont suivi, ses positions n’ont pas fondamentalement changé alors qu’il se sont passé des choses et surtout que lui, Nicolae Gheorghe, en a fait des choses !

Pour faire prendre conscience de la mutation qui a eu lieu au lendemain de l’implosion du communisme en Roumanie, je rappellerai ce qui à mes yeux rendait et rend encore le racisme antitsigane insupportable en Roumanie. En effet, il comprend deux facettes, deux aspects, parfaitement contradictoires mais qui ne sont pas communément conçues comme contradictoires malgré l’évidence. D’une part, nombre de Roumains rejettent avec violence ceux dont le comportement correspond peu ou prou aux stéréotypes courants sur les Tsiganes : « Ils ne travaillent pas, ils volent, ils ne respectent aucune morale ou, plus précisément, ils ne veulent pas travailler, être honnêtes, suivre des principes moraux comme nous autres Roumains nous le faisons ou nous nous efforçons de le faire. D’autre part, ces mêmes Roumains sont à l’affût du moindre indice qui leur permette de repérer, parmi les gens qui travaillent, qui sont honnêtes, ceux qui en raison de la couleur de leur peau, de leur regard, de leur façon de s’habiller, seraient en réalité des tsiganes, des gens qui peuvent par conséquent à tout instant retourner à leur condition première, celle de faignants, de malhonnêtes, de débauchés. Autrement dit, pour faire appel à une notion dont on use et on abuse de nos jours : « Ils ne veulent pas s’intégrer ! » et, quand ils le font : « Gardons-les à l’œil ! » Pour casser ce cercle vicieux, court-circuiter à cette « logique » dévastatrice, il n’y a pas trente-six solutions : « Oui, je suis tsigane, je suis rom, je travaille ou je ne travaille pas, je suis honnête ou non, comme vous autres roumains, que cela vous plaise ou non ! » Encore faut-il, pour qu’un tel choix porte à conséquence, que la conjoncture historique soit propice et que des gens franchissent le pas sans hésiter. C’est ce qui s’est passé en Roumanie dès le début des années 1990 et nous avons là un des très rares aspects que l’on puisse qualifier de révolutionnaire dans ce pays où l’on parle sans sourciller de « révolution » tout court à propos des événements de décembre 1989. Dans la mise en route de cette nouvelle dynamique et lors de ses premières manifestations, Nicolae Gheorghe a joué un rôle clef. La première structure organisationnelle du mouvement, la Fédération ethnique des Roms, a été fondée, en mai 1990, à l’improviste, dans le bureau qu’il occupait à titre de conseiller pour les minorités du Comité provisoire d’unité nationale (CPUN) dans l’ancien siège du Comité central. Evidemment, nous avons affaire à un processus complexe dont les retombées sont contradictoires : depuis la chute du régime communiste on assiste, par exemple, à une montée en flèche de l’animosité envers les Roms qui, par ailleurs, ont été les principales victimes du démantèlement des coopératives agricoles et des grandes industries. Cependant, personne ne saurait à la longue arrêter la dynamique enclenchée en cette occasion par la remise en question par les Tsiganes eux-mêmes de la condition subalterne à laquelle ils ont été astreints en Roumanie.

Fin décembre 1989, nous nous sommes ratés de peu aux alentours du siège du Comité central du PCR squatté depuis quelques jours par Nicolae et quelques autres insurgés qui observaient avec stupéfaction les allées et venues des nouveaux maîtres du pays. Puis, nous nous sommes revus à quatre ou cinq reprises, toujours plutôt par hasard, et, chaque fois, nous avons causé nuit et jour sans relâche, toujours contents de nous retrouver sur tout ou presque, ce qui nous arrivait si rarement avec les autres. Il y en avait un qui commençait la phrase, l’autre qui la continuait. Pour ma part, je dois l’avouer, j’étais fort impressionné par ses exploits en matière d’activisme civique en faveur des Roms, par son refus d’entrer dans les combines des nouveaux partis roms, corrompus à l’instar des autres partis mais avec des conséquences encore plus dramatiques pour ceux qu’ils prétendaient représenter, inquiet quand il avait été enlevé par les nervis du roi des Roms (début 1991), étonné par ses retrouvailles par la suite avec ce même « roi », heureux quand j’avais des nouvelles à propos des programmes d’alphabétisation, sanitaires et éducatifs menés par le « Romani Criss », ce centre d’intervention sociale qu’il a fondé en 1993, et par les actions qu’il menait à Varsovie, à la tête du bureau Roma de l’OSCE (1999-2006) et assez flatté quand il m’a raconté comment il s’était procuré le livre que je venais d’écrire en 1993 sur les Aroumains pour le montrer à ses interlocuteurs d’origine aroumaine comme nombre d’habitants de la commune Mihail Kogalniceanu, suite à l’expédition punitive menée contre des Tsiganes dans cette commune. « Vous êtes aussi une minorité, vous avez connu aussi la déportation comme nous, les Tsiganes, nous devrions nous entendre… » La position de Nicolae Gheorghe sur cette affaire qui remonte à septembre 1990 est emblématique pour sa démarche tout au long de cette période. Il a lancé le cri d’alarme, en posant en des termes aussi politiques que possible le problème, accusant les auteurs des méfaits d’avoir commis un pogrome à caractère raciste et les autorités de les avoir laissé faire. C’était une première en Roumanie. Mais c’est lui aussi qui a tout fait pour tenter de trouver une solution négociée. Enfin, en 2011 il déclarait lors d’une conférence : « Ce que je peux dire vingt ans après, et que je n’ai pas dit en ce temps, c’est que les maisons incendiées appartenaient surtout à ceux qui étaient connus pour des infractions. », tout en rappelant que la multiplication de ce genre d’incidents pendant la période 1989-1997, qui se sont soldés par une dizaine de morts et presque trois cents maisons incendiées donnait l’impression de l’existence d’un véritable « pattern », modèle punitif.

Cette façon d’alterner des positions radicales et modérées en fonction d’une analyse soucieuse avant tout de prendre en compte les réalités, de même que sa conception fluctuante du « nous » en parlant des Tsiganes n’ont eu de cesse de surprendre ses interlocuteurs et, surtout, d’exaspérer son entourage.

L’activiste civique face à la dialectique confiance/roublardise

Jusqu’à la fin de sa vie il l’a dit et répété à qui voulait l’entendre que l’on est tsigane d’abord aux yeux de l’autre et que lui-même n’avait qu’une envie : pouvoir choisir d’être ou ne pas être tsigane. Pour lui, il ne s’agissait pas là d’une simple « vérité » scientifique, qui faisait l’unanimité parmi les anthropologues depuis la parution de la thèse de Fredrik Barth, mais d’une conviction acquise par sa propre expérience et qui l’a littéralement hantée. Il était issu d’une de ces familles de « bons Tsiganes », dont la situation matérielle était parfois meilleure que celle d’autres familles roumaines habitant les mêmes quartiers périphériques de Bucarest. Si on les traitait souvent de « Tsiganes tout court », leur principale préoccupation n’était pas moins d’éviter de rejoindre les « mauvais Tsiganes », les pauvres qui vivaient aux marges de la société, mendiaient, volaient. Il racontait comment sa mère se rappelait avoir échappé à une razzia en 1942 parce que des voisins l’ont reconnue comme étant la femme d’Anghel Tsiganul, le chauffeur – la déportation concernait seulement les Tsiganes enregistrés comme « nomades ». Excellent élève, Nicolae Gheorghe a fait le lycée militaire en internat puis a passé avec brio le concours d’admission à la faculté de sociologie en 1968 pour devenir ensuite chercheur en 1973. « Bon Tsigane » aux yeux des uns, « Tsigane tout court » aux yeux des autres, intrigués ou jaloux de ses performances intellectuelles (tel notre ami commun évoqué plus haut), il ne s’est engagé qu’après la fin de ses études. Mais il l’a fait pour de bon et avec une énergie sans pareil. Le romani, il l’a appris sur le terrain, et les contacts avec une famille réputée de la zone de Sibiu dont le bulibaşa (chef de clan) allait se proclamer roi, l’ont aidé dans sa démarche tout en lui compliquant la vie et en le poussant à des compromis sur lesquels il reviendra à maintes reprises. Etait-il pour autant tsigane ? Sans doute, mais pas seulement, pas toujours, se plaisait-il à dire, en provoquant ses interlocuteurs roms, fraichement engagés dans le mouvement civique et formés pour la plupart par lui-même, avec des réflexions incommodes destinées à leur faire prendre conscience de la complexité de leur tâche.

A plusieurs reprises, je lui ai demandé pourquoi il n’écrivait pas davantage, non pas des rapports, des tribunes ou des mémoires, mais dans son domaine, la sociologie, qui lui était si cher. Chaque fois que j’ai tenté de l’inciter à le faire, il repoussait les échéances. En réalité, à bien regarder, entre la fin de ses études, en 1972, et le 22 décembre 1989, il a fait du terrain, plus que quiconque, recueilli des matériaux, témoignages, histoire de vie, en compagnie parfois de confrères occidentaux déjà réputés ou qui allaient devenir des spécialistes des Roms. Pour ce qui est des aspects historiques, des explications, des éventuelles solutions et surtout des impasses communautaristes ou nationalistes auxquelles elles risquaient de mener, il en avait fait le tour. Il ne ressentait donc pas le besoin de revenir sur toutes ses questions, de multiplier les interventions aux colloques, de pondre des articles dans les revues de spécialité, de donner des cours dans des universités prestigieuses qui l’auraient accueillis volontiers en raison de sa réputation acquise dès la fin des années 1970. Il y avait comme une fébrilité chez lui dans ce sens que, visiblement, conscient de savoir, il n’avait qu’une envie : faire, agir.

Tiraillé entre le souci d’efficacité dans les actions qu’il promouvait et des causes qu’il défendait dans des situations le plus souvent d’urgence, d’une part, et, d’autre part, par son regard lucide et avisé de sociologue et ses propres convictions, désirs et états d’âme, il n’est jamais parvenu à endosser les habits du bureaucrate européen influent, du politicien roumain plus ou moins respectable et/ou un intellectuel brillant mais soucieux de sa carrière, alors qu’il a occupé des postes de responsabilité au sein d’organisations internationales telles que l’OCDE, alors qu’il a joué un rôle politique clef à la fois par ses interventions publiques et comme conseiller gouvernemental et qu’il était si apprécié sur le plan professionnel à Londres comme à Paris ou à New York. Il ne l’a pas cherché non plus, loin s’en faut, et de ce point de vue son pari est réussi. Il a fait autre chose, il a déclenché le mouvement et l’a animé tout en faisant ce qui était dans ses moyens pour en empêcher les dérives.

A vrai dire, son plus grand plaisir, surtout depuis la fin de sa mission à Varsovie, fut de pratiquer l’anthropologie avec ses propres « coethniques » actifs dans le mouvement civique, souvent formés par lui-même. Devant le danger de les voir sombrer dans un nationalisme soupçonneux ou embrasser des carrières politiques douteuses, il les interpellait dans l’espoir de provoquer chez eux une prise de conscience critique. A cette fin, il n’hésitait pas de se donner lui-même en exemple en racontant comment, peu après s’être affirmé comme tsigane et quadrillé le pays avec les kalderash, il s’est marié avec une Roumaine à la surprise générale. « Je n’étais pas obligé de me comporter en tsigane, c’était mon droit, comme individu, de choisir. Et je me suis dit que j’ai échappé ainsi à l’oppression ethnique de tsigane, produite par l’histoire et arrivée jusqu’à moi sous la forme d’un préjugé, d’un stigmate. (…) L’identité ethnique comme option, comme opportunité de choisir, te donne un espace de liberté. Pour beaucoup, cette option n’existe pas encore, n’est pas possible », se confessait-il à Iulius Rostaş à l’été 2011 à Salerno où il se trouvait en traitement chez sa fille.

La journaliste Oana Sandu a fait paraître dans la revue DOR, n° 12 (août 2013) un très beau texte retraçant la vie et les combats de Nicolae Gheorghe, qu’elle rencontré peu avant sa mort à Salerno. Dans ce texte, qui se recoupe avec l’entretien réalisé par Iulius Rostaş, elle résume et explique à sa façon le contentieux de Nicolae Gheorghe avec les siens, tel qu’il l’a lui-même présenté chaque fois qu’il a été sollicité.

En 1993, Romani Criss a démarré un programme d’aide financière et professionnelle destiné à plusieurs communautés de Roms pour démarrer de petites affaires. Ceux qui recevaient l’argent auraient dû arriver à faire du profit et rembourser l’argent reçu sans payer d’intérêts afin que d’autres communautés roms puissent en bénéficier. Nicolae rêvait à quelque 200 petites affaires, et, pendant six ans, en utilisant des donations fournies par des organisations internationales, a financé des projets d’une valeur de 600 000 marks.

Ce fut un projet ambitieux qui s’est soldé par un échec cuisant. On a fait des plans d’ateliers de briqueterie, de tannage, de vannerie, de métallurgie. La seule condition requise était de s’associer. Très peu parmi ces affaires ont vu le jour et encore moins ont débouché sur des profits. Lors des contrôles, les intéressés trouvaient toujours des excuses : ils ne trouvaient pas la clef où se trouvait la matière première, ils invoquaient un décès dans la famille, prétendaient qu’ils étaient exploités…

Nicolae s’est senti berné et perçu comme un non-rom par les Roms alors qu’il pensait avoir établi non seulement un contrat sur papier mais aussi un contrat moral, fondé sur le pakiv (confiance). « J’ai vu un caractère des Roms que j’ignorais, qui est pratiqué peut-être en famille, dans le clan mais pas dans les relations avec des gens de Romani Criss ou un Nicolae Gheorghe, perçu comme un non-rom, comme un gadjé. La règle de base est de berner le gadjé et non pas de tenir parole. »

Il a ressenti alors la faille qui sépare la mission de l’activiste civique du Rom traditionnel.

Cependant, quand on lit ses propos dans l’entretien avec Iulius Rostaş, les choses semblent plus complexes, même si l’aversion Nicolae Gheorghe pour la dialectique confiance, à l’intérieur du clan/roublardise vis-à-vis du monde extérieur – trait qui ne caractérise pas seulement les Roms dans les Balkans - a été constante.

«On ne peut pas être activiste des droits de l’homme – ce qui relève d’une ontologie sociale, d’une éthique de l’universalité, de valeurs judéo-chrétiennes poussées jusqu’au bout – et, dans le même temps, rom, selon les règles des différentes groupes roms, selon des valeurs de communautés qui, pour survivre et pour se protéger (sur le plan culturel mais aussi en matière de sécurité personnelle et de groupe), ont évité le monde qui les entourait s-au ferit de lumea din jur, se sont construites en marge de ce monde. La pratique historique de ces communautés « traditionnelles » est fondée sur une relation d’exploitation du monde qui les entoure : le monde qui les entoure les a exploitées, elles l’ont exploité à leur tour. Cette relation n’est pas d’égalité mais asymétrique, hiérarchique, d’hégémonie du monde extérieur.

L’identité tsigane s’est maintenue grâce aux clans, expliquait-il, le problème est de savoir comment bâtir un « projet ethno-politique » qui pourrait aboutir à un corpus national « paneuropéen », à un « peuple politique » ? « On peut être rom aussi sans être victime, en assumant l’histoire des Roms. En fin de compte, être rom est aussi une victoire, c'est une survie dans l’histoire qui mérite d’être célébrée. »

A la génération qui a investi l’activisme civique d’apporter une réponse ! Pour le faire, elle doit remettre en question sa propre relation avec les milieux traditionnels dont ses membres sont issus ou dont ils se réclament. Aussi appelle-t-il ses confrères au « réveil du sommeil dogmatique de l’identification ethnique spontanée, qui ne passe pas par une pratique fondée sur la réflexion. (…) Nous avons certes réussi imposer nos idées sur le plan international, pas dans les pratiques au niveau local, faisait-il remarquer. Les communautés roms demeurent dominées par les leaders de pratiques non démocratiques, autoritaires voir à caractère criminel. »

Retour au nomadisme, nouveau nomadisme ?

« Nomade » est le mot qui convient le mieux à Nicolae Gheorghe, il n’arrêtait pas de bouger, écrivait l’auteur de la page que l’Economist (17/08/2013) lui a consacrée au lendemain de sa mort. Il s’agissait d’une métaphore, que l’on retrouve sous diverses formes dans les autres textes parus en cette occasion, mais qui renvoie, qu’on le veuille ou non, au nomadisme associé aux Tsiganes dans l’imaginaire collectif ainsi qu’à une certaine mobilité bien réelle de pans entiers de la population rom. Cet aspect de Nicolae Gheorghe m’avait toujours frappé aussi, d’autant plus que, de mon côté, j’ai toujours eu une certaine propension pour la mobilité. De surcroît, je suis moi-même issu d’une ethnie éparpillée (dispersée ?), donc minoritaire à l’époque moderne, longtemps marquée par un certain type de nomadisme, le nomadisme pastoral pratiqué dans le cadre de l’élevage extensif qui a permis à cette ethnie de conserver et perpétuer son particularisme, sans pour autant trouver sa place dans les Balkans à l’heure des Etats nations. Par ailleurs, et c’est peut-être le plus important, j’ai eu il y a une dizaine d’années comme une révélation au bord d’un train qui traversait les contrées méridionales de la Valachie à la vue de femmes et d’hommes, de vieillards et d’enfants, parfois tout nus, dans un état de dénouement extrême, qui erraient dans les champs avec leurs affaires, tout cela dans un paysage désolant, de coopératives abandonnées, de terres en friche… Retour au nomadisme, nouveau nomadisme ? En m’interrogeant là-dessus, je me suis rappelé que par le passé, à propos des Aroumains, je n’ai pas trouvé de réponse convaincante à la question de savoir si les nomades étaient sédentaires à l’origine ou si les sédentaires provenaient des nomades. Puis je suis revenu sur terre : ceux que je voyais étaient littéralement poussés par la faim et la misère sur les routes et la question du nomadisme de leurs ancêtres était pour le moins déplacée. Enfin, pour ce qui est de la mobilité dont faisait preuve à sa façon Nicolae Gheorghe, elle était d’un type bien particulier. Quels rapports entre ces pauvres bougres dont certains allaient se retrouver eux aussi aux quatre coins de l’Europe et Nicolae Gheorghe navigant de conférence en réunion de travail entre Bucarest, Varsovie, Washington ou Bruxelles? Il y en avait peut-être, mais à vrai dire c’est la différence qui saute aux yeux : Nicolae Gheorghe, lui, avait choisi, s’est donné les moyens pour choisir, le plus souvent à contre-courant d’ailleurs, ce pourquoi il a payé le prix fort.

Sa dernière intervention retentissante a eu lieu à la Conférence sur la contribution des Fonds européens à l’intégration de la population rom, qui s’est tenue à Bucarest, les 12 et 13 octobre 2010. Elle portait justement sur le nomadisme, dont l’« invention » au sujet des Roms, estimait-il, leur avait déjà occasionné des dégâts par le passé et risquait de leur réserver de mauvaises surprises à l’avenir. Pour contrer cette dérive, il propose un raisonnement sociologique historiquement ancré à partir d’un moment clef, l’abolition définitive, en partie sous la pression de l’Angleterre et de la France, de l’esclavage des Tsiganes dans les pays roumains à la veille de la formation du premier Etat roumain en 1859.

La catégorie « nomade » a été forgée au XXe siècle, dans les années 1930, fait-il remarquer, en rappelant les débats, qui avaient commencé plus tôt en pays de langue allemande, sur les dangers de contagion pour la société que représentaient les « nomades », qui ont conduit par exemple la Commission de roumanisation à délivrer aux Tsiganes installés (aşezaţi, pământeni) des certificats de « Tsiganes roumanisés ». Toujours dans les années 1930, en URSS, c’est le qualificatif « nomade » qui a permis aux autorités de réprimer les artisans roms et leurs familles étendues en déplacement en raison de leurs activités. Ce phénomène se reproduira dans les pays du bloc de l’Est dans les années 1950.

Pour désigner les réalités auxquelles on se référait traditionnellement en parlant de nomades, il propose une autre catégorie, plus appropriée, d’« itinérants », dans l’acception courante du mot : personnes qui se déplacent d’un lieu à un autre afin de déployer une certaine activité, profession (travail du métal, du bois, musique, négoce…). Ces « Tsiganes du prince », comme on les appelait par le passé, bénéficiaient d’une certaine liberté de mouvement alors qu’en Moldavie et en Valachie nombre de Tsiganes dépendaient des monastères et des boyards. Ils étaient littéralement des esclaves (en roumain robi). Leur libération marquera un tournant à tous points de vue. C’est à partir de cette date que ce qui désignait un statut juridique et socio-économique particulier acquerra progressivement une signification ethnique. Cela étant dit, à partir de cette date les Tsiganes, dont la situation économique ne cessera de se dégrader, sont des citoyens roumains. Théoriquement, parce que tout le problème est là, d’une manière ou d’une autre jusqu’à nos jours. En effet, être citoyen dans un Etat national, comme la Roumanie, sans appartenir à la nation et/ou sans être reconnu comme tel, et se situer presque systématiquement en bas de l’échelle sociale pose de sérieux problèmes dont l’accumulation a conduit à la situation critique que l’on observe de nos jours. La reconnaissance de l’appartenance à une nation à part, rom, fait partie des conditions permettant le déblocage de la situation, mais à elle seule elle ne mène pas loin. A maintes reprises, Nicolae Gheorghe a rappelé que c’est parce que l’Etat est national, y compris formellement après 1989, que la reconnaissance de la nationalité rom est nécessaire. L’autre condition, et c’est tout le combat de Nicolae Gheorghe, est que les Roms soient acceptés comme des citoyens à part entière et qu’à leur tour ils vivent pleinement leur citoyenneté, s’impliquent dans la vie de la cité.

« Nous en avons assez des Tsiganes ! »

Ce n’était pas la première fois qu’il s’insurgeait contre cet usage abusif du stéréotype « nomade » et contre les solutions exceptionnelles censées résoudre un problème non moins exceptionnel, celui des Roms de Roumanie et des pays de l’Est et du Sud-Est européen. Cette fois-ci, il l’a fait dans un contexte particulier, dans la foulée des diatribes de Sarkozy et de ses conseillers contre les Roms et des « réponses » des autorités roumaines. Les uns et les autres s’empressaient de décréter « nomades » les Roms expulsés de France vers la Roumanie, les media s’en mêlaient, et une idée neuve apparemment généreuse faisait son apparition : les Roms sont un « problème européen », la solution ne saurait être qu’européenne, etc. Pourquoi ces gens-là, sédentaires pour la grande majorité d’entre eux depuis un bon moment, qui tentaient tout simplement d’échapper à la grande pauvreté seraient-ils des nomades ? En réalité, fait-il observer, les différents gouvernements essaient de se défausser des problèmes soulevés par les Roms sur l’Europe. Le titre de son exposé est explicite : « Nous avons un problème roumain et non pas « européen ». La véritable approche européenne, rappelle-t-il, s’appuie sur le principe de subsidiarité de l’Union européenne, selon lequel les questions doivent d’abord être résolues au niveau local. La véritable citoyenneté se traduit alors de bas en haut, du niveau local vers le niveau national et la citoyenneté européenne devient un élément de « valeur ajoutée ». Telle n’est pas l’approche de la citoyenneté en Roumanie, loin s’en faut, les préoccupations y sont d’une autre nature. Le tableau qu’il dresse de la mentalité qui prévaut dans ce pays est tout aussi réaliste qu’effrayant :

« Nous en avons assez des Tsiganes ! » : cette pensée fait partie de la psyché publique roumaine depuis les déportations pendant la Seconde Guerre mondiale. La migration massive des Roms depuis l’adhésion à l’Union européenne s’inscrit dans la forte mobilité internationale des citoyens de la Roumanie (environ 3 millions se sont expatriés depuis 1990). Le phénomène est spontané, mais sert le but (déclaré ou non) de « sortir » les Roms d’un certain nombre de communautés locales. Cette façon d’envisager les choses - qui coquète avec l’idée que les Roms devraient « devenir européens », qu’ils seraient des « citoyens de l’Europe » avant les autres - est fondée sur l’idée que les Roms vont partir, et qu’ainsi les Occidentaux les auront à leur charge et « comprendront notre malheur ». Tout cela m’inquiète. La présentation des Roms comme des citoyens sui generis constitue un argument subtil dans un long débat qui a quelques fâcheux antécédents dans l’histoire mentale et politique de la Roumanie moderne et contemporaine, mais la solution du « problème des Roms » doit être trouvée ici, en Roumanie.

En filigrane de l’inquiétude dont fait part avec tant d’insistance Nicolae Gheorghe à propos de ce statut suigeneris conféré dernièrement aux Roms, on peut lire, me semble-t-il, une crainte plus profonde, qui porte sur une perspective autrement plus sombre que ce que nous avons vu jusqu’à présent, celle de voire les Roms retrouver à l’échelle de l’Europe la condition de parias dont parle Hanna Arendt. Au cours de la Seconde Guerre mondiale, les nomades étaient déportés collectivement, les sédentarisés seulement individuellement.

Depuis 2007, Nicolae Gheorghe agit en outsider, en philosophe, écrit Oana Sandu qui raconte comment, gravement malade, il continuait à faire des virées en ville, à Salerno, à la rencontre de Roms mendiant aux coins des rues pour s’enquérir de leur sort, les incitant à participer aux activités d’une association en train de se créer, à envoyer les enfants à l’école... Loin de s’endormir sur les acquis du mouvement qu’il a fondé et animé, il continuait à manifester le désir d’aller de l’avant tout en avouant que les grandes questions qui l’avaient hanté restaient à débattre. « L’économie socialiste était-elle la solution, dans sa manière de donner du travail à tous ? La pensée anarchiste apportera-t-elle une réponse à nos besoins en auto-organisation ? s’interrogeait-il dans un entretien avec Julia Beurq, en ajoutant que « Même si cela peut sembler utopique, nous avons besoin de connaissances en coopératives sociales ».

Nicolas Trifon

novembre 2013

1. Critiqué pour son intervention lors d’une conférence internationale sur le thème « les Roms, une minorité non reconnue dans les Balkans », il est réorienté en 1981 vers le programme « Développement rural ». Peu après, commencent ses problèmes avec la Securitate, qui va l’interroger à plusieurs reprises.

2. « Introduction au problème tsigane à l’Est » Iztok, revue libertaire sur les pays de l’Est, n° 5 (septembre 1982) et 6 (mars 1983) Cf. http://www.la-presse-anarchiste.net/spip.php?rubrique175

3. L’usage du mot « rom » s’est progressivement généralisé depuis son adoption lors du premier Congrès mondial des Roms (Londres, avril 1971) et on ne peut que s’en féliciter. S’agissant de la Roumanie, je continue à utiliser en alternance « tsigane », terme courant dans ce pays y compris parmi les Roms. Le mot « rom » est souvent utilisé de manière pernicieuse dans les médias roumains. Chaque fois que la moindre occasion se présente, on parle de « rom » en faisant sentir qu’il s’agit d’une obligation en quelque sorte (d’autant plus fâcheuse qu’il y a confusion possible avec « roumain ») et, surtout, de telle façon que ce mot véhicule dans les faits les mêmes stéréotypes que « tsigane » puisqu’il est accolé aux criminels, prostitués, délinquants et autres vagabonds ; précisons que ce genre de précision n’ont pas cours lorsqu’il s’agit de délinquants non roms.

4. Plus ou moins cachées à l’époque communiste, les réalités tsiganes sont apparues au grand jour après 1990 et connu des changements considérables à l’instar de ce qui se passait pour tout le monde en Roumanie. Cette nouvelle visibilité n’a pas manqué d’accréditer des préjugés contradictoires auprès de pans entiers de la population. Les Tsiganes sont rejetés plus que jamais aujourd’hui parce qu’ils sont pauvres, et de ce point de vue être tsigane ou en avoir l’air par son comportement c’est avant tout un signe d’extrême pauvreté, statut qui hante littéralement bien des non-tsiganes en voie de déclassement. Mais on les rejette aussi, et avec encore plus de virulence, parce qu’ils sont démesurément riches, en pointant les fortunes ramassées par tel ou tel chanteur, homme d’affaires douteux, chef de clan ou délinquant notoire. En réalité, la société rom telle qu’elle se donne à voir, ou plutôt telle qu’elle est perçue, illustre jusqu’à la caricature les deux traits qui caractérisent la société roumaine dans son ensemble : paupérisation galopante des uns, enrichissement ostentatoire des autres. Pour le Roumain ordinaire, cette situation est jugée scandaleuse et révoltante quand il s’agit des non-Tsiganes mais naturelle quand il s’agit des Tsiganes.

5. Quelques mois auparavant, suite aux razzias des mineurs dans les quartiers tsiganes de Bucarest (14-15 juin), il avait fait adopter à Copenhague une mention sur les problèmes spécifiques des Roms dans un document de l’OSCE condamnant le racisme et l’antisémitisme. C’était une première. A noter que cet aspect a été pratiquement passé sous silence par les médias et ignoré par l’opinion publique, les razzias, à l’appel du Président Iliescu, ayant été présentées comme exclusivement dirigées contre les protestataires de la place de l’Université et les intellectuels. Sur les 1200 personnes arrêtées sans mandat en cette occasion 700 étaient d’ethnie rom.

6. « Despre persecuţia împotriva romilor şi cum s-a construit percepţia că romii sunt anti-Revoluţie », Cosmin Năvodaru, HotNews, 28/03/2011.

7. Issu des kalderash (chaudronniers), une des branches itinérantes les plus prestigieuses, Ion Cioabă, né en 1935, a connu la déportation en Transnistrie enfant. Présent déjà au Ier Congrès rom de Londres en 1971, il se convertira au pantecôtisme et restera en bons rapports avec le régime communiste puis avec ceux qui se sont succédé. Les relations de Nicolae Gheorghe avec ce personnage, son entourage et son fils Florin, qui a pris la succession à sa mort en 1997, ont été en dents de scie. Il éprouvait de la fascination tout en étant écoeuré par certains aspects. Soucieux de conserver son leadership dans le monde rom et inquiet à l’idée de se mettre à dos le pouvoir, Ion Cioabă accusa Nicolae Gheorghe d’extrémisme et d’antiroumanisme après que celui-ci ait dénoncé du caractère raciste des violences perpétrées contre des Roms en 1990. Par la suite, ils sont arrivés à une sorte de compromis, en sorte que tant Ion que Florin Cioabă ont pris des positions « réformatrices », notamment au sujet du mariage précoce, à l’instigation de Nicolae Gheorghe.

Le père de Nicolae Gheorghe était issu des zlătari (orpailleurs), la mère des lăutari (violoneux). Les deux étaient de « bons tsiganes », intégrés de longues date, en sorte que leur fils n’a pas été élevé dans la tradition rom.

8. Cf. à ce sujet l’étude qui lui est consacrée par l’anthropologue nord-américain Sam Beck en 1993 : « Racism and the Formation of a Romani Ethnic Leader » dans Perilous states: conversations on culture, politics and nation, éd. George E. Marcus, Chicago : University of Chicago Press, pp. 165-185.

9. Entretien disponible sur Internet sans autre précision, sous le titre « L’identité romani entre victimisation et émancipation ». "http://bucharest.the-hub.net/files/2012/08/interviu-Nicolae-Gheorghe.pdf" Apparemment, sa publication est prévue dans un ouvrage collectif édité par la Fondation Soros : "http://www.soros.ro/sites/default/files/ro_186_Selectie%20partener%20editorial_De%20ce%20rom%20si%20nu%20tigan.pdf" Consulté le 27/11/2013.
Ce texte est d’autant plus passionnant que Iulius Rostas - lui aussi sociologue et actif dans les structures de défense des droits des Roms, né en 1973 - défend très bien son point de vue, souvent différent de celui de Nicolae Gheorghe.

10. Cette position ressortait aussi des échanges de méls que nous avons eu au printemps 2012 qui n’ont malheureusement pas abouti à l’objectif que nous nous sommes fixé, à savoir la rédaction d’un livre en français intitulé Des Roms, des Roumains, et autres sujets qui fâchent.

11 L’esclavage a été aboli en plusieurs vagues, la dernière ayant eu lieu en 1855 en Modavie, 1856 en Valachie. En Transylvanie, elle a eu lieu en 1785.

Les premières tentatives d’envergure de sédentarisation forcée, entreprises au nom de la nocivité attribuée au nomadisme des Tsiganes, remontent à l’administration autrichienne qui, sous Marie-Thérèse puis Joseph Ier, a émis les décrets de1773 et 1782 appliqués sur le territoire de la Hongrie. Dans Histoire des Bohémiens ou tableau des moeurs, usages et coutumes de ce peuple nomade (Paris, Chez Joseph Chaumerot et Chaumerot Jeune, 1810, éd. allemande 1783), H.M.G. Grellmann décrit dans le détail les mesures draconiennes prises en cette occasion pour transformer les Bohémiens habitant dans des tentes ou des huttes et suspectés de tous les maux en « nouveaux paysans ». (Merci à Matei Cazacu pour ces précisions.)

L’étonnant poème héroïco-satirique Tiganiada sau Tabăra ţiganilor (la Tsiganiade ou Le camp des Tziganes) de Ioan Budai-Deleanu, qui marque les débuts de la littérature roumaine, composé en 1800 par Ioan Budai-Deleanu (1760-1820), érudit marqué par les Lumières, fonctionnaire autrichien à Lvov, peut être mis en rapport avec ces débats. On trouve difficilement dans une autre œuvre littéraire roumaine une telle empathie pour les Tsiganes.

12. Le mot rumân désignait aussi, encore jusqu’au milieu du XVIIIe siècle (1746) un statut social, celui de serf, et rumânie le système de dépendance personnelle des paysans par rapport aux boyards, avant d’acquérir un siècle plus tard une signification nationale : Român (roumain) et România (Roumanie). Les robi (esclaves) étaient en revanche la propriété des boyards et des monastères.

13. Sur ce point aussi sa position a été constante, je me souviens en avoir parlé lors des entretiens de 1981, la catégorie « gens de voyage », « travellers » ou « caminanti » qui incluent les Roms citoyens français, britanniques et italiens qui le souhaitent sans leur être réservée à eux seuls, puisqu’il s’agit d’un droit administratif et non mas ethnique, n’est pas une solution envisageable pour les Roms des pays de l’Est pour une multitude de raisons dont le fait qu’il n’y ai pratiquement plus de Roms itinérants dans le sens traditionnel n’est pas la moindre.

14. Déclaration de Nicolae Gheorghe à la Conférence sur la contribution des Fonds européens à l’intégration de la population rom, Bucarest, les 12 et 13 octobre 2010. Une version abrégée cosignée avec Bertrand du Puch, Alan Clark et Rupert Wolfe Murray est parue en français dans la revue Projet n° 316, pp. 77-85, sous le titre « Le mythe du Rom nomade : comment se défausser de la question rom sur l’Europe ».

Courrier des Balkans, du 16 juillet 2012.

Note de Dan Culcer. * Fâcheuse, car elle concerne l'image globale des Roumains hors les frontières de la Roumanie, la confusion entre les Roms et les Roumains est possible seulement au niveaux de la terminologie utilisée dans la presse et les institutions dans des pays comme la France, principalement, ou on ne fait pas la distinctions entre citoyenneté et nationalité ou identité communautaire, comme c'est le cas en Roumanie ou dans d'autre pays de l'Europe de l'Est, par exemple. Hors toute référence a des origines administratives une minorité Tsigane mobile, identifiable par ses comportement associaux et penales, est traitée souvent avec une excessive tollerance au nom de lutte contre l'intolérance. Les voleurs, les escrocs, les organisateurs de la mendicité des enfants et de la prostitution ne sont pas seulement de Tsiganes de Roumanie, ni simplement des Roms. Les Roms ne détiennent le monopole de ces occupations lucratives et non-imposables. Mais ceux qui les pratiquent savent se faufiler entre les paragraphes des lois et l'argent noir ainsi accumule sert a la construction des palais biscornues en Roumanie, en Moldavie, en Hongrie, en Serbie etc. Des bourgeoisie communautaires qui contrôlent en partie le marchais noire devrait participer comme tous les spéculateurs de l'evasion fiscale, a l'integration sociale de leurs congénères, des communautés dont elles est issue, pour compenser l'evasion fiscale notoire.D.C.

↧

Brățările dacice, turnate în secolul XX

December 23, 2013, 1:54 am

≫ Next: Mihai Eminescu. Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

≪ Previous: Nicolae Trifon. Portrait de Nicolae Gheorghe en activiste rom et pourfendeur de la raison tsigane

22 Decembrie 2013

Exclusiv: Brățările dacice, turnate în secolul XX

Fostul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, a plătit peste șase milioane de euro din banii statului pentru brățări dacice false • Dovada falsurilor a fost prezentată în instanță de maestrul Gheorghiță Mateuț • Este vorba de o expertiză realizată de cel mai vechi laborator european: Brussels Art Laboratory • Potrivit Institutului din Bruxelles, brățările dacice sunt “de dată recentă” • ZIUAnews solicită anchetarea magistraților, a fostului ministru al Culturii și a tuturor celor care au fost implicați în modificarea istoriei României și în devalizarea bugetului național în urmă cu șapte ani

ZIUAnews solicită anchetarea magistraților, a fostului ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, și a tuturor celor care au fost implicați în modificarea istoriei României și în devalizarea bugetului național în urmă cu șapte ani. Autoritățile s-au folosit de expertul infractorilor, pe care l-au transformat în martor și expert al acuzării, pentru a confirma veridicitatea istorică a brățărilor. Niciun moment nu s-au gândit de ce au fost găsite 38 de brățări într-un singur loc, de parcă toți dacii s-au îngrămădit să-și depună brățările în aceeași groapă, descoperită 2000 de ani mai târziu, de trei inși.

Ziarul ZIUA a lansat autorităților, de la începutul dosarului penal, solicitarea de a stabili cu exactitate unde este groapa în care au fost descoperite cele 30-40-50 de brățări pentru că, după 8-9 ani de procese, nu se cunoaște încă dacă aceasta este în Sarmizegetusa, ori la un kilometru depărtare, ori pe o culme numită Căprăreața, aflată în afara oricărui sit arheologic.

ZIUAnews vă prezintă în exclusivitate documentul care probează că brățările dacice au fost făcute din „goarna lui Tudorică”, folosindu-se, după cum am spus cu ani înainte, aur de la Roșia Montana, și, ulterior, vândute unor străini dornici de a deține piese istorice. Statul român, prin liberalul Adrian Iorgulescu, polițistul Aurel Condruz și procurorul Augustin Lazăr, în prezent procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba, și-au creat cariere pe spinarea acestui dosar, au justificat cheltuirea a peste șase milioane de euro și n-au realizat nimic. Brățările dacice aflate în Muzeul Național de Istorie a României sunt false!

Brățările sunt „de dată recentă”!

La ultimul termen de judecată din dosarul aurul dacilor, derulat la Curtea de Apel Alba, maestrul Gheorghiță Mateuț a depus o expertiză semnată, în iunie 2000, de expertul în artă și specialistul în tehnici de laborator P.H. Laycock, de la Institut Superieur Industriel de Bruxelles, care arată că brățările sunt “de dată recentă”. Redăm mai jos concluziile raportului de expertiză semnat de Laycock. “Subsemnatul, P.H.Laycock, expert în artă și specialist în tehnici de laborator, autorizat de Camera belgiană a Experților în opere de artă și de camera experților belgieni privind chestiuni legale și de arbitraj, declar că am examinat cu ajutorul unui microscop binocular brățara de aur, a cărei fotografie este atașată mai sus, și dimensiunile precise ale acesteia sunt: diametru 120 mm, înălțime 99 mm. Pe baza examinării microscopice a suprafeței acesteia, certific că această bijuterie este de dată recentă, așa cum este atestat de caracteristicile depunerilor, absența coroziunilor, regularitatea manufacturii și descoperirea unor urme lăsate de unelte moderne”.

În anul 2000, când această expertiză a fost realizată la cererea unuia dintre antreprenorii din Deva, înainte de începerea oricărui dosar penal, descoperirea unor obiecte încadrabile ca fiind de patrimoniu și nepredarea lor era considerată contravenție, nu infracțiune!

Filiera aurului

Mai mulți antreprenori din Deva au descoperit, în urmă cu mai bine de 13 ani, o schemă pentru a obține bani ușor, profitând de istorie și de dorința unor oameni de afaceri străini de a deține obiecte istorice. Ca atare, afaceriștii, deveniți ulterior inculpați în dosarul “Aurul Dacilor”, au achiziționat aur pur de la Roșia Montană, din care, cu ajutorul unor meșteșugari și al mai multor experți din cadrul Muzeului Deva, au confecționat brățările. Acestea imitau aproape la perfecție brățările dacice din argint. Grupul de escroci a pus la cale o adevărată filieră pentru scoaterea pe piață a brățărilor, găsind experți, case de licitație dornice să scoată la vânzare asemenea obiecte și bineînțeles, cumpărători privați. Șmecheria întregului plan era următoarea: nimeni nu putea proba adevărata istorie a dacilor sau a meșteșugurilor lor, dovadă că, de abia după începerea dosarului penal au apărut cercetători care au susținut că dacii aveau cultura aurului.

Poziționați într-un spațiu istorico-geografic aproape virgin, sub influența a 50 de ani de istorie fabricată de comuniști, antreprenorii deveni au găsit soluția pentru a face vandabile brățările din aur: dacii le purtau pe mâini și le-au îngropat pe toate într-un singur loc, pentru că erau foarte bogați, dar nu foarte deștepți.

Au câștigat din asta sume bune, până ce unui politician i-a trecut prin minte că nimeni nu poate proba că brățările sunt false. Ca atare, statul le răscumpără, noi primim medalii, bacșișuri sub formă de prime, ne facem cariere și escrocheria devine cu dublu sens. În mare, aceasta este istoria dosarului “Aurul Dacilor”, în care escrocii au fost escrocați. Din păcate pentru ei, îi așteaptă ani grei de pușcărie, pentru că niciun om politic nu va putea să își asume responsabilitatea de a recunoaște public că un coleg, fie el și liberal, un procuror, fie el și procuror general, și un milițian, fie el șef la IGP, au deturnat milioane de euro pe sub nasul lor.

Barbra – agent dublu

Pentru a-și asigura condamnările inculpaților în acest caz, procurorul Lazăr Augustin și polițistul Condruz au apelat la un expert-martor pe care l-au prezentat presei ca fiind cel mai mare specialist în brățări dacice, Barbra Deppert-Lippitz. Culmea, aceasta a fost cea care a văzut prima dată brățările, de la escroci, și care, contra unor comisioane, le-a dat acestora fix ce aveau nevoie pentru a le scoate la vânzare – certificatul de autenticitate. După ce a demarat dosarul penal în România, Barbra Deppert-Lippitz a fost contactată de autoritățile române și, de această dată, din nou, pentru un onorariu de la autoritățile române, a susținut că brățările sunt reale, dacice. Nici procurorul Lazăr Augustin, nici polițiștii care au lucrat la acest dosar, dar nici Iorgulescu nu s-au chinuit să verifice modul în care Lippitz a analizat prima dată brățările, la fel cum nu au fost interesate să afle de ce, în calitatea sa de expert în antichități, deși a susținut în instanță că a avut îndoieli cu privire la proveniența obiectelor, nu a anunțat nicio autoritate, română sau germană, ci doar și-a încasat comisionul.

Mai mult, în timpul procesului, încă înainte de a exista vreo condamnare în acest caz, statul român a început să plătească sume colosale, de ordinul milioanelor de euro, către deținătorii străini de brățări, pentru a le răscumpăra, fără ca măcar să verifice autenticitatea acestora și dacă cumpărătorii au fost de bună-credință, așa cum le impunea legea. Dacă ar fi descoperit că deținătorii nu au fost de bună-credință și aveau dubii cu privire la proveniența brățărilor, statul român ar fi trebuit să solicite confiscarea lor, nu să le răscumpere! Culmea, cea prin conturile căreia s-au făcut răscumpărările, cu acordul lui Iorgulescu, a fost chiar Barbra Deppert-Lippitz!

Acuzațiile maestrului Mateuț

Maestrul Gheorghiță Mateuț a declarat, pentru ZIUAnews, că această expertiză demonstrează că nu există obiect material, și, ca atare, nu există faptă! Mai mult, maestrul a explicat, pentru ZIUAnews, că în acest dosar numai în faza de urmărire penală au fost făcute de către specialiști, nu de experți, constatări tehnico-științifice, nu expertize, iar instanțele au refuzat să dispună realizarea unor expertize care să certifice, mai presus de orice îndoială, autenticitatea brățărilor! Atitudinea instanțelor, dar și a procurorului Lazăr, este una inexplicabilă. De ce ar fi ales reprezentanții statului să plătească milioane de euro opunându-se unei expertize care ar fi demonstrat autenticitatea bunului răscumpărat?

Mateuț a precizat că a solicitat instanței să decidă achitarea inculpaților, pe motiv că fapta nu există! “Lipsește obiectul material și consecința este că nu există faptă fără obiect material, pentru că obiectul aici este element constitutiv al infracțiunii, fără obiect material nu există infracțiunea de furt. Dacă lipsește obiectul, s-a dus dosarul, nu mai există cadru, în situația în care se ia în considerare această expertiză. Am solicitat achitare pe motiv că fapta nu există, procurorul de ședință nu a contestat această expertiză, dar ea, fiind prezentată de părți, are caracter extrajudiciar, pentru că nu este una care să fi fost încuviințată de instanță și de aceea, în general, în practică, se acordă mai puțină importanță. Dar, oricum, e o piesă foarte importantă. S-a cerut la curte o expertiză și s-a respins, cred că cei care au făcut expertiza sunt numai specialiști, nu experți, și cred că doar la urmărire s-a făcut o constatare. S-a respins cererea de realizare a unei expertize, și de aceea s-a recurs la o expertiză extrajudiciară, pentru că există mari dubii despre identitatea obiectelor. Nu s-au depus în instanță nici dovada locului exact unde se presupune că a fost comisă infracțiunea, nici dovada că locul respectiv face parte din vreun sit, deși am cerut să facă dovada că erau în evidența ministerului, pentru că la furt bunul trebuie să se afle în posesia sau detenția persoanei vătămate, trebuie să fie în stăpânirea de fapt a proprietarului, altfel nu este furt, ci ar putea fi însușirea bunului găsit, care are alt regim juridic. Ei nu au făcut dovada posesiei, care e un element esențial, nici când am cerut noi, nici nu puteau, nu au asemenea evidențe, totul se bazează pe presupuneri, nu pe elemente materiale. Părerea mea este că în acest dosar trebuie să fie pronunțate achitări, o dată că nu există identitate de obiect și există această suspiciune și apoi că niciodată nu au fost în posesia statului, a ministerului, niciodată”.

Dovada că procurorii nu știu cine ce a furat este faptul că, după trimiterea în judecată a primului grup de antreprenori, în sarcina cărora procurorii au reținut că au furat 13 brățări, anchetatorii au susținut că, de fapt, numai o brățară din cele 13 au fost furate de acest grup, restul de altele! Asta după întocmirea rechizitoriului și desesizare!

Ministerul Culturii refuză să facă dovadă vătămării

ZIUAnews a solicitat Ministerului Culturii, parte civilă constituită pentru 6,6 milioane de euro în dosarul „Aurul Dacilor”, încă de acum trei săptămâni, să facă dovada că din situl Sarmisegetuza Regia ar face parte culmea Căprăreața, de unde bănuiesc procurorii că s-au furat brățările. Deși o astfel de solicitare ar fi trebuit soluționată în mai puțin de 24 de ore, pentru că MC ar fi trebuit să aibă această dovadă, de vreme ce se consideră vătămată prin acțiunile inculpaților, după trei săptămâni, solicitarea ZIUAnews se plimbă pe la Deva, la Muzeul Civilizației Dacice, la Consiliul Județean Hunedoara și la Institutul Național al Patrimoniului. Incredibil este că Ministerul nu a depus, conform maestrului Mateuț, nici la dosar aceste acte! Cu alte cuvinte, „Aurul Dacilor” este un dosar în care nicio autoritate nu poate proba autenticitatea obiectului material al unei infracțiuni, nu poate proba că a deținut vreodată obiectul, locul din care acesta a fost sustras!

Kosonii – altă țeapă!

Nu numai brățările dacilor au fost replicate de antreprenori dornici de un ban câștigat rapid pe spatele unor colecționari. Și kosonii, monedele dacilor, au fost copiați și replicați pentru export, numai că, fiind cunoscute caracteristicile acestora, și având imprimări descrise în foarte multe studii și tratate de-a lungul timpului, falsificarea acestora s-a dovedit extrem de dificilă.

Brussels Art Laboratory- cel mai vechi laborator european

Institutul din Bruxelles la care a fost făcută expertiza brățărilor dacice are 27 de ani de experiență și este, conform propriei prezentări, “cel mai vechi laborator european care asigură clienților teste științifice, este singurul laborator european condus de un expert autorizat de camera națională a experților în artă”.

Notă: Textul ne-a parvenit de la dl Timotei Ursu, dar nu ne este clar dacă dînsul este și autor. La vremea respectivă, la emisiunea lui Mircea Micu de la DDTV, am discutat subiectul și ne-am arătat sceptici față de autenticitatea brățărilor. Motivul invocat de Mircea Micu: îl cunoștea bine pe ministrul culturii de atunci. Citez din memorie: „un escroc”!

↧

Mihai Eminescu. Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

January 9, 2014, 5:00 am

≫ Next: Ion Coja. Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

≪ Previous: Brățările dacice, turnate în secolul XX

Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

Mihai Eminescu

Miercuri, 08 Ianuarie 2014 20:36

„Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles”. (Mihai Eminescu)

„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.[1]

„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.[2]

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.[3]

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.[4]

„Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă,în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.[5]

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.[6]

„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc”.[7]

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate - apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.[8]

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.[9]

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.[10]

„Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. [...] Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? - Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc”.[11]

-----------------------------------------------

[1] Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică fondată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232.

[2] Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234.

[3] Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303.

[4] Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31.

[5] Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354.

[6] Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229.

[7] Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87.

[8] Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239.

[9] Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286.

[10] Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93.

[11] Mihai Eminescu, Scrieri politice

SURSĂ http://www.art-emis.ro/analize/2036-despre-vanzarea-pamanturilor-tarii-si-indatorarea-romaniei.html

↧

Ion Coja. Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

January 10, 2014, 4:04 am

≫ Next: Gallica Bibliotheque Nationale de France. Lectures

≪ Previous: Mihai Eminescu. Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

Cluj, mai 1978

Ion Coja

Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

„A discuta problemele dramaturgiei românești contemporane înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, a face un inventar al eșecurilor cu care fiecare participăm la impasul actual al dramaturgiei românești. Utilitatea unui colocviu național de literatură dramatică se dovedește numai din această perspectivă.

În ce măsură colocviul nostru nu va fi însă pierdere de vreme, în ce măsură nu ne vom fura singuri căciula, cum s-a mai întâmplat în ocazii similar, e greu de spus deocamdată. Oricum însă, se cuvine din capul locului să luăm aminte la auspiciile sub semnul cărora a început colocviul: ne-am dat ca loc de întâlnire Clujul, Napoca milenară, orașul care a fost atât de des ilustrat prin fapta nobilă a intelectualilor români, români și maghiari.

Clujul lui Maior și Șincai, al lui Iancu și Bărnuț, al memorandiștilor, al lui Pușcariu și Bogrea, Clujul lui Blaga, ne obligă la o atitudine sever controlată de conștiința responsabilității noastre de intelectuali, de scriitori ai acestei țări.

În fine, Clujul în care Lucrețiu Pătrășcanu și-a ținut ultimul său discurs ne obligă deopotrivă la o neabătută intransigență comunistă, în numele idealurilor celor mai frumoase ce au animat vreodată istoria noastră și pe care ne-am angajat să le servim fără șovăire.

Clujul, gazdă a colocviului nostru, prin tot ce a dat culturii românești ne obligă să cercetăm starea dramaturgiei românești cu maximă luciditate, cu curaj, spunându-ne păsul verde, pe față, românește.

Căci mai mult ca orice, Clujul ne obligă să fim buni români.

Dintre problemele dramaturgiei contemporane unele sunt ale întregii literaturi române de azi. Voi începe cu ele, cu două din ele. Prima privește o anomalie greu de înțeles atâta vreme cât pui binele înainte și încerci să legitimezi stările de fapt din societatea noastră: anume, când toată suflarea românească este angajată într-o eroică întrecere cu sine, evidentă pretutindeni sub forma efortului de depășire a planului, căci toți se străduiesc să producă mai mult decât și-au propus, când peste tot planul este ceva ce trebuie îndeplinit și depășit, numai nouă, scriitorilor, ni se interzice să producem mai mult decât ne-am planificat. E vorba, se înțelege, de absurditatea existenței unui plan editorial a cărui depășire, precum se știe, ne este interzisă. Aceasta după ce alcătuirea însăși a planului se face nu de către scriitori, ci de alții, a căror grijă este să înscrie un număr cât mai mic de volume care să ajungă la lumina tiparului.

Nu intru în amănunte, nici nu le cunosc prea bine, competența mea în materie este foarte mică, dar că lucrurile nu merg pe un făgaș firesc mi se pare cu totul evident. Altminteri nu mi-aș putea explica o situație cu totul neașteptată pentru mine: poziția României pe plan european în producție de carte. După datele publicate în volumul Statele lumii, apărut în 1976 (Editura științifică și enciclopedică), România – la o populație de 21 milioane – publică aproape 3900 de titluri de cărți, în vreme ce Bulgaria publică 4200 de titluri la o populație de 8,7 milioane, Cehoslovacia 8600 de titluri la 14,7 milioane, Ungaria 7600 titluri (aproape dublu față de noi) la o populație de 10,5 milioane, Iugoslavia, la o populație tot dede 21 milioane publică 10.100 titluri – noi, repet, 3900 – Polonia 10.800 titluri la 34 milioane, R.D.G., la 16,8 milioane, publică 5200 de titluri. În cifre relative și Albania publică mai mult decât noi: 800 de titluri la 2,5 milioane locuitori! Comparația o limitez la statele socialiste și nu trec mai departe, ca să nu mă întristez și mai mult.

În paranteză, și pentru că se poartă, aș adăuga că din cele 3877 de titluri ce se publică în România 575 sunt în limbile maghiară și germană. Asta înseamnă, în cifre relative, că în limbile naționalităților conlocuitoare se publică cam de 1,5 ori mai mult decât în românește. Dar firește nu asta contează, ci faptul că oricum, în românește sau în ungurește scrise, cărțile publicate la noi sunt puține!

România, țara lui Iorga și a lui Călinescu, e cam pe locul ultim din Europa în ce privește producția de carte.

În schimb, probabil că suntem pe primul loc din Europa în ce privește numărul de cărți scrise și nepublicate. Mutatis – mutandis, la fel de dramatică este și situația producției de teatru. Cunosc, de-ale colegilor, mult mai multe piese nejucate decât jucate. Iar și mai trist e că piesele nejucate sunt nu doar multe, ci și mai bune decât cele ce se joacă.

Și, pentru că ne aflăm la Cluj și veni vorba de cărți nepublicate, permiteți-mi să rostesc cu glas tare întrebarea pe care mi-am pus-o răsfoind volumul apărut în memoria scriitorilor morți la 4 martie: de ce nu publicăm cărțile lor, rămase în manuscris, bunăoară, a lui Baconsky: romanul Biserica neagră? Dacă e să fim cuviincioși cu amintirea celor pe care i-am iubit și îi prețuim. Dacă e să fim oameni serioși.

A doua chestiune de ordin general: cenzura. De un an de zile cenzura s-a desființat. Așa a hotărît Secretarul General al Partidului. Rog pe cei prezenți în sală care au posibilitatea să o facă să informeze conducerea partidului că cenzura în România nu s-a desființat, ba chiar a devenit și mai opacă. Din ce cauză? Din teamă, din exces de zel, din incompetența celor plătiți cu leafă pentru a aplica în literatură politica partidului? Nu știu prea bine.

Dar ceea ce știu foarte bine și ar trebui să se știe foarte bine de către toată lumea, o dată pentru totdeauna, e că cei care aplică în literatură linia partidului suntem noi, scriitorii. Și să se știe că cenzura funcționează deja, și foarte bine încă, în mintea noastră. În conștiință. O cenzură pe care nimeni n-o va desființa vreodată!

E timpul ca acest adevăr să fie punctul de plecare al întregii noastre politici editoriale și teatrale. Și mai e timpul ca, pornind de la acest adevăr, scriitorul să nu mai împartă cu nimeni răspunderea actelor sale, a scrisului. Actualul sistem este nefiresc tocmai pentru că face pe alții responsabili de ce scriem noi, îi face pe alții răspunzători de faptele noastre, de parcă noi am fi minori, aflați sub tutelă sau, și mai rău, că am avea nevoie de cineva care să ne supravegheze pas cu pas, cuvînt cu cuvînt, nu cumva să greșim vreunul. Firește că, de vom fi lăsați să publicăm ce vrem, ce crede fiecare că e bine să publicăm, când și când unii din noi vor mai greși. E destul de probabil. Dar dacă ne interesează într-adevăr soarta literelor românești, e timpul să fim lăsați să greșim! Numai așa greșeala își va împlini rostul: acela de a fi spre învățătura celui ce a săvârșit-o.

Pentru cei care administrează cenzura, acest trist și inutil serviciu public, pentru cei care s-ar teme că prea multă înlesnire strică, aș aminti un episod din istoria cenzurii românești – ar merita cineva să scrie această istorie! Cenzura a fost introdusă la noi prin Regulamentul Organic, la insistențele reprezentantului rus care, mai întâi, s-a mirat cum de nu există cenzură în țările românești dunărene. „Cine face la voi cenzura?” a întrebat acel reprezentant în Sfatul țării. Și i-a răspuns, încă și mai mirat, un boier moldovean: „la noi cenzura o face relighiunea și moralul public”. Să lăsăm, zic eu aici, după un veac și jumătate, să lăsăm cenzura pe seama „religiei și a moralului public”, cu atât mai mult cu cât azi, ca niciodată, avem cu toții aceeași religie: dragostea de țară, atașamentul deplin la idealurile nobile ale comunismului. Conștiința noastră, de scriitori comuniști români, și sancțiunea publicului sunt suficiente pentru a face o selecție, cea adevărată și singura valabilă, a producțiilor literare de care avem nevoie.

Dar la neîncrederea ce o au unii în noi, în scriitori, se adaugă, și mai nefirească, neîncrederea în publicul românesc, îndeosebi în ipoteza acestuia de public spectator la o piesă de teatru.

Teatrul, zic unii, reclamă o atenție specială, întrucât comunicarea sa cu publicul este foarte directă, iar reacția pe care o determină nu este individuală, ci colectivă: sala rîde sau se indignează deodată cu toții, într-o solidaritate care ar putea fi primejdioasă, incendiară. Teatrul este o întrunire publică la care, prin actor, scriitorul ia cuvântul și de aceea cuvîntul scriitorului trebuie de zece ori cântărit și apoi rostit.

Cam așa, în ultimă instanță, s-ar justifica teama cu care colegii din diverse organisme purică textele noastre, gata să vadă peste tot un subînțeles subversiv. Ascultându-le obiecțiile făcute textului ai impresia că sala va fi plină de dușmani ai țării, de cei mai înverșunați reacționari și contrarevoluționari, gata să răstălmăcească orice cuvînt spre a demigra ori desființa ceea ce noi, prin ce scriem, ne străduim să sărbătorim, să glorificăm ori să îndreptăm.

Cele mai multe obiecții care ni se fac pornesc de la presupoziția, conștientă sau nu, că nu ne putem permite să scriem oricum și orice din cauza publicului nostru, care ar fi, vezi Doamne, un public de troglodiți, de imbecili și de huligani, un public de dușmani înverșunați ai comunismului și ai României.

Stimați tovarăși care vă ocupați de dădăcitul nostru, noi suntem sciitori pentru că ne e dragă această limbă și pentru că suntem mândri de poporul căruia îi aparținem, suntem mândri de trecutul acestui popor și, mai ales, suntem mândri de contemporanii noștri, cei pentru care scriem, spectatorii noștri! Stimați tovarăși care vă ocupați cu dădăcitul nostru, noi vă iertăm de păcatele ce v-ați făcut cu noi, dar v-ați făcut vinovați și față de acești oameni, față de spectatorii români, închipuindu-vă că ați fi mai deștepți decât ei și că literatura noastră trebuie să ajungă la spectatori numai în dozele pe care le credeți d-voastră potrivite puterii lor de înțelegere! Pe noi, scriitorii români, neîncrederea pe care o aveți în publicul românesc ne jignește amarnic, ne jignește în temeiul cel mai adânc al opțiunii noastre pentru meseria scrisului.

Alteori obiecțiile ce se fac textelor noastre bat și mai departe, angrenând conjunctura politicii internaționale, raporturi de forță etc. Știm și noi, suntem pe deplin conștienți că trebuie făcute o serie de menajamente când subiectul scrierilor noastre atinge asemenea zone, dar totodată știm că suntem un stat independent. Suveran. Și e inadmisibil să ne facem probleme pentru că în afara granițelor noastre se pot găsi unii care să ne răstălmăcească vorbele, cum vor ei. Cel mai ușor de răstălmăcit este tăcerea! Și e profund dăunătoare ocolirea, transformarea în tabu a o sertie de subiecte considerate delicate, dar pe care alții nu se sfiesc să le abordeze cu brutalitate, să le batjocorească. Absurditatea merge până acolo încât însuși Eminescu nu poate fi publicat integral ca să nu trezim suspiciunile unor eventuale minți bolnave din străinătate sau de la noi, incapabile să înțeleagă un act de cultură, o operă literară!

Țin să fac o precizare. Pun în discuție în primul rând principiul actual de funcționare. Nu cred că alte persoane, înlocuindu-le pe cele de azi în funcțiune, ar schimba radical situația, așa cum se cuvine s-o schimbăm dacă suntem cinstiți cu noi înșine și dacă avem într-adevăr vreo putere de înrâurire asupra situației dramaturgiei românești.

E drept că la aceste rele se mai adaugă și altele, bunăoară slăbiciunile omenești ale unora din cenzorii vieții teatrale, unii, de pildă, și ei scriitori de teatru, mai mult sau mai puțin ratați! Nu e nici o îndoială. Numai criticii întârzie, criticii de teatru, să facă puțină ordine și să se pronunțe răspicat asupra unor piese, la fel de răspicat ca spectatorii care la prima pauză o șterg din sală. Și sunt convins că nu sunt singurul care am avut de suferit de pe urma „sprijinului colegial” primit de la acei funcționari din Direcția teatrelor, mai mult sau mai puțin autori și ei – de piese jucate, bineînțeles. Fără nici un succes. Tot bineînțeles!

Căci un scriitor autentic n-ar putea rezista ani de zile în funcția de cenzor al operei altora. Un scriitor autentic cu greu reușește să-și fie sie însuși cenzor și nu poate îndrăzni să pretindă decât de la sine. De aceea cred că persoanele care, bine sau rău, scriu, păcătuiesc prin asta destul și nu au ce mai căuta în corpul de cenzori.

Și dacă e posibil ca medicii din ministerul Sănătății să-l împiedice, din principiu, pe bietul Ionescu –Dâmbovița să-și facă publice metodele de vindecare a cancerului, de ce n-am admite că invidia, ranchiuna și răutatea meschină, micimea sufletească pot conta și atunci când cineva din Direcția teatrelor, scriitor sau, în orice caz, veleitar al scrisului, respinge textele celor cu care nu mai are dreptul să se considere coleg.

Aș avea în privința acestor tovarăși o curiozitate pe care istoria literaturii române nu se va osteni niciodată să mi-o lămurească: tovarășii au ajuns la Direcția teatrelor pentru că erau autori de teatru ori s-au apucat să scrie piese pentru că tot erau la Direcția teatrelor, cu pâinea și cuțitul în mână și ar fi fost păcat să nu taie și ei din vițelul cel gras?

Teatrul românesc nu are nevoie nici de acei directori de teatru cuminți, dispuși să pună în scenă numai piese jucate mai întâi de alții, piese care nu pun probleme, piese călduțe ca și fotoliul în care acești directori s-au dospit.

Stimați colegi și tovarăși, teatrul românesc nu poate să facă excepție de la legea dintotdeauna și de pretutindeni a literaturii: teatrul nu este educativ decât în măsura în care este sincer, cinstit. Și spectatorul simte, vă asigur, când autorul crede el însuși în ce a scris, lucru foarte rar în dramaturgia noastră contemporană jucată pe scenă.

Aici stă nodul întregii probleme: atâta vreme cât vor fi preferate mai departe piesele mincinoase, convenționale, animate de un patriotism și revoluționarism de circumstanță, într-un cuvânt piese fals comuniste, teatrul românesc nu-și va împlini menirea.

Ce e de făcut? S-ar părea că o soluție ar fi să se treacă avizarea textelor în competența Uniunii Scriitorilor, care, înțelegându-și corect misiunea, a organizat și acest colocviu atât de bine venit, chiar dacă îl ținem aproape în ceasul al doisprezecelea. Să se creeze, pentru început, bunăoară un corp cât mai numeros de scriitori și critici cu experiență, pe a căror maturitate și responsabilitate politică se poate conta – și sunt mulți aceștia – care să funcționeze ca instanță de recurs pentru bietul dramaturg român atunci când nu e mulțumit de motivația cu care i se respinge un text de către Direcția teatrelor.

Un asemenea corp numeros de referenți ar asigura generozitatea, înțelegerea și competența de mecenat care se cere unui cenzor literar.

N-ar strica nici ca autonomia teatrelor să fie mai mare, ca și responsabilitatea secretariatelor literare, poate chiar trecerea lor în subordinea Uniunii Scriitorilor.

Dacă mă dumiresc bine, tovarăși, ceea ce n-ar strica să facem s-a și hotărât deja, în vară, de către președintele țării. De aceea vă rog să-mi permiteți să închei cu întrebarea: de ce nu se respectă și nu se aplică hotărârile Secretarului General și ale Comitetului Central privind activitatea literară? Cine sunt cei care au interes ca aceste importante hotărîri de partid să ajungă vorbe în vânt?

Pe scurt, cine are interes să saboteze teatrul românesc, cultura românească?”

Cluj, mai, 1978

****

Domnule profesor, ce vă face să re-publicați acest text după, iată, 36 de ani? Un text rostit în mai 1978, la Cluj-Napoca. Un veritabil document istoric!

Sunt mai multe motivele! Dar principalul motiv este acela că vreau, țin să capăt încrederea celor ce citesc acest text, acest site, încrederea celor care știu că zilele trecute eu am făcut o propunere insolită, neașteptată, cu privire la cine ar fi cel mai bun președinte al României: un ierarh al Bisericii, în mod deosebit Înalt Prea Sfințitul Ioan de Cavasna și Harghita, am zis eu. Citind textul de mai sus, al cuvîntării pe care am rostit-o la „colocviul național” al dramaturgilor din România, lumea va găsi temeiuri pentru a lua foarte în serios propunerea mea. Căci, o propunere, are doi termeni: cine face propunerea și cineeste cel propus! Degeaba este propusă o persoană serioasă, care merită cu prisosință o anumită răspundere sau funcție, dacă cel care face propunerea este un păcătos, un ins dubios, care-și ascunde faptele și convingerile!...

Nu m-a deranjat până acum să văd că unii îmi pun fel și fel de etichete, că-mi inventează păcate, de parcă n-ar fi destule cele reale! Dar acum, când m-am implicat în propunerea pe care am făcut-o, nu vreau ca aceste păcate și greșeli, inventate, să afecteze și imaginea Înalt Prea Sfințitului Ioan!

Nici părintele Ioan nu mă cunoaște prea bine, sper ca din mai buna cunoaștere a celui care face propunerea, a subsemnatului, cel ce este propus să descopere motive pentru care să accepte propunerea. Las de-o parte modestia, de data aceasta ar fi falsă, și precizez: propunerea pe care am făcut-o nu vine din partea te miri cui! Merită a fi luată în serios! Iată cine mi-s! Ce am făcut la viața mea!

Cum a reacționat IPS Ioan la propunerea dumneavoastră?

Nu știu! Important este cum va reacționa peste câteva luni când lucrurile vor lua, sper, o turnură serioasă, oficială! Sper ca adeziunea electoratului să fie atât de evidentă și de masivă, încât „să forțeze mâna” factorilor decidenți, să conteze în mod decisiv pentru acceptarea popunerii de către Biserică, de către Prea Fericitul Daniel și, personal, de către părintele Ioan... Deocamdată eu trebuie să conving că sunt vrednic de a face o asemenea propunere! Unii, pe bună dreptate, se îndoiesc. În necunoștință de cauză, de subiect! Îi voi ajuta să se dumirească publicând câteva texte și informații despre mine pe care până acum le-am considerat... fără valoare pentru alții! În felul acesta îi voi ajuta să ia în serios propunerea făcută de subsemnatul!

Publicarea acestui text are valoare și pentru cei care vor să afle adevărul despre „epoca de aur”! La Cluj ați fost atât de critic cu autoritățile, cu ierarhiile, și, după câte știu, nu ați pățit nimic!...

De pățit, eu nu am pățit nimic. Cei care au fost luați la rost au fost, în mod neașteptat, autorii cărții Statele lumii. S-a făcut o anchetă internă și s-a constatat că datele din carte nu corespundeau realității. Datele statistice publicate în celelalte țări, îndeosebi socialiste, erau incorecte, mult umflate, în sensul că la cărți și reviste număraseră și pliantele de reclamă turistică, tot ce depășea 2 foi... Adică statistica românească era singura corectă! Bietul Horia Matei, camarad de arme la Topraisar, redactorul cărții, a avut de furcă cu șefii săi de la Editura Enciclopedică, de la CC, secția de propagandă...

Mai trebuie să amintesc și numele lui Petre Ceaușescu, regretatul nostru coleg, care descoperise cartea cu statisticile pe care eu le-am exhibat la Cluj și am făcut atâta caz de ele! Fusesem sincer revoltat de diferențele enorme dintre noi și ceilalți... În realitate nu existau aceste diferențe! Sau, dacă existau diferențe, erau în favoarea noastră! Dacă aș fi știut de la început, discursul meu ar fi arătat altfel! Mai puțin critic. Și cu un ecou mult mai mic!

A avut importanță pentru dumneavoastră acel moment?

Sigur că a avut! Mai ales pentru că George Macovescu a avut abilitatea ca să ocolească cenzura și acest text să apară în „Viața Românească” în vara lui 1978. Ecoul a sporit și mai mult când la Europa Liberă, câteva săptămâni, numai despre acest text s-a vorbit! Mai mult, la Colocviu ni s-a dat cuvîntul în ordine alfabetică, eu am vorbit printre primii, iar după ce am vorbit eu, mulți colegi și-au modificat discursul, radicalizându-l! Așa s-a întâmplat cu Eugen Lumezeanu, de exemplu!

Dar numele pe care aș vrea să-l menționez în mod special este al doamnei ANA BOLDUR... Nu pot să nu-i spun doamnă, deși s-a pristăvit de mult... A fost soția lui MIHNEA GHEORGHIU și avea un prestigiu aparte în lumea teatrului și a filmului... După ce mi-am rostit cuvîntul s-a dat pauză și am ieșit cu toții în foaierul Teatrului Național din Cluj... În jurul meu, pe o rază de câțiva metri buni, nimeni! Toți dramaturgii români în viață, cunoscuți sau necunoascuți, se fereau să se apropie de mine... Din mulțimea lor s-a desprins o doamnă elegantă, frumoasă, cu o privire senină, a venit cu mâna întinsă spre mine și m-a îmbrățișat. S-a prezentat: „sunt Ana Boldur, soția lui Mihnea Gheorghiu!... Nu vă dați seama ce s-ar fi bucurat Mihnea dacă era de față!...”Ani buni după aceea, de mai multe ori, am simțit un soi de sprijin, de protecție chiar, din partea dumnealor... O să dau vreodată și detalii. Mă simt dator față de acești oameni minunați, care pentru mulți au făcut ca sistemul să fie mai ușor de suportat!

Aș mai povesti că în zilele acelea când la Europa Liberă s-a vorbit de mine seară de seară, mai ales la emisiunile Monicăi Lovinescu, telefonul meu n-a mai sunat!... Nu m-a mai căutat nimeni, nici tu prieten, nici tu coleg!... Semn că toată lumea asculta Europa Liberă... Iar pe stradă, la facultate, eram salutat în grabă, cu ocheade de încurajare, dar nu se prea opreau să mă întrebe de sănătate!... Într-o bună zi m-am trezit cu un telefon de la un bun prieten, procurorul DORU JIPA, care s-a invitat pe la mine, să mai stăm se vorbă... A venit și mi-a adus un cod penal, să-l citesc atent, cu un semn de carte pus la articolul care incrimina complotul și acțiunile împotriva ordinii de stat. Mi-a zis să mă feresc să discut politică în grup de trei sau mai multe persoane, ca să nu se interpreteze că îndemn la complot!... „Cel mai bine e să faci cum ai făcut deja: spui ce ai de spus în adunări publice. Pentru așa ceva nu există sancțiune penală ci, cel mult administrativă sau pe linie de partid!...Caii de la biicletă!...”

Mi-a intrat bine în cap sfatul acesta! Eram eu slobod la gură în adunările de partid și până atunci! După aceea, la partid, rareori m-am abținut să nu spun ce aveam pe suflet! Să n-o spun pe a dreaptă! Și n-am pățit nimic!

De exemplu?

Lăsăm pe data viitoare, când îți voi mărturisi un lucru de mare rușine: mi se face tot mai tare dor după adunările noastre generale de partid, de la facultate... Sau de la Uniunea Scriitorilor... Îmi lipsesc tare mult!

Vă e dor de adunările generale de partid comunist român?! Nici nu vreau să mă gândesc cum or să vă înjure unii!...

Când te vezi cu ei, te rog să-i saluți din partea mea!

A consemnat PETRE BURLACU

București, 8 ianuarie 2014

Ion Coja a fost și este un om curajos. Am citat din această cuvântare într-un studiu despre cenzură scris în Franța prin 1989, publicată în revista Viața Românească, atunci. Nu-l cunoașteam. Fusesem impresionat de intervenția sa de la Cluj, unde am vorbit și eu. Din păcate nu am regăsit textul intervenției mele. Nu știu dacă a fost publicat vreun extras în presă. Dan Culcer

↧

Gallica Bibliotheque Nationale de France. Lectures

January 14, 2014, 8:15 am

≫ Next: Nicolae Trifon. Dobroudja 1855. Récits de Camille Allard et Bernard Lory

≪ Previous: Ion Coja. Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

↧

Nicolae Trifon. Dobroudja 1855. Récits de Camille Allard et Bernard Lory

January 15, 2014, 5:07 am

≫ Next: Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

≪ Previous: Gallica Bibliotheque Nationale de France. Lectures

De nombreuses surprises par rapport aux idées que l'on se fait d'habitude de la Dobroudja d’autrefois attendent le lecteur attentif.

Et «c’est ainsi que, de notre temps, l’histoire a été enseignée au profit d’une grande conspiration contre la vérité », nous avertit d’emblée Camille Allard, l’auteur desSouvenirs d’Orient, la Bulgarie orientale qui viennent d’être réédités sous le titre Entre mer Noire et Danube : Dobroudja, 1855 (Paris : Non Lieu, 2013), pointant ainsi tous ces « voyageurs au coin du feu, littérateurs fantaisistes » et autres « rêveurs et acteurs politiques qui s’attribuent la mission de changer le monde » et qui ne cherchent qu’à plaire et à mieux vendre leurs livres. (p. 29) En effet, le souci d'informer le lecteur et de consigner avant tout les choses vues est manifeste dans le journal tenu par ce médecin militaire de la mission des Ponts et Chaussées chargée d’établir une route entre Kustendjé (aujourd’hui Constanta) et Rasova (en Bulgarie) pour permettre le passage des troupes françaises pendant la guerre de Crimée.

Certes, comme l’indique Bernard Lory, l’éditeur intellectuel du texte, dans son avant-propos, C. Allard n’échappe pas toujours aux stéréotypes de son époque. Cependant, le particulier, le détail, l’observation des faits, l’emporte chez lui sur les généralités, et met à mal certains poncifs, véhiculés parfois par lui-même. A propos des Tatars, par exemple, il évoque volontiers leurs « instincts belliqueux » et leur « génie de la destruction » ou encore le souvenir de « ces niaises figures rangées en cercle autour de nous au moment des repas dans les steppes ». En revanche, lorsqu’il s’agit d’une situation précise, de personnes auxquelles il a eu affaire, ce Tatar par exemple qui lui demande de consulter une jeune femme chlorotique appartenant vraisemblablement à son harem, les choses changent, au risque de décontenancer le lecteur :

« La malade ne me montra son visage que par parties. Pendant que j’examinais un de ses yeux, elle me cachait l’autre, et, tout en me montrant la langue, elle couvrait son nez. Je fus frappé de la propreté et de l’ordre qui régnait dans l’ameublement de cet appartement tatar. Il n’avait rien de misérable, et je ne fus pas peu étonné d’y voir un lit à l’européenne et un rayon de livres. » (92-94)

Comme chez bien d’autres voyageurs occidentaux en Orient, l’Antiquité occupe une place de choix dans le récit du séjour du médecin français dans la Dobroudja du milieu du XIXe siècle. A un moment donné, dans le chapitre consacré à la relégation d’Ovide à Tomis au tout début de notre ère, C. Allard cite un vers du poète qui laisse songeur : « Les Sarmates et les Gètes liront-ils mes livres ? » (p. 85). Plus proche de l’illustre citoyen romain en exil que des Sarmates et des Gètes locaux, C. Allard s’est peut-être posé la même question et a envisagé une réponse tout aussi dubitative sur le destin de ses Souvenirs d’Orient auprès de ceux qui ont pris le relais des Sarmates et des Gètes, à savoir les Bulgares, les Tatars ou les Valaques dont il décrit les moeurs et coutumes. Pour ma part, je ne peux m’empêcher de lire avec les yeux des descendants de ces derniers les informations et les digressions, plaisantes ou non, de C. Allard et des autres voyageurs occidentaux ou d'Europe centrale, d’autant plus précieuses qu’elles sont souvent les seules disponibles en la matière.

Avec cette réédition, il y a un vrai plus, qu’il faut saluer. Nous avons droit à deux récits. D’une part, celui du médecin voyageur, soucieux d'éclairer le lecteur, de se rendre utile, y compris en témoignant sur sa mission pendant six mois dans une contrée située aux marges extrêmes occidentales de la steppe eurasiatique à la veille de changements majeurs avec notamment l’arrêt de l’expansion de la Russie vers le sud et le sursis accordé à l’Empire ottoman par l’intervention anglo-française lors de la guerre de Crimée. D’autre part, le récit, ou plutôt le pararécit, d’un historien, fin connaisseur des Balkans, et empreint à son tour de l’esprit de son époque marquée encore par l’absurdité et la violence des dérives nationalistes de la dernière décennie du XXe siècle dans cette région, soucieux de ne rien laisser passer qui pourrait les ranimer d’une manière ou d’une autre. A ce titre, il prend toutes les précautions imaginables en se félicitant que la « question de Dobroudja » entre la Roumanie et la Bulgarie a été résolue en 1940 et « n’a plus été rouverte depuis » (p. 9) et en insistant sur le fait que, avant 1878, le mot Bulgarie désignait une entité géographique sans connotation ethno-nationale (p. 11-12). Dans ce livre, il est d’ailleurs autant sinon plus question des Valaques ou des Tatars que des Bulgares qui habitaient la « Bulgarie orientale ». Pour ce qui est des notes de bas de pages, 507 en tout, pas la moindre erreur, pas le moindre faux pas de C. Allard qui puisse choquer le lecteur de ce début du XXIe siècle n’est passé sous silence. Deux époques, deux discours, le second étant à la fois plus rigoureux et, curieusement, plus passionné que le premier, raison pour laquelle mieux vaut les suivre parallèlement, tenir compte du travail de rectification de B. Lory sans pour autant prendre systématiquement le contre-pied des propos de C. Allard et le « juger » avec les critères de nos jours : lire donc ce dernier pour ce qu’il est, dans son contexte.

De ce point de vue, en rééditant le livre de C. Allard, les éditions Non Lieu réalisent une performance par les temps qui courent. Avec les progrès enregistrés ces derniers temps dans l’édition des textes (programmes de saisie et mise en page à la portée de tout le monde, scannérisation, possibilité d’imprimer en un nombre réduit d’exemplaires, etc.) et surtout dans la numérisation via Internet de pans entiers de la production écrite de l'humanité, on assiste à un véritable boom en matière d’accès à une multitude de documents et d’analyses provenant du passé récent ou lointain, qui étaient réservés auparavant aux seuls chercheurs chevronnés. La valeur documentaire de ces textes, la pertinence des raisonnements auxquels on a désormais un accès immédiat dépendent cependant de la capacité du lecteur de les saisir dans leur contexte, ce qui implique au préalable un travail d’édition, de mise en garde, de contextualisation. Dans l’absence de ce travail, ce qui est souvent le cas car il implique des efforts considérables, l’accès à toutes ces nouvelles sources risque d’alimenter la confusion dès lors qu’il s’agit de questions sensibles ou controversées. On ne l’a que trop vu depuis l’implosion du communisme à l’Est avec la prolifération des éditions en fac-similés et des textes repris tels quels sur la Toile véhiculant « en toute innocence » des idéologies nationalistes, racistes et fascistes.

Valaques de Valachie ou Koutzo-Valaques?De nombreuses surprises par rapport aux idées que l'on se fait d'habitude de la Dobroudja d’autrefois attendent le lecteur attentif de C. Allard, dont le témoignage, nous rappelle B. Lory, a été insuffisamment utilisé jusqu’à présent par ceux qui s’intéressaient aux Balkans (p. 26). Pour ma part, j'évoquerais un aspect qui m'a surpris dans le portrait qu'il dresse des Valaques. Le terme « roumain », n’apparaît que rarement, à propos des « Roumains ou Valaques [de la région de Tulcea]... qui émigrent sans cesse sur le territoire ottoman pour se soustraire soit au service militaire soit à l’oppression des boyards » et des « Roumains de Transylvanie appelés Mokany, qui viennent hiverner avec leurs troupeaux » (p. 162-163). S’il est question à un moment donné des « draperies antiques du Valaque à la physionomie intéressante » (p. 65), si, aux yeux de C. Allard, les Valaques sont « d’origine romane » et ont « conservé en partie la pureté du type italien » ou encore s’ils « semblaient n’avoir aucune affinité » avec les autres populations (p. 163-164), il n’est jamais question de leur langue comme trait distinctif.

Enfin, une précision concernant la note qui signale la « confusion » de C. Allard lorsqu’il évoque la révolte, en 1185, des « Valaques, ou proprement les Koutzo-Valaques, au sud du Danube », qui ont fondé avec les Bulgares le « royaume valaco-bulgare ». « Les Koutzo-Valaques habitent bien au sud du Danube (en Thessalie, Epire, Macédoine) mais ce sont des Valaques de Valachie qui ont participé à l’établissement du Deuxième Royaume bulgare (1185-1396) », écrit B. Lory dans la note de bas de page (p. 151). En fait, les Valaques en question, dirigés par les frères Assen dont le successeur, Jean Kalojan (1197-1207), sera reconnu comme « rex Bulgarorum et Balachorum » par le pape Innocent III, étaient bien de Bulgarie, c’est-à-dire de la zone montagneuse située tout au long du mont Balkan (Stara Planina) et du Rhodope et non pas de Valachie. Il s’agit d’une population qui se dirigera vers le nord-est et sera assimilée tout au long des siècles qui ont suivi, alors que les Koutzo-Valaques dont parle C. Allard sont les Aroumains de nos jours, connus aussi sous ce nom (1).
Il n’y a plus de « question de Dobroudja » en 2013, et c’est tant mieux. Aussi bien en Roumanie qu’en Bulgarie, il y a en revanche un vrai problème avec le passé en rapport avec cette région, qui fut longtemps davantage turco-tatare que bulgare et roumaine, un passé mal connu, souvent occulté par les propagandes nationales des deux pays. De ce point de vue, le livre de C. Allard annoté par B. Laury présente un réel intérêt pour le lecteur bulgare et roumain. A signaler, pour ce qui est de la Roumanie tout au moins, l’existence ces dernières années de plusieurs prises de position critiques et d’un débat contradictoire difficilement concevables auparavant. Dans son best-seller intitulé O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri [Brève histoire des Roumains racontée aux jeunes, 4e édition revue, Bucarest, 2002, p. 194-197], Neagu Djuvara met l’accent sur les injustices commises par la Roumanie à l’égard de la Bulgarie en annexant le sud de la Dobroudja connu aussi sous le nom de Quadrilatère, en 1913, tandis qu’un autre historien, de la jeune génération, Enache Tuşa, procède à une enquête fouillée sur la « roumanisation » entreprise par l’Etat dans la Dobroudja après 1878 et dans le Quadriatère entre 1913 et 1940, dans son livre intitulé Imaginar politic şiidentităţi collective în Dobrogea [Imaginaire politique et identités collectives dans la Dobroudja, Bucarest, 2012].

Nicolas Trifon(texte paru dans le Courrier des Balkans, le 22 décembre 2013)

[1] Petre Serban Năsturel, « Les Valaques de l’espace byzantin et bulgare jusqu'à la conquête ottomane », dans Cahier d’étude des civilisations de l’Europe centrale et du Sud-Est, n° 8, présentation Georges Castellan, Paris, 1990.

↧

Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

January 24, 2014, 2:33 am

≫ Next: Acad. Ioan-Aurel Pop. Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești)

≪ Previous: Nicolae Trifon. Dobroudja 1855. Récits de Camille Allard et Bernard Lory

Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

Aflu, întâmplător, că „în jur de 6.000 de români au semnat o petiţie” pentru „un guvern regional la Cluj, cu control politic şi economic pe teritoriul Transilvaniei autonome”. Dat fiind că articolul era pe Yahoo News, vestit pentru amestecul de ştiri reale, aberaţii şi felurite alte materiale ciudate, am început să verific ştirea. O altă pagină online, a buzznews, prezintă această ştire cu…. un an în urmă! E drept, atunci erau „peste 730” de persoane, se dădea numele autorului (Fancsali Ernö) şi se arăta tensiunea provocată printre comentatori.

Dincolo de alte aspecte, cred că prima atenţie trebuie îndreptată către petiţie în sine. Textul este în două limbi, în limba română şi în limba maghiară. Întrucât aceasta din urmă îmi este necunoscută – ca şi majorităţii Românilor atât din Ţară cât şi de peste hotare – voi reproduce textul doar în limba noastră naţională:

Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania
Capitala: Cluj
Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.
Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate. Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda. Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648. Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă. In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă. La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale ne-au degradat la colonie. Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate.
După 1989, starea regiunii noastre nu s-a înbunătăţit. Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s-ar putea autosusţine. Avem păduri, ape minerale, un potenţial turistic foarte mare, oraşe medievale unice în România, sute de castele, cetăţi, o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară. Noi nu vrem nimic de la alţii, dar ce e al nostru nu lăsăm.

Ţin să precizez că textul este prezentat prin copy+paste de pe www.causes.comşi doar formatat în conformitate cu stilul – font, paragraf etc. – folosit de mine şi, bineînţeles, cu regulile academice de citare. Nu am intervenit pe text în niciun fel, lipsa semnului de punctuaţie de la sfârşit şi prezenţa unor alte greşeli (de la lipsa diacriticelor la cuvinte întrebuinţate incorect) nu îmi aparţine în niciun fel. Este evident că autorul nu cunoaşte bine limba română, deşi a făcut lăudabile eforturi să prezinte un text coerent. Acestea constituie însă aspecte minore şi le-am prezentat doar pentru a nu fi bănuit, nedrept, de vreo intervenţie cât de mică asupra textului original.

Greşeli grave:

1. „Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania”

Într-un fel foarte ciudat autorul prezintă Transilvania ca fiind suma mai multor provincii sau ţări plus Transilvania!

Ceva de genul „am un munte, un deal, o câmpie şi un podiş, adică un podiş”.

Trans-silvania, adică ţinutul de peste Silvania (vechi nume al Crişanei), are ca vecini Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana (sau Silvania sau Partium) şi Banatul.
Niciuna dintre acestea nu este Transilvania. Niciodată aceste provincii sau ţări nu au format un întreg unitar decât în Dacia lui Burebista şi România de după 1918.

Niciodată nu a existat un stat sau o provincie „Transilvania” – sau cu alt nume – care să cuprindă provinciile sau ţările înşirate în titlu ca tot unitar, fie că ar fi avut capitala la Cluj sau în altă parte.
Această formulare este din start greşită, ilogică şi, evident, cel puţin incomplet gândită.
2. „Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.”
Nu comentăm greşelile gramaticale. Nu înţelegem însă în ce calitate se revendică autoritatea Clujului peste Banat, ba chiar şi peste Maramureş sau Crişana.
În Ungaria, Imperiul austriac şi Austro-ungaria aceste ţări sau provinicii au avut totdeauna regim separat. Singura excepţie pentru unele dintre ele a fost după 1867, când Ungaria a anulat forţat – cu sprijinul armat al Vienei – libertăţile transilvănene, maramureşene etc. Dar şi atunci Banatul a rămas autonom, ca unul ce ţinea de partea apuseană a dualismului habsburgic.
Inima Crişanei a fost la Biharea sau la Oradea. Eventual se poate vorbi despre Debreţin, un oraş esenţial în istoria ţinuturilor dintre Tisa şi Transilvania. Dar Clujul? De unde şi până unde să proclami autoritatea Clujului peste Crişana?! Această dilemă este la fel de evidentă şi pentru Maramureş, care despărţit de Muncaci şi Hust are totuşi centrul său istoric la Baia Mare. Ciudăţenia demersului e uriaşă! Dacă, pe de-o parte, se cere slăbirea sau anularea centralismului naţional şi se neagă autoritatea Bucureştilor, de ce, pe de altă parte, se proclamă, autocratic şi nejustificat, un centralism clujean?
Clujul este un oraş minunat. Sunt nenumărate lucruri vrednice de toată lauda ce se pot spune pentru el. Mie îmi este foarte drag şi nu aş dori să bănuiască cineva, chiar şi o clipă, că nu îl preţuiesc. Problema mea nu este cu oraşul acesta superb, ci cu contradicţiile interne ale petiţiei.
Păi pe de-o parte negi un centralism şi pe de alta impui alt centralism?
Este absurd, este contradictoriu, şi gravitatea absurdităţii se accentuează cu înaintarea în textul petiţiei.

3. „Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat”

Această afirmaţie este, din păcate, o sinteză de contradicţii, falsuri istorice şi lipsuri de logică. Dezvoltările ulterioare din text arată acest lucru foarte limpede.

„Istoria şi tradiţia din Transilvania” ce înseamnă?
Istoria şi tradiţia Transilvaniei învecinată de Banat, Crişana şi Maramureş, sau a noii formaţiuni, „Transilvania lui Fancsali”, care încorporează (forţat şi dictatorial în această petiţie) şi provincii învecinate?
Nu există o identitate de istorie şi tradiţie nici măcar între două sate învecinate din Maramureş, Oltenia, Epir sau Crimeea. Este firesc să existe deosebiri mari în istoria şi tradiţia unor provincii sau ţări diferite, altfel nu ar fi diferite! Însă ţările sau provinciile cu istorie şi tradiţie „complet diferită” una de alta nu prea se găsesc pe acelaşi continent. Chiar şi pentru regiuni europene extreme, ca Islanda sau Laponia, există o serie de aspecte istorice şi de tradiţie comune cu restul Europei şi chiar cu restul lumii. Afirmaţia din titlu este exclusivistă, extremistă şi, ca urmare, atât greşită cât şi, trist, şovină.

Şovinismul devine chiar agresiv în fraza imediat următoare:

3.1. „Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate”

O aserţiune de tipul „Europa civilizată” face parte din concepţiile rasiste şi colonialiste ale secolului al XIX-lea. Asemenea aserţiuni sunt respinse cu hotărâre de către Europa civilizată de astăzi, ca parte a unui bagaj de tristă amintire ce a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii. Existenţa unor tipare culturale diferite – ca cel apusean tipic, cel mediteranean, cel slavo-catolic şi altele asemenea – este o parte a moştenirii culturale a Europei. Doar urmaşii unor Hitler, Stalin şi alţii asemenea mai pot avea lipsa de bun-simţ de a împărţi Europa – sau orice altă latură a lumii – într-o parte civilizată şi una, evident, necivilizată. Alături de acest rasism agresiv, obsevăm şi aceeaşi generalizare nedreaptă, acelaşi centralism forţat amintit mai sus: „regiunea noastră”. De fapt este vorba de cel puţin patru regiuni diferite…

3.2. „Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda”

Din păcate, şi aici avem de-a face cu o gândire şovină şi naţionalist-extremistă (maghiară). În primul rând, libertate religioasă a existat şi în alte părţi ale Europei, mult înainte de Dieta de la Turda. În Muntenia şi Moldova secolelor XIV-XV, de exemplu, drepturile religioase ale minoritarilor catolici (Secui, Saşi, Unguri), monofiziţi (Armeni), animişti (Ţigani, Tătari) sau mozaici (Evrei, Kazari) nu erau contestate de nimeni. Domnitorii „ultra-ortodocşi” din aceste ţări chiar au sprijinit, din fondurile Domniei şi din fonduri propri, ridicarea unor biserici şi catedrale catolice sau monofizite. Aceasta în vreme ce sub coroana ungară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş majoritatea ortodoxă era sistematic prigonită! Un ardelean – şi clujean pe deasupra! –, profesorul şi academicianul Ioan-Aurel Pop, a publicat nu demult o lucrare: „Din mâinile valahilor schismatici…“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011. D-l Fancsali Ernö – şi ceilalţi care îi împărtăşesc ideile greşite – ar avea un mare folos din citirea acesteia, ca şi a altor lucrări (inclusiv din bibliografia scrierii citate). Ar putea vedea astfel că „libertatea confesională” declarată de Dieta de la Turda era de fapt doar confirmarea egalităţii naţionalităţilor minoritare şi asupritoare din Transilvania: Unguri, Saşi, Secui. Era o alianţă etnică şi religioasă a coloniştilor (colonialiştilor) împotriva majorităţii băştinaşe româneşti şi ortodoxe. Alianţă ce avea ca bază rasismul etnic şi religios şi ca ţintă păstrarea unui regim de exploatare şi persecuţie etnică şi religioasă împotriva Românilor şi a Ortodoxiei. Sunt şi astăzi oameni care se laudă cu asemenea „libertăţi”, aşa cum există oameni care se laudă cu exterminarea Românilor de la Nuşfalău, Treznea, Moisei, Ciumărnea etc. Totuşi, dacă România ar aplica o formă echivalentă declaraţiei de la Turda din 1568 întreaga Ungurime mondială ar urla de groază şi indignare. Şi pe bună dreptate! Căci această declaraţie este un act odios şi ruşinos pentru orice naţiune civilizată.

3.3. „Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648”

Şi ce? În ce măsură acest lucru înseamnă ceva esenţial?

Atât Războiul de treizeci de ani cât şi Pacea Westphalică sunt capitole sumbre din istoria Europei. Milioane şi milioane de oameni au fost ucişi într-un conflict religios ruşinos. Singurul aspect pozitiv al păcii a fost faptul că s-a proclamat formal (din nou!) egalitatea între Catolicism şi Protestantism. Ceea ce nu a împiedicat multe conflicte sângeroase între aceste două comunităţi religioase în anii şi secolele ce au urmat. Faptul că şi Transilvania – dar nu şi Banatul, de pildă! – a fost parte în acest conflict ruşinos nu poate fi un motiv de laudă pentru nimeni.

3.4. „Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă”

Da. Au fost câţiva. Care au şi fost înlăturaţi iute de către nobilii indignaţi de ideile lor. Doar că până şi „cultura” şi „toleranţa” acestor domnitori sunt foarte relative, chiar raportat la vremea în care au trăit. Iar în ceea ce priveşte toleranţa Transilvania de sub unio trium nationum a fost mult inferioara situaţiei din Moldova sau Muntenia. Reluăm îndemnul la citirea lucrării amintite mai sus. Doritorilor le putem da o bogată bibliografie.

3.5. „In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă”

Da. O autonomie din care Banatul nu a făcut parte, el având altă autonomie. O autonomie care nu cuprindea Partium sau Crişana, ea având alt statut. O autonomie în care nu intra, în general, Maramureşul. O autonomie în care rasismul extrem al nobililor Unguri, Saşi şi Secui a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii, la masacre cumplite împotriva populaţiei româneşti ortodoxe, la nenumărate acte de care se ruşinează orice naţiune civilizată. O autonomie care nu cuprindea pe Români decât ca majoritate permanent oprimată şi exploatată.

3.6. „La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare”

Din ce punct de vedere?

Din punct de vedere cultural? O asemenea aserţiune rasistă nu poate fi susţinută obiectiv. Dezvoltarea culturală se desfăşoară pe coordonatele proprii fiecărei culturi şi, din perspectiva sa, fiecare cultură şi civilizaţie o poate declara pe oricare alta înapoiată sau sub-dezvoltată. Asemenea aprecieri au fost de multă vreme abandonate în „Europa civilizată” şi în orice spaţiu în care s-a renunţat la şovinism, rasism şi alte asemenea concepţii.

Din punct de vedere economic?

Putem reda aici nenumărate materiale ungureşti din epocă ce arată că pentru Ungaria Transilvania (care nu mai avea după 1867 nicio autonomie) era în primul rând o sursă de materii prime. Dezvoltarea industrială cea mai mare o avea Banatul – care nu a fost niciodată subordonat Transilvaniei! – iar dezvoltarea agricolă cea mai mare o avea Vechiul Regat.

Transilvania venea în schimb cu o povară uriaşă – „optanţii maghiari” fiind numai o parte a ei – pentru care întreaga Românie Mare, inclusiv Vechiul Regat, a avut enorm de plătit. Şi a plătit, din dragoste de Neam şi de Ţară, sentimente care fie sunt străine semnatarilor petiţiei, fie au altă ţintă (e.g. Ungaria).

3.7. „Guvernele centrale ne-au degradat la colonie”

Există o mare ameninţare a lui Dumnezeu: Din cuvintele tale te voi judeca! (Pild 6.2; Matei 12.37; Luca 19.22). „Guvernele centrale” – şi vom reveni asupra lor, veţi vedea! – nu au „degradat” pe nimeni. În România Mare nu existau părţi care să aibă „grade inferioare” şi „grade superioare”. Asemenea părţi au existat însă în Imperiul austriac, în Imperiul austro-ungar şi în Ungaria. Acolo erau într-adevăr privilegiate provinciile şi toate teritoriile locuite sau dominate categoric de anumite naţionalităţi favorizate. Adică exista o politică rasistă dusă de stat, sistematic şi continuu, cu directe consecinţe la nivelul tuturor diviziunilor administrative. Un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar românesc era un ostaş în linia întâi a războiului şovinist împotriva Românilor. El era într-o tensiune permanentă, având misiunea de a afirma neîncetat superioritatea naţiunii sale în faţa Românilor „inferiori”. El trebuia să lucreze mereu la deznaţionalizarea Românilor şi era judecat în primul rând în funcţie de rezultatele obţinute în acest domeniu. În comparaţie, un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar unguresc sau german era un om liniştit, un fericit, un favorizat al sorţii. Sistemul era fractalic, adică se repeta în mic la fel ca şi în mare. De aici vine şi conceptul de provincii favorizate. Transilvania chiar a fost colonie! Dar nu în România Mare şi nu pentru Vechiul Regat! Pentru acesta din urmă Transilvania era – şi este – Pământ Sfânt! Pentru Ungaria şi Austria însă Transilvania a fost şi rămâne colonie! Aceste două ţări sunt cele care au exploatat şi au colonizat Transilvania de-a lungul secolelor! Şi cu Unguri, şi cu Germani, şi cu Secui – astăzi aproape cu totul deznaţionalizaţi de Unguri –, şi cu Slovaci, Sârbi, Evrei şi mulţi alţii. Da, pentru Ungaria şi Austria şi Transilvania, dar şi Crişana, Banatul şi Maramureşul, Voievodina, Raguza, Dalmaţia şi multe alte ţări chiar au fost colonii. Şi, într-adevăr, pentru Ungurii colonizaţi în Transilvania, 1918 a însemnat, nu prin „guvernele centrale”, ci chiar prin Marea Unire, o teribilă degradare! De la naţiune favorizată, superioară, exploatatoare, la naţiune egală cu celelalte, inclusiv cu majoritatea românească. Socotită, bineînţeles, de către aceşti rasişti, ca înapoiată, inferioară, barbară etc. Concepţie profund şovină, prezentă, din nefericire, şi în această petiţie.

Dar intrând în România Mare Transilvania nicidecum nu a fost „degradată”, dimpotrivă, dintr-o provincie-colonie a Ungarie, dintr-un ţinut de margine exploatat şi rănit neîncetat s-a regăsit ca pământ sfânt pentru o întreagă naţiune.

3.8. „Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”

Divide et impera. În fraza citată de noi din petiţie şi în aserţiunea latină menţionată aici se include tot rostul înfiinţării „Bisericii Greco-Catolice” la Români şi al menţionării ei în petiţie. Nu vom dezvolta aici acest aspect.

Observăm numai lipsa de onestitate a textului care, prin fals istoric, incită la ură inter-confesională. Manevră tipică iredentismului maghiar şi de care, spre ruşinea sa, Vaticanul nu s-a delimitat oficial niciodată. În primul rând, în perioada interbelică – vremea „Marii Uniri” menţionată de petiţie – nu a existat nicio persecuţie a Bisericii Greco-Catolice din partea Statului român, fie la nivel de Guvern, Parlament sau autorităţi locale. Dimpotrivă, a fost socotită – deşi minoritară la nivel naţional – ca a doua biserică a Neamului Românesc, alături de Biserica Ortodoxă! Mai mult, prin Concordatul cu Vaticanul a devenit chiar religie favorizată, mult mai mult decât Biserica Ortodoxă Română! Dintr-o dată textul, în faţa adevărului istoric, se dovedeşte a conţine o minciună manipulatoare cu totul ruşinoasă. În al doilea rând, trebuie spus că în 1948 conducerea comunistă care a desfiinţat Uniatismul era alcătuită, în afară de agenţii sovietici deveniţi peste noapte „cetăţeni români”, dintr-o covârşitoare majoritate de ardeleni unguri şi de alte naţionalităţi, precum şi de feluriţi minoritari din toate părţile ţării. Desfiinţarea s-a realizat nu pentru că era vorba de ceva din Transilvania, ci din două motive clar exprimate în documentele vremii:

- ruperea legăturilor cu puterile străine (în cazul de faţă statul Vatican, ce aparţinea taberei occidentale)
- creşterea puterii ungureşti în Transilvania.

Desfiinţarea Uniatismului a pus pe uniaţii rămaşi fideli Vaticanului în mâna prelaţilor catolici, în covârşitoare majoritate Unguri. Există numeroase lucrări ce arată felul în care Românii uniţi cu Roma care au ales catolicismul în 1948-1949 au fost maghiarizaţi rapid de către structurile catolice ungureşti din Crişana şi Transilvania, şi mai ales din Regiunea Autonomă Maghiară – darul lui Stalin pentru comuniştii unguri din România.

Culmea neruşinării o constituie atribuirea vinei pentru această hotărâre – la care comuniştii unguri ardeleni au avut o decisivă contribuţie – unor „guverne centrale” subînţelese ca româneşti – la general – sau bucureştene – doar prin locaţie. Rostul acestei aserţiuni – divide et impera – este clar.

3.9. „Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei.”

Afirmaţia aceasta este nu doar falsă, ci şi de un rasism feroce. Înainte de a deschide discuţia asupra falsului factual, ne vom opri o clipă asupra gândirii rasiste ce domină această petiţie. Şi, ca să fie mai uşor de înţeles adevărul, pornim de la acceptarea afirmaţie, prin metoda matematică a „reducerii la absurd”.

Deci, să presupunem că Moldova şi Oltenia primesc bani din Transilvania, pentru că au o economie mai scăzută. Şi că acest lucru nu este corect, trebuind să înceteze. După acelaşi principiu, impozitele adunate într-o Transilvanie autonomă trebuie dirijate acolo de unde au venit. Comunele sărace din Harghita sau Covasna ar trebui, după această logică, să fie lăsate să moară de foame. Banii adunaţi în Cluj-Napoca ar trebui să fie folosiţi numai în oraşul respectiv, la fel cei adunaţi la Alba Iulia, Braşov, Sibiu. Orice sat sărac şi orice comună săracă ar trebui să trăiască sau să moară numai din banii ei. Pe acest principiu „minunat” – a se citi „profund inuman” – ar însemna şi să se suspende orice ajutor mondial pentru oricare regiune a lumii. Bogaţii nu ar trebui să-i sprijine pe săraci niciodată, nicăieri. Nici fraţii mai bogaţi nu ar trebui să-i ajute pe cei mai săraci, nici copiii sănătoşi, puternici şi înstăriţi nu ar trebui să-şi ajute părinţii slăbiţi, bolnavi, săraci etc.

Dacă ajunşi la această concluzie nu ne dăm seama că premiza este greşită, înseamnă că avem probleme psihice extrem de grave şi că trebuie să mergem de urgenţă la psihiatru.

Şi, pentru că am promis că vom arăta şi falsul factual al afirmaţiei, trebuie subliniat că cel mai mare “vistiernic” pentru restul Ţării este oraşul Bucureşti. Acesta plăteşte cele mai mari impozite şi o parte uriaşă din ele se îndreaptă către zonele mai sărace. În acelaşi timp, zona de vest a României are cele mai mari dezechilibre la nivelul veniturilor locale, existând localităţi foarte bogate învecinate cu unele foarte sărace. Afirmaţia de la acest punct ţine seama doar de localităţile bogate şi face uitate numeroasele comune – şi chiar oraşe – aflate la limita subzistenţei şi în Transilvania, şi în Crişana, ba chiar şi în Banat şi Maramureş. Este un fals menit să incite la zgârcenie păguboasă şi inumanitate, la distrugerea spiritului de unitate şi într-ajutorare firesc nu numai unei naţiuni adevărate, ci şi oricărei comunităţi omeneşti vrednică de sine.

3.10 „Avem… o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară.”

Nu comentăm nici locul ocupat de Universitatea din Cluj, nici pricina acestei poziţii, nici ortografia autorului petiţiei. Comentăm doar contradicţia fiinţială, fundamentală, totală, între lauda adusă multiculturalismului Universităţii Clujene şi rasismul manifestat în întreaga petiţie. Să negi multiculturalismul lăudându-l, iată un nou nivel de performanţă în lipsa de logică!

4. Problema „guvernelor centrale”

asupra căreia am promis să revenim, este foarte importantă!

Cei care cunosc istoria românească interbelică ştiu foarte bine că Transilvania nu a avut atunci de suferit decât de pe urma guvernelor şi grupărilor politice transilvănene. În vreme ce moldovenii, muntenii şi oltenii priveau cu veneraţie către Pământul Sfânt al Transilvaniei şi către suferinţele de veacuri ale Românilor ardeleni, grupările politice transilvane erau în mare parte dominate de oameni cu alte idei şi interese. Cele mai mari suferinţe ale Transilvaniei interbelice au fost produse de politica ungurească şi politica catolică, amândouă susţinute nu doar de politicienii unguri ci şi de mulţi dintre politicienii ardeleni. Cedările incredibile în favoarea „optanţilor unguri” şi averile uriaşe date pe nedrept, abuziv şi anti-românesc Vaticanului – atât prin Biserica Romano-Catolică cât şi prin cea Greco-Catolică – au fost decizii practic impuse Ţării de politicienii ardeleni. Pentru acestea a plătit întreaga Românie Mare şi au plătit, din destul, şi Românii ardeleni.

Nu trebuie uitat că înainte de 1918 aparatul administrativ din Transilvania era alcătuit aproape numai din colonişti străini şi trădători. Prezenţa românească nu doar că era minimă, dar era limitată, peste tot unde se putea, la trădători şi colaboraţionişti. După Marea Unire o serie de politicieni ardeleni, în frunte cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, au luptat pentru păstrarea acestui aparat şi pentru tot felul de alte hotărâri care erau îndreptate fundamental împotriva României Mari, împotriva Românilor şi în favoarea unor puteri şi interese străine. Nu „guvernele centrale”, ci politicienii locali au născut suferinţele Românilor ardeleni. Şi nu doar atunci!

Căci dacă aspectele interbelice sunt secundare astăzi şi ţin de un trecut prea îndepărtat, să vedem situaţia recentă!

În România de după 1989 conducerea „guvernelor centrale” a fost asigurată de:

Petre Roman, născut la Bucureşti, prim-ministru aproape doi ani de zile, este – o spunem ca adevăr ştiinţific, nu ca atac la persoană – fiu de agent sovietic din Crişana şi de agentă sovietică din Spania, educat ca atare. Evident nu poate fi încadrat nici ca regăţean, nici ca transilvănean (cu toate că s-a auto-pretins a fi ardelean). El ţine de acea parte non-naţională a politicienilor de cetăţenie română, dar de cultură alogenă, cu evidente merite în cercetările ştiinţifice realizate până în 1989 şi cu evidente vinovăţii în comploturile din decembrie 1989 şi de mai târziu. În ultimul deceniu a încercat uneori o apropiere de Români şi sufletul naţional care, din păcate, încă nu i-a reuşit. Religios, face parte din grupul larg de oameni dezorientaţi spiritual, ai căror părinţi şi-au lăsat religia originară (în cazul de faţă, mozaică şi catolică), pentru religia seculară a comunismului. A fost atras ulterior de Ortodoxie, de care nu a izbutit să se ataşeze real. A fost un prim-ministru dezastru.

Nicolae Văcăroiu, născut în Basarabia, nomenclaturist comunist, a fost prim-ministru vreo 4 ani de zile. Încadrarea sa regională este, ştiinţific vorbind, imposibilă. Cea religioasă, disputabilă. A fost un prim-ministru dezastru.

Victor Ciorbea, transilvănean, de religie catolic, conduce guvernul României un an şi patru luni. Este unul din prim-miniştrii de cea mai tristă amintire din toată istoria României, având la activ cedarea Ţinutului Herţei, N-E Deltei Dunării, I. Şerpilor, N Bucovinei şi Basarabiei către nou constituita Ucraină (în colaborare cu Emil Constantinescu, născut în Basarabia, pe atunci preşedinte al Ţării).

Radu Vasile, transilvănean, catolic, conduce guvernul României un an şi opt luni. A fost un prim-ministru ori neputincios, ori incompetent, ori şi una şi alta.

Adrian Năstase, muntean, nomenclaturist, a fost prim-ministru patru ani. A avut o bună capacitate economică, dar are pe conştiinţă atât cedarea suveranităţii naţionale prin Constituţia impusă forţat şi alte acţiuni cât şi o serie de acte grave de corupţie (pentru unele fiind condamnat în Justiţie).

Călin Popescu-Tăriceanu, catolic, fiu al unui agent sovietic – cu funcţie în Armata Română comunistă de după 1948 şi dispărut apoi misterios – şi al unei grecoiace se află în aceeaşi categorie non-românească şi non-regională a politicienilor din România ca şi Petre Roman.

Emil Boc, ardelean din Cluj, de religie incertă, a fost prim-ministru 3 ani şi două luni. Prestaţia sa ca prim-ministru este foarte controversată. Incontestabil este dezastrul cumplit provocat de impozitul forfetar, care a dus la falimentarea a peste 133.000 de firme mici şi mijlocii, cu aruncarea în şomaj a celor care trăiau de pe urma acestora (sute de mii de oameni). Deşi aceste firme nu aduceau venituri directe, ele fiind la limita subzistenţei, aduceau mari venituri indirecte (prin impozitele nenumărate ale statului pe toate aspectele vieţii cetăţeanului român). Pierderile pentru stat au fost imense. Această greşeală este de ajuns pentru a-l plasa în rândul prim-miniştrilor dezastru, dar sunt şi voci care îl declară, încă, genial. Corupţia accelerată din timpul mandatului său este un alt element definitoriu al perioadei.

Am lăsat deoparte atât premierul în funcţie cât şi cei care au ocupat poziţia pentru un timp foarte scurt, care au fost tehnocraţi sau interimari etc.

Putem observa că între decembrie 1989 şi 9 februarie 2012 avem 7 prim-miniştri din care trei transilvăneni, unul muntean, unul basarabean şi doi proveniţi din structurile sovietice de ocupaţie din România comunistă (unul auto-pretins transilvănean). După religie, trei dintre prim-miniştrii sunt catolici, unul de religie incertă (auto-declarat ortodox, dar dovedit de mai mulţi martori ca penticostal şi favorizator – până la abuz – al reformaţilor şi unitarienilor), trei liberi-cugetători.

Dacă analizăm şi mai amănunţit structurile de putere atât guvernamentale cât şi de altă factură, vedem că proporţia ardelenilor în cadrul lor este net superioară proporţiei numerice a ardelenilor în cadrul populaţiei României. Şi în aceste structuri numărul şi proporţia Românilor ortodocşilor sunt foarte mici, iar influenţa neglijabilă. Singura putere reală a Românilor ortodocşilor există la nivel electoral, prin numărul de votanţi, iar la nivel decizional doar în cadrul autorităţilor locale din zonele majoritar ortodoxe.

Problema cea mare cu „guvernele centrale” nu o constituie „regăţenii balcanici”, care sunt cel mai adesea figuri secundare în cadrul lor. Problema o constituie politicienii corupţi, incapabili sau/şi trădători (după caz), care există în toată România, inclusiv în Transilvania. Şi de care nu se va scăpa în niciun caz prin regionalizare. Dimpotrivă.

Iar dacă transilvănenii nu şi-au putut convinge reprezentanţii să facă treabă bună la Bucureşti, îşi închipuie că-i vor convinge la Cluj?

Iluzii.

Aşa cum am spus în titlu, petiţia pentru autonomia Transilvaniei este bazată, din păcate, doar pe prostie (sau absurditate şi incultură, dacă preferaţi) şi rasism.

Ţin să precizez la sfârşitul acestui mic studiu încă un fapt. Mi se pare firească descentralizarea. Mi se pare firească existenţa unui specific regional şi a unei largi autonomii locale, cu toate valenţele necesare. Ea trebuie să fie însă construită pe temelii sănătoase, pe o istorie adevărată şi pe o gândire deschisă, ca parte a unităţii năzuinţelor naţionale, ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, nu pe şabloane rasiste şi revanşarde, pe incitare la ură şi alte asemenea aspecte negative (ca în petiţia analizată aici). Românii au o istorie în care autonomiile locale au funcţionat foarte bine, cu uriaşe avantaje, atât în Muntenia şi Moldova cât şi în Transilvania, Maramureş, Macedonia, Dalmaţia etc. În general dispariţia acestor autonomii a adus pierderi uriaşe Neamului Românesc. Refacerea lor este un proces necesar, dar care nu poate fi făcut decât pe temelia istoriei şi tradiţiei naţionale. Altfel va duce la crize economice şi identitare şi la nenumărate alte consecinţe negative, pe care doar un om grav bolnav le poate dori.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În forma iniţială a articolului scrisesem şi că „Sunt sigur că textul în limba maghiară este mult mai bine formulat”. Citind versiunea maghiară mi-am schimbat această impresie. De pildă, chiar la începutul textului unguresc găsim formularea

Autonómiát Erdélynek: Bánság, Partium, Máramaros, ErdélyFőváros:KolozsvárRegionális kormányt Kolozsváron, politikai és gazdasági ellenőrzéssel az Autonóm Erdélyben.

Din pricini tainice autorul a unit trei paragrafe într-unul singur, fără semne de punctuaţie. Confuzia între Transilvania şi Transilvania (a se vedea mai sus) există şi aici. Ortografia suferă. E trist.

↧

Acad. Ioan-Aurel Pop. Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești)

January 24, 2014, 4:37 am

≫ Next: Trei articole de Ion Coja

≪ Previous: Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toți românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinați de versul și de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile și edițiile Eminescu și nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viața, pentru generații de români, cu măsura omului echilibrat și a specialistului desăvârșit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternității. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”1. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naționale, pentru toți românii, să fie ziua nașterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuși, și statura de scriitor național a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuție, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacție, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când și cele mai înalte idealuri românești intraseră în ridicol și deriziune. În acest context ideologic – cum se știe – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni și, pentru cei mai mulți, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parțială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăți de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării și calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creației scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secția sa fondatoare de filologie și literatură română.

Un exemplu de denigrare „erudită și matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a țării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediții, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”2. Cu toate precauțiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruțător, în paginile cărții drept „mit”, cu următoarele conotații: „autohtonist și xenofob” (p. 11), „naționalist” (p. 60), „gazetar și profet naționalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocații naționale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ștefan cel Mare, Horea și Căpitan (p. 320)3 etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă și într-un stil atractiv, convingător – pot părea și par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puțini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene și, mai puțini încă, sunt la curent cu evoluția detaliată a istoriei moderne și contemporane, în lume și la noi. Mesajul lucrării menționate4 (și al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuiește, în cazul lui Eminescu, din cel puțin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o față de mare poet și cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob și naționalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul și cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale și atemporale, dar care au, toate, caracter istoric și au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declarația universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităților definite de Comisia Europeană și nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasați în acea situație nefericită, nu s-au putut revolta nici Ștefan cel Mare și nici Horea, adică alți „naționaliști”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esență în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)5. Aici se procedează prin izolare, individualizare și scoatere din context, încât cititorii înțeleg că „geniul național al românilor” este un mărunt autohtonist, un naționalist și un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toți marii creatori romantici și post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmați în rândul popoarelor central și sud-est europene – exprimau aceleași idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspirațiilor de libertate națională și de formare a statelor naționale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propășirea idealurilor naționale, îndreptate împotriva ocupanților, împotriva „națiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetărește) față de străinii asupritori (sau considerați ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi și cu legislația în vigoare este ca și cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentații sunt curente. Să ne amintim că și Bălcescu i-a reproșat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe țărani, ca și cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naționalism incurabil, dar și pentru vina de a fi permis să i se pună de către comuniști chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, și el apare drept un fel de criptocomunist. În același fel, după judecățile din cartea menționată, Eminescu – preluat și de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naționalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertatea națională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotații peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toți marii contemporani ai lui Eminescu, din România și din țările vecine, au construit țările lor, națiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta și s-au declarat „naționaliști”. A fi „naționalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaționale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor și confesiunilor specifice, a tradițiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă și arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naționalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează și atitudinea poetului față de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năștea micul Eminovici la Ipotești, țara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o țară de țări supuse puterilor vecine. Oltenia și Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Țara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupație turcească; regiunea dintre Carpați și Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Țara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei și cu gropnițele domnești (inclusiv cu mormântul lui Ștefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut și Nistru) era frântă de ruși la 1812; Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul se aflau sub Habsburgi de la 1688 și sub stăpâni străini de vreo șapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situație și dornic de unificare politică a națiunii, adică „naționalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” și „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia și mica Moldovă (fără Basarabia și Bucovina, dar cu cele trei județe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza și venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Așa găsise cu cale elevul de la Cernăuți să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeași înaltă școală crăiască în care învățase alt „naționalist” înverșunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alții într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoș Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduți pe Criș și pe Mureș”, despre „Mureșan” care „scutura lanțul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului și poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alții devenirea țării, adică independența de la 1877 și nedreptatea marilor puteri față de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului și obținerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoși „ne-au luat ceea ce era al nostru și ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea țării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) și apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolți” încărcate de înțelepciune, cum a cunoscut Eminescu țara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieții sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot și nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj și Făgăraș, nici să spun despre Iosif Vulcan și a lui „Familie” pestană și apoi orădeană ori despre emoția poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociațiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureș sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densușianu să ajungă la Rășinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părintește de Slavici la Viena, sfătuit de George Barițiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînțeles de alții. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibrație i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet țara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viața reală și în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor românești, prin voievozii descălecători, originea școlilor în limba română, prin dascălii „descălecați” la București și Iași, dinspre Sibiu, Brașov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiției, acribiei și dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinității, cultivate de Școala Ardeleană și de epigonii ei. Eminescu a fost emoționat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deșteptării acestei părți a națiunii, ținute încă în ignoranță și supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferințe populare, destinate maramureșenilor și menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul național; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunției; 4. Patria română; 5. Poezia populară6. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic țara la un loc, sub oblăduirea spiritului ștefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni și bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în „Familia”, iar prima răsplată literară pecuniară i-a venit din Transilvania (Crișana). Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule și amice, Mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?”7

Și totuși, cu toată mizeria materială și morală, cu toate nopțile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea și boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe țările care formau țara cea mare și nici pe poporul român și nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat și mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, firește, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie și răutate, pe mediocritate și rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veștejește pe aceia care stăpâneau și asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficțiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe și antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică națională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecății Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieșiri, cu egoisme copilărești, cu logice planuri de propășire a patriei și a universului și cu lamentabile neputințe omenești.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupește în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărășeștii, nici adunările de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătrați, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătrați, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală și nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuți, la Blaj și la Sibiu ori în atâtea alte părți, a pipăit țara aievea și s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia și cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ți-o doresc!”, s-a gândit cu siguranță la România rotundă, descrisă în „Doină”, așa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colț îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca și pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca și pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii șaptezeci ai secolului trecut), ca și pentru atâtea generații de români: patria română era peste tot unde se vorbea românește; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”8. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră și gândiseră și Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Pușkin sau Petöfi, ca și Gibbon, Mommsen sau Michelet despre țările și popoarele (națiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiți integral azi în culturile lor și în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Și cât de nesemnificativi și de mărunți sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile și țările lor. Toți marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naționali, fiindcă – chiar și atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesența popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul național.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaționalist” și „cosmopolit” când țara aceasta, de-a lungul vieții lui pământești, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele și în mințile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută și acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem să condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche și Costin și de la Dimitrie Cantemir și Școala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaș sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea și glorificat prin creația sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susținere și rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâția înaintași și, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea și perpetuarea acestei realități și să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unității naționale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic și pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate și altele (care susțin că Eminescu este perimat și bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o țară care respectă libertatea de opinie!), dar nu și ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiți de visele autonomiste, care amintesc triste experiențe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele știri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (și mai trăiește încă, în parte) despărțit și umilit, obligat să se plece sub sabie și să se ticăloșească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă și alte multe rele. Generații de înaintași vrednici s-au chinuit, s-au luptat și, mulți, au murit ca să făurească România, s-o apere, s-o primenească și s-o preamărească. România – visată și cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internațional și cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol și jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a națiunii, în vreme ce alte „țări și neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca și Eminescu – simbolul național – România nu a fost și nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiți de multe realități, tărie, energie, personalitate, onoare și demnitate. Eminescu nu a fost și nu este infailibil și poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greșit în chestiunea națională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greșit, ceea ce este absurd, revoltător și rușinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor național pe Eminescu și Bălcescu, pe Kogălniceanu și Alecsandri, pe Barițiu și Bărnuțiu, pe Iorga și Brătianu – chiar dacă ne vindem ușor panseurile publicate în tiraje generoase și câștigăm ușor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar și străinii lucizi și onești, pe aceia dintre noi care facem asta, ne disprețuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală și nici măcar dreaptă și cuminte. Suntem tentați mereu să criticăm și să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele și pe altele, pe unii și pe alții, este bine să avem în față lecția pesimistului Eminescu și să rezistăm. O mie de ani de dezbinare și despărțire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate națională! Cum să punem semnul egalității – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate și o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generații viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naționale și al lui Eminescu ne dă rațiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confrați transilvani au făcut „elogiul satului românesc” și au adus „laudă țăranului român”, spre cinstea lor și a instituției noastre. Eminescu este, în sine, elogiul și lauda poporului român!

Ioan-Aurel Pop

1 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.

2 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.

3 Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000.

4 Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură), București, 2002.

5 Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației.

6 G. Călinescu, op. cit., p. 153.

7 Ibidem, p. 280-281.

8 Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

↧

Trei articole de Ion Coja

January 27, 2014, 5:22 am

≫ Next: TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

≪ Previous: Acad. Ioan-Aurel Pop. Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești)

1. Greșeala cea fatală a fie iertatului

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă!

Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!

Acum, după 1990, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul săptămânii patimilor şi va ajunge la cititori în zilele săptămânii luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertând greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Iisus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La mulţi ani!

*

— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

— Este, într-adevăr, un text deosebit.

— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.

— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

— Am aflat! Nu există!

— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.

– De ce anume aveţi nevoie?

— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

— Adică?

— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

— Adică să verifici afirmaţiile mele?

— Vă supără?

— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

— Am discutat cu o persoană foarte informată, general SRI, despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Iar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

— În ce fel?

— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…

- Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Păcat că n-am știut toate astea înainte de 22 decembrie 1989. Nici eu, nici dumneata, nici poporul român... N-ar mai fi existat niciun 22 decembrie!

Cine-i de vină?

Cred că principalii vinovați sunt la secția de propagandă a CC al PCR!

Vorbiți serios?

Mai serios ca oricând!

A consemnat Petre Burlacu

2. Omagiu suprem

Domnule profesor ION COJA, am înțeles că niciodată înainte de 1990 nu ați scris despre Nicolae Ceaușescu vreun omagiu ...omagial, cum scriau mai toți.

Adică vrei să știi de ce? Simplu: nu i-am putut ierta lui Ceaușescu că a făcut moarte de om! Eram convins că din ordinul său a fost „accidentat” la Craiova Constantin Dobrea, și alții, despre care se mai vorbea la Europa Liberă. Inclusiv greviștii de la Brașov! După 1990 s-a putut constata că nu a omorît pe nimeni! Nici măcar pe cei care meritau să fie lichidați, ca trădători de țară ce erau!

Ați fost vreodată invitat să scrieți un omagiu?

Da, m-a invitat o dată Mihai Ungheanu, și i-am răspuns cam așa: domnule, am să scriu să-l laud pe Ceaușescu, dar știți când: când cei care acum îl laudă îl vor înjura de mama focului... Am avut gura pocită. Pe 22 decembrie cine au apărut primii să dea în Ceaușescu?

Mircea Dinescu!

Nu, nu era o surpriză să apară Mircea Dinescu! Surpriza a fost să-i vedem pe Ioan Grigorescu și pe Petre Ghelmez! Mai ales Ghelmez, unul dintre campionii cultului deșucheat al persoanei lui Ceaușescu!...

Am mai avut o discuție cu C., care făcea paginile omagiale la mai multe publicații. Când m-a invitat, l-am dojenit: fusese un student eminent, i s-ar fi potrivit o carieră universitară! Cum de se prostituează în halul ăsta?!... Răspunsul a fost memorabil: „Cu câți bani dau ăștia în mine, nu am cum să rezist!” Era vorba de 7000 de lei... Nu mi-a precizat: pe lună sau pentru paginile omagiale!...

Eh, azi, că este ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, ce cuvînt de omagiu aveți de rostit?

Eu, nici unul. Lui Ceaușescu i s-a adus deja după 1990 un omagiu, după părerea mea, un fel de nec plus ultra. Peste care eu nu am ce adăuga! Este prea înalt acel omagiu! Și cu totul insolit, neașteptat!

Vă ascult! Sunt numai ochi și urechi!

Domnule, am semnalat pe acest site apariția în Franța - sau Belgia, a unei monografii dedicate lui Corneliu Zelea Codreanu, scrisă de Michel Bertrand, intitulată Codreanu et La Garde de Fer. Histoire d’une tragedie. Editura Akribeia, Saint-Genis-Laval, 2010. Circa 500 de pagini dense, cu documente, cu tot ce trebuie. Cartea debutează cu trei citate pe care autorul le-a pus pe considerentul că se potrivesc, că rezumă substanța cărții, esențializând-o. Primul este un citat din Corneliu Codreanu, al treilea este un citat din Ion Moța, iar între cele două nume, sfinte pentru orice român cu scaun la cap, autorul îl pune pe Nicolae Ceaușescu, cu un lung citat... Eu, care n-am dat niciodată un citat din Ceaușescu, mărturisesc că m-am simțit umilit! Vine un francez și, într-o carte în care Mișcarea Legionară este apreciată corect, laudativ de cele mai multe ori, cu multă înțelegere, entuziasm și compasiune, în funcție de subiectul comentariului, Nicolae Ceaușescu este considerat că are ce căuta între Căpitan și Moța!... Pentru mine, care am despre legionari părerea pe care o am, a-l pune pe Ceaușescu în această tovărășie – sau camaraderie, dacă vrei!, este un gest ale cărui semnificații nu le putem trece cu vederea!

Care ar fi aceste semnificații?

Las pe alții să-și exerseze inteligența și bunul simț făcând comentariile care se impun. Eu mă limitez la a semnala că sunt mai multe informații, din direcții și surse diferite, care acreditează o legătură între familia Ceaușescu din Scornicești și Mișcarea Legionară. N-ar trebui să ne mire asta, când, se știe, „jumătate din România a fost legionară”! Afirmația s-a făcut într-o plenară a PCR imediat după 23 august 1944... Las pentru altă dată dezvoltarea acestui subiect. Azi, hic et nunc, că-i 26 ianuarie, contează faptul că un om extrem de bine informat asupra Mișcării Legionare, un străin, prin definiție mai obiectiv, găsește de cuviință să facă legătura, o legătură de continuitate, de comunitate, între idealurile acestei Mișcări și una din afirmațiile lui Ceaușescu, făcută într-unul din discursurile sale pe care noi, „elita” Țării, elita de trei parale duzina, nu dădeam nicio ceapă degerată înainte de 1990!... Ne-a făcut de rușine franțuzul. A înțeles mai bine decât noi semnificațiile evenimentelor pe care noi le-am trăit în ultimii 90 de ani!... Nu-i chiar de mirare. Se numește „efectul distanțării”! ...Atât am avut de spus!

Dar nu ați dat citatul! Citatele!

Ai dreptate. Michel Bertrand le dă traduse în franceză. Eu le re-traduc în română, mi-e greu să caut textul românesc original.

Deci: Corneliu Codreanu, „Toată istoria socială a omenirii este plină de dispute având la bază aceste două mari principii care încearcă să se impună în detrimentul celuilalt: principiul autorității și principiul libertății!” (Garda de Fier)

Ion Moța: „În lumea de azi, noi ne simțim străini, noi nu-i găsim acestei lumi alt sens decât să dispară și în locul ei să renască frumusețea, puterea și dreptatea legii (normei) românești:” (Omul nou)

Iată și citatul, ceva mai lung, din „opera” lui Nicolae Ceaușescu: „În temeiul faptelor istorice, suntem în drept să afirmăm că poporul român s-a născut de-a lungul unei existențe milenare în spațiul carpato-danubian, că fiecare palmă de pământ și fiecare piatră sunt aici udate de sudoarea și sângele strămoșilor noștri. Chiar și în cele mai grele timpuri înaintașii noștri nu au părăsit țara în care s-au născut, ci, înfrățindu-se cu munții și câmpiile, cu râurile și pădurile, au rămas pe loc pentru a-și apăra dreptul de a fi o entitate națională, dreptul la o existență liberă.”(România. Pagini de istorie)

Așadar – aviz la adresa unor tineri imberbi care se declară naționaliști și legionari, al căror anti-ceaușism stupid face jocul celor care l-au ucis mișelește pe Ceaușescu în decembrie 1989 și care, aceiași, aflați la guvernare după 1990 neîntrerupt, au dat legi și măsuri anti-legionare!

V-am auzit spunând că discursurile lui Ceaușescu le-au făcut niște foști colegi de facultate ai dumneavoastră!...

Așa fac toți președinții și nu are nicio importanță, căci acele discursuri se făceau după un punctaj imaginat de Ceaușescu, cu numeroase intervenții ale acestuia. E interesant de urmărit Ceaușescu, când ținea un discurs și la un moment dat lăsa textul din mână și adăuga niște fraze rostite liber. Erau fraze destul de lungi și de corecte. Corecte! Lumea se amuza când îl auzea zicând tutulor, în loc de tuturor! Aceastră formă este un regionalism sau un arhaism! Nici vorbă să fie o greșeală. Caragiale la fel zicea, tutulor!...Deci nu i se potrivește calificativul, atât de folosit, agramatul! Nu a fost agramat! A avut o pronunție mai ...personală, dar asta este altceva!

26 ianuarie 2014, dialog consemnat de Petre Burlacu

3. În stație la Banu Manta...

Suflet de artist

Nu rezist și dau zilnic la cerșetori, dau la „primul venit”, mai mult nu pot. Peste zi mai întâlnesc o mulțime, dar mă abțin cu inima împăcată și nu bag mâna în buzunar să mai scot vreun firfiric. Un cerșetor pe zi!, mai mult nu-mi permite bugetul personal fixat de Boc!

De câteva ori m-am scuzat la ceilalți cerșetori cu vorba „nu am mărunt”! Până când m-a avut unul: „Vă dau eu restul”!… Mi-a plăcut, măcar că m-am făcut de rîs: nu aveam niciun leu la mine!… Nici măcar cardul acela expirat, pe care nu pricep de ce nu-l arunc și dau mereu peste el prin casă… Peste dumnealui…

…Ieri, în stație la Banu Manta, în așteptarea tramvaiului 1… Nu suntem mulți. Un boschetar își face și el apariția. Cum eu mă achitasem cu un leu la Marin, cerșetorul matinal de pe strada noastră, l-am acceptat cu seninătate pe concetățeanul meu. Nu aveam de ce să avem de-a face unul cu altul.

Băiat tînăr, nu umbla însă la cerșit, ci la scotocit prin coșurile de gunoi de pe Titulescu. În stație sunt două. În primul nimic, în al doilea, cel de lângă mine, parcă, parcă. Mâna vârîtă pâna la cot întârzie câteva secunde, apoi se sustrage încet din hăul menajer și aduce la lumină un pahar de plastic strident de albastru. Junele boschetar îl cercetă de la distanță, fără să îndoaie mâna din cot, îl răsuci ușor, se lămuri că-i gol-goluț și îl slobozi jos, pe dalele din stație, la doi pași de coșul de gunoi în care bietul pahar stătuse până atunci cuminte și la locul lui. Mai ales la locul lui!…

De regulă, reacționez la astfel de scene, de întâmplări! Am ezitat, încercând să imaginez abordarea cea mai potrivită. „Socializez” câteodată cu boschetarii și știu că sunt greu previzibili. Poate că tocmai din această pricină nu pierd ocazia nici de data asta.

Mai înainte de orice, cercetez discret prin buzunare, buzunarele mele, ca să știu care mi-e potențialul de intervenție. Apoi mă apropiu de delincvent și-i arăt: îți dau 5 lei dacă pui la loc paharul de unde l-ai luat! …Formula cunoscută din cei șapte ani de acasă: „pune-l la loc de unde l-ai luat”, dar mai ales din cei peste 30 de căsnicie!…

Cel din fața mea se vedea bine că nu servise nici măcar o zi din a doua perioadă de instrucție.

Împricinatul mă cântărește din ochi – prea puriu insul din fața sa ca să se tranșeze diferendul pe cale fizică, acceptă situația, se apleacă cu oarece grație, fandând!, și ridică paharul în două dejte, apoi îl poartă așa, cu brațul ridicat la înălțimea umărului, cu pași solemni, și-l depune cu o plecăciune în coșul de gunoi! Ete-te, îmi zic, ne-am dat dracului!…

Apoi dă să se întoarcă spre mine, să-și ia răsplata, dar, minune mare!, paharul de plastic face pe nebunul și vrea să iasă din coșul de gunoi! Așa că omul meu se întoarce brusc și, supărat foc de ce vede, se apleacă dojenitor asupra coșului, încruntat și amenințând cu degetul arătător întins acuzator, și balansându-l cu o mișcare care mi-a adus aminte de toți diriginții pe care i-am avut în școală!

Adică s-a declanșat, a demarat, oameni buni, un mic spectacol, o pantomimă de mai mare hazul, cu două personaje: unul nevăzut, paharul din coșul de gunoi, și boschetarul din stație, care încerca să-i facă educație căposului de pahar care nu voia, domnule, cu niciun chip să rămână lângă celelalte gunoaie din coș! Dar stai mă, locului, mă!, loază, ce ești, ești tu mai cu moț?!, un boț cu ochi ce te găsești și faci atâta pe nebunul?!, părea că-l apostrofează ingeniosul pantomim!

Nu-mi venea să cred ce vedeam, rămăsesem cu mâna întinsă ușor, cu hârtia de cinci lei la vedere, tot mai încântat de inspirația inepuizablă a vagabondului! Aducea cu Charlie Chaplin ce-mi arăta, dar parcă și ceva în plus!…

Hai că vine tramvaiul!, i-am zis. Și am făcut doi pași, curmând spectacolul. I-am întins banii și, brusc, neașteptată, neanunțată, partea a doua a spectacolului: refuzul banilor, dar și atracția lor! Se apropia ezitant cu spatele, să-i ia cu mâna întinsă în spate, el privind în cu totul altă parte, dar nu nimerea să-i apuce și se întorcea supărat să-și certe degetele neîndemânatice… Apoi se depărtă plin de demnitatea refuzului, se răzgândi, indecis mereu, pași înainte, pași înapoi, priviri numai cu coada ochiului spre amărîta de bancnotă, priviri nesățioase sau pline de un dispreț imperial, eu eram tot mai curios să văd cum o sa facă să ia totuși banii! Doamne, ce-a putut să facă!

În fine, se face verde pentru tramvaiul care venea dinspre pod, și acesta intră în stație.

Hai, domne, că plec! Pierd tramvaiul!…

Nu, n-am pierdut tramvaiul! N-am fost în stare!….

Sunt acum în tramvai, mâna parcă mi-a rămas întinsă, cu degetele răsfirate, degetele din care bancnota de 5 lei am lăsat-o să cadă în urma mea și a tramvaiului.

Da! N-am fost la înălțimea întâmplării! Sunt nemulțumit de mine până la jalea de mine însumi! Sentiment greu de suportat!

Trebuia să-mi dau seama mai bine de caracterul excepțional al celor văzute, al individului cu care drumul meu s-a intersectat, iar eu nu, nu, nu, nu am reacționat cum trebuia. Văzând că tramvaiul se pregătește să închidă ușile, iar flăcăul nostru încă mai face piruete în jurul mâinii mele întinse „în deșert”, m-am precipitat spre tramvai, de parcă altul nu mai venea peste cinci minute, și am lăsat bancnota să-mi cadă din mână. M-am uitat în umă și am zărit-o pe jos, ușor mișcată de vânt. Iar în stație, acum goală de călători, singur cu bancnota, Charlie Chaplin începuse actul al treilea: ridicarea bancnotei… N-am apucat să văd decât începutul, tramvaiul face o curbă ușoară imediat ce iese din stație și totul a dispărut în neant. Neantul din care junele boschetar ar fi avut o șansă să iasă, oferită de bunul Dumnezeu prin mine, care însă am capotat! Nu am trecut testul!

Acesta este sentimentul cu care umblu la mine toată ziua…

Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu mi-am dat seama că am întâlnit un artist, unul autentic de tot, cum nu am cunoscut mulți! Nu mi-am dat seam că puteam și trebuia să fac ceva, mă tot gândesc de atunci ce anume ar fi trebuit să fac, dar ce am făcut mi se pare că era ultimul lucru pe care cineva putea să-l facă!

Și l-am făcut eu, nevrednicul de mine…

…Mi-e imposibil să-mi imaginez că-n urma mea flăcăul înfometat s-a aplecat totuși să ridice amârîta de bancnotă și să strice tot spectacolul! Nu mai mult decât l-am stricat eu!…

Ion Coja
25 ianuarie 2014

↧

TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

January 31, 2014, 9:58 am

≫ Next: „Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu!”

≪ Previous: Trei articole de Ion Coja

11 minutes

TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

31.01.2014 - 06:45

http://www.franceculture.fr/emission-les-enjeux-internationaux-territoires-occupes-5-le-cas-de-la-transnistrie-russie-moldavie-2

Quels sont les grands attendus historiques ?

Pourquoi le territoire de la Moldavie a-t-il été balloté par l’histoire du XXe siècle ?

Quelle est la réalité des choses sur le terrain ? Quels liens entre la Moldavie et sa province sécessionniste de Transnistrie ?

Quelle marge de manœuvre du pouvoir central moldave ?

Quel jeu de la Russie ?

La Roumanie (dans l’Union européenne depuis 2007) a-t-elle une frontière poreuse avec la Moldavie ?

L’Ukraine est-elle un acteur significatif du paysage géopolitique ?

Quels intérêts conjoncturels ou durables de l’Union européenne, dont le partenariat oriental inclut la Moldavie ?

Nicolas Trifon, spécialiste de la Moldavie

Invité(s) :
Nicolas Trifon

Lien(s)

PAR NICOLAS TRIFON. Un Etat en quête de nation : la république de Moldavie (Ed. Non Lieu, 2010)Auteur avec Nicolas Trifon de La Moldavie ex-soviétique paru en 1993 aux éditions Acratie, au lendemain de la guerre sur le Dniestr, Matei Cazacu, chercheur au CNRS, revient sur l’histoire longue de ce pays. Pour sa part, N. Trifon scrute les processus identitaires et politiques à l’œuvre de nos jours, au travers notamment de l’élément qui cristallise toutes les haines : la langue

PAR NICOLAS TRIFON. République de Moldavie : entre l'Europe et l'EurasieL’AIE sur les pas de la coalition Orange - L’Union eurasiatique versus l’Union européenne - Un passé qui a du mal à passer

UNIVERSITE DE LAVAL. Transnistrie - Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (Moldavie). un petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru à l'ouest (Nistru étant le nom du Dniestr en moldave et/ou en run petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru et la frontière ukrainienne. Le nom russe est le nom officiel du territoire: la Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (ou République moldave de Pridnestrovié). Pour sa part, le Conseil de l'Europe utilise la dénomination République moldave transdnistrienne

PERSPECTIVE MONDE. La Transnistrie ou l'État-paradoxe. La Transnistrie est un no man's land juridique et politique au coeur de l'Europe. Relique de l'époque soviétique où l'économie informelle était reine,elle défie depuis plus de 20 ans tous les pronostics quant à son avenir constitutionnel. Analyse d'un pays qui ne l'est pas vraiment

INTERNATIONAL CRISIS GROUP. Moldavie: tensions régionales autour de la Transnistrie

NOUVELLE EUROPE Soldats russes en Transnistrie: quelles conséquences de la militarisation dans la région?

LA DOCUMENTATION FRANCAISE. Moldavie. Désamour et amour pour la Russie. Une relation plus complexe qu’il n’y paraît. Le poids de l’Église et de la traditionSi elle a cessé depuis longtemps de surprendre, l’indépendance de la République de Moldavie, proclamée voici deux décennies, n’en continue pas moins d’alimenter des interrogations en raison des liens étroits qui rattachent cette ancienne république soviétique à l’héritière de droit et de fait de l’URSS, la Fédération de Russie...

LA DOCUMENTATION FRANCAISE. La Transnistrie, une épine dans le pied européen de la Moldavie. Les chiens policiers moldaves ne comprendront bientôt plus le russe. En août dernier, le ministère de l'Intérieur a annoncé que seul le roumain,langue officielle de la Moldavie, serait accepté pour l'entraînement des unités canines. Jusque-là, le russe et le français étaient aussi utilisés comme langues de formation

EURACTIV. Moldova: EU Commission clarifies intentions about Transnistria. “Nobody questions the territorial integrity of Moldova but practically in that country there are two independently functioning economies. How will that fit in the Deepand Comprehensive Free Trade Agreement (DCFTA)? I discussed this with Moldovan representatives, they acknowledged that the question is legitimate but they say 'we’re sure that the EU will think of something,' I have nothing else to add!”

REGARD SUR L'EST. Une fenêtre d’opportunité pour la résolution du conflit de Transnistrie. Afin de comprendre le tournant politique en Transnistrie, des spécialistes de la région ont proposé plusieurs explications plus ou moins pertinentes,telles l’affaiblissement de l’influence de Moscou, la demande de démocratie des électeurs, ou encore l’hypothèse selon laquelle le «candidat du Kremlin» a échoué puisqu’il représente la politique de la Russie qui consiste à trouver une «solution européenne» au conflit de Transnistrie...

RIA NOVOSTI. La Transnistrie reste sans drapeau russe. Le ministère transnistrien des Affaires étrangères a récemment annoncé que les journalistes de la république seraient accrédités à Chisinau comme des étrangers, ce dont les autorités moldaves ont étéce dont les autorités moldaves ont été informées. Plus tôt la ministre des Affaires étrangères Nina Chtanski avait déjà soulevé la nécessité d'accréditer en Moldavie les journalistes transnistriens...

PRESSEUROP. MOLDAVIE : L’UE ira-t-elle jusqu’au Dniestr ? La Moldavie pourrait apporter à la Transnistrie un double bénéfice économique : les fonds européens et l’accès aux marchés occidentaux. "La situation économique est précaire en TransnistrieTiraspol (la capitale) est intéressée par l’argent de l’UE, les fonds européens destinés à renforcer la confiance entre les parties y sont d’ores et déjà considérés comme une source de développement interne", déclarait récemment un responsable de Bruxelles. Les "dons étrangers" représentent 75 % du budget de la région

LA LIBRE. Transnistrie, voyage en république fantoche. Coincé entre la Moldavie et l’Ukraine, cet Etat sécessionniste et autoproclamé est le jouet de la Russie. Alors que la Moldavie s’apprête à sceller son rapprochement avec l’Union européenne,la tension monte avec Moscou… Tiraspol est la capitale russophone de la république autoproclamée de Transnistrie

LE JOURNAL INTERNATIONAL. Officiellement dénommée République moldave du Dniestr (RMD), la Transnistrie se situe en lieu et place de ce qui fut l’URSS, tout juste entre la Moldavie et l’Ukraine. Non reconnu par la communauté internationale,le territoire fait débat et soulève bien des questions quant à son indépendance... LA TRANSNISTRIE, RÉGION VESTIGE DE L’URSS

FEDERATION INTERNATIONALE DES DROITS DE L'HOMME.

GEOPOLIS. Transnistrie: négociations autour de l'indépendance d'un confetti. L'enjeu du règlement de ce conflit est crucial pour la Moldavie, dans sa volonté de rejoindre l'Union européenneEn effet, ce pays de quatre millions d'habitants situé entre la Roumanie, membre de l'UE, et l'Ukraine, ex-république soviétique, n'a pas renoncé à sa souveraineté sur la Transnistrie. Et pour cause, elle concentre l'essentiel de son industrie

PORTAIL FRANCOPHONE DE LA MOLDAVIE. Tiraspol est la capitale de la Transnistrie, une république autoproclamée (non reconnue internationalement) en République de Moldavie. Elle se situe à 64 kilomètres au Sud-Est de ChisinauTiraspol a connu moins de changements spectaculaires que Chisinau ou Odessa, pour prendre des grandes villes de la région. On y trouve sur les parkings les voitures allemandes les plus chères. Ce qui n’empêche pas, dans le même temps, les statues de Lénine de subsister...

↧

Titlu: Rosia Montana – o biblioteca de 6,3 trilioane de dolari

Tags: Rosia Montana, 6,3 trilioane de dolari, Doru Apostol, aur, argint, metale rare, uraniu, telur

Roşia Montană – o bibliotecă de 6,3 trilioane de dolari

Joi, 17 octombrie 2013

Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”)

-un interesant document biologic şi istoric*

Fine

Medii

Țurcană

„Trebuia înlăturat pentru că gândea românește!”

Lien(s)

-un interesant document biologic şi istoric^{^*}