CONFLICTUL DE LA BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
În curând se vor împlini treizeci de ani de la vizita comunistului Ion Iliescu la Biserica Ortodoxă Română din Paris, vizită care a scindat comunitatea noastră, până atunci aparent unitară, şi a tulburat ordinea multor alte comunităţi româneşti din alte ţări şi continente. Mulţi dintre protagoniştii acestui conflict, oameni vârstnici la perioada respectivă, ne-au părăsit între timp, însă atunci fiecare a procedat aşa cum a crezut că este corect şi cum i-a dictat conştiinţa.
Pentru a rememora acest regretabil evemiment paradigmatic, am ales un fragment din cartea Iluzia cristalizării, comunism, exil, destine. Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suţu, Editura Corint, Bucureşti, 2019, pag. 397-406, lucrare apărută cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER).
«L.C. - Domnule Negrescu-Suţu, ce s‑a întâmplat cu Biserica română de la Paris după căderea comunismului?
R. N-S. - Conflictul de la biserică de după 1989 a fost declanşat de vizita ateului Iliescu, din 28 noiembrie 1994, care, pe furiş, la drum de seară, cum spun ghicitoarele, a fost primit „cu covorul roşu”, adică i s‑au acordat onoruri necuvenite de preoţii Mihai Constandache şi Valentin Brătan, pentru a trece biserica, până atunci liberă, sub oblăduirea Sovrompatriarhiei de la Bucureşti, al cărei patriarh era pe atunci Teoctist Arăpaşu, „viteazul” care s‑a opus prin aplauze şi telegrame de felicitare dărâmării bisericilor sub Ceauşescu, precum predecesorul său, Iustin Moisescu.
Încercări mai fuseseră înainte, dar în faţa mobilizării românilor în jurul preotului paroh Boldeanu, acestea s‑au soldat de fiecare dată cu câte un eşec. De data aceasta, comunitatea s‑a mobilizat din nou, alertată de mine, care‑am văzut „roşu” în faţa ochilor, întrucât liber‑cugetătorul ne furase o revoluţie şi înăbuşise opoziţia cu ajutorul minerilor, dar eu nu aş fi putut face nimic de unul singur, aşa că m‑am sfătuit cu ceilalţi enoriaşi drept‑credincioşi.
Însă acum comunitatea era scindată în două, în pro şi contra, deşi unii români „imparţiali” au jucat dublu un timp sau tot timpul. Preoţii la fel, au jucat şi ei dublu, asemeni faimosului fost ministru al Cultelor, Constantin Burducea, cel care umbla când cu steaua, când cu crucea.
Apoi au urmat lupte pe cât de crâncene, pe atât de sterile, care au durat mai bine de zece ani, cu prietenii de‑o viaţă curmate din această cauză, precum George Culică și Theodor Cazaban, care nu şi‑au mai vorbit până la moarte. Cazaban susţinea că Iliescu trebuia primit la biserică, întrucât era şef de stat, lucru cu care Culică nu era de acord şi bineînţeles că avea dreptate, întrucât şef de stat fusese şi Ceauşescu, ceea ce nu‑l împiedicase pe Cazaban să‑l huiduie de câte ori venea cu Leana sa la Paris.
Ceva asemănător se întâmplase în Bucureşti atunci când a ajuns vestea că muncitorii de la nu mai ştiu ce complex de seminţe din Slobozia îl somau pe Coposu să se întoarcă la imperialiştii putrezi de unde a venit, pentru că noi nu ne vindem ţara!, neştiind însă că seniorul nu plecase niciodată, precum Raţiu sau Câmpeanu, ci rămăsese în țară. Pasiunile s‑au dezlănţuit atunci, lumea isterizată urla pe străzi: Moarte lui Coposu!, un macaragiu aninase un coşciug de cârligul macaralei, pe care‑i scrisese numele, şi între pro şi contra, multe amiciţii şi familii s‑au destrămat atunci.
Altă incoerenţă de opinii s‑a manifestat atunci când Iliescu şi Roman au stricat „pretinia”, iar românii, care‑i iubeau pe amândoi (Gelu Voican‑Voiculescu dispăruse între timp, pe undeva între metafizică şi clitoris…), s‑au văzut puşi în situaţia unei alegeri existenţiale imposibile, precum măgarul lui Buridan!
Ei bine, nici în exil nu putea fi altfel. Ca peste tot, există şi aici antipatii, invidii, gelozii sau oameni bine intenţionaţi care‑şi pierd timpul în discuţii sterile în loc să‑l folosească constructiv. Altfel, mulţi români au fost de acord să semneze petiţia spre a salva biserica de oblăduirea lui Teoctist, dar, „din binecuvântate pricini”, cum spun popii noştri, n‑au putut semna, căci Popescu nu semna dacă semna şi Ionescu şi nici Georgescu dacă mai semna şi Stan Păpuşă. Poate era doar un pretext găsit în grabă pentru a nu semna, pentru a nu avea bătăi de cap, sau poate erau cu toţii contaminaţi de „securitită”, sau aveau ,,angajamente”.
Ce a determinat fragmentarea? Neomogenitatea exilului şi, cu siguranţă, lucrătura Securităţii, prin agenţii săi care creau diversiuni şi lansau zvonuri mincinoase. Cred însă că şi firea românului a înlesnit mult fragmentarea. Bancul cu capra vecinului, căci expresia latină Homo homini lupus est nu este doar o vorbă în vânt… George Pârjol, de exemplu, un regalist convins, a refuzat să semneze, găsind că Protestul este prea dur. Când toţi ceilalţi semnatari i‑au spus că ei consideră din contra, că nu‑i destul de dur, a pretextat că nu‑şi poate pune semnătura alături de a lui Icsulescu, care ştie el că este securist. Şi ca el au fost mulţi alţii.
Protestul nostru, căci până la urmă am încropit unul, foarte repede, moldovenii se urnesc greu, dar când situaţia este gravă, devin brusc foarte sprinteni, protestul nostru, deci, a apărut în mai toate publicaţiile exilului, dar şi în presa din Țară, de exemplu în România liberă, unde era director Petre Mihai Băcanu pe vremea aceea, cred că şi în Revista 22, unde ne‑a sprijinit doamna Rodica Palade. Textul acestui memorabil protest era următorul, conceput în mare grabă de câţiva dintre noi:
PROTEST
Noi, subsemnaţii enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române din Paris, condamnăm cu indignare şi durere în suflet, tocmai acum, în preajma Crăciunului, acţiunile parohului bisericii, care a încălcat regulile consfinţite de statutul „Asociaţiei pentru practica cultului ortodox a românilor din Franţa”.
Duminică, 27 noiembrie 1994, preotul i‑a minţit cu premeditare în faţa altarului pe enoriaşii prezenţi, neinformându‑i de vizita proiectată a preşedintelui comunist Ion Iliescu, deşi această vizită ii fusese anunţată de sâmbătă 26 noiembrie.
Dat fiind că zilele de deschidere a bisericii sunt vineri, sâmbătă şi Duminică, în mod excepţional el a deschis biserica şi saloanele sale luni 28 noiembrie, la orele 20:00, în afara orelor de serviciu religios. Primirea lui Ion Iliescu nu a avut un carácter religios. După aşa‑zisa „închinare”, convorbirile au luat un caracter oficial, pentru a intensifica legăturile de ordin religios şi politic cu puterea comunistă din România.
Acţiunea în sine a provocat consternarea Comunităţii române, mai ales că Duminică 4 decembrie, după slujbă şi tot în faţa altarului, preotul a minţit a doua oară, neinformând şi dezinformând pe enoriaşi.La cererea acestora de a avea un dialog, preotul a părăsit precipitat incinta bisericii, promiţând că va stabili telefonic la orele 19:00 o adunare cu reprezentanţii credincioşilor.
Dar după plecarea sa, au sosit doi poliţişti francezi, care au declarat că au fost chemaţi de către Père Michel, sub pretextul că există acte de violenţă în biserică.Aceasta reprezintă o inducere în eroare a Poliţiei franceze, deoarece nu s‑au comis agresiuni din partea enoriaşilor, provocările fiind făcute de către bătăuşii şi colaboratorii preotului Constandache, agenţi ai Ambasadei Române din Paris. A doua zi dimineaţă, când a putut fi găsit la telefon, preotul Constandache a răspuns pe un ton violent că refuză orice dialog.
Dat fiind cele petrecute, încălcarea statutului, a voinţei credincioşilor, precum şi nenumărate nereguli financiare şi abuzuri administrative, noi, semnatarii acestui protest, cerem demiterea imediată a preotului Mihai Constandache. Cerem, de asemenea, consilierilor încă în funcţie, convocarea unei „Adunări generale extraordinare”, conform articolului 17 din Regulament, până în Sărbătorile Crăciunului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Comitetul de iniţiativă: Alexandru Bogdan, Dumitru Creţu, George Culică, Ion Alexandru Ghika, Paul Goma, Sandra Vulcănescu‑de Hillerin, Cicerone Ioniţoiu, Cristian Martin, Adrian Michaloux, Radu Negrescu‑Suţu, Paula Predeleanu, Remus Radina, Paul Sinescu, Gheorghe Stănciulescu, Adrian Vişan.
Paris, 6 decembrie 1994
Acum, în afară de semnatari, un aport deosebit l‑au avut susţinătorii Protestului, printre care mi‑i amintesc pe Radu Atanasiu, Ştefana Bianu, Ştefan Băjenaru, Gheorghe Bentz, Maria Brătianu, Vladimir Boutmy de Katzman, Nicolae Caracotă, Alexandru Chicin, Petre Christopol, Antonia Constantinescu, Eleonora Cosmopol, Radu Creangă, Dan Culcer, Petre Diaconu, Celestin Duca, Nicolae Evolceanu, Grigore Filiti, Sergiu Grosu, Alexandru Herlea, Charles de Hillerin, preotul Joukov de la Biserica ruşilor albi din str. Claude Lorrain, Mihai Korne, Constantin şi Viorica Micu-Stavilă, Ilie Mihalcea, Eugen Otparlic, Monica Papadopol-Cesianu, Ion Perifan, Radu Portocală, Mircea Predeleanu, Zoe Tilichi, Ortansa Tomoroveanu, Ana Țuţuianu, Ion Varlam, Livia Valter şi mulţi alţi căuzaşi.
Preoţii au fost alungaţi, dar după mai multe experienţe nefericite cu alte acoperiri canonice şi alţi preoţi, unii fiind chiar stilişti, precum preotul Radu Apostolescu, pasiunile s‑au domolit, s‑au ogoit, oamenii s‑au împăcat, mulţi s‑au dus altundeva, căutându‑şi alţi duhovnici, precum eu am ajuns la monseniorul Gheorghe Surdu de la Biserica Unită greco‑catolică de rit bizantin din strada Ribera, după ce am fost vreo zece ani membru al Comitetului Parohial care conducea biserica noastră ortodoxă.
Această biserică uniată nefiind pe teritoriul României, nu a putut fi închisă de comunişti şi apoi dată BOR, cum s‑a întâmplat cu cele din Țară, ea a rămas a exilaţilor, fiind frecventată şi de ortodocşii solidari cu revendicările greco‑catolicilor, pentru o restituire legitimă, naturală şi necesară. Altfel, BOR se face părtaşă cu hoţul, cu fostul stat comunist care le‑a furat.
Monseniorul a fost un om deosebit. Tânăr doctorand la Paris după terminarea războiului, Gheorghe Surdu a înfiinţat, în 1947, această Misiune, prevăzând persecuţiile ce urmau să aibă loc în Ţară, funcţionând ca un centru de refugiu al românilor ce aveau să fugă în curând din patria lor, din cauza regimului totalitar comunist. În sfârşit, această Misiune urma să facă legătura permanentă între România şi Franţa, atât din punct de vedere religios, cât şi cultural.
Cum guvernul francez a binevoit să acorde burse studenţilor români, dar celor din Ţară nu li se permitea plecarea, preotul Surdu a decis să plece în România, în februarie 1947, spre a discuta cu superiorii Bisericii şi cu autorităţile de la Bucureşti, dar ajuns acolo a fost acuzat de „înaltă trădare ca spion în slujba Franţei capitaliste şi a Vaticanului” şi arestat în mai multe rânduri.
Eliberat definitiv în 1963 şi ajuns acasă, biata sa mamă nu‑l mai recunoaşte, atât era de pâmântiu, ea îl credea mort, întrucât aşa i se spusese, batjocuros, şi ea îi făcuse parastase în fiecare an. Apoi, în 1991, revine la Paris pentru a‑l înlocui pe monseniorul Cosma, care tocmai murise, şi rămâne aici timp de zece ani, până la decesul survenit în 2001, fiind unul dintre stâlpii comunităţii românilor din Paris.
Cu dânsul am organizat pelerinaje la Cimitirul militar român din Sulzmatt sau la Lourdes, aici îşi ţinea Casa românească din Paris, atunci când rămăsese fără sediu, conferinţele, sau Uniunea Pentru Regele Mihai, aici ne întruneam noi, ortodocşii, atunci când am avut probleme la biserica noastră din Jean-de-Beauvais, aici erau găzduiţi seniorul Coposu, Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana şi alte personalităţi din Ţară, aici veneau Regele şi Familia Regală, cardinalul Lustiger, un prelat care avea o imensă charismă şi pe care am avut onoarea şi privilegiul să‑l cunosc îndeaproape.
Şi‑apoi, după decesul monseniorului, am continuat, deşi sunt ortodox, să frecventez această biserică, sătul de starea permanentă de asediu de la coreligionarii mei ortodocşi, unde nu mă puteam reculege în liniştea de care aveam nevoie, unde nu mă putem spovedi şi împărtăşi la un preot mai păcătos decât mine, cum era, de exemplu, Constantin Târziu, Dumnezeu să‑l ierte!, mare amator de orgii bahice cu dame, şi care furase în Canada, pe 4 aprilie 1988, conform raportului poliţei din Vancouver, dintr‑un magazin al firmei Hudson’s Bay, lengerie fină pentru femei, preot de la care eu nu puteam primi Preacuratele Taine.
V‑am pomenit de „mineriada”, cum am numit‑o eu în presă, din 25 februarie 1996, de la această biserică. Dacă în iunie 1990 eram golan sans frontières, după modelul lui Eugen Ionescu, care se declarase golan academician, în 1996 am întâlnit pe omul nou din exil.
Acesta, sosie cerebrală a muncitorilor de la IMGB, a dovedit din plin că penibila lozincă „Noi muncim, nu gândim!” nu are limite teritoriale şi că reacţiile ignoranţei sale nu pot fi previzibile. Cât despre conducătorii aparenţi ai acestei acţiuni, de fapt simpli executanţi, respectiv preoţii Valentin Brătan din Paris, Gabriel Cernăuţeanu din Offenburg, Gheorghe Borca din Stockholm şi Mircea Coşofreţ‑Zmeu din Liège, s‑au compromis definitiv în ochii comunităţilor române în acea Duminică a Izgonirii din Rai.
Am fost de faţă în acea tristă zi, în faţa sfântului altar, timp de zece ore cât a durat asediul falangei macedoniene securiste şi nu pot uita loviturile de pumni, picioare, cuţite, bombele lacrimogene, scaunele aruncate în icoane, kiriela de înjurături birjăreşti şi mahalagismele ca în Matache Măcelaru. Toate acestea într‑o biserică, în Casa Domnului, mireasa Mielului, şi regizate de patru preoţi în sutane sau odăjdii, care strigau cu isterie Moarte ruşilor!, deşi aici era vorba de ruşii albi din exil, anticomunişti ca şi noi.
L.C. - Vai, ce trist și ce cunoscut sună! Nu știu dacă ați auzit, dar în Republica Moldova, care nu este tocmai un teritoriu așa de necuprins, activează două mitropolii, a Basarabiei, în cadrul Patriarhiei Române, reactivată în 1992, și alta, a Moldovei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, din 1989. Cum în anii 1990 multe dintre biserici erau încă închise, lupta pentru redeschiderea și „cucerirea” lor de unii sau de alții era acerbă, uneori chiar cu bătăi. Acum nu se mai aude nimic, probabil teritoriile au fost împărțite. Unde se petreceau cele relatate de dumneavoastră?
R. N-S. - În exilul din Lumea liberă! Era vorba de Mitropolia din SUA a ruşilor albi, păstorită de mitropolitul Vitalie, care ne acordase oblăduire şi care ne‑a dat întotdeauna deplină satisfacţie canonică, dar atunci pe preoţii parohi şi pe consilierii lor îi apucase brusc graba schimbării nejustificate de sinod. Bineînţeles că noi am fi părăsit această acoperire canonică mai târziu, întrucât mitropolitul Vitalie Ustinov, născut în 1910, îmbătrânind, nu a mai putut lupta şi a fost marginalizat de succesorul său, mitopolitul Laurus, devenind un fel de ostatic. Iar în 2007, la propunerea lui Putin, Laurus, această coadă de topor a ruşilor albi, a trecut patriarhia ruşilor din afara frontierelor sub oblăduirea patriarhului Alexei II de la Moscova. Cam la fel s‑au petrecut lucrurile şi cu biserica Sfântul Nicolae a ruşilor albi din Nisa, dar să nu ne îndepărtăm…
Mineriada de la Paris se încadra în planul politicii de dezbinare a exilului, care a culminat cu diversiunea înfiinţării, în 1993, în condiţii de totală ilegalitate, a Mitropoliei necanonice a preotului Serafim (Romul) Joantă. Să nu uităm că această mitropolie a fost creată fără asentimentul credincioşilor, care au fost puşi în faţa unui fapt împlinit.
Iar cu câteva zile înainte de primirea tainică a lui Iliescu la biserică, nişte români care manifestau paşnic, ca de obicei, în faţa Legaţiei şi printre care mă aflam şi eu, şi Paul Goma, şi alţii, erau, cum v‑am mai povestit, arestaţi de Poliţia franceză, la cererea Ambasadei, pentru a nu tulbura recepţia prezidenţială.
Însă, pe 21 iulie 1995, după revocarea din funcţii a celor care l‑au primit pe liber‑cugetătorul Ilici Iliescu în biserică, au fost descoperite în altar şi în biroul casierului Mioc mai multe tablouri în ulei pe pânză, o statuetă şi vreo sută de insigne, toate reprezentandu‑l pe un alt Ilici, de data aceasta pe Vladimir Ilici Lenin însuşi, creierul bolnav al celebrelor maxime: Eu sunt duşmanul personal al lui Dumnezeu! şi Cu maţele ultimului popă îl vom spânzura pe ultimul rege!, lucru care i‑a determinat pe enoriaşi să se revolte, întrucât biserica lor devenise un cuib de spionaj şi de propagandă comunistă.
L.C. - Îmi aduc aminte de o cronologie a exilului, în care, pe lângă exilul politic, literar, cultural, apare și cel „securistic”. Dar acum suntem în plin postcomunism!
R. N-S. - Dacă Securitatea a reuşit de‑a lungul anilor să creeze şi să dezvolte în mod foarte abil psihoza securistă, este cert că multe bănuieli s‑au adeverit cu această ocazie. Psihoza exilului, în cadrul căreia toată lumea bănuieşte pe toată lumea de a fi securist, este reală şi, din păcate, profund întemeiată. Miguel de Unamuno avea perfectă dreptate atunci când spunea că Don Quijote a sfârşit prin a deveni mai real decât Cervantes.
S‑a ales atunci bobul de neghină, cum spune un proverb biblic, întrucât cei care aveau obligaţii şi angajamente faţă de Bucureşti au trebuit să şi le achite, fie ei preoţi „misionari” în ţară creştină, fie enoriaşi „anticomunişti”. Am auzit chiar exilaţi „politici” cu vechime făcând exces de zel şi susţinând, în agora din faţa bisericii, cât de bine era pe vremea lui Ghiţă Dej! Nu generalizez, unii au fost doar influenţaţi sau aşa au crezut ei că fac bine.
Însă, în general, exilul românesc a fost profund credincios şi biserica a jucat un rol important în viaţa sa.
L.C. - S‑a mai schimbat situația între timp? Nu m‑am așteptat să cunoașteți atât de multe în acest domeniu!
R. N-S. - S‑a întâmplat că exilul a luat, din fericire, sfârşit şi, în consecinţă, a devenit caduc. Dar totuşi nu a trecut aşa, ca vântul prin aer, ci a lăsat urme adânci, care pot fi încă percepute.»
Radu Negrescu-Suţu
↧
Radu Negrescu-Suţu, CONFLICTUL DE LA BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS. Manevra Ion Iliescu
↧