ESTE ROMÂNIA O ȚARĂ POSTCOMUNISTĂ ?
CAPITALUL NAȚIONAL, SAU PROPRIETATEA SOCIALISTĂ A ÎNTREGULUI POPOR ASUPRA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE, VERSUS PROPRIETATEA DEVENITĂ, ÎN MOD FRAUDULOS, PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ A STATULUI
Deși pare tardiv ca să își pună cineva această întrebare după aproape trei decenii de așa zisă „tranziție”, răspunsul, îmi apare ca fiind obligatoriu după ce, în paginile ultimului număr al ziarului, economistul Constantin Cojocaru anunță că începe o prezentare a ideilor domniei sale și a colaboratorilor domniei sale privind proprietatea asupra a ceea ce este definit, de către cei amintiți, ca fiind capitalul național.
În ceea ce mă privește - deși am cunoștință despre conținutul Constituției Cetățenilor, depozitara ideilor dr. Cojocaru și a colaboratorilor săi privitoare la capitalul național - nu mi-am propus și nici nu (îmi) propun să fac o analiză a criticilor, precum și a soluțiilor oferite, pe această temă, de către autorii textului respectiv.
Astfel, plecând de la critica - perfect justificată, de altfel - pe care dr. Cojocaru o face prevederilor constituționale referitoare la statutul actual al capitalului național, voi încerca să lămuresc dacă statul, care pretinde că este proprietarul capitalului național, este cu adevărat proprietarul lui legal și legitim. Și, pe cale de consecință, voi putea răspunde la întrebarea pusă în titlul articolului.
PROVENIENȚA CAPITALULUI NAȚIONAL
Pentru început, va trebui să (ne) lămurim în ceea ce privește proveniența capitalul național.
Și vom constata că respectivul capital provine, în covârșitoarea lui majoritate, din capitalul acumulat în România înainte de 1990.
Astfel, este vorba:
- fie despre capital aflat în întreprinderi - regii autonome în principal, dar și în societăți comerciale- care încă se află în proprietatea publică și privată a statului;
- fie despre capital aflat în întreprinderi private care au scăpat de distrugere după ce au fost privatizate și, în pofida mediului antreprenorial puțin favorabil continuă să existe și să producă;
- fie despre capital aflat în întreprinderi private noi, sau extinse, dar care (atenție!!!) s-au constituit din investirea profiturilor obținute din exploatarea capitalului aflat tocmai în întreprinderile private scăpate de la distrugere.
Există desigur și capital aflat în întreprinderi noi, sau extinse înființate/extinse cu capital care nu are legătură, nu provine din capitalul anterior descris. Dar ponderea deținută de către aceste întreprinderi noi/extinse este una mică față de totalul capitalului național.
O afirmă și o certifică chiar dr. Cojocaru.
Dar oricum, acest capital nu face obiectul studiului de față.
Să adăugăm la cele de mai sus faptul că statul actual, România, este/se consideră a fi urmașul și moștenitorul statului comunist Republica Socialistă România care, la rândul lui, a fost urmașul statului, tot comunist, Republică Populară Romînă.
Ceea ce, pe cale de consecință, ne conduce, cu necesitate, la concluzia implacabilă că, dacă statul român actual, România, este urmașul și moștenitorul Republicii Socialiste România și el, statul actual, România. pretinde că a fost (și încă mai este, atât cât mai este) proprietarului capitalului național, atunci Republica Socialistă România a fost proprietarul capitalului național alcătuit din întreprinderile socialiste și resursele naturale de orice fel.
Să vedem atunci dacă chiar a fost.
ORIGINILE (REVOLUȚIONARE ALE) CAPITALULUI NAȚIONAL
Pentru a ne lămuri, vom începe cu începutul, adică cu originea (declarat) comunistă a statului Republica Socialistă România, origine provenind direct din punerea în aplicare a ideologiei comuniste/marxiste.
Ideologie comunistă care, în forma actuală - nu mai este, sper, un secret pentru nimeni - își are actul de naștere în Manifestul Partidului Comunist.
Act de naștere care, la rândul lui, de la bun început, pentru a nu lăsa loc nici unei îndoieli, precizează că principala trăsătură distinctivă a comunismului, cea care îl definește și îl distinge de oricare altă doctrină, ceea care face ca comunismul să fie comunism, este desființarea proprietății private.
Căci, afirmă Marx și Engels în Manifest : „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze”.......„În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”.
Astfel, nu lupta de clasă, nu teroarea revoluționară, nu ideologia ridicată la rang de religie, nu partidul unic, nu planificarea economiei, nu obsesia omului nou, nu cultul personalității, nu confiscarea conștiințelor definesc și generează comunismul.
Toate aceste trăsături, pe care le regăsim în Republica Socialistă România (comune, de altfel, tuturor regimurilor comuniste), sunt efecte, eventual cauze subsecvente ale cauzei inițiale, generatoare, fondatoare, adică, desființarea proprietății private și, pe cale de consecință, înlocuirea ei cu singura alternativă posibilă, proprietatea comună. Căci, ne lămuresc tot clasicii: „Așadar, atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietății. Ea își pierde caracterul de clasă”.
Prin urmare, nu se poate vorbi de comunism în Republica Socialistă România, dacă proprietatea asupra capitalului, adică asupra mijloacelor de producție, nu a fost una comună, devălmașă. social(ist)ă.
Putem deci spune, fără teama că vom greși și parafrazându-l astfel pe Sfântul Apostol Pavel: dacă proprietate comună nu e, nici comunism nu e!
Pe scurt deci, dacă vom constata că, în loc să se afle în proprietatea comună a întregului popor capitalul/mijloacele de producție s-au aflat, în RSR, în proprietatea privată a statului, vom conchide că RSR nu a fost, în realitate, stat socialist, ci stat capitalist, mai precis stat capitalist monopolist.
Motivația de necombătut a acestei afirmații fiind aceea că economia - baza societății - s-a „bazat”, la rândul ei, nu pe proprietatea socialistă a întregului popor, ci pe proprietatea privată capitalist monopolistă a statului.
CAPITALUL NAȚIONAL, DE LA TEORIA REVOLUȚIONARĂ LA PRACTICA STATALĂ
Să încercăm să stabilim acum cu exactitate cum au stat lucrurile, în realitatea „socialismului real” românesc.
Pentru aceasta vom face apel la textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, având în vedere faptul că, (și) în Republica Socialistă România, Constituția a însemnat actul fondator al cadrului societății, expresia izvorului de drept (socialist), legea supremă a statului.
Cu alte cuvinte, inclusiv în materie de proprietate asupra capitalului/mijloacelor de producție, Constituția avea ultimul cuvânt și nici un alt act normativ, sau orice fel de altă dispoziție nu putea fi contrară prevederilor constituționale. Iar dacă erau contrare erau (ar fi trebuit să fie) lovite de nulitate absolută.
Iată deci textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, referitor la proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de producție:
Art. 5.
Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.
……………………………………………………………………………………………………………………….
Art. 6.
Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste.
Art. 7.
Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondu funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.
Vom constata așadar că, în textul constituțional, prioritar la art.5, se stipulează că baza economiei este proprietatea socialistă. Ceea ce inclusiv în limbaj juridic este echivalent cu afirmația potrivit căreia proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de producție este una comună. Iar bunurile care fac obiectul respectivei proprietăți comune aparțin în comun/în devălmășie întregului popor, tuturor locuitorilor (adulți) ai țării, tuturor cetățenilor statului. Respectiv tuturor membrilor comunității locale a țăranilor cooperatori.
Faptul că, ulterior, (la art. 6), proprietatea socialistă este segmentată în „proprietate de stat” și “proprietate cooperatistă”, nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al întregului popor, respectiv al membrilor cooperativelor agricole.
Aceasta pentru că dreptul de proprietate este - inclusiv în dreptul socialist - un drept real, patrimonial care face ca dacă o entitate (un grup de persoane, o persoană fizică, sau o persoană juridică) este proprietară a unui bun, atunci o altă entitate (un alt grup de persoane, o altă persoană fizică sau o altă persoană juridică) să nu poată fi simultan proprietară a aceluiași bun.
Drept urmare, sintagmele „proprietate de stat” (atenție !!!, nu proprietate a statului) și „proprietate cooperatistă” (atenție !!!, nu proprietate a cooperativei) definesc statul, respectiv cooperativa, ca administratori ai capitalului ai cărui proprietari sunt cetățenii, întregul popor, sau (doar) țăranii cooperatori.
Este evident așadar că, potrivit acestei logici juridice, statul/cooperativa nu se pot erija (decât dacă încalcă dogma comunistă a proprietății comune) în proprietari privați, depășindu-și astfel calitatea implicit și explicit atribuită lor de către textul constituțional. Aceea de reprezentanți ai „oamenilor muncii”, de administratori ai capitalului/mijloacelor de producție al cărui proprietar este întregul popor, sau după caz, totalitatea/integralitatea locală a țăranilor cooperatori.
Desigur, membrii conducerii Republicii Populare Romîne și ai Republicii Socialiste România, statul socialist însuși, au depășit cadrul constituțional și instituțional autoimpus, au comis abuzuri criminale/inimaginabile, au uzurpat dreptul de proprietate al întregului popor, au aneantizat drepturile și libertățile cetățenești înscrise în constituții, călcând în picioare litera și spiritul multora dintre articolele acelor acte fondatoare fundamentale.
Aceasta este o realitate (desigur, imposibil de eludat și care trebuie clarificată în cele mai mici detalii) care însă nu a șters dreptul de proprietate al întregului popor, al tuturor cetățenilor, asupra întregului capital românesc, acumulat până în 1990.
Dar nu această realitate, cu siguranță dictatorială în esență, ci calitatea de proprietar socialist a întregului popor, certifică faptul că Republica Socialistă România a fost un stat socialist/comunist, iar România de după 22 Decembrie 1989 este un stat/o țară postcomunistă.
CAPITALUL NAȚIONAL, DINCOLO DE PRACTICA STATALĂ
Într-o intepretare a articolelor 5, 6 și 7, contrară celei expuse anterior, întregul popor, respectiv comunitatea locală a țăranilor cooperatori, nu au fost - indiferent de motivație - proprietari în comun ai capitalului/mijloacelor de producție, ci statul socialist și cooperativa agricolă. Această interpretare fiind cea care, de altfel, a fost adoptată oficial după 1989.
Într-o astfel de interpretare însă, proprietatea socialistă, comună devălmașă - premisa obligatorie a existenței statului comunist - nu putea, nu (mai) avea cum să existe !!!
În acest caz, ea devenea o ficțiune, o form(ul)ă fără conținut, fără aplicabilitate, câtă vreme statul, respectiv cooperativa agricolă erau (investiți ca) proprietari - care nu puteau fi decât - privați ai capitalului/mijloacelor de producție.
Textul însuși al Constituției devenea astfel un enunț lipsit de sens, și implicit, de logică juridică.
Potrivit unei astfel de ilogici juridice, Republica Socialistă România, ca proprietar privat de capital, nu a fost stat socialist, ci - subliniez încă o dată - a fost stat capitalist monopolist.
Inutil să punctez faptul că, o astfel de interpretare va face, până la urmă, ca istoria României (și nu numai a României) în secolul XX să fie rescrisă (și nu doar rescrisă) în întregime.
Cu urmări incalculabile.
CAPITALUL NAȚIONAL, DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989
Ajungând acum în seara zilei de 22 decembrie 1989, și rămânând în logica proprietății socialiste funcționale, trebuie subliniat următorul aspect determinant. Programul în 10 zece puncte, conținut în Comunicatul CFSN, cel care a statuat cadrul transformărilor revoluționare așa cum au fost ele înțelese și adoptate de către participanții la evenimente, nu sufla nici un cuvințel despre schimbarea/eradicarea proprietății socialiste a întregului popor și înlocuirea ei cu proprietatea publică și privată a statului, ori cu proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.
Astfel, la punctul 4 din Program se preciza doar că va avea loc : „Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”.
Drept urmare, proprietatea socialistă, - adică proprietatea comună a întregului popor asupra bunurilor mijloace de producție/capitalului, consfințită prin articolele 5, 6 și 7 din Constituția din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată.
În consecință, și la 7 august 1990, la data promulgării, de către ion iliescu a Legii 15, capitalul naționalse afla în continuare (potrivit prevederilor constituționale în vigoare, neabrogate până la acea dată) în proprietatea comună/socialistă a întregului popor.
Ca urmare, Legea 15/1990, întrucât conținea prevederi anticonstituționale a fost și rămâne lovită de nulitate absolută, cel puțin în ceea ce privește articolele referitoare la „transferul” capitalului, din proprietatea comună a întregului, popor, în proprietatea publică și privată a statului, ca unic acționar al regiilor autonome și societăților comerciale.
Ceea ce, pe cale de consecință, ne face să constatăm că, prin promulgarea unei legi lovită de nulitate absolută, în speță a Legii 15/1990, poporului român - întregului popor român - i-a fost furat (potrivit prevederilor art. 223 C.P. și următoarele, și ele în vigoare la acea dată), de către statul român (post comunist/socialist) întregul capital al cărui proprietar el, poporulromân, era și la acea dată.
Furtul nu creează însă drept de proprietate pentru infractor.
Adică, prin furtul comis (de fapt prin cumulul de infracțiuni săvârșite) statul nu a devenit de atunci încoace proprietar al capitalului furat.
Și evident, nici Constituția din 1991, revizuită în 2003, nu a fost în măsură să atribuie hoțului/statului român, în proprietate, capitalul pe care acesta l-a furat în 7 august 1990.
Consecința acestei stări de fapt fiind aceea că, după 7 august 1990, statul a înstrăinat, în mod fraudulos - de regulă prin donații ilegale făcute, atât către particulari, români sau străini, cât și către alte state, prin fals botezata privatizare, în nume și folos propriu - bunuri care nu îi aparțineau și pe care le-a furat de la poporul român.
Mai mult, statul român face și în prezent trafic cu bunurile furate de la poporul român. A se vedea, de exemplu, concesionarea resurselor petroliere din Marea Neagră.
SOLUȚIONAREA STATUTULUI CAPITALULUI NAȚIONAL
Date fiind cele de mai sus, abordarea problemei proprietății asupra capitalului național, așa cum a fost el descris la începutul prezentului text, nu poate fi făcută decât pornind de la prevederile Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, prevederi care au consacrat faptul că întregul popor român, respectiv, după caz, comunitățile locale de țărani cooperatori au fost, în comun, proprietarii DE DREPT al capitalului/bunurilor mijloace de producție acumulate inclusiv până în 1990.
Pe cale de consecință, în pofida furtului comis de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, el, poporul român, este și în prezent atât proprietarului DE DREPT al capitalului acumulat până în 1990, cât și proprietarul DE DREPT al capitalului acumulat după 1990, prin punerea în lucrare a capitalului rămas nedistrus după privatizări și retrocedări.
În atare situație, unica soluție corectă de rezolvare a problemei proprietății asupra capitalului național este denunțarea furtului și a infracțiunilor conexe acestuia săvârșite de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, demascarea falsei calități de autoproclamat proprietar al capitalului național pe care, fără drept, și-o atribuie statul post decembrist, confiscarea extinsă a bunurilor furate și înapoierea lor păgubașilor, tuturor cetățenilor României.
Varianta Cojocaru, în versiunile din 1990 și 1992, adaptate prezentului, fiind cea mai potrivită metodă care să ducă la îndeplinire transferul în proprietatea privată a fiecărui cetățean român a părții de capital ce i se cuvine de drept.
În acest context, numai în acest context, Republica Socialistă România poate fi considerată, fără niciun dubiu, a fi fost stat comunist/socialist, iar statul de astăzi, România, ca urmaș și moștenitor al RSR, este un stat postcomunist asumat.
Șerban Popa
.